ICCJ. Decizia nr. 483/2013. Civil

Comentarii

0

Prin cererea înregistrată la 23 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A.N., M.G.G., A.M., I.H., E.E. și E.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, pronunțarea unei decizii de restituire și obligarea acestuia de a lăsa reclamanților, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, str. Ecaterina Varga, format din teren în suprafață totală de 158,59 mp și construcție în suprafață de 137 mp, compusă din subsol, parter, etaj și terasă cu o garsonieră. In contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanța, K.C. și K.M., s-a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 31 octombrie 1996 încheiat între soții K.M. și K.C. și R.A.E.D.P.P. Constanta.

în subsidiar, s-a solicitat acordarea de despăgubiri în natură sau în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, evaluat conform standardelor de evaluare.

în conformitate cu art. 57 C. proc. civ., reclamanții au chemat în judecată și pe numiții A.M. și A.A., în calitate de persoane care pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții (ca moștenitori ai numitului A.T.).

în motivarea acțiunii, s-a arătat că prin notificarea înregistrată la 05 iunie 2001 la executorul judecătoresc, reclamanții și numiții A.M. și A.A. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. Ecaterina Varga.

Totodată, printr-o altă notificare, înregistrată din 08 iunie 2001, reclamanții I.H., E.E., E.A. și numitul E.S. au cerut restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. Ecaterina Varga.

Imobilul în litigiu, format din teren în suprafață totală de 158,59 mp și construcție în suprafață de 137 mp (compus din subsol, parter, etaj și terasă cu o garsonieră) a fost dobândit în proprietate și în indiviziune de către autorii reclamanților, numitele A.P. și E.P., prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 25 august 1948.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 223), iar ulterior s-a formulat contestație împotriva măsurii naționalizării, contestație admisă prin Hotărârea pronunțată la data de 08 iunie 1950, prin care imobilul a fost scos de sub naționalizare. Cu toate acestea, măsura nu s-a concretizat prin radierea bunului din decret, astfel încât, după zece ani de la naționalizare, imobilul a fost din nou operat în evidențele fiscale ca fiind naționalizat.

Ca atare, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilul intrând în categoria celor preluate abuziv, iar partea din imobil dobândită de către soții K.M. și K.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, a provenit astfel de la un non proprietar, actul fiind lovit de nulitate (mai ales că nu s-a făcut dovada că, la data încheierii acestuia, contractul de închiriere din 04 iunie 1982 era în vigoare).

Cadrul procesual a fost modificat pe parcursul judecății, ca urmare a decesului reclamantului A.N., a pârâtei K.C. (fiind introduși în cauză, moștenitorii acestora).

Prin încheierea din 05 martie 2009, instanța a respins, ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a admis excepția autorității de lucru judecat referitor la capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și soții K.M. și K.C., raportat la motivele de nulitate constând în încheierea acestui contract înainte de emiterea Hotărârii nr. 584/28 aprilie 1998 și vânzarea bunului de către un non proprietar.

Prin sentința civilă nr. 633 din 7 mai 2009 Tribunalul Constanta a respins capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 pentru autoritate de lucru judecat, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a intervenienților forțați A.M. și A.A., a respins, ca nefondat capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, nulitate întemeiată pe nevalabilitatea contractului de închiriere din 04 iunie 1982.

Potrivit aceleiași hotărâri a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța și Primarul Municipiului Constanța.

Au fost obligați pârâții să restituie, în natură, către reclamanți, în indiviziune, în cote de câte 1/4 (1/4 pentru reclamanții A.A., M.G.G., A.M. și L.G. și 1/4 pentru reclamanții I.H., E.E. și E.A.) imobilul teren, în suprafață de 158,59 mp și construcție situate în Constanța, str. Ecaterina Varga, cu excepția apartamentului nr. 3 situat la etajul 1, compus din 4 camere și dependințe, ce a fost predat numitei A.M. prin protocolul de predare primire din 16 iulie 1999 potrivit Hotărârii nr. 584 din 28 aprilie 1998 pronunțată în baza Legii nr. 112/1995 de către Consiliul Județean Constanța și a apartamentului ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și K.M., K.C., precum și a terenurilor aferente acestor construcții, respectiv a suprafeței de 36,56 mp.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța la înaintarea notificărilor formulate de către reclamanți (înregistrate din 05 iunie 2001 și din 08 iunie 2001) către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru acordarea de despăgubiri privind apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, precum și pentru terenul în suprafață de 36,56 mp aferent apartamentului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prelungit cu 6 luni).

S-a constatat însă, că nu poate fi reținută incidența acestui text de lege, deoarece potrivit precizărilor reclamanților, aceștia au ales calea dreptului comun, nulitatea nefiind invocată în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că prin decizia civilă nr. 284 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu numita L.A. (decizie menținută prin decizia civilă nr. 514 din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța), reținându-se ca motive de nulitate, încheierea contractului de vânzare cumpărare înainte de emiterea Hotărârii nr. 584 din 28 aprilie 1998, contrar art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât și vânzarea bunului de către un non proprietar. în privința pârâților K. a fost de menținut contractul de vânzare-cumpărare, cu referire la buna-credință a acestora, apreciindu-se ca fiind îndeplinite condițiile validității aparenței în drept.

S-a mai reținut că, împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu nu are relevanță întrucât cumpărătorii nu o puteau cunoaște.

în raport de aceste două motive de nulitate au fost considerate incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., fapt pentru care s-a admis excepția autorității de lucru judecat.

Pe fondul cauzei instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate și în indiviziune de către numitele A.P. și E.P., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 august 1948 și că, potrivit actelor succesorale depuse, a rezultat că moștenitorii numitei A.P. sunt M.G.G., A.M., A.A., A.M., L.G. și A.A. iar moștenitorii numitei E.P. sunt reclamanții I.H. E.E. și E.A.

Imobilul a fost preluat de stat prin naționalizare, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu consecința calificării ca abuzive a modului de preluare a imobilului de către stat, iar conform art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

în ceea ce îi privește pe intervenienții A.M. și A.A., instanța a reținut că aceștia nu pot pretinde aceleași drepturi ca reclamanții întrucât, deși sunt moștenitori ai fostului proprietar, nu au urmat procedura instituită de art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu au notificat unitatea deținătoare pentru restituirea imobilului, situație în care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 57 C. proc. civ.

Cererea reclamanților având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, întemeiată pe nevalabilitatea contractului de închiriere din 04 iunie 1982, a fost constatată neîntemeiată, deoarece contractul de locațiune care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare era valabil la momentul cumpărării, acesta fiind prelungit de drept în baza Legii nr. 17/1994, dar și potrivit normelor de drept comun care reglementează tacita relocațiune, aplicabile contractului conform stipulației părților.

împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții L.G., A.A., M.G.G. și A.M. precum și pârâții V.D., M.K.M. (moștenitorii pârâților inițiali, decedați pe parcursul procesului), Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța.

în apelul formulat, reclamanții au criticat hotărârea pentru respingerea cererii de restituire în natură a apartamentului nr. 3, aflat în posesia moștenitorilor lui A.T., respectiv în posesia celor chemați în judecată în condițiile art. 57 C. proc. civ., precum și pentru respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 prin care a fost vândut apartamentul nr. 4 către pârâții M.K.M. și V.D.

Apelanții pârâți V.D. și M.K.M. au contestat atât soluția pronunțată pe fond, cât și dezlegarea interlocutorie dată prin încheierea din 5 martie 2009, de respingere ca neîntemeiată a excepției prescrierii dreptului material la acțiune invocată pentru capătul de cerere privitor la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996.

S-au invocat dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul fiind de un an pentru formularea acțiunii, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza nulității.

în apelul lor, pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța au susținut că în mod greșit instanța de fond a ignorat neconcordanțele de nume, nerectificate conform legii și care conduc la concluzia că E.E. și E.A. nu au calitatea de persoane îndreptățite.

Au mai susținut că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 deoarece naționalizarea bunului a fost anulată printr-un act administrativ necontestat, intrat în circuitul civil, că Primarul și Consiliul local nu au calitate procesuală pasivă și că instanța nu a avut în vedere culpa reclamanților în procedura administrativ jurisdicțională, constând în nedepunerea întregii documentații necesare soluționării notificării.

în apel s-a formulat de către numita L.A. cerere de intervenție în interes alăturat pârâților Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și Primarul Municipiului Constanța, cerere admisă în principiu prin încheierea din 11 ianuarie 2010, instanța reținând că intervenienta justifică un interes legitim și actual prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanta.

Prin decizia civilă nr. 38 din 22 februarie 2010 Curtea de Apel Constanța a admis apelurile formulate de pârâtele M.K.M. și V.D. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996, respingând acest capăt de cerere.

A respins apelul reclamanților și al pârâților Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța, ca nefondat și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de L.A.

A respins excepția inadmisibilității apelului formulat de M.K.M. și V.D.A. menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.G.G. și A.M., pârâții Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța și intervenienta L.A., iar prin decizia civilă nr. 3338 din 11 aprilie 2011 înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile pe motiv că hotărârea din apel nu se circumscrie exigențelor de motivare impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar. în consecință, a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, reținându-se totodată în considerente, faptul că nu a fost pusă în discuția părților și nu a fost analizată cererea de intervenție formulată, nefiind analizată nici situația rezultată din sentința civilă nr. 521 din 15 iunie 1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 1180 din 24 februarie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reluând judecata apelurilor, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a pronunțat Decizia nr. 10/ C din 18 ianuarie 2012, prin care a admis apelurile formulate de pârâtele M.K.M. și V.D.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare 31 octombrie 1996 și a respins acest capăt de cerere ca prescris.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâți, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de L.A..

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul pârâtelor M.K.M. și V.D., că acesta a dedus judecății, ca principală critică de nelegalitate, modalitatea de soluționare a excepției prescripției cu privire la cererea de constatare nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorii pârâtelor cu autoritățile locale, pentru apartamentul nr. 4 din imobilul în litigiu.

S-a constatat că în mod greșit tribunalul a considerat că indicarea dispozițiilor C. civ. referitoare la incapacitatea de a contracta, la lipsa unui consimțământ valabil, lipsa obiectului contractului ori cauza falsă a acestuia, ca temei al cererii în nulitate, ar determina aplicarea regimului de drept comun în materia nulității actului juridic civil, regim care declară imprescriptibile acțiunile în constatarea nulității absolute a unui act care încalcă normele ce interesează ordinea publică.

O asemenea apreciere ignoră regimul juridic al bunului imobil suspus litigiului, bun preluat abuziv de către Stat, prin naționalizare, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ceea ce determină incidența acestui act normativ special, potrivit principiului "specialia generalibus derogant".

De aceea, referitor la nulitatea contractului de vânzare cumpărare menționat sunt incidente prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează derogatoriu, termenul în care poate fi introdusă acțiunea în constatarea nulității, indiferent de cauza de nulitate invocată.

Or, termenul de 1 an prevăzut de textul menționat, prelungit cu câte 3 luni, prin două Ordonanțe de urgență ale Guvernului, s-a împlinit la 14 august 2002, așa încât, acțiunea fiind introdusă ulterior (la 23 aprilie 2008), rezultă că era prescris dreptul reclamanților de a obține în justiție constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996.

Ca atare, a fost admis apelul pârâtelor cu consecința schimbării hotărârii atacate, în sensul respingerii acestei cereri ca prescrisă.

Cu privire la apelul reclamanților, s-a constatat caracterul nefondat al criticii vizând nerestituirea în natură a apartamentului nr. 3 din imobil, în condițiile în care acesta fusese retrocedat către moștenitorii defunctului A.T., prin Hotărârea nr. 584 din 28 aprilie 1998 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se mai afla, la data formulării notificării, în proprietatea unității administrativ teritoriale.

S-a reținut că Hotărârea emisă de Comisia județeană a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora moștenitorii foștilor proprietari "beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12".

Această hotărâre a fost supusă controlului instanței care a reținut în mod irevocabil ( sentința civilă nr. 7112 din 08 iunie 2007 a Judecătoriei Constanța și decizia nr. 71 din 20 februarie 2008 a Tribunalului Constanța), în cadrul contestației formulate de către reclamanți, dreptul succesorilor defunctului A.T., respectiv A.M., A.A. și A.M., de a li se restitui apartamentul nr. 3 din imobilul în litigiu. Hotărârile menționate au autoritate de lucru judecat în raport cu reclamanții care au fost părți în contestație.

în temeiul acestor hotărâri, intervenienții în interes propriu A.M. și A.A. și reclamantul A.M. au dobândit, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, un drept exclusiv de proprietate asupra apartamentului în care a locuit, la data intrării în vigoare a legii, autorul lor, A.T. (conform art. 22 alin. (5) din același act normativ aceștia au în hotărârea comisiei județene, modificată potrivit hotărârii definitive a instanței, un titlu de proprietate).

S-a constatat că, în condițiile în care Hotărârea nr. 584 din 28 aprilie 1998 emisă de Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, confirmată de instanță în privința dreptului succesorilor lui A.T. de a li se restitui în natură apartamentul nr. 3 din imobil, a avut ca efect trecerea dreptului de proprietate asupra acestui apartament din patrimoniul Municipiului Constanța în proprietatea exclusivă a unora dintre moștenitorii fostului proprietar A.P., cererea de restituire în natură a acestui apartament, formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 de către alți moștenitori ai foștilor proprietari A.P. și E.P., nu mai poate fi realizată în această procedură specială. Pe de o parte, pentru că acest act normativ special nu reglementează decât ipoteza în care persoanele îndreptățite au primit despăgubiri în Legea nr. 112/1995, iar restituirea în natură este condiționată de restituirea sumei reprezentând despăgubirea primită (art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - situație neregăsită în speță) și pe de altă parte, pentru că apartamentul nr. 3 solicitat a fi restituit în natură nu se mai afla, la data notificării, în patrimoniul Municipiului Constanța ci în patrimoniul succesorilor lui A.T.

Obținerea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 3, în procedura Legii nr. 10/2001, nu se poate realiza, astfel cum au solicitat reclamanții și pentru că, prin restituire s-ar realiza o dublă reparație, ceea ce nu se poate admite.

Criticile deduse judecății prin apelul pârâților Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța au fost apreciate nefondate, în condițiile în care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate a fi fost preluate în mod abuziv și sunt supuse acordării măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Or, în speță, imobilul din str. Ecaterina Varga a făcut inițial obiectul preluării prin naționalizare, fiind menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950, iar urmare a contestării de către proprietari a măsurii aplicate, a fost scos de sub naționalizare, pentru ca ulterior să fie preluat în fapt de către Stat și menționat în evidențele administrative ca imobil naționalizat.

De asemenea, apelul a fost găsit nefondat și sub aspectul criticilor referitoare la faptul că nu ar fi fost sesizate neregularitățile legate de numele moștenitorilor E., câtă vreme în dosar au fost depuse certificatul de calitate de moștenitor din 12 martie 2002 și certificatul de moștenitor din 15 mai 2000 eliberate de BNP - T.E., care fac dovada deplină a calității de succesori legali a reclamanților E.E. și E.A., de pe urma defunctului E.S.

A fost înlăturată și critica potrivit căreia pârâtul Consiliul Local Constanța nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, pentru niciuna dintre pretențiile reclamanților, precum și că Primarul nu ar avea calitate procesuală pasivă în cererea privitoare la restituirea în natură.

Aceasta, întrucât obiectul principal al cererii de chemare în judecată l-a constituit restituirea în natură a imobilului în litigiu, asupra căruia Municipiul Constanța are un drept de proprietate conform Legii nr. 213/1998, bunul aflându-se în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, iar atribuțiile privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului revin, în virtutea art. 36 din Legea nr. 215/2001, Consiliului Local, primarul având doar obligațiile legale de aducere la îndeplinire a hotărârilor organului deliberativ.

De asemenea, în considerarea normei speciale a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Primarul acționează ca reprezentant al entității cu personalitate juridică (oraș, comună, municipiu), prin similitudine cu situația organelor de conducere ale altor unități deținătoare și stă în proces atât în această calitate, cât și ca titular al obligației de emitere a dispoziției motivate asupra notificării.

Nefondate au fost găsite și criticile ce vizează nesocotirea dezlegării date prin aplicarea Legii nr. 112/1995, măsurile reparatorii constând în despăgubiri potrivit Hotărârii nr. 584 din 28 aprilie 1998 a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, neputând exclude, astfel cum se statuează prin art. 20 din Legea nr. 10/2001, incidența acestui din urmă act normativ.

în sensul caracterului nefondat s-a constatat și critica referitoare la prezentarea parțială, de către reclamanți, a documentației în faza administrativă de soluționare a notificării, întrucât acest aspect nu justifică neemiterea timp de peste 8 ani a unei dispoziții.

Cu privire la cererea de intervenție în interesul alăturat apelanților pârâți Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și Primarul Municipiului Constanța, formulată de intervenienta L.A., instanța a reținut că aceasta, dată fiind poziția sa procesuală, putea să valorifice apărări referitoare la aspectele menționate în cadrul apelului pârâților. Fiind o cerere accesorie, intervenientul nu pretinde pentru sine nimic, nu poate invoca un drept propriu, ci poate face doar apărări în favoarea părții pentru care a intervenit.

Având în vedere soluția dată apelului părților în favoarea cărora numita L.A. a intervenit în proces, și dat fiind caracterul său accesoriu, nu se poate dispune decât respingerea cererii de intervenție accesorie.

Totodată, în raport de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, instanța de apel a reținut că intervenienta L.A. nu se mai poate prevala de existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra apartamentului pentru care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996.

în condițiile constatării nulității contractului acestui act de vânzare printr-o hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 284 din 18 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța, menținută prin decizia civilă nr. 514 din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța) care a analizat actul încheiat de intervenienta din perspectiva îndeplinirii condițiilor sale de validitate (constatând cauza ilicită la încheierea acestuia), existența unei hotărâri anterioare (sentința civilă nr. 521 din 15 iunie 1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă) care a constatat, la cererea intervenientei, că aceasta are calitatea de proprietar al apartamentului ca urmare a cumpărării lui conform Legii nr. 112/1995, fără să realizeze o analiză specifică a condițiilor de validitate ale contractului afirmat, nu poate avea nicio influență asupra soluției în cererea de intervenție.

Aceasta, întrucât, prin anularea irevocabilă a contractului său de vânzare cumpărare, intervenienta a redevenit chiriaș în imobil iar în această calitate nu era obligatoriu să fie chemată în proces ( procedura de soluționare a notificării reglementate de Legea nr. 10/2001 neincluzând și chiriașii printre persoanele care dobândesc drepturi și cărora le revin obligații, raporturile juridice legându-se, după caz, între persoanele îndreptățite și unitatea deținătoare ori între persoanele îndreptățite și cumpărătorii imobilelor).

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanții M.G.G., A.M., pârâții Municipiul Constanța, Primarul municipiului Constanța și Consiliul local Constanta, intervenienta L.A.

1. Reclamanții au criticat decizia dezvoltând motive îndeosebi sub forma unor interogații retorice și de o manieră nesistematizată.

Procedându-se la o încadrare a motivelor, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., au fost identificate următoarele critici:

- Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât hotărârea este nemotivată raportat la motivele din decizia de casare și la motivele de apel cu care a fost învestită.

Astfel, în ce privește solicitarea privind restituirea în natură a apartamentului nr. 3, motivarea instanței de apel a constat în aceea că A.M. și A. nu pot pretinde aceleași drepturi ca reclamanții, deoarece nu au urmat procedura instituită de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar tribunalul a constatat corect că bunul a fost deja restituit moștenitorilor defunctului A.T., prin Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se mai afla, oricum, în proprietatea unității administrativ-teritoriale la data transmiterii notificării.

Or, această argumentare a instanței nu este susținută de probele dosarului, nereieșind care este actul care demonstrează că Hotărârea nr. 584 din 28 aprilie 1998 a Comisiei județene era definitivă la data depunerii notificării, în condițiile în care abia prin decizia nr. 71 din 20 februarie 2008 a Tribunalului Constanța a fost anulată parțial hotărârea respectivă și recunoscute drepturile tuturor moștenitorilor lui A.T.

- Instanța de apel nu a avut în vedere sentința civilă nr. 521 din 15 iunie 1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 1180 din 24 februarie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, ce vizează situația juridică a imobilului în litigiu.

Dacă s-a reținut că intervenien?ii A. nu au formulat notificare, trebuia să se facă aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, urmând să se restituie apartamentul tuturor moștenitorilor lui A.P., care au formulat notificare.

- Instanța de apel nu a motivat soluția cu privire la respingerea aplicării art. 57 C. proc. civ.

Or, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, atunci când a respins aplicarea art. 57 C. proc. civ., dar nu a făcut referire la dreptul de acrescământ ce profită celorlalți moștenitori (recurenților-reclamanți).

întrucât practica instanțelor s-a conturat în sensul că succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul de restituire, ci în calitatea de moștenitori ai antecesorului lor, soluția corectă este a admiterii cererii și în ceea ce privește restituirea în natură a apartamentului nr. 3, atât pentru recurenții-reclamanți, cât și pentru cei doi intervenienți.

- Instanța de apel a păstrat soluția tribunalului, încălcând astfel dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 7 alin. (1) și (5)), având în vedere că apartamentul nr. 3 nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, Legea nr. 10/2001 nu face referire la imobile restituite în temeiul Legii nr. 112/1995, ci la imobile înstrăinate în temeiul acestei legi.

- Referitor la nulitatea absolută invocată în legătură cu apartamentul nr. 4, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, aceasta a constat în cauza ilicită și lipsa obiectului, fiind întemeiată pe normele dreptului comun.

Instanța de apel a motivat eronat respingerea nulității cu referire la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, deși acestea n-aveau nicio legătură cu ceea ce constituise temeiul acțiunii reclamanților.

Imobilul fiind preluat fără titlu, statul nu putea să efectueze vânzarea, iar în privința contractului de închiriere, care a stat la baza vânzării-cumpărării, acesta nu a fost semnat pentru conformitate și nu a fost înfățișat în instanță originalul. în realitate, contractul de închiriere nu a fost prelungit, pentru ca pe baza lui să se poată întocmi contractul de vânzare-cumpărare.

Aprecierea instanței de apel asupra nulității fiind făcută cu referire la dispozițiile legii speciale și nu ale dreptului comun se situează în afara învestirii acesteia.

2. Pârâții Municipiul Constanța, Primarul municipiului Constanța și Consiliul local Constanța au susținut că decizia din apel este nelegală întrucât:

- Instanța a ignorat neconcordanțele de nume, nerectificate potrivit legii și "care duc la concluzia că E.E. și E.A. nu sunt persoane îndreptățite".

- Speța nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, întrucât naționalizarea s-a anulat prin act administrativ necontestat, intrat în circuitul civil.

- Consiliul local Constanța nu are calitate procesuală pasivă în legătură cu niciun capăt de cerere, iar Primarul nu are calitate procesuală pasivă în cererea vizând restituirea în natură.

- Se ignoră rezolvarea irevocabilă a cauzei prin Legea nr. 112/1995.

- Nu s-a avut în vedere culpa reclamantului în faza administrativ-jurisdicțională constând în nedepunerea întregii documentații.

în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. Recurenta L.A. a susținut că în mod greșit i-a fost respinsă cererea de intervenție în interes alăturat pârâților, cu motivarea că, fiind vorba de o intervenție accesorie, nu poate pretinde nimic pentru sine, nu poate invoca un drept propriu, ci poate face doar apărări în favoarea părții pentru care a intervenit.

Intervenienta a susținut apărarea pârâților, în sensul că nu pot fi obligați la restituirea în natură a imobilului, întrucât prin sentința civilă nr. 521 din 15 iunie 1999 a Tribunalului Constanta, irevocabilă prin decizia nr. 1180 din 24 februarie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea vizând revendicarea imobilului și a fost admisă cererea intervenientei, în sensul validării contractului de vânzare-cumpărare.

Prin obligarea pârâților din prezenta cauză la restituirea apartamentului, s-a dus atingere dreptului de proprietate al intervenientei, stabilit prin hotărâre irevocabilă.

în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile exercitate în cauză, înalta Curte constată următoarele:

1. Recursul reclamanților este nefondat.

Contrar susținerii acestora, decizia atacată conține motivele pe care se sprijină, cu luarea în considerare atât a îndrumărilor deciziei de casare, cât și a criticilor din apel.

- Astfel, soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a fost determinată (conform considerentelor deciziei nr. 3338 din 11 aprilie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție) de împrejurarea că hotărârea anterioară a instanței de apel nu a fost motivată corespunzător, de greșita apreciere asupra cererii de intervenție ca fiind în interes propriu, deși era în interes alăturat pârâților și de necesitatea de a fi luată în considerare situația juridică a imobilului, așa cum rezultă ea și în urma pronunțării sentinței civile nr. 521/1999 a Tribunalului Constanta.

Or, toate aceste aspecte își găsesc rezolvare, într-o argumentare amplă și punctuală, în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

- Pe de altă parte, contrar susținerii reclamanților, criticile formulate de aceștia în apel au fost analizate, dar apreciate, în mod corect, ca având caracter nefondat.

în ce privește soluția de nerestituire a apartamentului nr. 3 din imobil, dezvoltând critica formulată, recurenții denaturează considerentele deciziei din apel.

Astfel, instanța de apel nu reține, în argumentarea soluției, împrejurarea că "intervenienții în interes propriu nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, situație care profită reclamanților", ci doar redă această susținere, făcută de către reclamanți în prezentarea motivului de apel.

Considerentele instanței de apel în validarea soluției fondului, de nerestituire a apartamentului menționat, au constat în aceea că respectivul imobil făcuse deja obiect al restituirii, în procedura Legii nr. 112/1995 (conform Hotărârii nr. 584 din 28 aprilie 1998 a Comisiei județene), către moștenitorii defunctului A.T.

Ca atare, în mod corect s-a reținut că apartamentul nu se mai afla, la momentul notificării, în patrimoniul unității deținătoare (municipiul Constanța) pentru ca aceasta să mai poată dispune în vreun fel de bun și în temeiul Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, este lipsită de relevanță susținerea că, la momentul notificării, Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu era definitivă (ca urmare a atacării ei în instanță), întrucât dreptul de dispoziție ieșise din patrimoniul unității administrativ-teritoriale, nefiindu-i îngăduit acesteia să revoce respectiva hotărâre, act administrativ-jurisdicțional, și să dispună altfel de bun.

în același timp, reparația în modalitatea solicitată de către reclamanți, nu este posibilă, cum corect a reținut instanța de apel și pentru că apartamentul făcuse deja obiect al reparației în temeiul altei legi speciale, în favoarea unora dintre moștenitorii fostului proprietar A.P.

în caz contrar, ar însemna ca în privința aceluiași imobil, statul să suporte o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil, singura soluție legală fiind aceea a desocotirii moștenitorilor conform normelor dreptului comun.

Față de considerentele justificative ale soluției, aprecierile recurenților-reclamanți în legătură cu dreptul de acrescământ, care ar fi trebuit să funcționeze în favoarea lor, fiind cei care au formulat notificarea și încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de pertinență, nevenind să combată vreun argument din decizia instanței de apel.

- Susținerea potrivit căreia instanța de apel nu ar fi răspuns criticii referitoare la respingerea cererii de intervenție forțată pe care au formulat-o reclamanții (față de moștenitorii lui A.T., aflați în posesia apartamentului) este nefondată, câtă vreme aceasta nu a fost o critică de sine-stătătoare, ci, în realitate, un argument care s-a subsumat criticii referitoare la nerestituirea apartamentului nr. 3.

Or, așa cum s-a menționat anterior, situația intervenienților și a dreptului de proprietate dobândit de aceștia în temeiul art. 2 din Legea nr. 112/1995 asupra apartamentului nr. 3, au fost analizate de către instanța de apel, care a constatat că, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 (și a Hotărârii Comisiei nr. 584/1998, validată jurisdic?ional), aceștia dețin un titlu de proprietate asupra imobilului, ceea ce situează, din punct de vedere juridic, bunul în afara sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect este, de asemenea, eronată susținerea reclamanților conform căreia Legea nr. 10/2001 ar fi incidență sub motiv că "aceasta nu face referire la imobile restituite în temeiul Legii nr. 112/1995, ci la imobile înstrăinate conform Legii nr. 112/1995".

în realitate, pentru ca imobilele preluate abuziv de către stat să facă obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, este necesar să se regăsească în situația premisă prevăzută la art. 20, respectiv, să fi fost deținute, la data intrării în vigoare a actului normativ, de una din unitățile deținătoare aparținând statului, menționate în text.

în speță însă, apartamentul nu se mai afla, la data notificării, în patrimoniul municipiului Constanța, ci în patrimoniul unor persoane fizice (succesorii lui A.T.).

- Critica vizând soluția asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 a apartamentului nr. 4, se fundamentează pe aprecierea eronată pe care ar fi realizat-o instanța de apel în legătură cu incidența dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, ignorându-se faptul că reclamanții au invocat cauze de nulitate în condițiile dreptului comun.

Susținerea recurenților este neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului conform căruia norma specială derogă întotdeauna de la norma generală existentă în aceeași materie (specialia generalibus derogant).

Astfel, câtă vreme regimul juridic al apartamentului, preluat abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, invocarea nulității actelor juridice încheiate cu privire la asemenea imobile nu se poate face decât în condițiile și în termenul special de prescripție reglementat de art. 45 alin. (5) din actul normativ menționat.

Reclamanții nu pot eluda norma specială imperativă pentru a se prevala de dispozițiile dreptului comun. Din acest punct de vedere, este lipsită de relevanță împrejurarea că în cererea de chemare în judecată ar fi indicat normele dreptului comun ca temei juridic al nulității, întrucât instanța are obligația să determine norma incidență situației de fapt deduse judecății.

Nu este vorba, cum se susține, de depășirea limitelor învestirii sau de încălcarea principiului disponibilității, întrucât instanța, în virtutea funcției jurisdic?ionale, este cea care aplică dreptul elementelor de fapt, cu respectarea principiilor care guvernează incidența normelor.

De aceea, constatând, cu referire la dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, că termenul de prescripție a dreptului de a cere desființarea actului juridic, indiferent de cauza de nulitate invocată, s-a împlinit la 14 august 20902 (cu prelungirile operate prin cele două Ordonanțe de Urgență, nr. 109/2001 și nr. 145/2001), în mod corect instanța de apel a apreciat ca fiind prescrisă cererea reclamanților formulată la 23 aprilie 2008.

Celelalte aspecte invocate de către recurenți, vizând fondul cererii de nulitate, sunt străine soluției din apel care a constatat impedimentul decurgând din împlinirea termenului prescripției extinctive.

Pentru toate considerentele arătate, a rezultat caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință.

2. Recursul declarat de pârâții Municipiul Constanța, Primarul municipiului Constanța, Consiliul local Constanța, deși indică formal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu dezvoltă critici subsumabile acestui motiv și nici, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vreunui alt motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Ignorând exigențele căii extraordinare de atac promovate, recurenții-pârâți se limitează la a face afirmații, reiterând în realitate motivele de apel, Iară să arate argumentele pentru care raționamentul și considerentele instanței de apel ar fi eronate, în așa fel încât să fie susceptibile de cenzură în recurs.

Astfel, recurenții-pârâți preiau criticile din apel, susținând în fapt aceleași aspecte deduse judecății în faza procesuală anterioară, referitoare la o pretinsă neconcordanță de norme cu privire la E., la împrejurarea că litigiul nu ar cădea sub incidența Legii nr. 10/2001, că nu ar subzista calitatea procesuală pasivă a Consiliului local și a Primarului sau că nu s-a avut în vedere culpa reclamantului în faza administrativ-jurisdicțională, ori rezolvarea irevocabilă a cauzei pe temeiul Legii nr. 112/1995.

Toate aceste aspecte însă, au făcut obiect de analiză pentru instanța de apel și au fost dezlegate jurisdicțional, conform considerentelor deciziei atacate.

Fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, pârâții procedează practic, la reiterarea acelorași critici aduse împotriva sentinței fondului, ignorând faza procesuală anterioară și faptul că obiectul judecății în recurs îl reprezintă decizia din apel.

Este motivul pentru care reluarea acelorași aspecte, fără nicio referire la considerentele hotărârii care le-au dat dezlegare, nu se poate constitui în critici de nelegalitate susceptibile de analiză în recurs.

Ca atare, reținând că exercitarea recursului s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor art. 302¹alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea cererea de recurs ce nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină, înalta Curte urmează să facă aplicarea sancțiunii menționate și să constate nul recursul declarat de pârâți.

3. Recurenta L.A. a dedus judecății, în recurs, critici care depășesc poziția procesuală a acesteia, de intervenient accesoriu, în favoarea pârâților.

Astfel, prevalându-se de un drept de proprietate pe care l-ar avea asupra apartamentului supus restituirii, în condițiile în care pârâții nu au invocat, în apărare, un astfel de impediment, intervenienta tinde, de fapt, la valorificarea unui drept propriu, ca și cum ar avea o poziție procesuală independentă, de sine-stătătoare în cadrul procesului.

Recurenta nu poate pretinde că ar fi susținut, de fapt, apărarea pârâților, în sensul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentința nr. 52/1999 a Tribunalului Constanța, irevocabilă) a fost respinsă acțiunea în revendicare a reclamanților, promovată pe calea dreptului comun, ceea ce înseamnă că pârâții nu pot fi obligați la restituirea bunului.

Pe de o parte, cum s-a menționat, pârâții nu au invocat un asemenea impediment la restituire, iar, pe de altă parte, instanța de apel, răspunzând unei astfel de susțineri, a reținut că, în condițiile constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare de care se prevalează intervenienta (conform deciziei nr. 284 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 514 din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Constanța), nu mai are relevanță și nicio influență în soluționarea cererii de intervenție accesorie împrejurarea că, într-o acțiune în revendicare anterioară, în care oricum nu s-a analizat validitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții nu au avut câștig de cauză (sentința nr. 521/1999 a Tribunalului Constanța).

Recurenta-intervenientă nu combate aceste argumente ale instanței, ci doar reiterează faptul că, ignorându-se hotărârea din anul 1999, s-ar fi adus atingere dreptului ei de proprietate.

Rezultă, potrivit celor expuse, că, promovând recursul, intervenienta nu a combătut considerentele deciziei din apel referitoare la pretinsul drept de proprietate invocat și, pe de altă parte, că a dedus judecății aspecte care exced poziției sale procesuale, subordonată celei a pârâților.

în aceste condiții, instanța de recurs nu este învestită cu analiza unor motive de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât, văzând dispozițiile art. 302¹alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recursul declarat de intervenientă a fost constatat nul.

← ICCJ. Decizia nr. 101/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 394/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: