ICCJ. Decizia nr. 4242/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4242/2013

Dosar nr. 6438/2/2012

Şedinţa publică din 3 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 13 aprilie 2000, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 2282/2000 (număr unic de Dosar 289/3/2000), reclamanţii O.D.M.C. şi O.V.N.B. (decedat în cursul judecăţii, acţiunea fiind continuată de O.M.B. şi O.N.) au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al municipiului Bucureşti solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul situat în Bucureşti, str. A., sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 374 mp, (186+188) şi construcţiile: corp A în suprafaţă de 71,10 mp, alcătuit dintr-un vestibul, un hol, două dormitoare, cămară şi baie; corp B în suprafaţă de 20,25 mp, alcătuit dintr-o bucătărie şi o cameră de serviciu, şi corp C în suprafaţă construită desfăşurată de 283,68 mp, alcătuit din subsol (garaj, spălătorie, o cameră de serviciu, 3 boxe şi un wc), parter (un vestibul, două camere, un oficiu, o cămară, o bucătărie, o baie), etaj I (două camere, o baie, un hol, un culoar, o cameră de serviciu, două balcoane şi un culoar, o cameră), şi mansardă (un pod), precum şi o scară interioară între parter şi etajul 1, şi o scară de serviciu.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată la data de 15 iunie 2000, O.I., reprezentat prin fiul său O.D., a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Prin cererea completatoare depusă la data de 27 septembrie 2000, O.D.M.C. şi O.V.N.B. au chemat în judecată pe pârâţii O.I., Primăria municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, pentru ca, în contradictoriu cu aceştia, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 19 noiembrie 1996, prin care Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâtului O.I. apartamentul nr. 2, etajul 1, din imobilul corp C, situat în Bucureşti, str. A., sectorul 1, compus din culoar, hol, 2 camere, bucătărie, cămară, baie, oficiu, cămară (pod), 2 balcoane, 2 boxe (subsol), în suprafaţă utilă de 114,72 mp, o cotă indiviză de 66,66% din părţile de folosinţă comună şi 66,38 mp, teren situat sub construcţie, cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitatea absolută, întrucât este bazat pe o cauză ilicită şi imorală, precum şi pentru faptul că acesta s-a încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a O.U.G. nr. 21/1999.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 948, art. 966 şi art. 1537 C. civ. de la art. 1864, art. 9, art. 14, art. 26 alin. (2) şi art. 25 din Legea nr. 112/1995, art. 7 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 214/1999.

În şedinţa publică din 27 septembrie 2000, tribunalul a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul O.I., pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2269 din 21 noiembrie 2011, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost formulată de reclamanţii O.D.M.C. şi O.V.N.B., decedat, şi continuată de O.M.B. şi O.N.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, str. A., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 335 mp, astfel cum a fost identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert C.V.S. şi trei corpuri de clădire identificate potrivit raportului de expertiză efectuat de expert S.S., astfel, corp A cu suprafaţă construită de 70 mp, corp B cu o suprafaţă construită de 20 mp, şi corp C cu o suprafaţă construită de 91 mp; a respins cererea completatoare ca rămasă fără obiect; a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată, şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti la 1.600 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii experţi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 946 din 24 septembrie 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, s-a dispus condamnarea autorilor reclamanţilor C.E. şi C.G. la pedeapsa de câte 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică pentru infracţiunea de favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul prevederilor art. 284 pct. 1, art. 209 pct. 1 şi 31 C. pen. Totodată, a fost dispusă şi confiscarea totală a averii personale a condamnaţilor. Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr. 2639 din 22 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare.

Ca urmare a măsurii confiscării totale a averii dispusă prin hotărârea judecătorească amintită, la data de 9 decembrie 1958, au fost întocmite de către executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române procesele-verbale prin care au fost confiscate condamnatei C.E. un imobil situat în Bucureşti, str. A., cu o suprafaţă de teren de 138 mp, iar condamnatului C.G. un imobil situat în Bucureşti, str. A., având teren în suprafaţă de 186 mp.

Anterior, prin actul de partaj voluntar intervenit la data de 18 septembrie 1933 între C.E. şi C.G., moştenitori ai defunctului N.G.C., imobil ce aparţinuse defunctului şi care era alcătuit din teren şi construcţii situat în Bucureşti, str. A. şi str. M., cu dimensiunile şi vecinătăţile indicate în cuprinsul acestuia, a fost împărţit în două loturi ce au fost atribuite celor doi comoştenitori, conform schiţei anexe a acestuia.

Pe cele două loturi astfel atribuite, în temeiul autorizaţiei de construire din 20 august 1934 eliberată de Primăria sectorului I Galben, C.G. a edificat un corp de clădire compus din parter şi etaj, iar C.E., conform autorizaţiei de construire, un adaos cu parter din zid.

Ca urmare a decesului C.E., survenit în anul 1968, masa succesorală rămasă de pe urma acesteia a fost culeasă de O.E. şi C.G., în calitate de fii ai acesteia, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor din 15 ianuarie 1969 eliberat de fostul notariat de stat local al sectorului 1 Bucureşti.

La data de 30 iulie 1999, a decedat O.E., iar ca moştenitori ai acesteia, în calitate de descendenţi de gradul I (fii), au rămas cei doi reclamanţi, O.D.M.C. şi O.V.N.B.

În ceea ce îl priveşte pe defunctul C.G., tribunalul a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma acestuia a revenit reclamantului O.D.M.C., în calitate de nepot de soră, conform certificatului de moştenitor din 15 aprilie 1997 emis de Biroul Notarial Public C.M.

Aşa fiind, în raport de cele mai sus reţinute, tribunalul a apreciat că reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai autorilor C.E. şi C.G., precum şi a calităţii acestora de proprietari asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A.

Calitatea de proprietar a autorului C.G., cât şi caracterul abuziv al preluării imobilului ce a aparţinut acestuia a fost confirmată anterior prin decizia civilă nr. 1072 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă.

În considerentele acesteia, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin confiscarea averii autorului C.G., ca urmare a hotărârii judecătoreşti de condamnare a sa pentru o infracţiune de natură politică. Totodată, s-a apreciat că autorul C.G., fost proprietar al imobilului, a suferit o condamnare de natură politică, acest caracter fiind stabilit definitiv prin hotărârea dată la 22 noiembrie 2001 de Ministerul Justiţiei şi prin care i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.

De asemenea, s-a considerat că acest act juridic emis de Ministerul Justiţiei, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, face dovada deplină a faptului că fostul proprietar a pierdut imobilul printr-o hotărâre penală de condamnare politică, cu consecinţa că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil, bunul fiind preluat în mod abuziv.

Aşa fiind, tribunalul a considerat că acelaşi raţionament se impune a fi urmat şi în privinţa autoarei C.E., în condiţiile în care şi acesteia i s-a recunoscut, prin decizia nr. 1368 din 22 noiembrie 2001 emisă de Ministerul Justiţiei, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, astfel că şi în ceea ce priveşte preluarea imobilului de la aceasta, de către stat, în temeiul sentinţei penale de condamnare, s-a apreciat că s-a realizat în mod abuziv.

Tribunalul a reţinut că prin decizia civilă nr. 1.072 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA şi intervenientul O.I., privind apartamentul situat în Bucureşti, str. A., corp C.

Din cuprinsul adresei din 16 mai 2011 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, direcţia Patrimoniu, Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat, rezultă că imobilul în litigiu figurează ca proprietate de stat, categoria de folosinţă „construcţii şi curţi” cu posesor de parcelă SC H.N. SA.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că pentru recuperarea imobilului situat în Bucureşti, str. A., sector 1, reclamanţii au formulat notificare în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 15 iunie 2007 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, aceasta a fost respinsă, reţinându-se că imobilul nu se include în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Această dispoziţie a fost contestată de către notificatori, respectiv reclamanţii din prezenta cauză, judecata acesteia fiind suspendată, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.

Întrucât reclamanţii au întemeiat cererea dedusă judecăţii pe prevederile art. 480 C. civ., tribunalul a considerat, faţă de această împrejurare, că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi având în vedere şi decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, în motivarea deciziei amintite, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., şi că, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.

De asemenea, s-a mai reţinut că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Aşa fiind, raportând aceste considerente situaţiei particulare şi atipice dedusă judecăţii, tribunalul a concluzionat că reclamanţii nu au optat pentru aplicarea dreptului comun în detrimentul legii speciale, ci, dimpotrivă, s-au prevalat de această lege, fiindu-le emisă dispoziţia din 15 iunie 2007, prin care notificarea formulată a fost respinsă.

Întrucât printr-o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti s-a apreciat că se impune suspendarea procedurii administrative până la soluţionarea irevocabilă a acestei acţiuni, tribunalul a considerat că o atare situaţie nu este imputabilă reclamanţilor şi nici nu poate conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Procedând la examinarea prezentei acţiuni în revendicare, tribunalul a reţinut că atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat, reclamanţii deţin un bun în sensul avut în vedere de art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.

Cum în prezent imobilul se află în proprietatea statului, deoarece, prin decizia civilă nr. 1072 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 încheiat cu cumpărătorul intervenient O.I., reţinând şi împrejurarea că procedura administrativă este suspendată prin dispoziţia unei instanţe judecătoreşti, tribunalul a apreciat că unica modalitate de reparaţie o constituie restituirea imobilului către reclamanţi.

Având în vedere că prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză imobilul a fost identificat atât sub aspectul construcţiilor, cât şi al terenului aferent acestora, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, str. A., sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 335 mp, şi trei corpuri de clădire, astfel, corp A cu suprafaţă construită de 70 mp, corp B cu o suprafaţă construită de 20 mp, şi corp C cu o suprafaţă construită de 91 mp.

Întrucât prin decizia civilă nr. 1072 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, şi cumpărătorul intervenient, O.I., tribunalul a respins cererea completatoare ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul O.I. şi continuată de succesorul acestuia, O.D., tribunalul a apreciat că, faţă de soluţia dată cererii principale, se impune respingerea cererii de intervenţie ca neîntemeiată, şi că, în condiţiile în care titlul de proprietate al intervenientului, contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996, vizând apartamentul situat în Bucureşti, str. A., corp C, a fost constat nul absolut, acesta nu mai justifică un drept sau un interes legitim în cauză.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 19A din 28 ianuarie 2013, a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intervenient O.D. şi a obligat apelantul la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul O.D.M.C., reţinând, în esenţă, următoarele;

Analizând excepţia lipsei de interes a apelului formulat de intervenient, motivată de faptul că prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată la data de 15 iunie 2000 de autorul intervenientului, O.I., s-au invocat aceleaşi apărări ca şi cele ce fac obiectul prezentului dosar, s-a reţinut că intervenientul justifică în prezent un interes rezultat din calitatea de chiriaş. De asemenea, potrivit art. 292 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, chiar dacă în prezent contractul de vânzare-cumpărare reprezentând titlul de proprietate al intervenientului a fost anulat.

Analizând pe fond criticile apelantului, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de situaţia de fapt reţinută de prima instanţa, Curtea a respins apelul, ca nefondat, reţinând că prezenta acţiune în revendicare nu este inadmisibilă raportat la data formulării sale, la 13 aprilie 2000, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, şi la temeiurile de drept aplicabile.

Temeiul de drept invocat prin cerere şi aplicabil cauzei la momentul investirii instanţei fiind dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1, art. 2 şi art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, curtea a analizat cauza din perspectiva jurisprudenţei naţionale, cât şi europene.

Astfel, prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie în recurs în interesul legii, s-a reţinut că acţiunea reclamanţilor O.D.M.C. şi O.V.N.B. este admisibilă, în condiţiile în care a fost promovată anterior promulgării şi intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat; bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie; instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Prin urmare, nu numai că foştii proprietari aveau deschisă cale acţiunilor în revendicare, în cadrul cărora se analiza validitatea titlului statului, dar şi instanţele judecătoreşti aveau plenitudine de competenţă în această materie, iar o lege specială în materie, alta decât Legea nr. 112/1995, care să ofere cadrul procesual pentru verificarea valabilităţii titlului statului, nu exista la momentul investirii instanţei, respectiv martie 2000.

Curtea a mai reţinut şi inaplicabilitatea legii speciale în cazul acţiunilor începute anterior datei de 14 februarie 2001, în considerarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune necesitatea asigurării unui proces echitabil, precum şi respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut atât în C. civ. român, cât şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acţiunea nu devine inadmisibilă nici datorită faptului că reclamanţii au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi s-a emis dispoziţia Primarului general din 2007, deoarece, potrivit art. 46 (fost 47) din Legea nr. 10/2001, s-a dat posibilitatea persoanelor îndreptăţite să uzeze şi de legea specială fără a exclude dreptul comun pentru acţiunile începute anterior intrării în vigoare a acestei legi speciale, care prevede opţiune reclamantului fie de a renunţa la judecată, fie de a solicita suspendarea cauzei.

În ambele situaţii, dreptul de opţiune prevăzut de legiuitor se întemeiază pe principiul disponibilităţii procesului civil, lăsând la latitudinea părţii interesate fie continuarea acţiunii în revendicare, fie renunţarea la judecată pentru situaţia în care demersul pe Legea nr. 10/2001 îi era favorabil, fie suspendarea acţiunii civile până la soluţionarea notificării.

În speţă, reclamanţii au ales suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, deoarece au formulat notificarea prevăzută de art. 20 şi urm., iar când unitatea notificată, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a respins notificarea prin dispoziţia din 2007, au repus cauza pe rol.

S-a mai reţinut, că este lipsit de relevanţă că în prezent nu s-a epuizat procedura legii speciale, întrucât repunerea pe rol a cauzei reprezintă o manifestare a principiului disponibilităţii şi a asumării riscului procesual de către reclamanţi; că regula electa una via ar fi fost aplicabilă speţei doar în situaţia în care, prin dispoziţia primarului general, s-ar fi admis notificarea şi s-ar fi dispus restituirea bunului într-una din modalităţile prevăzute de lege, iar acea dispoziţie nu ar fi fost contestată de persoanele îndreptăţite, şi că, în acelaşi context, reclamanţii au formulat şi acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al apelantului, iar prin decizia civilă nr. 1.072/2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, soluţia fiind definitivă şi irevocabilă.

De asemenea, s-a reţinut că tribunalul a stabilit corect situaţia de fapt, faţă de probatoriul administrat în cauză, şi s-a conchis că susţinerile apelantului referitoare la crearea unei confuzii vis-a-vis de situaţia juridică a imobilului şi identitatea acestuia nu sunt dovedite, conform art. 1169 C. civ.; că instanţa nu a fost investită cu cerere referitoare la imobilul situat actualmente în str. U., pentru a se verifica identitatea acestui imobil cu cel menţionat în cuprinsul certificatului de moştenitor din 1969; că, în prezenta cauză, nu s-a revendicat imobilul în temeiul certificatului de moştenitor din 1969 ca titlu de proprietate, reclamanţii recunoscând că imobilul din str. A. a trecut în proprietatea statului prin confiscare, în baza sentinţei penale, însă titlul de proprietate al statului nu este valabil, şi că cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză sunt diferite, una în construcţii şi cealaltă topografică, însă între ele nu există contradictorialitate, diferenţa între 358 mp, cât a reţinut expertul S.S. şi 355 mp, cât a constat expertul C.V.S., fiind nesemnificativă, de numai 3 mp, şi este explicabilă faţă de condiţiile în care a efectuat lucrarea expertul S.S.

În ceea ce priveşte criticile formulate de apelant referitoare la faptul că nu a fost citat la efectuarea rapoartelor de expertiză, acestea au fost respinse, reţinându-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., deoarece, în cauză, apelantului-intervenient nu i s-a produs nici o vătămare prin stabilirea limitelor suprafeţelor de teren ce fac obiectul revendicării, câtă vreme, la data efectuării expertizei, nu mai avea nici un titlu de proprietate asupra vreunei părţi din imobil (construcţie ori teren), iar în prezent dreptul locativ invocat în justificarea interesului, născut abia în 18 mai 2012, prin încheierea contractului de închiriere, priveşte doar construcţiile nu şi terenul.

Critica referitoare la timbrarea acţiunii a fost apreciată ca nefondată, în raport de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cu motivarea că acţiune de faţă este o acţiune prin care se solicită restituirea unui imobil preluat de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, înscriindu-se în ipoteza acţiunilor scutite de taxa de timbru, deşi este întemeiată pe dreptul comun, întrucât legea nu face nici o distincţie faţă de temeiul de drept al acestora, iar acolo unde legea nu distinge nu poate distinge nici judecătorul.

Faţă de considerentele expuse, instanţa de apel a constatat că reclamanţii deţin un bun, conform art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi O.U.G. nr. 214/1999, statul deţine imobilul fără un titlu valabil; că deposedarea de proprietate s-a întemeiat pe caracterul politic al condamnării, şi că nu s-au respectat dispoziţiile imperative ale art. 480-481 C. civ., nefiind vorba nici de o cauză de utilitate publică, şi nici de o prealabilă şi justă despăgubire.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a statuărilor Cauzei Atanasiu, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în condiţiile în care acţiunea este anterioară Legii nr. 10/2001, iar titlul reclamanţilor vine în conflict cu titlul statului care nu este valabil.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârât, Curtea a concluzionat că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa de către reclamanţi sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanţi, care să pună capăt acestei încălcări, în condiţiile în care şi notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenientul O.D., care, indicând art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele;

În cauza, s-au efectuat doua expertize cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel s-au pronunţat fără a analiza cu temeinicie şi ignorând susţinerile intervenientului, deşi, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., acestea aveau obligaţia să manifeste rol activ în scopul pronunţării unor hotărâri temeinice şi legale.

În cuprinsul obiecţiunilor formulate la expertiza tehnică judiciară efectuată de către expert C.V., s-a arătat că expertiza s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., privind citarea părţilor, întrucât intervenientul nu a fost citat la data la care expertul susţine că s-ar fi efectuat expertiza, dovada fiind procesul-verbal încheiat la oficiul poştal nr. 2, prin care s-a constatat ca i-a fost transmis un plic gol.

În cuprinsul obiecţiunilor formulate cu privire la expertiza topo, s-a arătat ca au fost încălcate dispoziţiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. intervenientul nefiind convocat şi, în consecinţă, neavând cunoştinţa de data şi ora la care expertul pretinde că s-a desfăşurat expertiza.

Având în vedere faptul ca în cazul ambelor expertize nu a fost convocat, experţii întâlnindu-se numai cu reclamantul O.D.M.C., intervenientul a arătat că s-a urmărit ascunderea situaţiei reale din teren în ceea ce priveşte identificarea imobilului revendicat, conform titlului de proprietate, a actelor de preluare şi a actului de partaj, precum şi cu privire la identitatea dintre imobilul din actele de proprietate şi imobilul din cererea de chemare în judecata, astfel că se impune să se analizeze obiecţiunile intervenientul la expertizele efectuate în dosar.

S-a mai arătat, că hotărârea dată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii, întrucât, în mod nejustificat, instanţa de apel a interpretat prevederile Legii nr. 10/2001 şi jurisprudenţa în materie în folosul reclamanţilor.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile, după ce reclamanţii au uzat şi de dispoziţiile legii speciale, iar pretenţiile pe care le-au formulat au fost respinse.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează.

În măsura în care reclamanţii au ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, aceştia trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem electa una via şi cu principiul securităţii raporturilor juridice, ei nu pot promova în condiţiile reglementate de dreptul comun o acţiune în revendicarea imobilului în litigiu.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că preluarea s-a realizat cu titlul valabil, fie că aceasta s-a realizat fără titlu valabil.

În speţa de faţă, în care reclamanţii au uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, aceştia sunt obligaţi să urmeze procedura instituită de acest act normativ.

De asemenea, s-a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel incidenţa în speţă a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, deoarece reclamanţilor le revine obligaţia de a plăti taxa de timbru pentru promovarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., este o acţiune în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu excepţiei prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenientul O.D. este nefondat, pentru următoarele considerente;

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)”.

Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Prin criticile formulate, recurentul a susţinut că ambele expertize s-au întocmit în cauză cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., şi că instanţele de fond şi apel au fost lipsite de rol activ, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece au ignorat obiecţiunile recurentului intervenient la rapoarte de expertiză, în sensul că acestea s-au realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., întrucât intervenientul nu a fost convocat la efectuarea lor, şi, în consecinţă, nu a avut cunoştinţă de data şi ora la care acestea s-au desfăşurat.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului”.

Instanţele de fond şi apel au respins criticile formulate de recurent pe acest aspect, legal, deoarece nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se pronunţă doar în condiţiile în care încălcarea prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., de către experţi, ar fi produs recurentului intervenient o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea expertizelor întocmite în cauză.

Or, în speţă, recurentului intervenient nu i s-a produs nici o vătămare prin efectuarea expertizelor în cauză, prin care au fost stabilite limitele imobilelor ce face obiectul revendicării, fără citarea sa, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., întrucât la data efectuării acestora intervenientul nu mai avea nici un titlu de proprietate asupra vreunei părţi din imobilele în litigiu.

Prin urmare, faţă de cele expuse, se constată că susţinerea recurentului intervenient potrivit căreia instanţele de fond şi de apel au soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce îl priveşte pe acesta, este nefondată.

Pe de altă parte, se constată că prima instanţă a analizat obiecţiunile formulate de intervenient la rapoartele de expertiză întocmite în cauză, iar instanţa de apel a analizat criticile formulate de intervenient în acest sens, astfel că susţinerea recurentului intervenient potrivit căreia instanţele de fond şi apel, ignorând obiecţiunile formulate de acesta la rapoartele de expertiză, au fost lipsite de rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed;

Deşi nu arată expres, susţinând că, în speţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent, după ce reclamanţii au uzat de procedura legii speciale, iar pretenţiile pe care le-au formulat au fost respinse, recurentul intervenient invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Aceste critici formulate de recurentul intervenient privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, de vreme ce reclamanţii aveau deschisă calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu, sunt nefondate, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată pe calea dreptului comun în temeiul art. 480-481 C. civ., la 13 aprilie 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată.

În cuprinsul acestei legi există dispoziţia de la art. 51, în forma în vigoare la data adoptării ei, potrivit căreia persoana îndreptăţită poate alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei în curs de judecată.

Alegerea, potrivit acestui text de lege, aparţine reclamanţilor, iar în cauză reclamanţii au optat, după declanşarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru continuarea judecării acţiunii în revendicare pe dreptul comun iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile în care faza administrativă realizată în baza legii speciale nu s-a finalizat printr-o soluţie favorabilă, în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Prin urmare, acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, deoarece legiuitorul a lăsat la alegerea părţii reclamante continuarea acţiunilor de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a legii speciale sau urmarea căii deschise prin Legea nr. 10/2001.

Prin introducerea cererii de chemare în judecată pe dreptul comun, în anul 2000, de către reclamanţi, cât şi prin faptul că aceştia au uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu se poate considera că a fost încălcat principiul electa una via non datur recursus ad alteram, respectiv, aleasă fiind o cale nu se mai admite utilizarea alteia, care ar interzice reclamanţilor de a recurge la o anumită cale după ce şi-au exprimat opţiunea pentru un alt demers, câtă vreme la data promovării acţiunii în revendicare pendinte reclamanţii nu aleseseră o altă cale pentru retrocedarea imobilului în litigiu în natură.

De asemenea, critica formulată de recurentul intervenient, potrivit căreia, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel că reclamanţii beneficiază de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, privind plata taxei de timbru, câtă vreme acţiunea pendinte este o acţiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., şi nu o acţiune promovată în condiţiile Legii speciale nr. 10/2001, se constată că este nefondată, întrucât acţiunea de faţă este o acţiune prin care se solicită restituirea unui imobil preluat de stat în perioada martie 1945-22 decembrie 1989, înscriindu-se în ipoteza acţiunilor scutite de plata taxei de timbru de acest text de lege, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Celelalte critici formulate de recurentul intervenient potrivit cărora instanţa nu a avut în vedere şi, mai mult, a ignorat actele şi documentele aflate la dosar care prezintă o cu totul altă situaţie decât cea reţinută, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv neanalizarea sau greşita apreciere a probatoriului administrat, critici ce nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurată, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul intervenient, ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., şi constatând culpa procesuală a recurentului intervenient, instanţa va dispune obligarea acestuia la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimaţii reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul O.D. împotriva deciziei nr. 19A din 28 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul intervenient la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţii O.D.M.C. şi O.M.B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4240/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4251/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4242/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs