ICCJ. Decizia nr. 4493/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4493/2013
Dosar nr. 46843/3/2007
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19 decembrie 2007 (data poştei), contestatoarele C.H.G. şi N.R.C. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea intimatului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative să soluţioneze notificarea din 9 august 2001 formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, prin care au cerut restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Târgu Ocna, judeţul Bacău, imobil folosit de intimat ca sediu al Poliţiei oraşului Târgu Ocna.
La data de 31 ianuarie 2008, intimatul a emis dispoziţia nr. 396, prin care s-a soluţionat notificarea din 9 august 2001, în sensul admiterii, în parte, a acesteia, după cum urmează: în art. 2 al dispoziţiei s-a dispus restituirea în natură, către reclamante a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent acestora, identificat în planul cadastral anexă la dispoziţie, după cum urmează: suprafaţa de teren S1 (716 m.p.) pe care se află amplasat corpul de clădire C7, suprafaţa de teren S2 (142 m.p.) pe care este amplasat corpul de clădire C9 şi suprafaţa de teren S3 (8 m.p.) pe care este amplasat corpul de clădire C5; în art. 3 al dispoziţiei se menţionează că notificatoarele au drept de folosinţă special asupra suprafeţelor descrise mai sus (drept care conferă titularelor drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie), cu respectarea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de până la trei ani, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată; în art. 4 se menţionează că este respinsă cererea de restituire în natură a construcţiilor, terenului şi servitutilor aferente acestora, identificate în planul cadastral anexat ca fiind C1, C2, C3, C4, C6, C8 şi C10, ce rămân în proprietatea statului şi în administrarea intimatului, reclamantele urmând a beneficia de despăgubiri în echivalent pentru suprafaţa de teren de 1.343 m.p.
În raport de emiterea acestei dispoziţii, reclamantele şi-au modificat cererea, solicitând restituirea în natură a întregului imobil teren, în suprafaţă de 2.209 m.p., urmând ca situaţia construcţiilor pe care, eventual, intimatul va dovedi că le-a edificat să se rezolve fie prin păstrarea acestora de către reclamante, cu plata de despăgubiri către intimat, fie prin demolarea lor de către intimat; se contestă menţiunea că proprietarele nu au drept de dispoziţie asupra imobilului pe durata celor 3 ani, reglementarea prevăzută de lege limitându-se numai la asigurarea folosinţei în continuare a acestui imobil deţinut de M.I.R.A. pe durata prevăzută de lege; se susţine, de către reclamante, că acest termen a curs de la data la care dosarul a fost completat cu toate actele necesare soluţionării, respectiv 26 septembrie 2006; se contestă respingerea notificării pentru terenul şi construcţiile menţionate în art. 4 din dispoziţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1492 din 06 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:
Problema dedusă judecăţii vizează doar forma de reparaţie cuvenită reclamantelor, nu şi calitatea acestora, de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din această perspectivă, critica referitoare la nerestituirea întregii suprafeţe de teren ce a aparţinut autorului reclamantelor este neîntemeiată. în afara construcţiilor restituite în natură, celelalte corpuri de clădire au fost edificate ulterior preluării bunului de către stat şi, pentru aceste motive, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, terenul ocupat de aceste construcţii nu poate fi restituit în natură, textul prevăzând, totodată, că nu se restituie nici suprafaţa de teren afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren afectată de servitutea de trecere, de 520 m.p., reclamantele, deşi au beneficiat de asistenţă juridică de specialitate pe parcursul procesului, nu au solicitat instanţei să verifice întinderea dreptului de servitute, proba cu expertiză nu a fost solicitată nici pentru verificarea întinderii suprafeţei afectată de servitutea de trecere şi nici pentru dovedirea susţinerilor referitoare la existenţa construcţiilor nerestituite la data preluării bunului, de către stat.
În ceea ce priveşte art. 3 al dispoziţiei contestate, s-a reţinut împrejurarea că cele două contestatoare au calitatea de cetăţeni germani, devenind aplicabile prevederile art. 2 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002. Prin urmare, în mod corect s-a consemnat, în art. 3 al dispoziţiei, că notificatoarele au un drept de folosinţă special asupra terenului restituit în natură.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că, în speţă, sunt incidente şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul ca bunurile restituite sunt necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit unei activităţi de interes public, sediul poliţiei fiind menţionat în anexa nr. 2 a Legii, la lit. a) pct. 3., motiv pentru care este legală prevederea obligaţiei beneficiarilor restituirii de a menţine afectaţiunea amintită o perioadă de până la trei ani de la data emiterii deciziei sau dispoziţiei.
În ce priveşte momentul de la care curge termenul de 3 ani, acesta este 31 ianuarie 2008 şi nu data de 26 septembrie 2006, cum au susţinut contestatoarele, când a fost definitivat dosarul cu actele necesare soluţionării notificării.
Prin concluziile scrise s-a invocat, pentru prima dată în prezentul proces, împrejurarea că o parte dintre construcţiile pentru care a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului aferent ar fi construcţii uşoare, de exemplu magazia din lemn - C1, depozit - C2, garaj - C3, şopron - C4, garaj - C8.
Un asemenea motiv de critică a dispoziţiei, făcând parte din obiectul contestaţiei deduse judecăţii, trebuia să fie formulat în limitele reglementate de art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu s-a probat că cele 5 construcţii ar fi uşoare (demontabile), acest aspect neputând rezulta doar din denumirea lor.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele C.H.G. şi N.R.C., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 483/ A din 10 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat sentinţa apelată, a admis, în parte, contestaţia, a modificat, în parte, dispoziţia din 31 ianuarie 2008 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, a dispus modificarea art. 2 din dispoziţie, în senul că, pe lângă construcţiile şi suprafeţele de teren deja menţionate (suprafeţele S1, S2 şi S3, cu construcţii), se restituie, în natură, reclamantelor şi construcţia C8, împreună cu terenul aferent acesteia şi construcţiei CI, identificat pe schiţa anexă întocmită de expert M.A.I., ca reprezentând lot B, în suprafaţă de 158 m.p., delimitată de expert prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-5x-1, fila 136 dosar apel.
Art. 3 din dispoziţie se modifică în sensul că reclamantele au drept de proprietate asupra suprafeţelor de teren menţionate la art. 2 din dispoziţie, cu respectarea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de până la trei ani, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Art. 4 din dispoziţie se modifică, în sensul că se respinge cererea de restituire în natură a construcţiilor C1, C2, C3, C4, C6 şi C10 şi a diferenţei de teren în suprafaţă de 1.185 m.p., egale cu valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Art. 5 se modifică, în sensul că dispoziţia, astfel cum este modificată prin prezenta decizie, face dovada proprietăţii asupra construcţiilor şi terenurilor menţionate la art. 2.
În fapt, Curtea a reţinut că imobilul din Târgu Ocna, jud. Bacău a devenit proprietatea numitului C.C., prin ordonanţa de adjudecare din 19 decembrie 1932, în cuprinsul acesteia menţionându-se că terenul are forma dreptunghiulară, cu laturi de 45 ml. şi 60 ml, pe care se afla 3 construcţii vechi.
Prin certificatul din 18 august 1948 se menţionează că C.C. poseda, în oraşul Târgu Ocna, două corpuri de casă în aceeaşi curte, impuse la recensământul din anul 1942.
Imobilul a fost rechiziţionat cu începere din data de 24 iunie 1948, în baza Ordinului nr. 6699/1948 al M.A.I., pentru cartiruirea Biroului de Siguranţă, astfel cum se menţionează în bonul de rechiziţie nr. 4/1948 depus la fila 49 dosar fond şi adresele depuse la filele 106-107 din acelaşi dosar. Ulterior, imobilul a fost înscris pe lista anexa la Decretul nr. 92/1950.
Ulterior, prin Decizia nr. 1163/1963, imobilul a fost transmis în administrarea Ministerului de Interne, fiind folosit până la acest moment ca sediu al Politiei oraşului Târgu Ocna.
În adresa depusă la fila 51 se face menţiune că imobilul rechiziţionat este compus din teren şi două clădiri cu anexe, conform procesului verbal de inventariere din 12 aprilie 1948 şi a procesului verbal suplimentar din 26 iunie 1948. In aceste procese verbale se menţionează, de asemenea, că imobilul este reprezentat de teren şi două corpuri de casă, construite în anul 1936, din cărămidă, corpul nr. 1 compus din 5 camere, corpul 2 din 4 camere, împreună cu anumite anexe (doua closete din zid, una magazie din lemn, una poiată mare din lemn).
De asemenea, în tabelul întocmit în anul 1951, se menţionează că, pe teren, se află două corpuri de casă, cu anexa din paiantă.
Astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în dosar de expertul I.M.A., coroborat cu dispoziţia emisă de intimatul pârât, pe terenul în discuţie există un număr de 10 construcţii, numerotate în cuprinsul dispoziţiei de la 1 la 10, cu următoarele caracteristici: C1 - magazie din lemn (scândură) în suprafaţă de 31,33 m.p.; C2 - fost depozit, azi magazie pentru arhivă, din cărămidă, în suprafaţă de 44,48 m.p.; C3 - garaj cărămidă în suprafaţă de 73,17 m.p.; C4 - şopron din lemn folosit pentru câini în suprafaţă de 13,11 m.p.; C5 - WC din cărămidă în curte; C6 - magazie din cărămidă, degradată, fostă popicărie, folosită parţial ca depozit, parţial goală, în suprafaţă de 122,55 m.p.; C7 - birouri, sediul central; C8 - garaj cărămidă în suprafaţă de 44 m.p.; C9-2 birouri, sală şedinţă şi încăpere pentru centrala termică; C10 - în suprafaţă de 182,75 m.p., corp din cărămidă folosit drept corp control acces şi diverse funcţiuni.
Prin dispoziţia atacată cu prezenta contestaţie au fost deja restituite în natură, către apelantele reclamante, construcţiile C5, C7 şi C9, cu terenul aferent, rămânând în discuţie celelalte clădiri.
Din expertiza efectuată reiese că sunt construcţii uşoare şi demontabile construcţiile CI (magazie din lemn, scândură) şi C4 (şopron lemn).
Curtea a constatat, totodată, că, pentru clădirea C8 (garaj cărămidă în suprafaţă de 44 m.p.) s-a făcut dovada că aceasta a fost edificată în anul 1995, astfel cum s-a precizat de către reprezentanţii intimatului pârât şi s-a consemnat de către expertul tehnic în procesul verbal încheiat la data de 06 aprilie 2010, proces verbal semnat de către reprezentantul intimatului.
În acelaşi sens, al edificării clădirii C8 în anul 1995 este şi adresa comunicată de către intimatul pârât sub nr. 376972 din 27 octombrie 2010.
Pentru toate construcţiile în discuţie (cele care nu au fost restituite reclamantelor prin dispoziţia atacată), intimatul pârât nu a putut prezenta documente referitoare la edificarea lor, data edificării şi nici autorizaţii de construire, acesta precizând, în mod expres, că nu deţine astfel de documente prin adresele depuse la filele 35 şi 42 dosar apel (adresa din 29 iunie 2009 şi adresa nr. 264934 din 14 august 2009). Intimatul pârât a precizat că acestea au fost edificate în perioada 1968-1977.
Coroborând probele administrate în cauză, şi din perspectiva înscrisurilor depuse de către intimatul pârât, respectiv fişe de inventar şi adrese (filele 31, 42-47 şi 114-121), Curtea a reţinut următoarea situaţie a construcţiilor aflate pe teren: clădirea C1 (magazie din lemn) nu apare evidenţiată la unitatea intimată; clădirea C2 apare evidenţiată în fişa de inventariere depusa la fila 115 dosar apel, care menţionează data de la care este folosită de către unitatea de politie - anul 1977 şi anul construcţiei - 1977; clădirea C3 apare evidenţiată în fişa de inventariere depusă la fila 116 dosar apel, care menţionează data de la care este folosită de către unitatea de politie - anul 1953; clădirea C4 nu apare evidenţiată la intimatul pârât; clădirea C5 a fost deja restituită reclamantelor, prin dispoziţie; clădirea C6 (iniţial cu destinaţia de popicărie) apare evidenţiată în fişa de inventariere depusă la fila 117 dosar apel, care menţionează anul construcţiei - 1982, acelaşi an şi ca an al începerii folosirii de către unitatea de politie; clădirea C7 - deja restituită reclamantelor prin dispoziţie, apare evidenţiată în fişa de inventariere depusă la fila 118, având menţionat că a fost dată în administrarea directă a M.I. prin Decizia nr. 1163 din 10 decembrie 1963 şi că este folosită de unitatea de politie din anul 1953; clădirea C8 nu apare evidenţiată, fiind edificată, astfel cum s-a arătat mai sus, în anul 1995; clădirea C9 a fost restituită deja reclamantelor prin dispoziţie; clădirea C10 apare evidenţiată în fişa de inventariere depusă la fila 119 dosar apel, care menţionează anul construcţiei şi al începerii utilizării de către unitatea de politie - 1967. Legat de această ultimă construcţie, relevantă este şi adresa depusă la fila 121 dosar apel, datată 17 aprilie 1978, prin care se arată că acest punct de control a fost edificat cu forţe proprii în anul 1965.
Curtea a apreciat că fişele de inventariere depuse de intimatul pârât la filele 31, 42-47 şi 114-121 dosar apel, coroborat cu adresele menţionate mai sus, confirmă că următoarele clădiri au fost edificate după data preluării imobilului de către stat de la autorul reclamantelor: C1, C2, C3, C4, C6, C8, C10.
Aceste date şi evidenţe sunt confirmate şi de constatările expertului I.M.A., care arată că, pentru construcţiile C1, C4 şi C6, acestea probabil au fost edificate în perioada 1960-1970.
Totodată, edificarea acestor construcţii după preluarea imobilului de către stat rezultă şi din aceea că, în procesele verbale de inventariere a imobilului, întocmite la momentul preluării de la autorul reclamantelor, nu sunt menţionate aceste clădiri, ci doar cele 2 corpuri de casă, cu anexe, corpuri care corespund actualelor clădiri C7 şi C9, deja restituite către reclamante, prin dispoziţie.
În concluzie, instanţa a respins susţinerea apelantelor reclamante în sensul că nu s-a făcut proba că aceste construcţii au fost edificate ulterior preluării imobilului de către stat. Prin urmare, stabilind că acestea au fost edificate ulterior preluării imobilului de către stat, Curtea a reţinut că edificarea lor nu s-a făcut de către autorul reclamantelor, ci de către stat şi unităţile sale.
Din interpretarea coroborată a art. 10 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, se desprinde concluzia că nu se pot restitui în natură, ci se acordă masuri reparatorii prin echivalent pentru terenurile ocupate de construcţii noi edificate după preluarea imobilelor de către statul comunist, cu excepţia situaţiei în care aceste construcţii noi au fost edificate după anul 1990, fără autorizaţie de construcţie.
Susţinerea apelantelor reclamante, conform căreia, pentru a opera imposibilitatea restituirii în natură, trebuie ca toate construcţiile vechi să fi fost demolate şi terenul să fie ocupat exclusiv de construcţii noi, a fost înlăturată ca nefiind susţinută de modul de redactare a textelor legale.
Totodată, este greşită interpretarea dată de apelantele reclamante, în sensul că nu poate fi restituit, în natură, terenul ocupat de construcţii noi, numai dacă acestea au fost edificate cu autorizaţie de construire. Din interpretarea coroborată a art. 10 alin. (2) şi (3) rezultă că, numai în cazul construcţiilor edificate ulterior anului 1990, este necesară existenţa autorizaţiei de construire pentru a opera imposibilitatea de restituire în natură, în situaţia construcţiilor edificate anterior anului 1990 această cerinţă nefiind impusă.
Concluzia sus-menţionată se desprinde din inserarea alin. (3) al art. 10, conform căruia „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile".
Adăugarea acestui articol după alin. (2), care face referire la „construcţii autorizate", relevă faptul că legiuitorul a instituit o distincţie între construcţiile edificate după 01 ianuarie 1990 şi cele construite anterior, altfel acest text nu şi-ar mai fi aflat raţiunea.
În concluzie, nu are relevanţă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, faptul că, pentru construcţiile edificate anterior anului 1990, intimatul pârât nu a prezentat autorizaţii de construire, terenul aferent acestor clădiri neputând fi restituit în natură.
Nu poate fi restituit, în natură, reclamantelor nici terenul menţionat în cuprinsul dispoziţiei, ca fiind afectat servituții de acces, în suprafaţă de 520 m.p., raportat la art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege. In cauză, este vorba despre terenul necesar accesului la construcţiile folosite de unitatea de poliţie şi necesar bunei funcţionări a acestei activităţi, servitute de trecere reglementată ca servitute legală.
Curtea a fixat drept obiectiv expertului desemnat să analizeze posibilitatea reducerii acestei suprafeţe aferente accesului, acesta arătând, prin suplimentul depus la fila 101 dosar apel, că nu poate fi redusă această suprafaţă faţă de faptul că lăţimea caii de acces dintre cele două clădiri aflate la stradă este doar de 5 m. şi având în vedere necesitatea de acces a maşinilor (mari), care transportă armament sau fond arhivistic.
În ce priveşte terenul aflat în interiorul proprietăţii, constituit ca o curte interioară, faţă de topografia locului şi de modul de situare a construcţiilor restituite reclamantelor, pe de o parte, şi a celor rămase în deţinerea intimatului, pe de altă parte, coroborat cu necesitatea de a asigura funcţionarea corespunzătoare a activităţii unităţii de politie, în raport şi de natura specifică a acestei activităţi, nu s-a relevat existenţa vreunei posibilităţi practice de reducere a acestei suprafeţe.
În contextul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se impune restituirea, în natură, către reclamante a terenului aferent construcţiilor C1 şi C8, întrucât construcţia C1 este o construcţie demontabilă, iar construcţia C8 este o construcţie edificată fără autorizaţie de construire, după 1990.
Prin suplimentul la raportul de expertiză depus de expertul I.M.A. la data de 11 aprilie 2011, a fost delimitată o suprafaţă de teren care să includă acest teren aferent C1 şi C8, formându-se un lot de 158 m.p., aflat în continuarea terenului aferent C9, deja restituit reclamantelor prin dispoziţia atacată.
Curtea a constatat că, şi legat de construcţia C4 se pune problema aplicării art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât şi aceasta este demontabilă (şopron din lemn folosit ca adăpost pentru câini), însă nu a dispus restituirea în natură, deoarece clădirea C 4 este astfel situată şi ocupă o suprafaţă atât de mică încât, practic, nu ar putea servi niciunei utilizări de către reclamante. Restituirea în natură a terenului aferent C4 nu reprezintă o măsură judicioasă, atât din perspectiva reclamantelor, care s-ar afla în situaţia de a-şi vedea diminuată, astfel, valoarea despăgubirilor care urmează a le fi acordate prin echivalent, fără a primi în schimb ceva valoros economic, dar şi din perspectiva Legii nr. 10/2001, întrucât raţiunea art. 10 alin. (2) nu este aceea de a se fărâmiţa excesiv suprafeţele de teren şi a se restitui terenuri de suprafeţe atât de mici, încât îşi pierd valoarea economică, ci de a se restitui, în natură, parţial, terenuri de suprafeţe suficient de mari încât să îşi păstreze o valoare economică reală.
În ce priveşte menţiunea conţinută în art. 3 din dispoziţia atacată, la emiterea dispoziţiei au fost avute în vedere de către intimat, ca şi de Tribunal la pronunţarea sentinţei, dispoziţiile O.U.G. nr. 184/2002, care prevedeau că cetăţenii străini pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special, care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.
În condiţiile noilor prevederi ale legii fundamentale şi ale Legii nr. 312/2005, textul din O.U.G. nr. 184/2002, care prevedea acest drept de folosinţă special, trebuie considerat abrogat implicit, reclamantele, cetăţeni străini ai unui stat membru al Uniunii Europene (anume Germania) având posibilitatea legală de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului.
Curtea a modificat, în mod corespunzător, şi art. 3 din dispoziţia emisă de intimatul pârât şi, pe cale de consecinţă, a modificat şi art. 5, în sensul că dispoziţia, astfel cum este modificată prin prezenta decizie, face dovada proprietăţii asupra construcţiilor şi terenurilor menţionate la art. 2.
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu, la data de 28 iunie 2011, instanţa de apel a respins cererea de lămurire a deciziei civile sus-menţionate, formulată de reclamante, şi a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în hotărâre, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei nr. 483/ A din 10 mai 2011, în sensul că alin. (7) al dispozitivului deciziei va avea următorul conţinut: „articolul 4 din dispoziţie se modifică în sensul că se respinge cererea de restituire în natură a construcţiilor C1, C2, C3, C4, C6 şi C10 şi a diferenţei de teren în suprafaţă de 1185 m.p. şi constată dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceste construcţii şi suprafaţa de 1185 m.p. teren, egale cu valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005".
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.H.G. şi C. (fostă N.) R.C., precum şi pârâtul M.A.I.
I. Recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii, în totalitate, a apelului declarat şi, pe fond, admiterea, în totalitate, a contestaţiei, obligarea intimatului pârât şi la restituirea în natură a construcţiilor C1, C2, C3, C4, C6 şi C7, precum şi a diferenţei de teren de 1185 m.p., situat în oraşul Târgu Ocna, Bacău, pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), ignorând prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, libere de orice sarcini, indiferent de calitatea deţinătorului.
Astfel, în mod greşit a considerat că, deşi se încadrează în dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, clădirea C4 nu se restituie pentru că are o mai mare utilitate pentru intimatul pârât decât pentru recurente, suprafaţa fiind prea mică, considerent nesusţinut de niciun argument legal.
În mod nelegal, instanţa nu a restituit nici terenul din interiorul proprietăţii, care este liber, neafectat de construcţii, motivând că, faţă de dispunerea clădirilor deja restituite (fără să ia în considerare clădirea C5 deja restituită), acest teren este mai util intimatului decât recurentelor.
Curtea a omis că regula generală este de restituire în natură a terenului liber, neafectat de construcţii (art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), excepţia fiind reglementată expres prin dispoziţiile art. 10 alin. (2).
2. Instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile art. 10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001 şi a făcut o interpretare greşită a textului de lege, prin omisiunea de a se raporta la dispoziţiile art. 586 şi 587 C. civ. În mod greşit a apreciat că drumul de acces este afectat de o servitute legală, care se încadrează în excepţiile reglementate de dispoziţia legală mai sus menţionată.
Legea nu-i permite judecătorului fondului să stabilească „servituți legale", acest atribut fiind exclusiv al legislativului, instanţa neavând dreptul ca, prin analogie, interpretare sau protejarea unui interes particular să considere că un drum de acces, care-i permite intimatului pârât să treacă spre anexele sale gospodăreşti (garaj, magazie şi popicărie) se constituie în servitute legală, inalienabilă.
Excepţia de la principiul restituirii în natură, prevăzută de art. 10 alin. (2) teza finală este de strictă interpretare, în sensul că nu se restituie terenul afectat de o servitute reglementată printr-un act de autoritate, care are în vedere o utilitate publică, astfel cum este definită de art. 578 alin. (1) C. civ., sau de acele amenajări de utilitate publică, ceea ce nu este cazul în speţă.
Şi sub acest aspect, instanţa a confundat interesul particular cu interesul general, iar utilitatea publică a activităţii intimatului pârât a fost confundată cu interesul public asupra unei porţiuni de teren.
3. Instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, lăsându-le lipsite de conţinut, dând forţă numai dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
A considerat, nelegal, că nu se restituie terenurile aferente acelor construcţii edificate înainte de 1990, indiferent dacă au fost edificate cu sau fără autorizaţie de construcţie, dar ulterior preluării abuzive, stabilind în mod greşit că sintagma „construcţii autorizate" nu are nicio valoare. În realitate, legiuitorul a exceptat expres de la restituire în natură numai terenurile aferente construcţiilor autorizate, per a contrario, terenurile aferente construcţiilor neautorizate urmează regula generală a restituirii în natură.
Nu se poate interpreta altfel, pentru că, prin interpretarea dată de instanţa de apel, s-ar legaliza şi/sau împroprietări persoane care au încălcat legile construcţiilor care existau şi înainte de 1990 (Decretului nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, completat cu dispoziţiile Decretului nr. 545/1958 privind reglementarea amplasării construcţiilor, acte normative care instituiau norme obligatorii inclusiv pentru persoanele juridice şi autorităţile publice) şi după 1990.
Prin reglementarea celor două alineate ale art. 10, respectiv alin. (2) şi (3), legiuitorul a dorit să extindă regula generală de restituire şi asupra terenurilor aferente clădirilor edificate fără autorizaţie de construcţie ulterior anului 1990 şi nu să lase nereglementată situaţia clădirilor edificate fără autorizaţie de construcţie anterior anului 1990.
4. S-a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură a terenului pe care se găsesc construcţii demolabile.
Deşi s-a reţinut că intimatul pârât, prin adresa din 17 aprilie 1978, recunoaşte încă din acea epocă, faptul că, clădirea identificată pe planul cadastral ca fiind C10, este degradată şi demolabilă şi că această clădire nu s-a modificat potrivit inventarului prezentat de intimat, fiind înregistrată în aceeaşi stare încă din 1967, instanţa de apel nu a luat act de mărturisirea făcută în conformitate cu prevederile art. 1201 C. civ. şi nu a încadrat această clădire în categoria celor demolabile potrivit art. 10 alin. (3), considerând greşit că terenul aferent acesteia, în suprafaţă de 182,75 m.p., nu poate fi restituit în natură.
De asemenea, terenul dintre clădirea demolabilă, C10, şi clădirea restituită, C9, nu a fost restituit fără nicio motivare în drept, fiind considerat probabil prea mic pentru a fi restituit.
5. Instanţa de apel nu a circumscris situaţia de fapt prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate, instanţa de apel, văzând susţinerile intimatului pârât, potrivit cărora activitatea specifică se desfăşoară în clădirile C7 şi C9, deja restituite recurentelor, şi că restul clădirilor nerestituite reprezintă anexe gospodăreşti, ar fi trebuit să dispună restituirea şi a terenului aferent acestora, întrucât aceste anexe (magazie, garaj, popicărie) nu sunt necesare desfăşurării activităţii intimatului pârât.
6. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu motive străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întreaga motivare fiind o opinie personală, nesusţinută legal şi cu înfrângerea scopului legii.
Scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de «restituire în natură» a proprietăţilor preluate abuziv.
Recurentelor li s-au restituit bucăţi fărâmiţate de teren, fără legătura între acestea, ele fiind în imposibilitate să-şi folosească şi să-şi valorifice proprietatea.
II. Recurentul pârât M.A.I. - Direcţia Generală Juridică a criticat decizia, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Aşa cum rezultă din actele dosarului, din cele zece construcţii aflate, în prezent, pe terenul revendicat, doar construcţiile identificate în schiţa întocmită de SC T.I. SRL ca fiind C5, C7 şi C9 au aparţinut autorului intimatelor-reclamante.
Referitor la construcţia C8, aceasta nu poate fi restituită în natură, întrucât, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar şi din concluziile raportului de expertiză, a fost construită înainte de 1989.
În această situaţie, din art. 10 alin. (2) şi art. 10 alin. (3), în interpretarea per a contrario, rezultă că sunt exceptate de la restituirea în natură şi terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate anterior anului 1990.
Această normă apare explicabilă şi din punct de vedere istoric, deoarece este cunoscut că, anterior anului 1990, nu se emiteau autorizaţii de construcţie pentru clădirile edificate de Stat pe terenurile aflate în proprietatea sa.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei criticate, iar, pe fond, respingerea acţiunii reclamantelor, ca nefondată.
Ambele părţi au depus întâmpinare, prin care au cerut respingerea căii de atac declarată de partea adversă.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate pentru următoarele considerente:
III. Critica recurentelor reclamante privind restituirea în natură a clădirii C4, către acestea, este neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte clădirea în discuţie, că nu se impune restituirea ei în natură, deoarece este astfel situată şi ocupă o suprafaţă atât de mică, încât ar fi inutilizabilă pentru reclamante.
În mod corect, Curtea de Apel a respins cererea de restituire în natură, dar nu pentru argumentele sus-prezentate, legate de caracterul inutilizabil al clădirii C4 pentru reclamante, ci determinat de faptul că această construcţie nu a aparţinut autorului părţilor menţionate, ci a fost edificată după preluarea imobilului de la acesta din urmă.
Faţă de cele reţinute în fapt în legătură cu construcţia C4, de către instanţa de apel, şi anume că nu a făcut parte din imobilul preluat de la autorul reclamantelor, fiind ridicată ulterior, în perioada 1960-1970, nu operează regula restituirii în natură prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, reclamantele neputând pretinde mai mult decât autorul lor a avut în patrimoniu la data preluării bunului.
În baza principiului „Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet" („Nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât el însuşi are"), din moment ce construcţia respectivă nu s-a aflat niciodată în patrimoniul autorului lor, recurentelor nu li se putea transmite dreptul de a solicita prin notificare bunul respectiv.
În ceea ce priveşte terenul aflat în interiorul proprietăţii, susţinerile recurentelor sunt, însă, corecte.
Curtea de Apel a înlăturat în mod greşit forma de reparaţie în natură pentru acest teren, deoarece nu exista niciun impediment legal pentru restituirea în natură către reclamante.
Topografia locului, modul de situare faţă de construcţiile restituite reclamantelor şi de cele rămase în deţinerea intimatului, precum şi presupusa necesitate a terenului pentru buna desfăşurare a activităţii pârâtului, fără o argumentare concretă a acestui ultim aspect reţinut de instanţă, cu atât mai mult cu cât deja fusese înlăturată de la restituire o altă suprafaţă de teren, de 520 m.p., cu privire la care s-a reţinut existenţa unei servituți de trecere, nu reprezintă criterii legale care să împiedice reparaţia în natură.
Prin urmare, terenul aflat în interiorul proprietăţii solicitate, fiind liber de construcţii şi neafectat de amenajări de utilitate publică sau servituți legale, trebuia restituit în natură, decizia fiind dată cu nerespectarea art. 9 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
2. Servitutea de trecere, reţinută de instanţa de apel ca afectând suprafaţa de 520 m.p. din terenul pretins de reclamante, reprezintă generic o servitute legală, deoarece este reglementată de dispoziţiile art. 616-619 C. civ., iar servituțile legale se regăsesc printre impedimentele la restituirea în natură, prevăzute de art. 10.alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu toate acestea, în speţă, a fost greşit reţinută, de instanţă, existenţa unei servituți legale de trecere în ceea ce priveşte suprafaţa de 520 m.p., pentru considerentele ce urmează:
Dispoziţiile art. 587 C. civ., invocate în cererea de recurs cu referire la necesitatea existenţei unui act normativ special, ca act al puterii legiuitoare, care să stabilească servitutea de trecere în favoarea pârâtului, nu sunt incidente în speţă.
Textul vizează necesitatea adoptării unor legi speciale în cazul servitutilor administrative de trecere, şi anume în cazul servitutilor instituite prin lege în interes public, în favoarea autorităţilor publice competente să efectueze lucrări de utilitate publică, în măsura în care acestea nu impun exproprierea. Astfel de servituți au ca obiect „cărarea sau poteca pe lângă marginea râurilor navigabile sau flotabile, construcţia sau reparaţia drumurilor, sau alte lucrări publice sau comunale". Este vorba, de exemplu, despre lucrări în domeniul minier, în cel petrolier sau al energiei electrice.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în speţă, ceea ce presupune că nu este necesară adoptarea unui act normativ special pentru instituirea unui drept de servitute în favoarea pârâtului pentru suprafaţa de 520 m.p. în litigiu, fiind suficientă hotărârea instanţei care să cenzureze în ce măsură se justifică existenţa acestei servituți în favoarea pârâtului, care să înlăture restituirea în natură a suprafeţei de teren respective.
Pentru argumentele care se vor prezenta în continuare în legătură cu situaţia juridică a diferitelor porţiuni care compun întreaga suprafaţă de teren care a aparţinut autorului recurentelor, acestora din urmă li se cuvine în natură tot acest teren, sens în care se va modifica decizia recurată.
În acest caz, în care nu va mai rămâne în deţinerea pârâtului nici o suprafaţă de teren din cel pretins de reclamante, nu se mai justifică utilitatea dreptului de servitute pentru suprafaţa de teren de 520 m.p., nemaiputându-se pune problema accesului la drumul public pentru exploatarea terenului care are situaţia de loc înfundat. De asemenea, nu este posibilă înlăturarea formei de reparaţie în natură pentru terenul în discuţie, care constituie, potrivit scopului Legii nr. 10/2001, regula în materie potrivit art. 1, 7 şi 9, nici determinat de existenţa construcţiilor care au rămas în deţinerea pârâtului. Aceasta deoarece, clădirile respective (C1, C2, C3, C4, C6, C8 - pentru argumentele ce se vor prezenta, C10) reprezintă simple anexe faţă de clădirile principale, restituite în natură recurentelor.
În consecinţă, nu se mai impune stabilirea unei servituți de trecere în favoarea pârâtului pentru suprafaţa de teren de 520 m.p., care să constituie un impediment la restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren, în sensul art. 10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001, urmând ca şi terenul menţionat să fie restituit în natură către recurente.
3. Referitor la terenul ocupat de construcţiile edificate de către stat, după preluarea imobilului şi anterior datei de 1 ianuarie 1990, soluţia Curţii de Apel este dată, de asemenea, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „In cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Din interpretarea gramaticală a textului de lege sus-menţionat rezultă fără dubiu că nu se restituie în natură terenurile ocupate de construcţii noi, edificate cu autorizaţie de construire, indiferent de momentul edificării lor, respectiv anterior sau ulterior datei de 1 ianuarie 1990. Aceasta deoarece legea, atunci când se referă la „construcţii noi autorizate" nu face referire la un anumit moment sau perioadă a edificării construcţiilor, în consecinţă, nu diferenţiază forma de restituire, în natură sau în echivalent în funcţie de un asemenea element temporal. Or, unde legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este îngăduit să distingă conform principiului „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Menţionarea datei de 1 ianuarie 1990 în alin. (3) din art. 10 - „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990" - nu este un argument din care să rezulte că pentru construcţiile edificate anterior momentului în discuţie nu era necesară autorizaţie de construire şi, deci, în cazul terenurilor ocupate de asemenea construcţii, nu se poate dispune restituirea în natură, cum greşit a considerat Curtea de Apel.
Art. 10 alin. (3) se aplică doar în cazul terenurilor ocupate de construcţii neautorizate, edificate ulterior datei de 1 ianuarie 1990, nefiind incident pentru suprafeţele de teren în litigiu ocupate de construcţiile ridicate de stat, faţă de perioada în care s-a reţinut, de instanţa de apel, că acestea au fost edificate, şi anume anterior datei de 1 ianuarie 1990.
Este, însă, relevant alin. (2) al aceluiaşi text de lege, care, cum s-a arătat, face referire la construcţii autorizate, doar terenurile ocupate de astfel de construcţii neputând fi restituit în natură, ci doar în echivalent.
Un alt argument în sprijinul necesităţii autorizaţiei de construire şi pentru construcţiile edificate anterior anului 1990, inclusiv în cazul celor ridicate în sectorul socialist, îl reprezintă legislaţia adoptată în materie, în regimul politic trecut, care prevedea, în mod obligatoriu, obţinerea prealabilă a autorizaţiei de construire pentru aproape toate tipurile de lucrări (Decretul nr. 144 din 29 martie 1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii).
În art. 5 alin. (1) din Decret, se prevede că „Autorizaţia privind lucrările ce aparţin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuţie obştească, precum şi cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza documentaţiei prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiţie".
Raportat la existenţa unei legislaţii care impunea şi în regimul comunist necesitatea obţinerea autorizaţiei de construire, în primul rând, pentru construcţiile noi, edificate, nu se justifică raţionamentul adoptat de instanţa de apel privind distincţia între categoriile de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 în raport de momentul edificării construcţiei.
Ar însemna ca neregulile săvârşite de stat în regimul politic trecut, constând în ridicarea unei construcţii fără autorizaţie, să producă în continuare pentru stat efecte benefice, deşi acesta este oricum răspunzător pentru preluarea abuzivă a terenului de la fostul proprietar, ceea ce nu este de conceput.
În plus, modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 faţă de forma iniţială a textului constituie un alt argument în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent se cuvin persoanelor îndreptăţite doar pentru terenuri ocupate de construcţii noi, autorizate.
Astfel, în timp ce art. 10 alin. (3) are şi în prezent un conţinut identic cu textul în forma iniţială, alin. (2) a suferit modificări, în forma legii de la data intrării în vigoare dispoziţia vizând imposibilitatea restituirii în natură a terenului ocupat de construcţii, fără să se specifice că este vorba despre construcţii autorizate, aşa cum se prevede în forma actuală a legii.
Alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară prevedea că „În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate".
Modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, în sensul arătat mai sus nu se poate explica decât prin scopul legiuitorului, de a extinde domeniul de aplicare a restituirii în natură şi pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate şi în perioada 6 martie 1945-1 ianuarie 1990.
De asemenea, regimul politic anterior datei de 1 ianuarie 1990, diferit de cel ulterior acestei date, nu justifică un tratament discriminatoriu în ceea ce priveşte încălcarea unor norme de ordine publică, astfel cum sunt cele care guvernează edificarea construcţiilor.
În concluzie, printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a considerat că nu este posibilă restituirea în natură a porţiunilor de teren ocupate de construcţii edificate anterior anului 1990, fără autorizaţie de construire, urmând ca decizia atacată să fie modificată şi sub acest, în sensul restituirii în natură şi a acestor suprafeţe de teren.
4. Referitor la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 10 alin. (3), sub aspectul tezei finale - posibilitatea restituirii în natură a terenurilor pe care s-au ridicat construcţii demontabile, analiza susţinerilor recurentelor a devenit lipsită de utilitate, din moment ce, pentru argumentele prezentate în precedent, toate suprafeţele de teren ocupate de construcţiile edificate de stat, fără autorizaţie de construire, vor fi restituite în natură acestora.
Cât priveşte suprafaţa de teren cuprinsă între C9 şi C10, Curtea nu s-a referit în mod expres la această porţiune, dar a apreciat global că terenul din interiorul proprietăţii, faţă de clădirile restituite reclamantelor şi de cele rămase în posesia pârâtului, este necesar desfăşurării activităţii acestuia din urmă.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa nu ar fi motivat respingerea cererii de restituire în natură a suprafeţei de teren în discuţie, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nici motivele de apel ale reclamantelor nu vizau în mod expres această suprafaţă, ci întregul teren nerestituit, din care face parte acest teren.
Soluţia Curţii este însă nelegală, deoarece, cum deja s-a arătat, terenul fiind liber de construcţii şi, în plus, urmând a se restitui şi terenul aferent C10, precum şi terenul afectat de servitutea de trecere, în continuarea cărora se află terenul în discuţie, nu se mai poate considera că acesta este necesar desfăşurării activităţii pârâtului.
5. Şi în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului aferent clădirilor anexe (magazie, garaj, popicărie), analiza criticii referitoare la încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu mai prezintă relevanţă faţă de argumentele expuse mai sus, conform cărora restituirea suprafeţelor de teren respective este determinată de edificarea construcţiilor fără autorizaţie pe aceste suprafeţe.
6. Referitor la motivarea hotărârii prin raportare la considerente străine de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica este neîntemeiată, deoarece Curtea nu a făcut referire, în cuprinsul deciziei, la aspecte de fapt sau de drept care să nu aibă legătură cu cauza, pentru a se putea reţine incidenţa acestui motiv de modificare.
În realitate, recurentele invocă, în cadrul acestui motiv de recurs, tot chestiuni de nelegalitate, care au fost deja examinate în precedent.
În concluzie, recursul reclamantelor este fondat în ceea ce priveşte suprafaţa de teren care nu a fost restituită în natură prin dispoziţia contestată, respectiv diferenţa de teren de 1.343 m.p. (incluzând şi terenul deja restituit în natură prin decizia recurată, de 158 m.p.), teren care va fi restituit în natură către părţile menţionate, cu consecinţa modificării art. 4 din dispoziţie.
II. Recursul pârâtului conţine o singură critică expresă, privind greşita restituire a construcţiei C8, către reclamante, şi este fondat pentru argumentele prezentate în cadrul analizării criticii acestora referitoare la construcţia C4 (motivul 1 din recursul reclamantelor).
În esenţă, cum C8 nu a aparţinut autorului reclamantelor, ci a fost edificată de stat, după cum s-a reţinut în fapt, de către instanţa de apel, această construcţie a fost greşit restituită în natură, reclamantele neavând calitatea de persoane îndreptăţite pentru construcţia în discuţie, în sensul Legii nr. 10/2001, indiferent că aceasta a fost edificată tară autorizaţie de construire după anul 1990.
În ceea ce priveşte terenul aferent C8, deşi pârâtul nu formulează o critică expresă în ceea ce priveşte restituirea în natură a acestui teren, dispusă prin decizie, invocă dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, menţionând că nu se pot restitui în natură terenurile aferente construcţiilor edificate anterior anului 1990, chiar fără autorizaţie de construire.
Considerând că recurentul a înţeles să critice implicit soluţia instanţei şi sub aspectul terenului aferent C8, restituit în natură către reclamante, Înalta Curte constată că soluţia de restituire este corectă, întrucât terenul, spre deosebire de construcţie, a aparţinut autorului reclamantelor şi este ocupat de o construcţie edificată fără autorizaţie de construire, ulterior anului 1990, după cum a reţinut, în fapt, Curtea de Apel.
În aceste condiţii, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza I, conform cărora „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990".
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va modifica, în parte, decizia recurată; art. 2 din dispoziţia nr. 396/2008 emisă de M.A.I. se va modifica în sensul că, pe lângă construcţiile şi suprafeţele de teren deja menţionate (suprafeţele S1, S2, S3, cu construcţii), se va restitui, în natură, reclamantelor şi diferenţa de teren în suprafaţă de 1343 m.p.
Va înlătura din decizia recurată dispoziţia de modificare a art. 2 din dispoziţia sus-menţionată, privind restituirea în natură a construcţiei C8.
Va dispune înlăturarea din cuprinsul art. 4 al aceleiaşi dispoziţii a menţiunii de respingere a cererii de restituire în natură a terenului şi servituților aferente C1, C2, C3, C4, C6, C8 şi C10, de rămânere în proprietatea statului şi administrarea M.A.I. a acestora şi de constatare în favoarea reclamantelor a beneficierii de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1343 m.p.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantele C.H.G. şi C. (fostă N.) R.C. şi de pârâtul M.A.I. - Direcţia Generală Juridică împotriva Deciziei nr. 483/ A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică, în parte, decizia recurată.
Art. 2 din dispoziţia nr. 396/2008 emisă de M.A.I. se modifică în sensul că, pe lângă construcţiile şi suprafeţele de teren deja menţionate (suprafeţele S1, S2 şi S3, cu construcţii), se restituie, în natură, reclamantelor şi diferenţa de teren în suprafaţă de 1343 m.p.
Dispune înlăturarea din decizia recurată a modificării art. 2 din dispoziţia sus-menţionată privind restituirea în natură a construcţiei C8.
Dispune înlăturarea din cuprinsul art. 4 al aceleiaşi dispoziţii a menţiunii de respingere a cererii de restituire în natură a terenului şi servitutilor aferente C1, C2, C3, C4, C6, C8 şi C10, de rămânere în proprietatea statului şi administrarea M.A.I. a acestora şi de constatare, în favoarea reclamantelor, a beneficierii de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1343 m.p.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5263/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 187/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
