ICCJ. Decizia nr. 187/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 20 octombrie 2010, reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar a chemat în judecată pe pârâții C.E., C.A., C.V., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 818.545 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, situat în Timișoara, str. Munteniei nr. 47, pentru perioada 2001 - 2007.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că Statul Român a dobândit imobilul menționat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar pârâții s-au înscris în mod fraudulos în cartea funciară a imobilului ca proprietari, cu titlu de restabilire situație anterioară prin restituire, respectiv cumpărare. Prin sentința penală nr. 2456 din 08 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara, s-a dispus radierea din CF Timișoara a mențiunilor din foaia de proprietate, începând cu poziția 4 și toate înscrierile ulterioare, și reînscrierea Statului Român, ca titular al dreptului de proprietate. Prin aceeași hotărâre, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de Primăria municipiului Timișoara privind despăgubiri constând în taxă pentru lipsa de folosință a imobilului.
Reclamantul a arătat că lipsa de folosință a imobilului a fost calculată prin raportare la taxa de concesionare a terenului, de încasarea căreia Statul Român a fost privat în perioada 2001 - 2007, că există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta ilicită a pârâților, aceștia fiind cercetați penal și trimiși in judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de pericol (falsuri), care evident sunt susceptibile de a produce prejudicii materiale. Fapta ilicită, s-a arătat, constă în înscrierea ilegală în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâților.
în drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ.
Prin sentința civilă nr. 4489/ PI din 30 septembrie 2011, Tribunalul Timiș a respins excepția insuficientei timbrări; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.A. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva pârâtei C.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția puterii de lucru judecat și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva pârâților C.E. și C.V.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în ce privește excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, că reclamantul a achitat în integralitate taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.A., s-a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că persoana chemată în judecată în această calitate este una și aceeași persoană cu C.A., de la care pârâta C.E. a pretins că a cumpărat imobilul.
Astfel, cu ocazia cercetărilor desfășurate în procesul penal nu a putut fi identificată numita C.A., de la care inculpata C.E. a pretins că a cumpărat imobilul. Chiar cu ocazia acelor cercetări, inculpata C.E. a identificat din fotografiile care i-au fost prezentate, o altă persoană purtând numele C.A. decât pârâta din prezenta cauză, persoană care, potrivit datelor furnizate, domiciliază în Belgia. Așa fiind, tribunalul a reținut că pârâta C.A. din prezenta cauză nu este una și aceeași persoană cu numita C.A., indicată în procesul penal de către C.E., ca fiind persoana ce a vândut terenul din litigiu.
în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost găsită întemeiată.
Referitor la excepția puterii de lucru judecat, tribunalul a reținut că, prin hotărârile penale definitive (sentința penală nr. 2456/2008 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia penală nr. 169/A/2009 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia penală nr. 1007/ R din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara), a fost respinsă acțiunea civilă formulată de Primăria municipiului Timișoara, prin care se solicitau despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, instanța statuând că pretențiile părții civile sunt nefondate, întrucât infracțiunile de pericol (în speță, falsurile) nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale. Or, aceste statuări ale hotărârii penale definitive se impun cu putere de lucru judecat în cadrul unei noi acțiuni civile cu același obiect, motiv pentru care a fost admisă excepția puterii de lucru judecat și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Timișoara împotriva pârâților C.E. și C.V. pe acest considerent.
Tribunalul a reținut, totodată, că admiterea excepției puterii de lucru judecat face de prisos analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către aceeași pârâți.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, solicitând schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii civile.
în motivarea căii de atac, s-a arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile în materie și de probatoriul administrat în cauză.
Prin decizia civilă nr. 56 din 13 martie 2012 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul a realizat o greșită apreciere și aplicare a dispozițiilor legale referitoare la excepția puterii de lucru judecat, cu trimitere la hotărârile penale definitive și la faptul că prin acestea acțiunea civilă având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului a fost respinsă, cu motivarea că infracțiunile de pericol nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.
Or, reținând acest aspect, tribunalul nu a avut în vedere în întregime statuările instanțelor penale, soluționând eronat această excepție, cu încălcarea art. 20 și 22 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, s-a constatat că prin sentința penală nr. 2456 din 08 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara a fost respinsă cererea formulată de partea civilă Primăria municipiului Timișoara, pentru despăgubiri constând în contravaloarea imobilului, reținându-se că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins și o faptă ilicită a inculpatei C.E., din care să rezulte prejudiciul și nici condiția privind vinovăția inculpatei.
Pe de altă parte, deși decizia penală nr. 169/ A din 04 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș a menținut soluția cu privire la latura civilă a cauzei, a nuanțat situația în considerente. S-a reținut că, pentru ca acțiunea civilă să poate fi exercitată în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiții, printre care se regăsește și aceea ca infracțiunea săvârșită de inculpat să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Or, această condiție face ca nu în orice proces penal să poate fi exercitată și acțiunea civilă, deoarece anumite infracțiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale și, în consecință, exclud posibilitatea exercitării acțiunii civile. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că infracțiunile de pericol nu pot genera, în mod direct, prejudicii materiale.
S-a constatat că în cauza penală, inculpata C.E. a fost trimisă în judecată doar pentru săvârșirea unor infracțiuni de pericol (falsuri), care nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.
S-a reținut, totodată, că pentru acordarea unor despăgubiri materiale este necesar ca între fapta inculpatului și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate. Ca atare, inculpatul poate fi obligat la plata unor despăgubiri civile numai prin raportare la fapta proprie și nu la fapta altei persoane. Primăria municipiului Timișoara a solicitat obligarea inculpatei la plata unor despăgubiri materiale reprezentând taxa de nefolosință a terenului în perioada 2001 - 2007. Or, potrivit probelor existente la dosar, inculpata C.E. a înstrăinat imobilul din Timișoara, str. Munteniei nr. 47 la data de 25 septembrie 2001, dată de la care ea nu mai putea fi obligată la plata unei asemenea taxe. Ulterior acestui moment, această obligație putea reveni noului proprietar, respectiv pârâtului C.V., dar instanța penală, nefiind sesizată cu privire la activitățile desfășurate de acesta, nu s-a putut pronunța asupra acestui aspect, motiv pentru care părții civile îi rămâne la dispoziție calea unei acțiuni separate introduse în fața instanței civile .
Această soluție a fost menținută prin decizia penală nr. 1007/ R din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara.
Față de aceste considerente ale deciziilor penale, s-a constatat că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal a fost respinsă, cu unele analize privind îndeplinirea cerințelor art. 998 C. civ., doar în privința pârâtei C.E., nu și a pârâtului C.V., reținându-se că instanța penală nu a fost sesizată cu privire la activitățile acestuia, astfel că părții civile îi rămâne la dispoziție o acțiune civilă împotriva acestuia.
în plus, considerentele reținute de instanța penală cu privire la C.E. au vizat admisibilitatea formulării unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, respectiv faptul că, după data de 25 septembrie 2001 (data înstrăinării imobilului către C.V.) nu mai poate fi obligată la plata unei taxe pentru lipsa de folosință, întrucât nu mai este îndeplinită cerința faptei proprii.
Față de toate aceste elemente, instanța de apel a apreciat că se impune concluzia că există o putere de lucru judecat parțială în sensul art. 20 și 22 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care instanța penală a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal (și nu că nu sunt îndeplinite cerințele art. 998 C. civ., cum în mod eronat a conchis tribunalul), respectiv că răspunderea civilă a numitei C.E. poate fi antrenată (cu cercetarea și a cerințelor art. 998 C. civ.) doar până la data de 25 septembrie 2001.
De aceea, s-a constatat că prima instanță a respins în mod eronat acțiunea civilă formulată împotriva pârâților C.E. și C.V., pentru putere de lucru judecat, atâta timp cât, chiar instanța penală face referire la posibilitatea promovării unei acțiuni civile distincte în acest scop.
întrucât soluționarea procesului pe baza unei excepții greșit reținute, nu a mai permis cercetarea fondului, sentința a fost desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
împotriva deciziei au declarat recurs pârâții C.E. și C.V., care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind încălcate dispozițiile art. 297 C. proc. civ. și art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, în condițiile în care cauza a fost trimisă spre rejudecare, deși niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea în fața primei instanțe prin cererea de apel sau prin întâmpinare.
Or, pornind de la interpretarea gramaticală a art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, se poate desprinde concluzia că intenția legiuitorului a fost ca art. 297 alin. (1) C. proc. civ. să se aplice și cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, având în vedere că textul vorbește despre "procese începute și cereri formulate", permițând astfel ca în cadrul procesului început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 să fie făcute cereri cărora să li se aplice noile reguli de procedură, dacă cererile sunt ulterioare legii noi.
- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 20 și 22 C. proc. pen., câtă vreme dispozitivul hotărârilor penale anterioare este foarte clar, instanța penală tranșând în cadrul procesului penal inclusiv pretențiile civile privind lipsa de folosință a imobilului prin respingerea acțiunii, reținând că nu există raport de cauzalitate între faptă și presupusul prejudiciu.
Chiar dacă instanța penală de apel a dezvoltat motivarea primei instanțe cu privire la respingerea pretențiilor civile, s-a pronunțat în cauză și pe această cerere, reținând că nu există raport de cauzalitate între fapta inculpatei și prejudiciu, deci nu sunt îndeplinite cerințele art. 998 C. civ., astfel încât există autoritate de lucru judecat.
Instanța penală a făcut trimitere la posibilitatea promovării unei acțiuni distincte doar în ce îl privește pe C.V.
- Referitor la pârâții C.V. și C.E., instanța de apel trebuia să observe incidența art. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și să dea eficiență excepției prescripției dreptului la acțiune.
Aceasta, întrucât prin hotărârile penale menționate s-a constatat că infracțiunile de fals au fost săvârșite în cursul anului 2001, dată de la care se naște și curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Cum de la data nașterii dreptului la acțiune au trecut 10 ani, acțiunea reclamanților este prescrisă.
în plus, pârâta C.E. a înstrăinat imobilul în cursul anului 2001, dată de la care acesteia nu i se mai poate solicita contravaloarea lipsei de folosință.
- Acțiunea promovată este nefondată, pretențiile reclamanților nefiind dovedite.
- Astfel, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, temei al obligării la plata prejudiciului constând în privarea de folosință asupra bunului, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile privind fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, vinovăția autorului.
Or, în speță nu sunt îndeplinite condițiile privind legătura de cauzalitate dintre fapta pretins a fi fost săvârșită de pârâți și prejudiciu și nici condiția privind vinovăția acestora.
în același timp, pretențiile reclamanților nu sunt dovedite, valoarea terenului indicată de reclamanți fiind exagerată.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecății, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susținerea recurenților-pârâți potrivit căreia, sub aspect procedural, este eronată soluția instanței de apel de desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a solicitat adoptarea unei asemenea soluții, este eronată.
Dispozițiile invocate, ale art. 22 din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii de aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat, nu sunt de natură să sprijine critica formulată.
Potrivit textului menționat, aplicarea noilor reglementări se face cu privire la "procese, cereri și sesizări privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi".
Contrar susținerii recurenților, textul nu poate fi interpretat în sensul că s-ar aplica și cererilor de apel înregistrate după 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), față de principiul predictibilității procesului civil, care presupune ca regulile de desfășurare a acestuia, inclusiv sub aspectul căilor de atac (natură și conținut) să fie cunoscute de la momentul sesizării instanței.
De aceea, referirea din norma tranzitorie la cereri formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu poate fi înțeleasă ca o trimitere și la căile de atac (sub motiv că și cererea de apel este o "cerere"), întrucât regimul căilor de atac este dat de reglementarea în vigoare la data învestirii primei instanțe, când s-a declanșat procesul.
în acest sens, în acord, cum s-a menționat, cu principiul previzibilității procedurii judiciare, trebuie înțeleasă sintagma "procese începute și cereri formulate", ca vizând cererea de chemare în judecată pe baza căreia s-a făcut sesizarea primei instanțe și, astfel, declanșarea procesului.
întrucât în speță, învestirea tribunalului s-a realizat la 20 octombrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rezultă că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma nemodificată, incidentă la momentul declanșării litigiului.
- Au, de asemenea, caracter nefondat criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra lipsei de incidență a autorității de lucru judecat.
Contrar susținerii recurenților, pretențiile reclamantului constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 2001 - 2007 nu au fost dezlegate în procesul penal de o manieră care să pună obstacol judecății acțiunii civile.
Astfel, cele statuate de jurisdicția penală se repercutează cu efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul civil în măsura în care dau într-adevăr, dezlegare problemei litigioase.
în același timp, soluția din dispozitiv intră în autoritate de lucru judecat împreună cu considerentele necesare care o sprijină și o lămuresc.
Or, având de tranșat latura civilă - respectiv, restabilirea situației anterioare falsificării înscrisurilor anulate, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către Stat și plata taxei de nefolosință asupra terenului pe perioada 2001 - 2007 - instanțele penale nu s-au limitat la a constata, cum susțin recurenții, lipsa raportului de cauzalitate între faptă și presupusul prejudiciu.
Așa cum corect a reținut instanța anterioară, în soluționarea căilor de atac din procesul penal au fost aduse nuanțări rezolvării date laturii civile a cauzei.
Astfel, respingând cererea de despăgubiri a părții civile Primăria municipiului Timișoara, instanța penală de apel a reținut că obligarea inculpatei la plata taxei de nefolosire a terenului pe perioada 2001 - 2007 nu s-ar justifica atâta vreme cât aceasta a înstrăinat imobilul la data de 25 septembrie 2001 numitului C.V., așa încât lipsește fapta proprie a acesteia, ca element al răspunderii civile, pentru perioada menționată.
în același timp, s-a apreciat că, ulterior momentului înstrăinării, obligația putea reveni noului proprietar, C.V., a cărui obligare în procesul penal nu se poate dispune "deoarece instanța penală nu a fost sesizată cu privire la activitățile desfășurate de acesta, astfel încât părții civile îi rămâne la dispoziție calea unei acțiuni separate introduce în fața instanței civile".
în același sens, în hotărârea care a soluționat recursul exercitat în cauză (decizia nr. 1227/ R din 26 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală) s-a reținut că părțile civile au posibilitatea formulării, separat, a unei acțiuni civile.
Rezultă că, în rezolvarea laturii civile a cauzei penale, instanțele au reținut, pe de o parte, că inculpatei C.E. nu-i poate fi angajată răspunderea pentru o perioadă ulterioară datei la care a înstrăinat imobilului și, pe de altă parte, că este deschisă, în valorificarea pretențiilor, calea unei acțiuni civile separate, în condițiile în care numitul C.V., noul proprietar, nu a fost parte în procesul penal.
Așadar, instanța penală nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor civile, reținându-se în considerentele deciziilor care au definitivat soluția fondului, impedimente în legătură cu judecata laturii civile.
De aceea, faptul că, potrivit dispozitivului sentinței penale, soluția a fost de respingere a acțiunii civile formulate de Primăria municipiului Timișoara, nu poate avea semnificația pretinsă de către recurenți.
Pe de o parte, pentru că dispozitivul intră în autoritate de lucru judecat în limitele și în sensul explicat de considerente, iar, pe de altă parte, soluția se definitivează și odată cu ea autoritatea de lucru judecat, prin epuizarea exercițiului căilor de atac (luându-se deci, în considerare, hotărârile pronunțate cu ocazia controlului judiciar, cele care dau conținutul autorității de lucru judecat în forma definitivă).
Or, câtă vreme fondul pretențiilor nu a fost tranșat jurisdicțional, partea are posibilitatea readucerii lor în fața instanței, indiferent cărei jurisdicții aparține hotărârea anterioară (jurisdicția penală, pentru a se prevala de dispozițiile art. 22 C. proc. pen., sau de altă natură, pentru a se prevala, în regulă generală, de efectul pozitiv al lucrului judecat).
Apreciind în sens contrar, tribunalul a pronunțat o soluție cu aplicarea eronată a dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, corect sancționată de instanța de apel cu desființarea acesteia și trimiterea spre rejudecare.
- Este neîntemeiată, de asemenea, susținerea recurenților potrivit căreia instanța penală ar fi făcut trimitere la posibilitatea promovării unei acțiuni distincte doar în ce-l privește pe C.V., ceea ce nu ar justifica desființarea cu trimitere în privința ambilor pârâți.
în realitate, potrivit considerentelor deciziei penale din apel, în privința lui C.E. se reține că nu-i poate fi angajată răspunderea civilă pe perioada ulterioară înstrăinării imobilului (deci, perioada ulterioară datei de 25 septembrie 2001).
Or, pretențiile deduse judecății în instanța civilă au vizat perioada 2001 - 2007, numita C.E. intabulându-se în cartea funciară în mod fraudulos anterior înstrăinării către C.V.
Pentru considerentele arătate, criticile vizând greșita desființare a sentinței pe motivul subzistenței în cauză a autorității de lucru judecat, precum și a cadrului procesual cu ocazia rejudecării, sunt neîntemeiate.
- De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurenților potrivit cărora instanța ar fi trebuit să dea eficiență excepției prescripției extinctive.
Aceasta, în condițiile în care aspectul referitor la termenul înăuntrul căruia au fost formulate pretențiile nu a fost invocat și nu a făcut obiect al dezbaterilor în proces, astfel încât instanța nu se putea pronunța asupra lui, iar reclamanții nu pot deduce judecății asemenea critici în recurs.
- Tot astfel, sunt lipsite de pertinență și nu pot face obiect de analiză în recurs criticile referitoare la fondul pretențiilor și la nedovedirea acestora, în condițiile în care judecata nu a vizat, până la acest moment, asemenea aspecte.
Câtă vreme soluția de primă instanță s-a fundamentat pe reținerea unor excepții, iar decizia din apel a constat în desființarea cu trimitere, în mod evident instanțele anterioare nu au cercetat fondul pricinii, pentru a se cenzura în recurs modalitatea în care au făcut-o.
Pentru considerentele expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 183/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 333/2013. Civil → |
|---|
