ICCJ. Decizia nr. 5263/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5263/2013
Dosar nr. 21575/3/2008
Şedinţa publică din 13 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 374 din 10 martie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată, acţiunea formulată de reclamanţii D.O. şi D.C., în contradictoriu cu pârâţii N.T., V.A.C., şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, prin care au solicitat să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 6.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că sub aspectul capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului apreciată ca o chestiune incidentală în raport de cererea de revendicare, în cauză a fost făcută dovada că apartamentul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin cele două decizii emise în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea dată şi în baza căruia statul a înstrăinat imobilul pârâţilor N.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar vânzarea lui către pârâţi a fost făcută cu respectarea normelor impuse de Legea nr. 112/1995, a respins cererea de revendicare a acestuia formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice ca neîntemeiată, prin această măsură neîncălcându-se prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Drepturilor Omului atâta timp cât reclamanţii ce au fost privaţi de bunul avut în proprietate au obţinut despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, acelaşi drept subzistând în favoarea lor şi în temeiul Legii nr. 10/2001 dispoziţii de care nu au înţeles însă să se folosească, apelând direct la formularea prezentei acţiuni pe calea dreptului comun.
Pe de altă parte, şi pârâţii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun asupra căruia deţin posesia concretizată material.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii criticând-o ca nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Instanţa nu a analizat primul capăt de cerere şi anume constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, ci s-a limitat la a aprecia că imobilele dobândite de stat în baza Decretului nr. 223/1974 sunt preluate cu titlu, fără a observa dispoziţiile legale relevante şi situaţia concretă din prezenta cauză. Soluţionarea acestei cereri are un caracter prealabil, prejudicial în contextul caracterizării titlului statului şi transmiterii acestuia intimaţilor - pârâţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins nefondat apelul reţinând că imobilul revendicat de către reclamanţi a fost proprietatea lor conform contractului de construire din 10 iunie 1977 încheiat de aceştia cu I.C.V.L. Bucureşti.
Prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 2458 din 23 februarie 1999 Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor împotriva aceloraşi pârâţi prin care se solicita revendicarea apartamentului în litigiu şi nulitatea contractului de vânzare cumpărare reţinându-se că reclamanţii nu mai pot solicita restituirea în natură a apartamentului atâta vreme cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 acesta era ocupat de chiriaşi.
Având în vedere că temeiul de drept al prezentei acţiunii diferă de cel invocat prin prima acţiune, Curtea nu a reţinut în cauză autoritatea de lucru judecat.
Instanţa de fond a reţinut în considerentele sale preluarea cu titlu valabil al apartamentului în litigiu din patrimoniul reclamanţilor de către stat.
Curtea a constatat că sub acest prim aspect criticat de apelanţi, hotărârea instanţei de fond este greşită.
Apartamentul în cauză a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ abuziv care contravine potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 atât Constituţiei României şi legilor interne (art. 480 C. civ.) cât şi Tratatelor internaţionale la care România este parte.
Fiind sesizată de apelanţii reclamanţi cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune, reclamanţii au indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul Legii nr. 33/1998 a stabilit în considerentele deciziei mai sus menţionate faptul că "existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.
Cu privire la apelanţii reclamanţi, se reţine dimpotrivă că aceştia nu au formulat până la data introducerii acestei cereri de chemare în judecată o altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare care să fi fost admisă şi nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, prin neatacarea în instanţă în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, titlul de proprietate al intimaţilor pârâţi s-a consolidat, aceştia au ajuns să deţină un bun în sensul convenţiei, iar dispoziţiile legale care reglementează dreptul apelanţilor de a primi în această situaţie despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamanţilor şi interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Împotriva Deciziei nr. 286/ A din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii D.C. şi D.O. care au susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate.
Apartamentul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ abuziv care contravine dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, atât Constituţiei României şi legilor interne (art. 480 C. civ.), cât şi Tratatelor internaţionale la care România este parte.
Se consideră că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că, instanţa de apel nu a motivat corespunzător soluţia pronunţată, limitându-se la câteva motive generale şi superficial abordate.
Deşi instanţa constată că statul a preluat fără titlu şi în mod abuziv imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, nu a analizat corelativ şi explicit în ce măsură contractul de vânzare cumpărare încheiat de Stat cu intimaţii pârâţi este valabil.
Or, fără a efectua această analiză incidentală esenţială în speţă, concluzia instanţei de apel care aplică „mutatis mutantis” considerentele reţinute de Înalta Curte prin Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 30/2008 este abruptă şi lipsită de temei, deoarece, pentru a beneficia de „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. dreptul de proprietate al pârâţilor ar fi trebuit să izvorască dintr-un act valabil.
Este evident că, din motivarea contradictorie şi sumară a instanţei de apel nu rezultă cum poate fi preferabil titlul pârâţilor în virtutea dezlegării date problemei generale concursului de legi în timp.
În subsidiar, se consideră că titlul statului - autorul pârâţilor - este în mod evident nul, aspect necontestat de instanţa de apel.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se consideră că despăgubirea reclamanţilor prin acordarea de despăgubiri băneşti în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţei către foştii chiriaşi, lipseşte de obiect contractul de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi chiriaşi, aflându-ne în ipoteza unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, care nu poate fi în niciun caz apreciată ca preferabilă titlului real opus de adevăraţii proprietari.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conflictul dintre ele, se solicită a recunoaşte preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat faţă de contractele de vânzare -cumpărare ce nu au fost apte să transfere din patrimoniul statului dreptul de proprietate în condiţiile în care acesta nu îl deţinea.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanţi, constatare care interesează cererea în revendicare.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este nefondat pentru considerentele ce succed:
I. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Criticile recurenţilor reclamanţi nu pot fi primite, prin intermediul lor se susţine că instanţa de apel nu a motivat corespunzător hotărârea pronunţată, limitându-se la câteva motive generale şi superficial abordate, susţineri ce nu se verifică. Decizia Curţii de Apel de Apel cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare prezentat de părţi. Astfel, se reţine în considerentele deciziei criticate că, atâta timp cât acest contract încheiat de părţi în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanţă, în condiţiile dispoziţiilor legale, ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâţii se pot prevala de „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, motivarea deciziei Curţii de Apel răspunde exigenţelor legale mai sus indicate, examinează efectiv susţinerile şi apărările părţilor, confirmând situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuate de prima instanţă, cuprinzând menţiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
II. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la soluţia instanţei de apel privind acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deţinătoare” aşa cum aceasta este definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta faţă de unitatea deţinătoare, respectiv să adreseze notificarea unităţii deţinătoare în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entităţile sau unităţile deţinătoare.
În speţă, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ.
Or, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, analiza cererii de faţă, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, se constată că, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 – 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare”, respectiv pârâţii persoane juridice, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlurile pârâţilor, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Astfel, titlurile pârâţilor nefiind contestate în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.C. şi D.O. împotriva Deciziei nr. 286/ A din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 220/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4493/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
