ICCJ. Decizia nr. 4591/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4591/2013
Dosar nr. 33765/3/2007
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 5 octombrie 2007 reclamanţii N.G.P., N.N., N.A., G.D., N.E.D., C.M., C.R., S.C.A. şi S.K.I. au chemat în judecată pârâţii B.E., F.M., I.M., B.D., N.M., C.I.G., C.I., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. S.H., compus din construcţie cu subsol, parter, 5 etaje şi mansardă şi teren în suprafaţă de 238 mp, astfel: B.E. - apartamentul nr. a, parter, F.M., apartamentul nr. b, I.M., apartamentele nr. c - d, B.D. - apartamentul nr. e, N.M. - apartamentul nr. f, C.I.G. şi C.I. - apartamentul nr. g şi cotele aferente de teren, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti - apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spaţiile situate la subsol, cele de la et. 5 şi mansardă, precum şi diferenţa de teren în suprafaţă totală de 238 mp, care a rămas în folosinţa statului.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor, prin actele de vânzare-cumpărare autentificat la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 şi cel transcris la 2 ianuarie 1931, imobilul fiind preluat de autorităţile comuniste în baza Decretului nr. 92/1950.
S-a susţinut că, perpetuând abuzul statului comunist, Statul Român prin mandatar SC H.N. SA a vândut părţi din imobil în baza Legii nr. 112/1995.
Referitor la compararea titlurilor de proprietate s-a solicitat a se avea în vedere faptul că titlul reclamanţilor nu a fost niciodată desfiinţat şi provine de la adevăraţii proprietari, în timp ce titlul pârâţilor provine de la un neproprietar, care a preluat imobilul în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Constituţia României din anul 1948 şi art. 44 din Constituţia României din anul 1991.
Pârâtul N.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiate, raportat la faptul că este singurul proprietar al imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1998. A invocat excepţia lipsei calităţii procesual active, deoarece reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietari ai imobilului, trecut în proprietatea Statului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pârâtul a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, pentru ca, în situaţia evicţiunii, să-i fie restituit preţul de vânzare achitat, actualizat cu rata inflaţiei, cheltuielile de vânzare şi diferenţa până la valoare de achiziţie a unui apartament similar, cerere ce a fost completată, prin chemarea în garanţie şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi D.A.F.I.
Pârâţii C.I. şi C.I.G. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la caracterul special al Legii nr. 10/2001 şi pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanţii nu au dovedit calitatea de proprietari, ei dobândind imobilul în calitate de subdobânditori de bună-credinţă şi cu titlu oneros. Pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA solicitând, în principal, plata sumei de 180.000 euro, valoarea de piaţă a imobilului la data evicţiunii şi, în subsidiar, plata sumei de 15.866,13 RON, valoarea actualizată a preţului plătit, cu cheltuieli de judecată.
Chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, raportat la aplicarea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune şi în subsidiar respingerea cererii de chemare în garanţie, deoarece contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA, în vederea restituirii comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
SC H.N. SA a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
Reclamanţii au formulat cerere completatoare, chemând în judecată ca pârât şi pe B.B.B.M., în cererea având ca obiect revendicarea apartamentului nr. e.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2008 tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti pentru apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spaţiile situate la subsol, cele de la et. 5 şi mansardă, precum şi diferenţa de teren în suprafaţă totală de 238 mp, a fost unită cu fondul excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor şi a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a calităţii pasive a tuturor chemaţilor în garanţie.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu M.V., solicitând obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului din Bucureşti, str. S.H.
Reclamanţii au formulat o nouă cerere completatoare a acţiunii, solicitând introducerea în cauză ca pârât a lui B.V., în cererea având ca obiect revendicarea apartamentului nr. a - parter.
La termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2011, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanţie, dispunând formarea unui dosar separat.
Prin Sentinţa civilă nr. 2188 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual active.
S-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii N.G.P., N.N., N.A., G.D., C.M., C.R., S.C.A. şi S.K.I., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, pentru apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spaţiile comerciale de la subsol şi etajul 5, mansarda şi diferenţa de teren din suprafaţa totală de 238 mp.
S-a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii N.G.P., N.N., N.A., G.D., C.M., C.R., S.C.A. şi S.K.I. în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice - M.F., B.V., D.D.D., B.D., B.B.B.M., N.M., C.I.G. şi C.I.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.V.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor instanţa de fond a reţinut că s-a făcut dovada identităţii dintre reclamanţi şi moştenitorii foştilor proprietari, anterior naţionalizării, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. S.H.
Imobilul a fost dobândit în proprietate de N.A., care ulterior a înstrăinat câte o cotă de ¼ către N.T. şi, respectiv, N.N., aşa cum rezultă din actele de vânzare-cumpărare autentificate la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 şi cel transcris la 2 ianuarie 1931.
A.N. a decedat în anul 1955, rămânând ca moştenitori, conform certificatului de moştenitor din 11 noiembrie 1998: N.G.P., N.N., N.A., V.B.V. şi N.E.D.
T.N. a decedat la 8 mai 1976, lăsând ca moştenitori, conform certificatului de moştenitor din 1 februarie 2002 pe N.G.P., N.N., N.A., V.B.V. şi N.E.D.
De pe urma defunctului N.N., decedat la data de 2 ianuarie 1963 au rămas ca moştenitori, conform certificatului de calitate de moştenitor din 7 martie 2002 următorii: N.G., N.G.P., N.T., N.N., N.A., V.B.V. şi N.E.D.
Potrivit certificatului de moştenitor ataşat la dosar, la decesul lui V.B.V., aceasta a fost moştenită de reclamantul G.D. De asemenea, ca urmare a decesului lui N.G. au rămas ca moştenitori C.M., C.R. şi S.L.R., potrivit certificatului de moştenitor din 5 martie 2002, iar, ca urmare a decesului lui S.L.R. au rămas ca moştenitori reclamanţii S.C.A. şi S.K.I., potrivit certificatului de moştenitor din 27 ianuarie 2003.
În ceea ce priveşte succesiunea defunctului T.N., coproprietar în cotă de ¼ al imobilului revendicat, aşa cum rezultă din actul de proprietate, reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitor prin depunerea certificatului de moştenitor din 1 februarie 2002 emis de pe urma defunctului N.T. şi a unor certificate ulterioare, iar intervenientul principal M.V. a făcut dovada calităţii de succesor de pe urma aceluiaşi defunct prin depunerea certificatului de moştenitor nr. x/1976 şi a unor certificate ulterioare.
Instanţa de fond a semnalat faptul că de pe urma aceluiaşi defunct, N.T., decedat la data de 8 mai 1976 au fost emise două certificate de moştenitor: primul, în ordine cronologică, nr. x/1976, care atestă calitatea de legatar universal a soţiei N.E. şi al doilea, nr. y/2002, care atestă calitatea de moştenitori legali a nepoţilor de frate predecedaţi, fiind remarcată situaţia că niciunul din cele două certificate de moştenitor nu a fost anulat. Concluzia reţinută de tribunalul a fost cea a calităţii procesual active a intervenientului M.V., în condiţiile în care acesta, prin certificatele de moştenitor depuse la dosar, a făcut dovada calităţii de succesor de pe urma defunctului N.T., coproprietar al imobilului.
Tribunalul nu a primit susţinerea celorlalţi reclamanţi în sensul că acesta nu ar avea calitate procesuală activă. Depunerea la dosar a Deciziei civile nr. 752R din 28 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, care a avut ca obiect revendicarea imobilului din str. S.H., nu are putere de lucru judecat, deoarece rezultă că, în acel dosar, M.V. nu a dovedit legătura dintre autoarea sa, N.E. şi proprietarul N.T., or, în cauză, acest aspect a fost dovedit prin depunerea certificatului de moştenitor nr. x/1976.
Cu privire la argumentele legate de identitatea imobilului revendicat, tribunalul a reţinut că s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul dobândit de autorii reclamanţilor şi ai intervenientului şi cel care face obiectul prezentei cauze, conform procesului-verbal de carte funciară din anul 1943 şi adresei P.M.B. - Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţi, astfel încât tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual active.
Ţinând cont de cele reţinute în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 30 iunie 2008, tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cu Municipiul Bucureşti având ca obiect apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spaţiile comerciale de la subsol şi etajul 5, mansarda şi diferenţa de teren din suprafaţa totală de 238 mp.
Pe fondul acţiunii în revendicare, formulată de reclamanţi şi intervenient, pentru spaţiile aflate în posesia persoanelor fizice pârâte, proprietari în baza contractelor încheiate conform Legii nr. 112/1995, tribunalul a reţinut că în procedura de comparare a titlurilor părţilor, a dat prioritate titlurilor pârâţilor, respectiv contractelor de vânzare-cumpărare prin care aceştia au dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 112/1995. Instanţa are în vedere că respectivele contracte nu a fost anulate pe calea unei acţiuni în justiţie, drept pentru care a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie situaţiei de drept prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat asupra caracterul special al Legii nr. 10/2001, a cărei preferabilitate poate fi acordată în cazul unei acţiuni în revendicare.
Tribunalul a avut în vedere că preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 şi a succesorilor săi cu titlu particular derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale rezultate din decizia dată în interesul legii.
Dat fiind situaţia particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acestea se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, s-a apreciat de tribunal că titlul pârâţilor devine preferabil, faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare care nu a fost anulate în instanţă în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situaţie o reparaţie echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, sub condiţia formulării notificării în termenul prevăzut de Lege.
Nu au fost primite susţinerile reclamanţilor şi a intervenientului în sensul că buna-credinţă a pârâţilor la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanţă în prezenta speţă, deoarece valoarea bunei-credinţe, prezumate în lipsa unor hotărâri judecătoreşti de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 este dată de Legea nr. 10/2001 şi de decizia în interesul legii sus-menţionată.
S-a avut în vedere că, atâta timp cât aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate în urma unei acţiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credinţă la încheierea contractului. Doar în cadrul acţiunii în nulitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar fi avut relevanţă reaua-credinţă a chiriaşilor la încheierea contractului, acţiune ce trebuia formulată de reclamanţi în termenul de prescripţie instituit de legea specială.
În consecinţă, întrucât s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale şi faptul că acest caracter trebuie avut în vedere şi la soluţionarea acţiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a acordat preferinţă titlurilor pârâţilor, respectiv contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate în justiţie.
Tribunalul apreciază că reclamanţii şi intervenientul nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sensul că aveau un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă creată reclamanţilor şi intervenientului a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care aceştia nu au formulat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a respectivelor contracte, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură. Cum însă nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul concluzionează că aceştia nu pot beneficia nici de acest drept.
Pe de altă parte, tribunalul are în vedere că pârâţii sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 şi beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia concretizată material. Prin Legea nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială. Or, a admite acţiunea în revendicare şi a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriaşilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială astfel cum este Legea nr. 10/2001, a garantat acestora încă o dată că nu îl vor pierde în situaţia în care l-au dobândit prin acte valabile.
În raport de analiza efectuată, tribunalul a respins acţiunea în revendicare formulată, pe calea dreptului comun, de reclamanţi şi intervenient în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat, în termen legal, apel reclamanţii C.M., C.R., G.D., N.A., N.G.P. şi N.N., S.C.A. şi S.K.I. şi de intervenientul M.V.
Reclamanţii au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, iar apelantul intervenient M.V. nu a motivat apelul declarat, astfel încât apelul acestuia a fost soluţionat prin raportare la disp. art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 392/A din 13 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi C.M., C.R., G.D., N.A., N.G.P. şi N.N., S.C.A. şi S.K.I. şi de apelantul-intervenient M.V. împotriva Sentinţei civile nr. 2177 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Soluţionând apelurile formulate, în raport de criticile dezvoltate şi de apărările formulate în faţa primei instanţe, curtea de apel a reţinut următoarele consideraţii, comune apelurilor declarate:
Criticile apelanţilor referitoare la respingerea cererii în revendicare în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, ca inadmisibilă, au fost înlăturate constatându-se că soluţia tribunalului este legală. S-a avut în vedere că, reclamanţii şi intervenientul solicită că, stabilindu-se caracterul abuziv al preluării imobilului din str. S.H., Bucureşti, teren şi construcţie, pârâţii persoane juridice să fie obligaţi la restituirea în natură a părţilor de imobil care nu au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
Imobilul litigios a fost proprietatea autorilor apelanţilor şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ipoteză în care Curtea a constatat ca imobilul cade sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 care reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instanţa de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală, se acordă prioritate legii speciale. Instanţa supremă a statuat prin aceasta decizie că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., deoarece altfel s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant. Decizia instanţei supreme vizează atât raporturile juridice dintre fostul proprietar şi organele şi unităţile administraţiei publice locale şi centrale, cât şi raporturile juridice cu particularii - persoane fizice cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.
În ce priveşte susţinerea apelanţilor conform căreia aceasta decizie consacră admisibilitatea cererii de revendicare de drept comun atunci când reclamantul se prevalează de un bun, Curtea constată că admisibilitatea vizează numai raporturile juridice cu subdobânditorii imobilelor, nu şi situaţia în care deţinătorii acestor imobile mai sunt încă organele şi unităţile administraţiei publice locale şi centrale.
Din analiza considerentelor deciziei în interesul legii, instanţa de apel a concluzionat că în situaţia în care imobilul se mai află în deţinerea organelor şi unităţilor administraţiei publice locale şi centrale, cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este întotdeauna inadmisibilă dacă s-a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, singura cale de urmat în această situaţie fiind cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi care asigură fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia posibilitatea obţinerii măsurilor reparatorii cuvenite în contextul acestei legi, în natură sau echivalent, după caz, aceasta şi în raport de Decizia nr. 20/2007 dată în soluţionarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În privinţa deciziei dată în recursul în interesul legii, referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare atunci când reclamantul se prevalează de un bun, se constată din conţinutul Deciziei nr. 33/2008 că aceasta vizează situaţia conflictului dintre fostul proprietar şi subdobânditor, nu şi situaţia în care s-ar pune problema restituirii de către deţinătorii organele administraţiei publice, drept pentru care s-a apreciat că toate argumentele dezvoltate de apelanţi sunt nefondate, tribunalul făcând o corectă aplicare a legii sub acest aspect.
Au fost apreciate ca nerelevante în această analiză împrejurările de fapt invocate de apelanţi referitoare la demersurile pe care le-au întreprins anterior în temeiul Legii nr. 112/1995, o astfel de situaţie neconstituind o cauză de inaplicare a Legii nr. 10/2001, iar în privinţa consideraţiilor făcute de apelanţi referitor la încălcarea drepturilor fundamentale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constat că aspectele semnalate au fost tranşate prin decizia în recursul în interesul legii ce a fost evocată. În plus, chiar instanţa europeană, prin Hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu contra României, a reţinut că obligativitatea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie, din moment ce există deschisă calea unui recurs efectiv la instanţă, recurs care a fost asigurat prin Decizia nr. 20/2007 în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea cererii de revendicare de drept comun ca inadmisibilă în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice deţinători obligaţi la restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001, s-a opinat a fi valabile aceleaşi considerente şi anume că nu se poate constata o încălcare a dreptului atâta timp cât apelanţii nu se află în imposibilitate de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci au deschisă această cale în contextul expus, astfel încât Curtea a constat corectă soluţia tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor persoane juridice.
În ce priveşte soluţia dată cererii în revendicare formulată împotriva pârâţilor persoane fizice, Curtea a constatat ca nefondate susţinerile apelanţilor în sensul că aceştia ar fi beneficiarii unui bun în sensul Convenţiei, bun care le-ar acorda preferabilitate în raporturile cu pârâţii persoane fizice.
Curtea a reţinut ca apelantul reclamant C.R. şi reclamanţii G.D., N.A., N.G.P. şi N.N. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind proprietatea autorilor apelanţilor, care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii şi intervenientul şi-au întemeiat cererea în revendicare pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi urm. C. civ., invocând şi principiile Convenţiei europene.
Instanţa de apel a avut în vedere recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, instanţa supremă statuând că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie. Astfel, Curtea recunoaşte posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenţiei, deoarece "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Instanţa supremă consideră însă că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice". Aşadar, în lumina acestei decizii dată în recurs în interesul legii, instanţa de apel a verificat existenţa în patrimoniul părţilor a unui "bun".
În ceea ce priveşte existenţa în patrimoniul reclamanţilor şi intervenientului a unui "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Curtea de apel a constatat că aceştia invocă actul de vânzare-cumpărare autentificat la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 şi cel transcris la 2 ianuarie 1931, prin care autorii lor N.A., N.T. şi N.N. au dobândit proprietatea imobilului.
Instanţa de apel are în vedere că aplicarea în practică a Deciziei nr. 33/2008 în asemenea circumstanţe, în sensul calificării noţiunii de "bun" şi aprecierea sub aspectul compatibilităţii dispoziţiilor legii reparatorii interne în raport cu dispoziţiile Convenţiei, a reprezentat un nou izvor de practică neunitară, existând hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit, în raport de cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porţeanu împotriva României că, în ipoteza constatării nevalabilităţii titlului statului, reclamantul are un "bun", sau cel puţin o "speranţă legitimă" de restituire şi că prin vânzarea bunului către chiriaş s-a produs o ingerinţă în dreptul său de proprietate, că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamantul ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi al O.U.G. nr. 81/2007, singura soluţie pentru repararea încălcării dreptului de proprietate ar fi restituirea imobilului către reclamant, urmând ca pârâtul cumpărător să obţină de la Stat restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Ulterior, ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României s-a ajuns la unificarea practicii în ceea ce priveşte calificarea noţiunii de "bun" şi a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar şi fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil. Din această perspectivă, instanţa de apel reţine că în situaţia în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acţiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
În argumentarea acestei soluţii, curtea de apel are în vedere distincţia pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului realizată în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, respectiv cea dintre situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În prezenta cauză, în contextul actual al evoluţiei practicii judiciare interne, în soluţionarea apelului de faţă curtea de apel a constat că apelanţii nu au un "bun actual" care să le permită restituirea în natură, ci doar un drept la despăgubire pe care îl vor putea valorifica în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În argumentarea deciziei, instanţa de apel are în vedere că în cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
În speţă, din perspectiva principiilor enunţate în hotărârea pronunţată de instanţa europeană în cauza Atanasiu s-a concluzionat că nu se poate recunoaşte apelanţilor pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de 18 luni stabilită de Curte în acest scop, perioadă prelungită ulterior.
Se are în vedere că diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare însă a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, instanţa de apel reţine că decizia nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte şi întrucât apelanţii nu deţin un "bun actual" s-a constat în speţă că, apelanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei asupra apartamentelor în litigiu.
Continuând analiza, Curtea a constatat că, evaluând cerinţa existenţei unui "bun" în patrimoniul pârâţilor persoane fizice, aceştia au un asemenea bun actual, care le conferă dreptul de a păstra posesia, acest bun fiind dobândit prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu statul, contractele acestora nefiind desfiinţate.
Nu au fost primite în acest context apărările apelanţilor referitoare la nevalabilitatea respectivelor contracte invocate de apelanţii C.M., C.R., S.C.A., S.K.I., întrucât o acţiune în nulitatea acestor contracte nu a fost formulată şi admisă ca atare, asemenea apărări nemaiputând fi formulate pe cale incidentală sau de "excepţie" la acest moment, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Se arată că, în lipsa "bunului actual" în patrimoniul apelanţilor, operaţiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, deoarece o asemenea operaţiune presupunea ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanţii au un "bun" în sensul Convenţiei, numai în această situaţie impunându-se ulterior compararea cu titlul pârâţilor şi verificarea dacă şi în ce măsură, printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare, se aduce atingerea dreptului acestora de proprietate sau securităţii circuitului civil.
Referitor la citatele redate de apelanţi din hotărârea instanţei europene, curtea de apel a constatat ca acestea sunt într-o redare ruptă din context, apelanţii ignorând însă în analiza lor soluţiile finale date problemelor dezbătute prin această hotărâre.
Apelanţii susţin că au un bun actual câştigat prin faptul că au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, la momentul la care spaţiile din imobil nu fuseseră înstrăinate, cerere care nu a fost soluţionată până în prezent, aspect ce conferă particularitate speţei şi care le-ar conferi un drept la restituire în natură şi care le-ar acorda preferabilitate în raporturile cu pârâţii persoane fizice, chiar în contextul Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat că susţinerile formulate nu conferă nicio particularitate speţei faţă de cea avută în vedere de instanţa europeană în Hotărârea în cauza Maria Atanasiu contra României, în cauza respectivă reclamantele formulând de asemenea cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, nesoluţionată, anterior înstrăinării către chiriaşi, soluţia instanţei europene expusă grefându-se aceeaşi situaţie de fapt ca în cauza prezentă.
În plus, s-a constatat nefondată susţinerea apelanţilor că formularea cererii de restituire în condiţiile Legii nr. 112/1995 le-ar fi conferit acestora un bun în sensul restituirii în natură şi că în condiţiile acestei legi ar fi fost îndreptăţiţi la restituirea în natură. Conform art. 2 din Legea nr. 112/1995 foştii proprietari ai imobilelor preluate de către stat şi moştenitorii acestora beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12. Aşadar, Curtea a constatat că apelanţii nu aveau dreptul la restituirea în natură a părţilor de imobil ocupate de chiriaşi şi care ulterior au fost înstrăinate conform aceleiaşi legi către pârâţii persoane fizice. Au fost astfel înlăturate, ca nefondate, consideraţiile apelanţilor referitoare la aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, deoarece în contextul acestei legi speciale apelanţii au dreptul doar la despăgubiri, nu la restituirea în natură a părţilor de imobil înstrăinate, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) din lege.
În ce priveşte solicitarea apelanţilor de a se proceda la compararea titlurilor părţilor din perspectiva elementelor de fapt care caracterizează speţa, ţinând cont de cererea de restituire formulată în condiţiile Legii nr. 112/1995, verificarea existenţei în patrimoniul acestora a unui bun în sensul Convenţiei, al verificării existenţei erorii invincibile şi comune şi a bunei-credinţe în persoana pârâţilor persoane fizice la momentul cumpărării, Curtea a constat că aspectele au fost analizate. Procedura de "comparare de titluri" nu poate fi realizată întrucât operaţiunea implică analiza legislaţiei interne ce este depăşită de legea specială, Legea nr. 10/2001, dar şi de necesitatea analizării cauzei din perspectiva imperativului respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene care trasează principiile esenţiale în interpretarea şi aplicarea legislaţiei comunitare. Analiza făcută din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului denotă concluzia că apelanţii sunt exclusiv titularii unui drept la despăgubire în condiţiile Legii nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) din lege, sub condiţia iniţierii procedurii acestei legi speciale, fără însă să fie titularii unui bun actual care să le confere dreptul la restituirea în natură, în vreme ce pârâţii persoane fizice sunt titularii unui asemenea bun actual care le dă dreptul să păstreze în natură părţile de imobil cumpărate.
Au fost apreciate ca nefondate criticile aduse de apelanţii C.M., C.R., S.C.A. şi S.K.I. referitoare la constatarea calităţii intervenientului M.V. de succesor în drepturi al foştilor proprietari, întrucât în mod corect tribunalul a reţinut că certificatele de moştenitor care îi atestă calitatea de moştenitor nu au fost anulate şi nu se poate contesta calitatea acestuia de succesor. Intervenientul principal M.V. a făcut dovada calităţii de succesor de pe urma defunctului N.T. prin depunerea certificatului de moştenitor nr. x/1976, care o atestă ca moştenitoare pe soţia sa, N.E. şi a unor certificate ulterioare. Reclamanţii au invocat în favoarea lor certificatul de moştenitor din 1 februarie 2002 emis de pe urma aceluiaşi defunct N.T. şi a unor certificate ulterioare, acest certificat de moştenitor atestând calitatea de moştenitori legali a nepoţilor de frate predecedaţi.
A fost identificată situaţia în care, de pe urma aceluiaşi defunct, N.T., au fost emise două certificate de moştenitor, care atestă calitatea de moştenitori a unor persoane diferite şi întrucât niciunul din acte nu a fost anulat s-a tras concluzia valabilităţii ambelor certificate, cu consecinţa reţinerii deopotrivă a calităţii de succesori a reclamanţilor şi a intervenientului.
Nu s-a reţinut Decizia civilă nr. 752R din 28 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti în combaterea calităţii intervenientului de succesor, întrucât hotărârea s-a bazat pe materialul probatoriu existent la acel dosar, iar decizia nu a anulat certificatul de moştenitor nr. x/1976 şi nu s-a pronunţat asupra valabilităţii lui, pentru a-i înlătura efectele. Au fost înlăturare ca neavenite şi criticile referitoare la autoritatea de lucru judecat, alegaţiile referitoare la conceptele de stat, putere de stat, reprezentanţii puterii de stat şi funcţionarii publici, acestea fiind lipsite de consistenţă juridică. Urmarea a analizei realizate, constatând că tribunalul a făcut o corectă apreciere a situaţiei de fapt şi o corectă aplicare a legii, Curtea în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. a respins apelurile formulate.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii G.D., N.A., N.G.P. şi N.N. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că instanţele nu au avut în vedere că au contestat încă din data de 28 iulie 1996 titlul statului asupra imobilului litigios prin formularea cererii de restituire înregistrată sub nr. 3027 la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, solicitare care deşi nu a fost soluţionată, în perioada 2 decembrie 1996 - 21 aprilie 1999, statul a încheiat alte contracte de vânzare-cumpărare pentru şase spaţii din imobilul litigios, contracte perfectate între chiriaşi şi Statul Român.
Arată că o nouă contestare a titlului statului a fost realizată prin demersul realizat prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, însă nici această solicitare nu le-a fost soluţionată. Invocă faptul că în raport de dispoziţiile Hotărârii pilot a Curţii Europene pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României se poate aprecia că recurenţii-reclamanţi sunt, în raport de contestarea titlului statului înainte de vânzarea perfectată către chiriaşi, deţinătorii unui bun actual în sensul dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii invocă astfel drept prim motiv de recurs nelegalitatea soluţiei dispuse pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată în contradictoriu cu Statul Român. Critică astfel soluţia instanţei de apel care a reţinut că acţiunea reclamanţilor s-ar întemeia pe un "pretins" drept de proprietate asupra imobilului litigios şi pe caracterul abuziv al preluării de către stat, motiv pentru care imobilul ar fi supus Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia au formulat notificare pentru restituirea în natură. Susţin recurenţii că dreptul lor de proprietate asupra imobilului litigios este cert, concret întrucât imobilul respectiv nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, Statul Român predând imobilul printr-un decret declarat neconstituţional. Susţin recurenţii că, din acest punct de vedere, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii câtă vreme, într-un alt paragraf, s-a reţinut că imobilul "a fost" proprietatea autorilor recurenţilor de la care a fost preluat de stat.
Consideră recurenţii că în mod greşit instanţa de apel a refuzat să analizeze şi să soluţioneze cererea de restituire în natură a spatiilor din imobilul pe care statul le-a vândut chiriaşilor, fiind greşită trimiterea făcută de instanţa de apel la Decizia nr. 20/2007 a secţiilor unite a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, câtă vreme finalitatea acestei îndrumări obligatorii dată de instanţa supremă este reprezentată de însuşi dreptul la justiţie al proprietarului căruia nu i s-a răspuns la notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001. Motivează că prin hotărârea astfel pronunţată, instanţa de apel a perpetuat abuzul Statului Român care se bucură în continuare de un bun imobil al cărui proprietar nu a fost niciodată, cu toate că din anul 1995 şi ulterior, au solicitat restituirea imobilului litigios.
Arată recurenţii că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel le-a încălcat dreptul la justiţie, reţinându-se greşit - în accepţiunea acestora - că acţiunea formulată nu ar respecta dispoziţiile date în recursurile în interesul legii, din moment ce finalitatea demersului exercitat prin acţiunea promovată nu este alta decât cea dispusă prin Decizia nr. 20/2007 a secţiilor unite, potrivit căreia instanţa de judecată poate dispune restituirea în natură a imobilului.
Invocă faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii pronunţate, că reclamanţii deţin un drept de proprietate asupra imobilului, în mod greşit instanţa a refuzat să analizeze cererea acestora în contradictoriu cu Statul Român, îndrumându-i să formuleze o nouă acţiune în instanţă prin care să solicite restituirea în natură a spaţiilor nevândute. Consideră că a lăsa în continuare acest bun imobil statului - până la o eventuală soluţionare favorabilă a unei alte acţiuni având aceeaşi finalitate - nu poate reprezenta decât o denegare de dreptate, un refuz a accesului la justiţie şi la rezolvarea cauzei într-un termen rezonabil şi, desigur, o înfrângere a dreptului fundamental de proprietate.
Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea soluţiei pronunţată pe cererea de revendicare a spatiilor vândute către chiriaşii-cumpărători, invocându-se faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurenţii nu ar fi deţinătorii unui "bun actual", ci intimaţii persoane fizice ar întruni această calitate şi că, în lipsa unui "bun actual" al recurenţilor, operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor nu ar fi posibilă.
Susţin că, în mod greşit, curtea de apel delimitează jurisprudenţa internă de până la pronunţarea deciziei-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României de cea ulterioară acesteia, concluzionându-se eronat că doar o hotărâre judecătorească anterioară de restituire a bunului ar putea consolida dreptul foştilor proprietari.
Recurenţii solicită a se constata că finalitatea urmărită de Curtea Europeană prin pronunţarea deciziei-pilot nu este cea reţinută în considerentele hotărârii recurate, Curtea impunând României legiferarea concretă, eficientă şi funcţională a raporturilor juridice dintre proprietari şi chiriaşii-cumpărători, într-o altă manieră decât cea realizată defectuos până la pronunţarea hotărârii pilot, sens în care recurenţii expun pe larg paragrafe apreciate ca relevante din decizia-pilot, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.
Argumentează recurenţii că din perspectiva Convenţiei Europene şi a Primului Protocolul adiţional sunt deţinătorii un "bun actual" întrucât cererea de restituire în natură a fost formulată la data de 28 iulie 1998, moment în care niciunul dintre spaţiile din imobil nu era vândut. Arată că deşi cererea de restituire în natură nu era soluţionată, Statul Român şi chiriaşii-cumpărători au încheiat în perioada 2 decembrie 1996 - 21 aprilie 1999 un număr de şase contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect spaţii din imobilul litigios.
Consideră că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare înainte ca dreptul de proprietate al recurenţilor să facă obiectul unei confirmări în justiţie nu poate justifica acordarea preferabilităţii acestor contracte în condiţiile în care statul, care a transmis aceste spaţii către intimaţi, nu avea un titlu de proprietate asupra imobilului, iar soluţia instanţei de apel nu poate reprezenta decât o nouă încălcare a dreptului lor de proprietate. Chiar dacă contractele de vânzare-cumpărare ale intimaţilor nu au fost desfiinţate, această împrejurare nu justifică în accepţiunea recurenţilor acordarea preferabilităţii acestor contracte în condiţiile în care statul nu avea un titlu asupra apartamentelor.
Motivează recurenţii că judecătorii apelului, printr-o interpretare greşită şi trunchiată a Deciziei-pilot Maria Atanasiu contra României au lipsit de relevanţă temeiul de drept al acţiunii - art. 480 C. civ. - refuzând să compare titlurile părţilor. Simpla trimitere generică la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi concluzia că legea specială are prioritate în raport de C. civ. - ignorând însă întâietatea Convenţiei Europene dispusă de secţiile unite prin aceeaşi hotărâre dată în interesul legii - echivalează cu refuzul de a analiza cauza în ansamblul ei, ţinând cont de toate elementele de fapt şi de drept. Consideră recurenţii că şi în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor-cumpărători nu au fost desfiinţate, titlurile de proprietate ale părţilor trebuie comparate pentru ca acţiunea în revendicare să fie soluţionată prin raportare la toate elementele incidente cauzei, respectiv: demersurile recurenţilor anterioare vânzării bunului către chiriaşi; calitatea recurenţilor de deţinători ai unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană; inexistenţa erorii comune în ceea ce îi priveşte pe intimaţi, având în vedere că statul nu soluţionase la momentul vânzării cererea de restituire în natură a imobilului, iar chiriaşii puteau afla cu minime diligenţe despre existenţa acesteia, drept pentru care solicită admiterea recursului formulat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate, apărările formulate şi dispoziţiile legale ce guvernează domeniul, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor formulate având în vedere următoarele considerente:
Motivul de nelegalitate a hotărârii recurate invocat pregnant în cererea de recurs se axează pe argumentul că reclamanţii ar fi deţinătorii unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană. Grefat pe motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor, dezvoltate pe larg în cererea de recurs, prin care se invocă faptul că sunt beneficiarii unui "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că - în atare condiţii - dreptul lor de proprietate ar fi preferabil în raport cu titlul pârâţilor persoane fizice în cadrul procedeului judiciar de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, sunt nefondate.
În circumstanţele concrete ale cauzei, rezultă că imobilul revendicat ce face obiectul dosarului de faţă s-a aflat în proprietatea autorilor recurenţilor-reclamanţi şi a fost preluat de stat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1952. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele de fond şi de apel au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. invocate de reclamanţi în acţiune.
Este adevărat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienţei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent, însă dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, instanţa supremă reţine, în acelaşi sens, ca şi instanţele anterioare că, în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, s-a realizat o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant şi a regulii electa una via.
Soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora - cum corect au reţinut instanţele fondului - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă soluţionând, prin acest mecanism judiciar, divergenţele de jurisprudenţă de la acel moment statuând, printre altele, asupra necesităţii analizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea unei acţiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, prin decizia pronunţată, instanţa supremă a hotărât în privinţa acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicare imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul următor: "concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
În contextul dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. ce conferă caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speţă, situaţia juridică a dreptului recurenţilor-reclamanţi a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanţele factuale concrete evocate de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre lege specială şi legea generală, dat fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Prin urmare - contrar criticilor recurenţilor - atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială de reparaţie care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raţionament judiciar urmare a căruia Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant şi a regulii electa una via.
Totodată trebuie subliniat că problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, instanţa supremă statuând în mod expres prin această din urmă decizie, că sunt inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu, 1997).
Aşadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor fiind recunoscut pe deplin. Din această perspectivă, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, de plano, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, aspect corect semnalat de recurenţii-reclamanţi, însă - astfel cum se reţine şi în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 - admisibilitatea acţiunii depinde de măsura în care reclamantul într-o atare cerere, se prevalează de "un bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţele de fond şi de apel au procedat în mod judicios în soluţionarea acţiunii în revendicare, în funcţie de circumstanţele factuale concrete, trecând la verificarea existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Cum judicios remarca instanţa de apel, se observă în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu (invocate de recurenţi în dezvoltarea criticilor formulate) în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
Or, din momentul pronunţării Hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa de contencios european arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Diferenţa de abordare - subliniată şi de instanţa de apel - este esenţială întrucât dacă în jurisprudenţa sa dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte remarcă din conţinutul hotărârii pilot că prin stabilirea împrejurării că în patrimoniul fostului proprietar se naşte un drept de proprietate nou, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Abordarea jurisprudenţială a instanţei europene desprinsă din Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară. Noua viziune a Curţii Europene este esenţială în cazul acţiunii în revendicare formulată de recurenţi, ca moştenitori ai fostului proprietar, fiind sesizat corect aspectul că aceştia nu au obţinut dreptul la restituire efectivă a bunului împotriva foştilor chiriaşi, care au devenit proprietari şi care deţin un "bun", în sensul Convenţiei respectiv un drept de proprietate asupra imobilului.
De altfel, raţionamentul impus în analizarea cerinţei - premisă în accepţiunea Hotărârii Maria Atanasiu contra României este justificat de obligaţia instituită în sarcina Statului Român de a adopta, într-un interval de timp determinat, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în sensul amendării mecanismului de restituire şi al instituirii de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232), ceea ce echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către chiriaşi. Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, decizia nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată în cauza pendinte în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum corect au reţinut şi procedat instanţele fondului.
În condiţiile evoluţiei legislaţiei interne şi a jurisprudenţei europene, în mod judicios, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - instanţa de fond şi de apel au reţinut că reclamanţii nu deţin în patrimoniul lor un "bun actual" care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat. Aceştia sunt beneficiarii doar al unui drept de despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001 şi a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligaţiei Statului Român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea pilot, în condiţiile în care reclamanţii-recurenţi au formulat notificare în temeiul legii speciale, astfel încât accesul la justiţie fiindu-le asigurat prin contestaţia reglementată de respectivul act normativ. De altfel, chiar reclamanţii în susţinerea motivelor de recurs fac referire când la dreptul comun în materie, când la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în baza căreia au arătat, pe parcursul judecării prezentei cauzei, că au formulat notificare.
Sub acest aspect, consideraţiile fondului sunt pertinente, Înalta Curte reţinând că aprecierea instanţelor are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu original de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situaţiei pendinte. Mai mult chiar trebuie evidenţiat faptul că instanţa de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării printr-o hotărâre judecătorească - ceea ce nu este cazul recurenţilor, întrucât aceştia nu se află în posesia unei atare hotărâri - nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (parag. 143 din hotărârea Atanasiu).
Este de remarcat faptul că reclamanţii au apelat la procedura Legii nr. 10/2001 şi chiar în ipoteza în care procedurile uzitate nu şi-au găsit încă finalitatea, reclamanţii nu pot apela la un alt cadru procesual care să aibă aceeaşi intenţie de analiză a procedurilor de restituire a imobilului litigios prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în procedura dreptului comun, cu ignorarea efectelor juridice create de calea internă specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, uzitată de reclamanţi.
Or, în lipsa existenţei unui "bun actual" în patrimoniul recurenţilor reclamanţi, astfel cum este reconfigurat în jurisprudenţa Convenţiei Europene prin Hotărârea Maria Atanasiu, se constată că operaţiunea de comparare a titlurilor (solicitată de recurenţi a fi realizată în cauză) nu este posibilă din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atâta timp cât un atare procedeu judiciar implică ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanţii au un "bun" în sensul Convenţiei şi, eventual, numai ulterior unei asemenea constatări, să se procedeze la compararea cu titlurile pârâţilor în sensul verificării dacă şi în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare - s-ar aduce atingere dreptului acestuia de proprietare sau securităţii circuitului civil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi al cumpărătorului de bună-credinţă şi că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu ar mai fi posibilă când, (astfel cum este - spre exemplu - situaţia din prezenta cauză) titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri. Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european (jurisprudenţă la care reclamanţii fac ample referiri în dezvoltarea motivelor de recurs) este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist care nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).
Din această perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanţei de apel care a înlăturat - motivat - susţinerile apelanţilor referitoare la lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, precum şi a argumentului axat pe art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, în sensul că preluarea imobilului de către stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanţilor, atâta timp cât în mod judicios cauza a fost analizată şi soluţionată din perspectiva verificării noţiunii de "bun actual", astfel cum a fost conturată în hotărârea Curţii Europene în cauza Maria Atanasiu.
Nefondate sunt şi criticile recurenţilor prin care se invocă în justificarea acţiunii în revendicare şi a dovedirii existenţei dreptului de proprietate ca "bun" în patrimoniul lor a cererii de restituire formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, cerere care în viziunea acestora le-ar conferi îndreptăţirea la restituirea imobilului litigios. Este de semnalat preliminar că, prin cererea înregistrată sub nr. 3027 din 28 iulie 1996 formulată în baza Legii nr. 112/1995 reclamantul C.R. a solicitat restituirea în natură doar a apartamentelor libere la acel moment şi acordarea de despăgubiri pentru apartamentele ocupate de chiriaşi, solicitare care însă, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, a fost soluţionată în sensul respingerii acesteia de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sector 1 Bucureşti. Această împrejurare însă nu reprezintă o cauză de inaplicare a Legii nr. 10/2001 şi nu înlătură regimul juridic reţinut de instanţele fondului imobilului litigios, confirmând odată în plus concluzia că acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă reclamanţilor, aceasta fiind înlăturată de legea specială uzitată de aceştia, dovadă fiind notificarea înregistrată la 7 august 2011 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acelaşi imobil care formează obiectul dosarului de faţă, demers în virtutea căruia li se poate, eventual, recunoaşte un drept la indemnizare.
Critica recurenţilor referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie axată pe soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare şi a refuzului de a proceda la compararea titlurilor părţilor litigante, nu poate fi primită atâta timp prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate - limitare stabilită de însuşi legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil al imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile, act normativ care a instituit cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.
Argumentul recurenţilor potrivit căruia prin soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare le-a fost încălcat dreptul de acces la justiţie, nu poate fi primit întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speţă, s-a asigurat.
Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene şi etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate pe calea contestaţiei în instanţă (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Este de subliniat că printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor judecătoreşti de a judeca pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţită în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În acest context normativ, recurenţilor-reclamanţi le este garantat dreptul de a supune controlului judiciar toate deciziile care se iau în procedura legii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, fiindu-le pe deplin asigurat accesul la justiţie. Este de subliniat şi faptul că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competenţă exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute expres de legea specială.
Cât priveşte criticile recurenţilor subsumate motivului de recurs ce vizează pretinsa nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de intimaţi, Înalta Curte va înlătura argumentarea astfel construită atâta timp cât recurenţii nu au formulat şi învestit instanţa cu o acţiune în nulitatea acestor contracte, asemenea apărări neputând fi formulate pe cale incidentală sau din perspectiva invocării unor excepţii atâta timp cât dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd un termen de prescripţie special aplicabil, oricare ar fi cauza de nulitate.
Prin urmare, în condiţiile în care nu s-a solicitat anularea contractelor în termenul de prescripţie, se constată că intimaţii şi-au consolidat titlul, bucurându-se de prezumţia de validitate a actelor juridice în privinţa imobilelor litigioase în posesia cărora se află în baza unor contracte de vânzare-cumpărare perfectate în condiţiile Legii nr. 112/1995 care nu au fost anulate, voinţa legiuitorului fiind aceea de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995.
În contextul cadrului procesual cu care instanţa este învestită în dosarul pendinte, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurenţilor prin care încearcă a contura reaua-credinţă a intimaţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atâta timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor respective, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Edificator în soluţionarea acţiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.
În cauză nu există un refuz al instanţelor de a realiza în cadrul acţiunii în revendicare compararea titlurilor de proprietate, cum eronat susţin recurenţii, întrucât instanţele de fond s-au conformat criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008 dată de instanţa supremă referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Nu se poate reţine că prin acest procedeu s-ar produce o restrângere a dreptului de acces la justiţie câtă vreme Legea nr. 10/2001 - în accepţiunea de lege specială - are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii a statuat explicit că legea specială se referă atât a imobilele preluate abuziv de către stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, aşa încât concluzia care se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicare imobilelor preluate abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale care se aplică cu prioritate faţă de prevederile dreptului comun.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamanţilor G.D., N.A., N.G.P. şi N.N. împotriva Deciziei nr. 392A din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.D., N.A., N.G.P. şi N.N. împotriva Deciziei nr. 392A din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4905/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
