ICCJ. Decizia nr. 4617/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4617/2013

Dosar nr. 71/109/2009

Şedinţa publică din 18 octombrie 2013

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

La data de 31 decembrie 2008 reclamanta C.M. (fostă E.) a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Piteşti, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, D.I. şi D.M. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului compus dintr-un apartament cu 4 camere şi dependinţe în suprafaţă totală de 75,55 mp, situat în Piteşti, str. M. (I.C.B.), judeţul Argeş şi să anuleze Decizia din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş, de asemenea, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Piteşti, str. M. (I.C.B.), judeţul Argeş, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pentru imobilul în litigiu aceasta a încheiat cu Oficiul Judeţean pentru Construirea şi Vânzarea Locuinţelor Argeş, în baza Legii nr. 4/1973, contractul de construire din 26 decembrie 1979 preţul locuinţei fiind achitat parţial din fonduri proprii, iar restul prin contractul de împrumut din 26 decembrie 1979. Construcţia imobilului a fost finalizată în anul 1981, recepţia lucrării realizându-se prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 8 ianuarie 1981. Ulterior căsătoriei sale cu C.V. din 29 decembrie 1979, reclamanta a decis să-şi stabilească domiciliul în Germania, în apartament urmând să locuiască C.V.C., fiul reclamantei şi bunica acestuia. Prin Decizia din 28 februarie 1983 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş, în temeiul Decretului nr. 223/1974, Statul a procedat la preluarea abuzivă a apartamentului şi la evacuarea fiului C.V.C. şi a bunicii sale, cu titlu de sancţiune aplicabilă plecării reclamantei în Germania. Mai arată că, Statul a procedat apoi la vânzarea imobilului către pârâţii D.I. şi D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991.

În vederea recuperării imobilului aflat în litigiu reclamanta a arătat că a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Piteşti sub nr. 2881/17546/2001, cerere rămasă nesoluţionată până în prezent, nesoluţionare care echivalează, potrivit reclamantei, cu refuzul de restituire a bunului, ceea ce o îndreptăţeşte să-şi valorifice dreptul pe calea acţiunii în realizarea.

A motivat reclamanta că vânzarea de către stat a bunului său către terţi, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile corelative prejudiciului suferit, reprezintă o încălcare a dreptului la respectarea proprietăţii bunurilor prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Arată reclamanta în motivarea acţiunii sale că nelegalitatea titlului statului rezultă din preluarea de către stat a imobilului cu încălcarea Constituţiei din 1965, iar faptul că acest act normativ a fost abrogat nu este decât o dovadă a caracterului său neconstituţional, fiind contrar legii din chiar momentul emiterii sale. A solicitat ca instanţa să examineze neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 faţă de dispoziţiile Constituţiei din 1965.

Reclamanta susţine că nu a primit nicio despăgubire aferentă deposedării, iar plecarea sa temporară din România neputând reprezenta o cauză de utilitate publică de natură a justifica exproprierea cu atât mai mult cu cât la data preluării, fiul său şi bunica locuiau în imobilul revendicat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acţiunea în revendicare, reclamanta a arătat că cererea este justificată întrucât titlul său este preferabil titlului pârâţilor. În situaţia în care ambele părţi se prevalează de existenţa unor titluri de proprietate asupra bunului solicită compararea acestora, urmând să se dea câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil, însă consideră că dreptul său este preferabil având în vedere că se bazează pe o anterioritate de dobândire legală în proprietate. La data preluării nu s-a produs un transfer legal de proprietate, iar Statul nu a dobândit calitatea de dominus asupra bunului. În schimb, dreptul pârâţilor emană dintr-un titlu viciat al statului, fondat pe o preluare abuzivă care nu justifică posibilitatea unei transmiteri legale prin efectul contractului din 31 iulie 1991 încheiat de soţii D. cu R. RA.

La data de 5 martie 2009, reclamanta a precizat şi completat acţiunea solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Consiliului Judeţean Argeş, prin preşedinte, motivat prin aceea că Statul Român este beneficiarul deciziei de preluare a imobilului, în sensul că prin decizia administrativă emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul proprietatea reclamantei trecea în proprietatea Statului. În ceea ce priveşte Consiliul Judeţean Argeş acesta este succesorul actual al emitentului deciziei în litigiu astfel că potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 57/1968.

Ulterior, la data de 26 martie 2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a moştenitorilor defunctului D.O.I.I., respectiv P.I.I.A.I. şi C.I.I.M.I.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca reprezentant al Statului Român arătând, în esenţă, că acţiunea reclamantei este una tipică de revendicare, iar temeiul juridic este Legea nr. 10/2001 care în art. 26 alin. (3) şi art. 31 alin. (4) menţionează clar situaţia în care statul poate fi chemat în judecată.

Pârâtul Consiliul Judeţean Argeş a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive arătând că nu este continuatorul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş, întrucât a fost dizolvat prin art. 10 din Decretul-lege nr. 2/1989. De asemenea, a fost invocată excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere şi s-a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.

În ceea ce-i priveşte pe pârâţii D.M., P.A.I. şi C.M.I., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

A fost ataşat cauzei şi Dosarul civil nr. 3240/2004 al Curţii de Apel Piteşti, în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005.

La data de 5 martie 2009 tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâţi a moştenitorilor defunctului D.I. decedat la data de 2 martie 2007, respectiv P.A.I. şi C.M.I.

Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 247 din 26 noiembrie 2009 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; a respins excepţia inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Argeş, precum şi excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea completată şi precizată formulată de reclamanta C.M. (fostă E.), în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Piteşti, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Judeţean Argeş, prin preşedinte, D.M., P.A.I. şi C.I.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Analizând cu prioritate excepţiile invocate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Consiliul Judeţean Argeş, tribunalul a reţinut netemeinicia excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003 al Tribunalului Argeş - finalizat prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 226 din 28 februarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti raportat la dispoziţiile art. 1201 C. civ., întrucât nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind identitatea de obiect, de cauză şi de părţi. În ceea ce priveşte identitatea de obiect s-a reţinut că respectiva condiţie nu este îndeplinită întrucât în Dosarul civil nr. 3863/2003 soluţionat anterior prezentei cauze, reclamanţii C.M. şi C.C. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991 cu privire la apartamentul situat în Piteşti, bd. I.C.B., judeţul Argeş încheiat între R. şi pârâţii D.I. şi D.M., în vreme ce prin acţiunea ce face obiectului dosarului de faţă, reclamanta C.M. solicită constatarea nevalabilităţii titlului Statului asupra imobilului compus din 4 camere şi dependinţe situat în Piteşti, str. M. (fost I.C.B.), judeţul Argeş, anularea Deciziei nr. 53/1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş şi revendicarea respectivului imobil. Prin urmare, se arată că obiectul litigiilor purtate de reclamantă nu este identic. În ceea ce priveşte identitatea de cauză juridică, tribunalul a reţinut, de asemenea prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003, că nici această condiţie nu este îndeplinită întrucât prezentul litigiu a fost promovat în condiţiile art. 480 - 481 C. civ. şi în vederea retrocedării în natură a imobilului cerut de reclamantă, litigiul anterior fiind promovat în vederea constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii D., ca urmare a nerespectării prevederilor Decretului nr. 223/1974. Instanţa a mai reţinut că cerinţa identităţii de părţi cerută de art. 1201 C. civ. nu este îndeplinită atâta timp cât în litigiul anterior reclamanţii C.M. şi C.C., au înţeles în raport de pretenţia dedusă judecăţii, să se judece în contradictoriu cu pârâţii D.I., D.M. şi Administraţia Domeniului Public Piteşti, iar în cauza de faţă reclamanta C.M. a formulat acţiunea în contradictoriu cu pârâţii D.M., P.A.I., C.M.I., Municipiul Piteşti, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Judeţean Argeş.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată reţinând că potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice şi art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit în nume propriu în raporturile juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ. Aşa fiind, în raport de petitul acţiunii, acela de constatare a nevalabilităţii titlului Statului asupra imobilului în litigiu s-a reţinut că Statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, se impunea a fi introdus în cauză, cu atât mai mult cu cât regula în materie este aceea a reprezentării Statului în faţa instanţelor judecătoreşti de Ministerul Finanţelor Publice ori de câte ori Statul figurează ca parte litigantă în proces.

Şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost reţinută ca neîntemeiată, deoarece în raport cu celelalte autorităţi ale statului, instanţele judecătoreşti au un drept de jurisdicţie generală care le conferă competenţa de a judeca fără distincţie toate conflictele deduse judecăţii şi, ca urmare, orice acţiune având ca obiect reclamarea încălcării dreptului de proprietate. În realizarea acestui principiu, prin art. 21 din Constituţie a fost consacrat accesul liber la justiţie, orice persoană putându-se adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime; exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege, instanţele judecătoreşti înfăptuind justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. Tribunalul motivează că dispoziţiile sus-menţionate, coroborate cu art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Primul protocol adiţional la convenţie, converg către ideea că nu se poate refuza judecarea de către instanţele judecătoreşti a unor acţiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 223/1974 de trecere a unor imobile în proprietatea statului.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Argeş, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, instanţa de fond a apreciat netemeinicia susţinerilor întrucât, pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa şi cu anularea Deciziei din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş, or fostele comitete executive ale consiliilor populare erau organe locale ale administraţiei de stat, atributele lor fiind preluate de actualele consilii judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001. S-a reţinut în plus că, statutul fostelor consilii populare judeţene, reglementat de Legea nr. 57/1968, se reflectă şi în actele normative ulterioare respectiv Legea nr. 61/1991 şi Legea nr. 215/2001. Pe de altă parte, faptul că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este de natură să impieteze asupra posibilităţii reclamantei de a formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, jurisprudenţa fiind constantă în acest sens, reţinându-se că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acţiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat şi, în plus, o astfel de limitare chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului liberului acces la justiţie.

Regula unanimităţii invocată de pârâţi. ca excepţie, a fost avută în vedere de tribunal ca apărare în privinţa căreia s-a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie a decis că cerinţa unanimităţii reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, iar aplicarea acestei reguli a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor de restituire aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului de acces la o instanţă. S-a apreciat astfel, că regula unanimităţii trebuie înţeleasă ca o măsură de protecţie instituită în favoarea copărtaşilor, iar formularea unei acţiuni în revendicarea unui bun imobil constituie un act ce profită tuturor copărtaşilor (cauza Lupaş contra României).

Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 august 2002 - ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. 3863/2003 - reclamanţii C.M. şi V.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii D.I., D.M. şi Administraţia Domeniului Public Piteşti constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1991 încheiat între pârâţii D. şi R. RA. Piteşti. Prin Sentinţa civilă nr. 2761 din 1 iulie 2003, Judecătoria Piteşti a admis acţiunea reclamanţilor, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a respectivului contract de vânzare-cumpărare, obligând pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004, Tribunalul Argeş a admis apelurile pârâţilor, a schimbat sentinţa în tot şi a respins acţiunea, obligând pe reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată către apelanţi. Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că pârâţii au fost de o evidentă bună-credinţă şi, de asemenea, că nu aveau posibilitatea să cunoască provenienţa apartamentului care era inclus în fondul locativ de stat, buna-credinţă fiind reţinută şi prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti.

Această decizie a tribunalului a fost contestată de reclamanţi care au formulat recurs, Curtea de Apel Piteşti prin Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 respingând, ca nefondat, recursul reclamanţilor pe care i-a obligat la cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi D. S-a statuat, prin urmare, în mod irevocabil asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare contestat şi asupra bunei-credinţe a cumpărătorilor, pârâţi-persoane fizice.

Prin urmare reclamanta nu a răsturnat prezumţia bunei-credinţe a pârâţilor persoane fizice-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ca atare reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Dispoziţiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi persoanele fizice şi prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent şi nu prin restituire în natură, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 .

Reclamanta arată în motivarea acţiunii sale că a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 or, sub acest aspect s-a menţionat că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Sub acest aspect s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun că, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Sub acest aspect se reţine că, Convenţia garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Prin urmare aprecierea reclamantei că dreptul de proprietate există şi solicitarea ca titlul acesteia să fie comparat cu cel al pârâţilor nu este suficientă pentru a reţine existenţa unui bun actual.

În cauză, pârâţii beneficiază de existenţa unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din împrejurarea că, deşi actul lor de proprietate a fost contestat pe cale judecătorească, contractul acestora de vânzare-cumpărare a fost menţinut, fiind justificată speranţa lor legitimă de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, ci - din contră - s-a consolidat (cauza Raicu contra României). În ceea ce priveşte reclamanta, aceasta nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii sale de proprietar al imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâţi în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi nu a făcut dovada atacării în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 a Deciziei din 28 februarie 1983 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că voinţa legiuitorului este de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate către chiriaşii cumpărători ale căror titluri nu au fost desfiinţate ceea ce constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, superior vechimii şi transmiterii legale a titlului reclamantei - aceasta în condiţiile în care capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului a fost analizat de tribunal ca fiind subsumat celui de-al doilea privind soluţionarea acţiunii în revendicare, care presupune analizarea împreună şi nu distinct de acţiunea în revendicare.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal au declarat apel reclamanta şi pârâtul Consiliul Judeţean Argeş criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La termenul din 16 aprilie 2010, judecata apelului a fost suspendată în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 129/109/2010 al Tribunalului Argeş având ca obiect contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de apelanta-reclamantă împotriva Dispoziţiei nr. 4256/2009 emisă de Primăria Municipiului Piteşti. Cauza a fost repusă pe rol, fiind depusă la dosar Sentinţa civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş definitivă, prin respingerea apelului ca nefondat declarat de pârâţi, prin Decizia civilă nr. 43/A din 15 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi irevocabilă, prin respingerea ca nefondată a recursului declarat de pârâţi, raportat la Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia civilă nr. 17 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta C. (E.) M. şi de pârâtul Consiliul Judeţean Argeş, prin preşedinte împotriva Sentinţei civile nr. 247 din 26 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş.

În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În privinţa apelului declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Argeş prin care se invocă faptul că acesta nu ar avea calitate procesual pasivă în acţiunea în revendicare formulată de către apelanta-reclamantă, Curtea a constat că apelul este nefondat, deoarece s-a solicitat de către reclamantă şi anularea Deciziei nr. 53/1983 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Judeţului Argeş, atributele acestuia fiind preluate de Consiliul Judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, iar statutul fostelor Consilii Populare Judeţene reglementat de Legea nr. 57/1968 se reflectă şi în actele normative ulterioare, respectiv art. 60 şi 63 din Legea nr. 61/1991 şi art. 24 din Legea nr. 215/2001.

Referitor la lipsa de interes a acţiunii, precum şi a faptului că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a apreciat că pronunţarea pe aceste aspecte se impune în analiza apelului declarat de către reclamantă.

Astfel, în ceea ce priveşte apelul formulat de către reclamantă s-a apreciat că este nefondat. Criticile care vizează pretinsa nemotivare a sentinţei instanţei de fond, precum şi omisiunea cercetării de către aceasta a capetelor de cerere cu care a fost învestită au fost respinse. S-a avut în vedere că, într-adevăr dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. instituie obligaţia ca în sentinţa instanţei să se precizeze motivele de fapt şi de drept în baza căreia şi-a format convingerea pentru a pronunţa soluţia, aceasta fiind şi o condiţie obligatorie prevăzută de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, s-a constatat că sentinţa cuprinde pe scurt argumentele de drept şi de fapt şi, raportat la faptul că prezenta cauză se află în calea devolutivă de atac a apelului, s-a apreciat că motivarea poate fi suplinită de către instanţa de apel.

De altfel, susţinerea apelantei potrivit căreia criticile invocate ar conduce la desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare nu au fost primite de instanţă, deoarece soluţia propusă ar putea fi dispusă doar în situaţia în care judecata s-a făcut fără cercetarea fondului sau când partea nu a fost legal citată. În speţă, tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părţile au fost legal citate, situaţie faţă de care, neregăsindu-se cele două variante prevăzute de legiuitor, critică formulată a fost respinsă.

Instanţa de apel constată că reclamanta s-a adresat în mod legal pe procedura legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelul de faţă a fost şi suspendat în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei ce făcea obiectul respectivei legi. Din sentinţele judecătoreşti depuse dosar rezultă că a fost admisă contestaţia formulată de apelanta-reclamantă, fiind modificată Dispoziţia nr. 4256/2009 în sensul că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru imobilul revendicat la valoarea de piaţă determinată conform legii, hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În acest context, s-a avut în vedere că toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum şi anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeş au fost deja analizate prin sentinţele judecătoreşti depuse la dosar în cadrul legii speciale.

Întrucât sentinţa instanţei de fond s-a pronunţat în mod legal privind respingerea acţiunii în revendicare, critica care se referă la faptul că instanţa nu a analizat prin compare titlurile de proprietate ale părţilor şi cea care vizează fondul cauzei, s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate atâta vreme cât instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, sens în care Curtea a examinat celelalte critici invocate de apelanta-reclamantă care se referă la pretinsa admisibilitate a acţiunii în revendicare, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi la susţinerile acesteia, potrivit cărora prin soluţia pronunţată de către prima instanţă ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se are în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a rezolvat o problemă de principiu soluţionată neunitar până la acel moment de instanţele de judecată şi anume, aceea a existenţei unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun. Pe calea acestor considerente, raportate şi la Decizia nr. LIII/2007 s-a afirmat că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. Totodată, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea unei acţiuni în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 sau a Decretului-lege nr. 61/1991, de către chiriaşi (cum este cazul din speţa dedusă judecăţii).

Instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa instanţei supreme conturată, prin decizii de speţă, ulterior deciziei în interesul legii, prin care s-a concluzionat că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, atunci când, din probele administrate rezultă că imobilele revendicate formau obiect de reglementare in rem al Legii nr. 10/2001 şi că acestea se aflau încă la stat sau la unitatea deţinătoare, şi cu toate aceste reclamanţii, fără nicio justificare obiectivă, nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, ci au recurs direct la acţiunea de drept comun.

Curtea de apel expune că aceeaşi soluţie a fost adoptată şi atunci când reclamanţii solicită pe calea dreptului comun despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, arătându-se că după apariţia Legii nr. 10/2001, aceştia au la dispoziţie procedura prin care să obţină măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce este dată şi de prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Evocând jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti conturată ulterior Deciziei nr. 33/2008, curtea de apel, realizând un examen de compatibilitate a soluţiei cu exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, arată că nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înţeles să recurgă la această procedură pentru a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor care fac obiect de reglementare al acestui act normativ.

În acest sens, au fost apreciate ca relevante şi considerentele formulate de instanţa de contencios european al drepturilor omului prin care se explică întinderea competenţei sale rationae temporis şi arătându-se că prin Convenţie nu se impune statelor obligaţia de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenţiei. Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Se reţine însă, că prin excepţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranţa legitimă de a obţine un bun sau o creanţă certă cu valoare patrimonială, însă, pentru a exista acea speranţă legitimă, este necesar ca solicitarea de a obţine un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiţii să fie îndeplinite indiscutabil şi să devină practic o formalitate recunoaşterea actuală a dreptului; simpla posibilitate de a obţine, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranţă legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţei europene.

Se are în vedere că în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 §1 din Convenţia, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag. 118).

De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţiile unite, dar şi prin decizii de speţă, a precizat că, în sine, mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu relevă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, deoarece accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi prin căile prevăzute de legea specială.

De asemenea, prin Decizia nr. XX/2007, secţiile unite au recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, asigurând aşadar, în limitele sesizării, efectivitatea procedurii instituite prin legea specială.

Raportul dintre legea, specială şi legea generală a fost explicat în privinţa retrocedării imobilelor expropriate pentru care nu s-a realizat utilitatea publică, prin Decizia nr. LIII/2007 prin care secţiile unite ale instanţei supreme stabilindu-se că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentele invocate prin motivele de apel, prin care reclamanta afirmă neconcordanţa dintre reglementarea naţională şi cea europeană în privinţa protecţiei dreptului de proprietate, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost primite de instanţa de apel întrucât noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie conform jurisprudenţei instanţei europene la care instanţa de apel face referire expresă.

Se are în vedere că în toate cauzele repetitive împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a sancţionat obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi respectiv, Legea nr. 247/2005, ci accesul "teoretic şi iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcţionarea ineficientă a Fondului Proprietatea şi neîndeplinirea obligaţiei Statului Român, de a asigura o funcţionare eficientă a mecanismului administrativ instituit prin conversia titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în despăgubiri efective.

Se are în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaţionale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securităţii raporturilor juridice şi nu restrângerea accesului la justiţie, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute posibilităţile pe care persoanele îndreptăţite le au pentru a ataca în instanţă actele emise în baza legii ori obligarea entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent, iar în lipsa unui răspuns din partea respectivelor entităţi, instanţa de judecată are prerogativa de a dispune direct restituirea imobilelor.

Stabilirea unor condiţii obligatorii sau a unor termene în raport de care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a dreptului constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se astfel efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

A fost evocată de instanţa de apel Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât prevederile legii speciale au prioritate, decizie obligatorie care a tranşat chestiunea prevalenţei legii speciale în domeniul proprietăţii şi a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, în raport de prevederile dreptului comun. Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 46 pct. 41 al Legii prevede faptul că: "Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."

Prioritatea dată acţiunii în revendicare de care se prevalează reclamanta prin cererea de chemare în judecată se referă la situaţia în care s-ar constata de către o instanţă judecătorească faptul că există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, aceasta din urmă având prioritate şi numai în situaţia în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menţionată, inclusiv a celor naţionalizate - imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ, imobil naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 sau imobilul care face obiectul Decretului-lege nr. 61/1991, şi s-a statuat, într-o manieră clară şi explicită, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ori în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.

Prin raportare la situaţia de fapt corect stabilită de instanţa anterioară, în cauza pendinte se reţine a fi incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivată de soluţionare a notificării, supusă controlului instanţelor de judecată pe calea contestaţiei, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate (privind promovarea acţiunii în revendicare) nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.

Pe de altă parte, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată asupra recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ. care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.

Din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.

Totodată, s-a reţinut că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Se reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, respectarea procedurii instituite este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În privinţa criticilor din apel potrivit cărora instanţa ar fi confundat temeiul juridic care a condus la intrarea în proprietatea chiriaşilor a imobilului din litigiu, respectiv dispoziţiile Legii nr. 112/1995, când în realitate ar fi vorba de Decretul-lege nr. 61/1991, se opinează că susţinerea chiar reală fiind, nu poate conduce la admiterea acţiunii în revendicare formulată de apelanta-reclamantă pentru considerentele pe larg arătate, cât şi pentru faptul că în mod legal s-a avut în vedere de instanţa de fond că în favoarea pârâţilor s-a reţinut buna credinţă în dobândirea imobilelor prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie 1999, irevocabilă şi, pe de altă parte, din reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001, rezultă în mod clar că dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1991 sunt asemănate în ceea ce priveşte producerea de efecte juridice cu Legea nr. 112/1995.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere în mod legal Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de apelanta-reclamantă, menţinându-se soluţia din apel a respingerii acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Administraţia Domeniului Public Piteşti şi intimaţii-pârâţi D.I. şi M.

Pentru considerentele expuse, curtea de apel în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. a respins apelurile declarate de părţi.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. (E.) M., criticând-o pentru motivele de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, arătând că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a motivat soluţia respingerii motivului de apel care viza nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Arată că a invocat în apel că deşi prin dispozitivul sentinţei apelate s-a dispus "respingerea acţiunii completate şi precizate", considerentele sentinţei însă se raportează doar la capătul de cerere privind revendicarea, singura referire a primei instanţe la capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului a fost aceea că "a fost analizat ca fiind subsumat celui de-al doilea privind soluţionarea acţiunii în revendicare, care presupune analizarea împreună şi nu distinct de acţiunea în revendicare".

Motivează că deşi instanţa de apel reţine generic că sentinţa cuprinde, pe scurt, argumentele de fapt şi de drept, încercând a suplini motivarea în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, instanţa perseverează în abordarea nelegală a conceptului de motivare a hotărârii, încălcând şi ea art. 261 C. proc. civ. atunci când reţine că: "toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilităţii sau nu a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum şi anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeş au fost deja analizate prin sentinţele judecătoreşti depuse la dosar în cadrul legii speciale", considerent care nu satisface cerinţa motivării în drept şi în fapt impusă ca element esenţial de validitate al oricărei hotărâri judecătoreşti şi nici exigenţa examinării unei cereri pe cale judiciară.

Pretinde recurenta că instanţa de apel nu a arătat în cuprinsul deciziei, considerentele faptice şi juridice care au condus la pronunţarea soluţiei, din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului Statului şi de anulare a deciziei de preluare în baza Decretului nr. 223/1974. Recurenta face referire la jurisprudenţa instanţelor interne şi a instanţei de contencios european în privinţa analizării conceptului de motivare a hotărârilor judecătoreşti şi al exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva asigurării dreptului de acces la justiţie, element al procesului echitabil.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta arată că justificarea instanţei de apel de a "suplini" motivarea hotărârii instanţei de fond este nelegală, întrucât sancţiunea nemotivării unei hotărâri este nulitatea acesteia. Prin urmare, consideră că nulitatea nu poate fi "acoperită" prin aşa-zisa suplinire a motivării, în condiţiile în care la fond instanţa nu s-a pronunţat asupra celor două capete de cerere, astfel încât instanţa de apel nici nu poate efectua controlul judiciar.

În justificarea aceluiaşi motiv de recurs se arată că aspectele pe care instanţa de apel trebuia să le analizeze în cercetarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului şi nulitatea deciziei de preluare erau diferite faţă de cele care trebuiau examinate în soluţionarea cererii de revendicare, necesitând o examinare şi motivare distinctă, în raport de natura şi argumentele pe care se sprijineau fiecare dintre ele. Simpla menţiune în hotărârea atacată în sensul că aceste capete de cerere au fost analizate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi apreciată ca o pronunţare motivată asupra acestora din perspectiva accesului la justiţie, apreciind că necercetarea fondului celor două cereri impun casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Simpla reţinere că respectivele cereri au fost analizate în hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001 nu poate fi apreciat ca o pronunţare întrucât în acel litigiu s-a verificat doar cuantumul despăgubirii datorate.

II. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, argumentat de faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că, prin menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond s-a făcut o interpretare greşita a efectelor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când a concluzionat că acţiunea în revendicare este inadmisibilă.

Invocă faptul că admisibilitatea acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, era prevăzuta prin însăşi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raţionamentul instanţei de apel fiind eronat prin reţinere doar a considerentului deciziei în interesul legii privind aplicabilitatea legii speciale (Legea nr. 10/2001), în detrimentul legii generale (art. 480 C. civ.), pe motiv că speţa nu ar ridica problema preferabilităţii reglementarii internaţionale.

Argumentează că decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii privitor la această chestiune de drept, recunoaşte legitimitatea şi admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, instanţa de apel nu a verificat in concreto efectivitatea căii prevăzute de legea specială şi nici faptul dacă, în procedura legii speciale, recurenta reclamanta are asigurată despăgubirea în funcţie de care să se poată verifica dacă în cauză se regăseşte situaţia, de excepţie, prevăzută de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la admisibilitatea revendicării.

Consideră că din această perspectivă trebuia avut în vedere că indemnizarea ce ar putea fi obţinută de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică şi iluzorie întrucât legea specială nu i-a asigurat o indemnizare pentru încălcarea dreptului de proprietate într-un cuantum şi termen rezonabil, compatibil cu exigentele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Chiar şi după pronunţarea hotărârilor privind stabilirea despăgubirii la care ar fi îndreptăţită reclamanta în baza Legii nr. 10/2001, nu s-a ajuns la indemnizarea efectivă a acesteia din cauza ineficienţei mecanismului de despăgubire prevăzut de legile speciale, făcându-se referire la actele normative prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi cele care reglementează procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, dovezi certe a faptului că mecanismul de despăgubire nu respectă cerinţele de protecţie a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană. Se argumentează că statul a recunoscut în expunerea de motive a actelor normative ineficienţa procedurii legii speciale şi incertitudinea existenţei unor alternative viabile de indemnizare a reclamantului, fiind expuse pasaje din jurisprudenţa europeană în privinţa cauzelor contra României, inclusiv din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României, apreciind că în lipsa cercetării efectivităţii procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă.

În continuarea aceluiaşi motiv de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal capătul de cerere privind revendicarea imobilului litigios. În argumentarea acestei critici se arată că instanţa a aplicat în mod eronat principiul bunei-credinţe a intimaţilor-pârâţi persoane fizice la încheierea contractul de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1991, întrucât aceştia având un contract încheiat în baza Decretului-lege nr. 61/1991, nu puteau beneficia de măsurile de protecţie oferite chiriaşilor-cumpărători prin Legea nr. 10/2001.

Susţine că buna-credinţă a subdobânditorului de la stat nu reprezintă un motiv susceptibil de a conduce la respingerea acţiunii în revendicare, cu atât mai mult cu cât în absenţa unor criterii legale clare de stabilire a bunei-credinţe, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti bazată doar pe aprecierea subiectivă a magistratului învestit cu soluţionarea cauzei, periclitează însuşi dreptul de acces la justiţie, producând consecinţe discriminatorii între beneficiarii săi, astfel cum a statuat Curtea europeană în jurisprudenţa sa. Faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară - în speţă, Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Argeş, s-a respins cererea apelantei de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al intimaţilor, pe considerentul bunei lor credinţe, nu înlătură obligaţia primei instanţe de a compara titlurile părţilor litigante, operaţiune specifică acţiunii în revendicare de drept comun, dat fiind temeiul juridic al acţiunii - art. 480 C. civ. - prin prisma criteriilor aplicabile în astfel de litigii: vechimea titlului, provenienţa bunului/titlului, modalitatea de dobândire, exercitarea posesiei, etc.

Consideră că aspectul bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători reţinut nu are nicio relevanţă sub aspectul revendicării, câtă vreme recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate cert şi incontestabil asupra imobilului în litigiu, neafectat de niciun viciu, fiind deci un verus dominus, în comparaţie cu intimaţii-pârâţi al căror titlu (contractul de vânzare-cumpărare) este fondat pe un titlu viciat al statului, pe violenţa exercitată de acesta cu ocazia preluării abuzive.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta arată că instanţa a dat o interpretare greşită noţiunii de "bun actual", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Instanţa de apel a reţinut că speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie. Consideră că aceste concluzii sunt rezultatul unei interpretări superficiale şi restrictive a noţiunii autonome de " bun actual", în sensul consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, câtă vreme imobilul revendicat nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, fiind preluat de stat fără titlu valabil, acesta are calitatea de bun actual în sensul Convenţiei, nealterat în substanţa sa de o deposedare incompatibilă cu principiile constituţionale naţionale şi cu cele specifice ordinii juridice europene.

Invocă faptul că în explicitarea noţiunii de "bun actual" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudenţa sa mai recentă că adoptarea unei legislaţii interne ulterioare ratificării Convenţiei, în scopul restituirii totale sau parţiale a bunurilor preluate de un regim anterior, poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1, în favoarea persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire (cauza Viaşu c. României). În acest sens invocă, actele normative interne prin care s-a recunoscut un atare drept şi implicit caracterul de bun actual al acestuia în patrimoniul celor care reclamă încălcarea dreptului, recurenta făcând trimitere la conţinutul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997, art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din analiza de conţinut a textelor legale evocate recurenta concluzionează în sensul că recunoaşterea caracterului de preluare abuzivă pentru anumite categorii de imobile determină şi recunoaşterea de către stat a caracterul de bun actual al acelor imobile, care pot face obiectul protecţiei normei din Convenţie. În acest sens este invocată jurisprudenţa Curţii care a statuat că dreptul reclamanţilor rezultat dintr-un drept acordat potrivit legislaţiei naţionale, este un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Susţine că efectul acestei recunoaşteri legislative a caracterului de bun actual pentru imobilele care ar face obiectul unei revendicări "directe" nu poate fi înlăturat, iar încercarea legiuitorului de a impune judecătorului, prin lege, promovarea unei soluţii în favoarea statului, poate fi sancţionată de puterea judecătorească prin înlăturarea efectelor unei astfel de legi, astfel cum s-a decis în jurisprudenţa instanţei europene. Din această perspectivă solicită a se vedea jurisprudenţa relevantă în materia Decretului nr. 223/1974 care confirmă că, în ipoteza anulării deciziei de preluare, consecinţa directă este revenirea părţilor la situaţia anterioară şi consecinţa admiterii cererii în revendicarea imobilului, sens în care solicită casarea cu trimitere în vederea soluţionării pe fond a capătului de cerere privind nulitatea deciziei de preluare în baza Decretului nr. 223/1974, apreciind că pentru îndeplinirea exigenţelor "bunului actual" dreptul de proprietate nu este condiţionat de recunoaşterea lui anterioară prin hotărâre judecătorească, câtă vreme existenţa lui este confirmată şi consolidată pe cale legală, fiind evident că în patrimoniul său există un bun actual, în sensul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta critică soluţia instanţei de apel din perspectiva încălcării principiul "non reformatio in pejus" în sensul că prin substituirea motivării primei instanţe (care respinse excepţia de inadmisibilitate a acţiunii in revendicare) s-a reţinut această excepţie în considerentele hotărârii, în sensul că aceasta ar rezulta din aplicarea dispoziţiilor legii speciale (Legea nr. 10/2001) şi a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În continuarea motivării criticilor înscrise în art. 304 pct. 9 recurenta arată că în mod greşit instanţa a considerat că revendicarea este inadmisibilă în raport de Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Argumente în susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt justificate de recurentă prin invocarea Deciziei nr. 33/09 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care recunoaşte legitimitatea şi admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Sunt evocate considerentele deciziei în cuprinsul căreia se face analiza raportului dintre legea internă (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta concluzionând că în situaţia în care o lege specială (cum este şi Legea nr. 10/2001) nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci legea speciala încalcă Convenţia.

Apreciază că se impunea soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare, care implică aprecierea in concreto asupra efectivităţii căii prevăzute de legea specială, manieră în care s-ar analiza dacă dezdăunarea reclamanţilor pe calea legii speciale este sau nu una efectivă, dat fiind şi efectele intervenirii în timpul litigiului a unor acte normative prin care statul a recunoscut ineficienţa procedurii legii speciale, fiind reluate argumentele axate pe jurisprudenţa Curţii europene în privinţa competenţei instanţei naţionale de a analiza efectivitatea căii speciale în repararea dreptului încălcat. Consideră că prin soluţia instanţei de apel de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare s-a ajuns la încălcarea dreptului de acces la un tribunal, sub aspectul dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.

Hotărârea recurată este criticată şi pe considerentul că, instanţa de apel a interpretat eronat şi nu a aplicat principiul primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă. Susţine că admisibilitatea acţiunii în revendicare poate fi analizată şi din perspectiva prevalenţei normelor Convenţiei asupra prevederilor din dreptul intern care se stabileşte prin analiza concursului dintre legile interne şi reglementările internaţionale, astfel cum se arată în art. 20 din Constituţia României. Comparând reglementările interne cu cele internaţionale, recurenta consideră că în mod evident dispoziţiile Convenţiei europene sunt mai favorabile decât cele ale Legii nr. 10/2001, aceleaşi susţineri fiind valabile şi prin raportarea normelor Convenţiei la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Recurenta realizează analiza criteriilor pe baza cărora s-ar putea aprecia caracterul mai favorabil al dispoziţiilor Convenţiei şi ale reglementarii de drept comun în materia revendicării dreptului de proprietate încălcat de către stat. Este invocat criteriul finalităţii şi duratei procedurii recunoaşterii dreptului încălcat sau al obţinerii unei indemnizări corespunzătoare valorii bunului, arătându-se că acţiunea de drept comun este o procedură cu finalitate certă, respectiv redobândirea dreptului asupra bunului, pe când acţiunea exercitată pe calea legii speciale are inconvenienţe şi limitări incompatibile Convenţiei. Analizând elementele de diferenţiere recurenta susţine că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât legea internă, respectiv faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care restricţionează dreptul a se obţine direct prin justiţie respectarea dreptului de proprietate asupra proprietăţilor preluate abuziv de stat.

Un alt argument invocat de recurentă în susţinerea admisibilităţii revendicării îl constituie aplicarea directă şi imediată în dreptul intern a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu înlăturarea dispoziţiilor legale din dreptul intern care încalcă Convenţia, cum ar fi: art. 6, alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificat prin art. 19 din Legea nr. 1/2009. Interdicţia instituită prin legile speciale de a promova acţiuni în revendicare de drept comun impune a se stabili dacă interdicţia este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi justificată de limitările impuse. Se arată că sub acest aspect dreptul de acces la justiţie este încălcat întrucât limitările intervenite nu sunt justificate întrucât nu servesc scopul protejării securităţii juridice şi al bunei administrări a justiţiei.

Este invocată Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii ce reprezintă o recunoaştere a faptului că nu este necesară parcurgerea procedurii administrative prealabile a legii speciale din moment ce acea procedură se dovedeşte ineficientă susţinându-se că instanţa supremă consacră accesul liber la instanţă, independent de faptul că procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii a organului învestit cu notificare, demers care îmbracă forma unei acţiuni in revendicare directă, de drept comun.

Susţine recurenta că prin limitarea accesului la justiţie în materia revendicării, astfel cum este instituită prin legile speciale (nr. 10/2001, nr. 213/1998) se aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, situaţie în care apreciază că judecătorul naţional poate să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie care reglementează modul de soluţionare a concursului dintre legile interne şi reglementările internaţionale şi să refuze aplicarea unei legi în situaţia neconformităţii legii în raport cu dispoziţiile constituţionale. În susţinerea acestui argument, invocă pct. 12 şi pct. III.28 din Anexa la Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre care ar crea posibilitatea judecătorului naţional să verifice compatibilitatea legii speciale (nr. 10/2001) cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi să determine o schimbare de jurisprudenţă şi de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibilă.

Soluţia pronunţată de instanţa de apel este criticată şi din perspectiva încălcării dreptului la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât a admite că Legea nr. 10/2001 reprezentă o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate şi o justificare a respingerii acţiunii în revendicare însemnă un regim juridic mai favorabil celui care realizează încălcarea dreptului de proprietate.

Admisibilitatea revendicării directe imobiliare este justificată de recurentă şi prin cerinţa respectării dreptului de acces la justiţie şi a respectării deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisdicţia europeană concluzionând că dreptul statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune şi a principiului suveranităţii, trebuie subordonat garanţiilor speciale, inerente dreptului la un proces echitabil.

Intimatul pârât Consiliul Judeţean Argeş a formulat întâmpinare, ce a fost comunicată părţilor, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a invocat ca prim motiv de recurs dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Dezvoltarea şi argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esenţă, pe împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a motivat soluţia respingerii motivului de apel care viza nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a deciziei de preluare, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. care se referă la exigenţele motivării ca element esenţial de validitate a hotărârilor judecătoreşti, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanţa de apel conform art. 295 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu, instanţa de prim control judiciar arătând, prin argumente suplimentare în scopul evidenţiat de complinire a motivării hotărârii fondului că, în contextul soluţiei legale de respingere pe fond a acţiunii în revendicare, criticile reclamantei din apel formulate în privinţa valabilităţii titlului statului ori a actelor de preluare a imobilului litigios sunt lipsite de relevanţă justificat de împrejurarea că acestea au fost deja analizate, dat fiind regimul juridic al contestaţiei formulată de reclamantă în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva Dispoziţiei nr. 4256/2009 (aspect evidenţiat, printr-un alt raţionament, şi în hotărârea fondului) procedură judiciară specială care a permis analizarea aspectului referitor la preluarea abuzivă a imobilului în sens lato senso.

În prezenta cauză, reclamanta a invocat nevalabilitatea titlului statului ca o specie a preluării abuzive, astfel cum este reglementată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Or, în contextul cauzei de faţă, apare ca lipsit de interes o atare analiză pretins a fi realizată de instanţa de apel, dat fiind împrejurarea reţinerii, în esenţă, a epuizării dreptului reclamantei la obţinerea măsurilor reparatorii în procedura legii speciale, prioritară faţă de cea prevăzută de dreptul comun care face obiectul cauzei de faţă.

Ţinând cont de regimul juridic al contestaţiei în procedura legii speciale, instanţele au verificat prevalenţa restituirii în natură ca principiu recunoscut în cuprinsul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În acest context, este lipsită de relevanţă juridică susţinerea recurentei potrivit căreia în cadrul procedurii contestaţiei împotriva Dispoziţiei nr. 4256/2009 ar fi solicitat doar contestarea valorii despăgubirilor, atât timp cât în cadrul procedurii judiciare declanşată instanţa a verificat prevalenţa restituirii în natură, apreciind ulterior asupra măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor, în condiţiile legii special, respective a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Aşa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, iar verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelanta-reclamantă s-a făcut cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar de faţă respectă exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea europeană, în jurisprudenţa sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Astfel cum corect a evocat şi reclamanta în motivul de recurs analizat, Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico contra Italia), drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile formulate sunt în mod real "ascultate", adică, în mod efectiv examinate de către instanţa sesizată.

În lumina interpretării jurisprudenţiale a instanţei europene, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen concret al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina contra România). Or, în speţă, astfel cum s-a reţinut, hotărârea instanţei de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanţa realizând un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamantei soluţionată prin hotărâre respectă dreptului său de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauză, nu poate exista o restrângere a dreptului de acces la justiţie cum eronat susţine recurenta atât timp cât instanţa de apel a arătat motivat, în privinţa valabilităţii titlului statului şi a actelor de preluare, că verificarea legalităţii a fost realizată în procedura judiciară specială a Legii nr. 10/2001 în a cărei sferă de reglementare intră imobilul litigios, fiind însă de semnalat că obligaţia de motivare nu reclamă şi obligaţia de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel (Hotărârea Van de Hurc contra Olanda, hotărârea Beian contra României).

Invocarea nelegalităţii deciziei din perspectiva procedeului greşit de suplinire a motivării hotărârii fondului nu poate fi primită atât timp cât în urma controlului judiciar exercitat de instanţa de apel s-a constatat că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este corectă, însă motivarea acesteia ar fi insuficientă, ipoteză în care în mod corect instanţa de apel a constatat că sentinţa nu trebuie "casată", motivarea incompletă fiind corectată prin considerentele curţii de apel care sprijină dispozitivul hotărârii. Tehnica judiciară îmbrăţişată de instanţa de apel este corectă întrucât potrivit raţionamentului expus de instanţă de prim control judiciar, eventuala "casare" a hotărârii nu ar fi dus la schimbarea soluţiei, ci la o nouă argumentare a aceleiaşi soluţii, de respingere, a acţiunii în revendicare.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă prioritar că instanţa de apel, concluzionând asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamantă pe calea dreptului comun, ar fi efectuat o interpretare şi aplicare greşită a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

În speţă, reclamanta C. (fostă E.) M. şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi urm. C. civ. arătând că imobilul revendicat este proprietatea sa, în baza contractului de construire din 26 decembrie 1979 şi a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 8 ianuarie 1981, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1973. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele de fond şi de apel au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. invocate de reclamantă în acţiune. Trebuie subliniat faptul că legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienţei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.

Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reţine, în acelaşi sens, ca şi instanţa de apel că, în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, s-a realizat o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant şi a regulii electa una via.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită de această lege. În condiţiile în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului, procedură finalizată prin Sentinţa civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş, definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate (Decizia civilă nr. 43/A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, respectiv Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Înalta Curte constată, în condiţiile circumstanţiale ale speţei, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată şi pe calea unei acţiuni ulterioare, de revendicare.

De altfel, prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, instanţa supremă a statuat că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie. În cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. 33/2008, se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice".

Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a procedat în mod judicios la examinarea soluţiei dată acţiunii în revendicare şi în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei a procedat judicios la verificarea existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană în raport de titlul exhibat, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenţei europene - că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenţiei, care să îi permită restituirea în natură a imobilului.

În susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, recurenta a invocat lipsa efectivităţii căii oferită de legea specială, întrucât mecanismul de despăgubire nu ar fi funcţional, iar indemnizarea recunoscută este ipotetică şi iluzorie atâta timp cât legea specială nu i-a asigurat o indemnizare pentru dreptul încălcat într-un cuantum şi termen rezonabil, dat fiind actele normative de suspendare a procedurilor de despăgubire. Alegaţiile recurentei în susţinerea acestei idei sunt oţioase în considerarea circumstanţelor factuale de natura celor din speţă şi a abordării jurisprudenţiale actuale conturată în Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României prin care nu se recunoaşte în patrimoniul reclamantei a unui bun actual care să permită restituirea în natură, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea. De altfel, în executarea hotărârii pilot, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 care instituie o nouă procedură şi în privinţa soluţionării dosarelor de despăgubire.

În speţă, reclamanta C. (E.) M. a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiindu-i recunoscută prin Dispoziţia din 7 decembrie 2009 a Primăriei Municipiului Piteşti dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat constând în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, context în care măsurile cuvenite nu pot fi stabilite decât în temeiul şi cadrul normativ configurat de legea specială. Or, analiza pe fond a notificării reclamantei recurente cu privire la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv ce oferă un remediu adecvat pentru bunul acesteia şi recunoaşterea posibilităţii contestării măsurilor din procedura specială (art. 26), constituie ceea ce, în jurisprudenţa sa bogată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului numeşte a fi "recursul efectiv" în sensul art. 13 din Convenţie. În acest context, câtă vreme pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Obligaţia instituită prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României în sarcina Statului Român de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, în sensul amendării mecanismului de restituire şi al instituirii de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232), echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către chiriaşi, soluţie prevăzută de art. 18 lit. c).

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenta a invocat şi greşita reţinere a bunei-credinţe a intimaţilor pârâţi persoane fizice în respingerea acţiunii în revendicare, cu ignorarea dreptului său de proprietate care este cert şi incontestabil, preferabil titlului pârâţilor, fondat pe un titlu viciat. În contextul cadrului procesual cu care instanţa este învestită în dosarul pendinte, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurentei prin care încearcă a contura reaua-credinţă a intimaţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor respective, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Edificator în soluţionarea acţiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecţia pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru "bunurile sale", protecţie care se referă în genere la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.

Or, în speţă, valabilitatea titlului de proprietate a pârâţilor din prezenta cauză - chiriaşi cumpărători a imobilului litigios în baza Decretului-lege nr. 61/1990 - a fost cercetată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de cumpărare pe care reclamanta a intentat-o pe cale separată, acţiune soldată cu pronunţarea Deciziei civile nr. 59 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a statuat irevocabil asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991 şi asupra bunei-credinţe a cumpărătorilor, pârâţii persoane fizice din cauza de faţă.

În acest context, nu se pot nesocoti cele statuate în litigiul privind constatarea nulităţii vânzării întrucât, în caz contrar, ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu este de admis. În condiţiile în care a fost analizată şi s-a hotărât cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în beneficiul pârâţilor, dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat, pârâţii deţinând în accepţiunea Convenţiei un bun în patrimoniul lor care îi îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat în baza Decretului-lege nr. 61/1990, dreptul de proprietate al acestora aflându-se, la rândul său, sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Un alt argument invocat de recurentă în susţinerea nelegalităţii hotărârii recurate se referă la interpretarea greşită a noţiunii de bun actual în sensul protecţiei recunoscute de art. 1 din Primul protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocând actele normative interne prin care pretinde recunoaşterea unui nou drept de proprietate şi (implicit) caracterul de bun actual în patrimoniul celor care reclamă încălcarea dreptului prin raportare la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997, art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Grefat pe motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că argumentele recurentei, dezvoltate pe larg în cererea de recurs, prin care se invocă faptul că este beneficiara unui "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că - în atare condiţii - dreptul său de proprietate ar fi preferabil în raport cu titlul pârâţilor persoane fizice, sunt nefondate.

Ţinând cont de raţionamentul juridic expus în considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a procedat în mod judicios la verificarea modului de soluţionare a acţiunii în revendicare, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, trecând la verificarea existenţei în patrimoniul reclamantei a unui "bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.

Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudenţa actuală a Curţii europene o schimbare în raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".

Or, din momentul pronunţării Hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa de contencios european arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

Diferenţa de abordare este esenţială întrucât dacă în jurisprudenţa sa de dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conţinutul hotărârii pilot că prin stabilirea împrejurării că în patrimoniul fostului proprietar se naşte un drept de proprietate nou, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Abordarea jurisprudenţială a instanţei europene desprinsă din Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară. Noua viziune a Curţii europene este esenţială în cazul acţiunii în revendicare formulată de recurentă în calitate de fost proprietar, fiind de semnalat faptul că aceasta nu a obţinut dreptul la restituirea efectivă a bunului împotriva foştilor chiriaşi, care au devenit proprietari şi care deţin un bun, respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului.

De altfel, raţionamentul impus în analizarea cerinţei-premisă în accepţiunea hotărârii Maria Atanasiu contra României este justificat de obligaţia instituită în sarcina Statului Român de a adopta, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, în sensul amendării mecanismului de restituire şi al instituirii de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232), ceea ce echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001. Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, decizia nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată în cauza pendinte în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum corect a reţinut şi procedat instanţa de apel.

În condiţiile evoluţiei legislaţiei interne şi a jurisprudenţei europene, în mod judicios, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - instanţa de fond şi de apel au reţinut că reclamanta nu deţine în patrimoniul său un "bun actual" care să îi permită restituirea în natură a imobilului revendicat. Aceasta este beneficiara doar al unui drept de despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 şi a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligaţiei Statului Român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea pilot, în condiţiile în care reclamanta-recurentă a formulat notificarea nr. 2881/17546/2001 în temeiul legii speciale, accesul la justiţie fiindu-i asigurat efectiv, prin regimul juridic recunoscut contestaţiei reglementată de respectivul act normativ, cale specială ce a fost uzitată de aceasta ce a fost finalizată prin hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri.

Sub acest aspect, consideraţiile fondului sunt pertinente, Înalta Curte reţinând că aprecierea instanţelor are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situaţiei pendinte. Mai mult chiar, trebuie evidenţiat faptul că instanţa de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării printr-o hotărâre judecătorească - ceea ce nu este cazul recurentei, întrucât aceasta nu se află în posesia unei atare hotărâri - nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (parag. 143 din Hotărârea Atanasiu); în mod similar, nicio eventuală constatare în cauza de faţă nu ar fi avut un astfel de efect.

Incontestabil este faptul - astfel cum s-a evidenţiat deja - că reclamanta a apelat la procedura Legii nr. 10/2001, formulând contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 4256/2009 emisă de Primăria Municipiului Piteşti, procedură finalizată prin Sentinţa civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş, rămasă definitivă şi irevocabilă, aspect circumstanţial în considerarea căruia se poate concluziona că reclamanta nu mai poate apela la un alt cadru procesual care să aibă aceeaşi intenţie de analiză a procedurilor de restituire a imobilului litigios prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în procedura dreptului comun, cu ignorarea efectelor juridice create de calea internă specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, uzitată de reclamanta-recurentă.

Or, în lipsa existenţei unui "bun actual" în patrimoniul recurentei reclamante, astfel cum este reconfigurat în jurisprudenţa Convenţiei europene prin Hotărârea Maria Atanasiu, se constată că operaţiunea de comparare a titlurilor nu este posibilă din perspectiva Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atâta timp cât un atare procedeu judiciar implică ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanta are un "bun" în sensul Convenţiei şi, eventual, numai ulterior unei asemenea constatări, s-ar proceda eventual la compararea cu titlul pârâţilor în sensul verificării dacă şi în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare - s-ar aduce atingere dreptului acestora de proprietare sau securităţii circuitului civil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi al cumpărătorului de bună-credinţă şi că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu ar mai fi posibilă când (astfel cum este - spre exemplu - situaţia din prezenta cauză) titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri. Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, jurisprudenţă la care reclamanta face ample referiri în dezvoltarea motivelor de recurs, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

Considerentele sus-menţionate în analiza conceptuală a noţiunii de "bun actual" rămân pe deplin valabile pentru a înlătura criticile de nelegalitate pe larg dezvoltate în cererea de recurs ce vizau - în esenţă - greşita respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare din perspectiva neanalizării conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană, a neaplicării principiului primordialităţii Convenţiei, ca normă mai favorabilă în raport cu legea internă ori a neaplicării directe în dreptul intern a Convenţiei. Mai mult chiar, în privinţa aplicabilităţii legislaţiei internaţionale la care face referire recurenta, Înalta Curte constată că prioritatea normei convenţionale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speţă, astfel cum se desprinde din considerentele deja expuse, recurenta reclamantă a urmat şi finalizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins, prin contestarea Dispoziţiei nr. 4256/2009 emisă în procedura de soluţionare a notificării nr. 288/17546/2001 în privinţa imobilului preluat de stat. Se poate constata că această cale internă specială a fost una efectivă şi concretă în cazul reclamantei recurente, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor părţilor pe calea dreptului comun, făcând abstracţie totală de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale.

Nici critica recurenţilor referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie axată pe soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu poate fi primită întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speţă, s-a asigurat.

Faptul că procedura specială instituiră de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene şi etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate pe calea contestaţiei la instanţă (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, edificatoare în susţinerea acestui argument fiind şi statuările date prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

În acest context normativ, este de subliniat şi faptul că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competenţă exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute expres de legea specială.

Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită. Se are în vedere împrejurarea că art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară care să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, fiind compatibil cu o serie de limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Or, Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la "un tribunal", pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, în virtutea plenitudinii de competenţă, toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie. Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, astfel cum s-a dovedit în cauză.

Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă. În speţă, reclamanta a iniţiat un demers judiciar finalizat prin recunoaşterea dreptului la indemnizare, caz în care protecţia oferită de textul invocat nu îşi găseşte aplicare. Pe de altă parte, în privinţa solicitării aplicării directe a Recomandării nr. (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre, Înalta Curte va constata că aceasta este inferioară jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care face parte integrantă din dreptul comun, iar compatibilitatea dintre legea specială şi dreptul comun a făcut obiect de analiză în prezenta cauză din perspectiva analizării cerinţei de admisibilitate a acţiunii, situaţie în care se constată că nici aceste critici nu sunt fondate.

Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocată de reclamantă în motivarea recursului în susţinerea analizării pe fond a acţiunii în revendicare, s-ar fi impus în măsura în care ar fi făcut dovada existenţei unui "bun" în patrimonial său. Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie i-a fost asigurat prin efectivitatea căii reglementată de legea specială, respectiv a contestaţiei, procedură finalizată prin Sentinţa civilă nr. 247/2010 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Soluţia se impune justificat şi de împrejurarea că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare în încălcarea dreptului pretins, urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, statul având obligaţia constituţională de a garanta proprietatea.

Din perspectiva criticilor care se referă la încălcarea principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte constată faptul că în cauză, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca urmare a parcurgerii procedurii speciale, în cadrul căreia recurentei i s-a recunoscut dreptul la reparaţie, nu este de natură a agrava situaţia creată reclamantei prin hotărârea de fond, deoarece prima instanţă de judecată a respins în tot acţiunea ca nefondată, soluţia de respingere fiind menţinută şi de instanţa de apel, chiar dacă pentru alte considerente decât cele ce aveau în vedere fondul pricinii.

În acest context, reţinerea excepţiei inadmisibilităţii nu este de natură să creeze apelantei reclamante o situaţie mai grea în propria cale de atac, potrivit principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac. Întrucât acest principiu presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutăţească situaţia faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, Înalta Curte constată legalitatea deciziei atacate din această perspectivă, drept pentru care criticile astfel formulate vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, soluţia pronunţată fiind judicios motivată, fără a cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei C. (E.) M. împotriva Deciziei nr. 17 din 24 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. (E.) M. împotriva Deciziei nr. 17 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 1755/2013. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -...		ICCJ. Decizia nr. 4620/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1755/2013. Civil. Partaj judiciar. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 4620/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs