ICCJ. Decizia nr. 5219/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ŞI JUSTIȚIE
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5219/2013
Dosar nr. 2463/1/2013
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că, prin sentinţa civilă nr. 2134 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Câmpulung a constatat nulă acţiunea prin care reclamanta S.S.C., fostă C., a formulat, la data de 16 august 2007, cerere în revendicarea imobilelor deţinute de pârâţii N.T., N.A.S.C., D.V. şi M.E., reţinându-se că cererea nu este semnată de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 101/R din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Argeş a admis recursul, a casat sentinţa, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, ca urmare a constatării faptului că procura specială acordată mandatarului T.P., priveşte şi dreptul de formulare de cereri şi semnare a acestora.
Rejudecând, Judecătoria Câmpulung şi-a verificat investirea prin prisma valorii imobilelor revendicate şi, prin sentinţa civilă nr. 1041 din 5 mai 2008, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş.
În faţa acestuia, au fost formulate cereri de chemare în garanţie, de disjungere, de intervenţie în interes propriu şi precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul că alături de D.V. este chemată în judecată şi soţia acestuia, D.V.
Prin sentinţa civilă nr. 63 din 23 martie 2009, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamantei şi a luat act de renunţarea, de către pârâta M.E. la judecata cererilor de chemare în garanţie privind pe chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Câmpulung, Primarul Municipiului Câmpulung, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Notarii Publici Asociaţi E.S.C.B. A fost totodată respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice privind pe chemaţii în garanţie Consiliul Local Câmpulung şi R.A.Edilul Câmpulung.
A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 de lei către pârâţii D.V. şi D.V.
În motivare, s-a reţinut în fapt că reclamanta, invocând calitatea de unic moştenitor în calitate de nepoată de fiică a autorului N.N., revendică imobilele în litigiu naţionalizate de la acest autor, în condiţiile aplicării Decretului nr. 92/1950.
Calitatea de moştenitor a fost constatată prin certificatul din 12 mai 2004, reclamanta fiind fiica A.C., descendenta directă a proprietarului expropriat, N.N.
La rândul lor, pârâţii N.T. şi N.A.S.C. sunt fiii lui N.A., descendentul lui N.G., frate al autorului N.N.
Nefiind formulată din partea reclamantei, persoană cu vocaţie succesorală la succesiunea lui N.N., vreo cerere în condiţiile Legii nr. 10/2001, aptă de a se constitui într-un act de acceptare a moştenirii acestuia, aşa cum a permis legiuitorul să repună în termenul de acceptare, singurii ce au formulat o asemenea notificare, respectiv pârâţii N.T. şi N.A.S.C., au fost constataţi persoane îndreptăţite la retrocedarea proprietăţii astfel pierdute.
În atare condiţii, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, art. 4 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007, s-a constatat că pârâţii au cules în mod legal proprietatea care, în cazul în care ar fi existat o cerere de acceptare a succesiunii, ar fi revenit descendentei directe.
În ceea ce-i priveşte pe pârâţii M.E., D.V. şi D.V., s-a constatat dobândirea proprietăţii în calitate de chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiecare pentru câte un apartament din imobilele revendicate.
Încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, contractele au fost constatate valabile în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca şi ale art. 11 introdus prin Legea nr. 1/2009.
În atare situaţie, instanţa de fond a constatat lipsa dreptului de proprietate pretins din patrimoniul reclamantei şi existenţa, în schimb, a unui asemenea drept, în cel al pârâţilor.
Pe cale de consecinţă, respinsă fiind cererea principală, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie a înstrăinătorului căruia i-a fost plătit preţul, de către chiriaşi.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis prin decizia civilă nr. 175/A din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, care a desfiinţat-o, trimiţând cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.
În motivare, s-a reţinut în fapt că instanţa a greşit atunci când a apreciat calitatea de moştenitor a reclamantei exclusiv prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, constatând că aceasta nu-i aparţine câtă vreme nu ar fi formulat notificarea prevăzută de lege.
Se impunea ordonarea de dovezi pentru dovedirea calităţii de moştenitoare a reclamantei în condiţiile în care aceasta susţine că mama sa, C.A., a acceptat succesiunea, alături de surorile sale, aşa încât, reclamanta culege moştenirea de la mamă şi mătuşile sale.
Ca atare, dacă se dovedea existenţa fie şi a unui singur moştenitor, în linie directă, cei venind pe cale colaterală nu mai puteau culege succesiunea defunctului, aşa încât, greşit instanţa nu a cercetat pricina prin prisma dispoziţiilor dreptului comun asupra moştenirilor.
Recursurile declarate de către pârâţi împotriva acestei decizii, au fost admise prin decizia civilă nr. 5829 din 4 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a casat-o şi a trimis pricina, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
În motivare, s-a reţinut că este greşită soluţia trimiterii spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pronunţată de către cea de apel, câtă vreme, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., o asemenea măsură putea fi luată exclusiv în cazul în care rezolvarea procesului se făcea fără cercetarea fondului ori în lipsa părţii nelegal citate. În cauză, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, cu legala îndeplinire a procedurii cu părţile, motiv pentru care instanţa de apel nu putea retrimite cauza în scopul administrării unor alte probe, lămurirea situaţiei de fapt putând fi făcută direct de instanţa de apel, dacă se impune prin prisma legislaţiei aplicabile, chestiune rezidând din caracterul devolutiv al căii de atac.
Astfel reinvestită, Curtea de Apel Piteşti, a conceptat, în calitate de reclamantă a celei iniţiale, pe T.E., cesionară a dreptului litigios, potrivit contractului autentificat sub nr. 501 din 11 martie 2010.
Prin încheierea din 24 ianuarie 2011 a fost rectificată conceptarea părţilor din dosar, în sensul că au fost radiaţi chemaţii în garanţie Primarul Municipiului Câmpulung şi Primăria, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Argeş, în realitate Direcţia Finanţelor Publice Argeş şi Regia Autonomă Edilul Câmpulung, constatând că aceştia nu mai sunt părţi ale procesului de faţă, la fel cum nu este parte nici intervenienta E.F.I., a cărei cerere de intervenţie a fost respinsă în principiu.
După acest moment, părţi ale cauzei s-au regăsit reclamanta T.E., prin mandatar T.P. şi intimaţii-pârâţi N.T., N.A.S.C., D.V., D.V. şi M.E.
În şedinţa din data de 11 februarie 2011, mandatarul intimatei-pârâte M.E., invocând calitatea sa de absolvent de studii juridice şi rudă cu persoana care l-a mandatat, solicită instanţei să pună în discuţia părţilor caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată şi să constate că aceasta, neîncadrându-se în cele prevăzute de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nu este scutită de la plata taxelor de timbru.
Prin încheierea din această dată, excepţia a fost respinsă, instanţa constatând că cererea poate fi circumscrisă sferei de reglementare a acestui text.
Prin decizia nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de T.E. cesionara a reclamantei iniţiale, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de apel a retinut urmatoarele:
In cursul judecatii apelului, in urma relevării, de către părţile cauzei, a faptului că, pe rolul instanţelor de judecată, există în curs o cerere de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 12 mai 2004, instanţa a dispus suspendarea judecăţii, până la finalizarea procedurilor în acel dosar, în condiţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
În condiţiile art. 2811 C. proc. civ., reclamanta T.E., prin mandatar, a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierea din 14 martie 2011, în sensul corectării greşitei consemnări la cuvântul pârâţilor N., prin apărător, în sensul că aceştia ar fi dovedit că au calitate de moştenitor în linie dreaptă, întrucât aceştia nu au deloc calitatea de moştenitor, după cum nici în linie dreaptă.
Prin încheierea din 27 iunie 2011, instanţa a respins cererea de îndreptare a erorii materiale ca neîntemeiată, faţă de consemnările făcute de grefier în caietul de şedinţă.
Împotriva acestei încheieri, petenta T.E. a declarat recurs, constatat nul prin decizia nr. 5652 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a constatat că motivele formulate în scris nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., ele vizând o situaţie de fapt.
După împlinirea condiţiei suspendării, fiind formulată cerere de repunere pe rol de către pârâta M.E., completul de judecată a amânat soluţionarea pricinii de la data de 4 septembrie 2012 până la cea de 5 februarie 2013, ca urmare a imposibilităţii ataşării dosarului de fond şi a celor formulate în diversele căi de atac, întrucât se afla în curs de soluţionare şi, respectiv, motivare, ultima decizie pronunţată în recurs asupra cererii de îndreptare a erorii materiale cu nr. 5652 din 21 septembrie 2012.
În acest interval, reclamanta concesionară T.E. a formulat numeroase cereri în dosar, în care a arătat că urmăreşte cursul judecăţii, pentru ca, la termenul din data de 4 decembrie 2012, pentru aceasta să se prezinte apărător ales din cadrul Baroului Argeş, d-nul avocat I.I., care a primit termen în cunoştinţă pentru parte, fără a depune la dosar delegaţia pentru acel termen.
La termenul următor astfel acordat, fiind restituit dosarul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa din oficiu a pus în discuţia părţilor nevoia suplimentării probatoriului cât priveşte acceptarea, în termenul prevăzut de lege, la momentul deschiderii succesiunii autorului N.N., de către descendenta acestuia A., căsătorită C. şi, respectiv, de către celelalte fiice, C., E., E., pe care reclamanta S.S.C., a pretins că le-a moştenit, sens în care au fost depuse acte de stare civilă şi certificate de moştenitor, cât priveşte acceptarea de către reclamanta iniţială ce a cesionat dreptul său litigios, a succesiunilor acestora.
Nevoia administrării acestei probe s-a constatat a rezida din aceea că, potrivit hotărârii irevocabile, certificatul de moştenitor nr. 113 din 12 mai 2004, eliberat de pe urma autoarei C.A. în favoarea numitei S.S.C., a fost constatat nul absolut prin sentinţa civilă nr. 271 din 11 februarie 2011, dată de Judecătoria Câmpulung, judeţul Argeş, în dosarul nr. 2044/205/2010, număr în format vechi 2044/2010, sentinţa fiind definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului formulat de T.E. împotriva deciziei civile nr. 168 din 30 iunie 2011 a Tribunalului Argeş, prin decizia civilă nr. 2310/R din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti.
Pronunţarea a avut în vedere că eliberarea acestui certificat de calitate de moştenitor a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de către un birou notarial în a cărui rază de competenţă nu s-a deschis succesiunea autoarei C.A.
Instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte actele de acceptare, care pot fi unele tacite sau exprese, că reclamanta cesionară a dreptului litigios nu a formulat niciun fel de propuneri de probatorii, deşi reluarea judecăţii în instanţa de apel a fost dispusă încă din data de 4 noiembrie 2010 în faţa Curţii de apel, prin decizia de casare, iar anularea certificatului de moştenitor pe care îşi fonda iniţial pretenţiile, a survenit în mod irevocabil, cum s-a arătat mai sus, din data de 28 noiembrie 2011, când a avut loc pronunţarea asupra acestei chestiuni de către curtea de apel.
Potrivit motivelor de apel formulate, reclamanta iniţială a invocat dreptul de sezină pe care mama sa, C.A., l-ar fi avut şi exercitat alături de celelalte surori ale sale, C.C., T.E. şi N.E., care ar fi acceptat succesiunea tatălui lor, deschisă în anul 1930, aşa încât, naţionalizarea operată pe numele acestuia şi nu pe numele adevăratelor proprietare, era un act nelegal.
Urmare a acceptării, anterior datei trecerii în proprietatea statului a moştenirii autorului iniţial N.N., s-a pretins că moştenitorii colaterali ai acestuia, respectiv descendenţii fratelui N.G., nu puteau culege succesiunea şi, respectiv, nu puteau pretinde de la stat proprietatea preluată de acesta de la un alt proprietar.
Ca dovadă a acceptării succesiunii lui N.N. de fiicele acestuia, în afara certificatului de moştenitor declarat nul în prezent, prin motivele de apel se face trimitere la matricola fiscală aferentă anilor 1942-1951, în care sunt înscrişi moştenitorii maiorului N.N. pentru imobilele naţionalizate.
S-a constatat că acest înscris nu a fost depus la dosar, deşi reclamanta a pretins a se afla în posesia sa, după cum nici vreo altă probă din care să rezulte că autoarea C.A. ar fi acceptat succesiunea tatălui său N.N.
În raportul din 24 iulie 2003, întocmit în cadrul operaţiunilor de soluţionare a notificării formulată de către nepoţii de frate ai autorului necontestat N.N., se face vorbire despre această matricolă, în care se arată că la rolul fiscal în anii 1942-1951 figurează moştenitorii maiorului N.N., fără însă ca aceştia să fie precizaţi. De aceea, s-a apreciat că reclamanta era datoare să dovedească acceptarea, de către autoarele pe care pretinde că le moşteneşte, a acestei succesiuni, numai actul acceptării având efectul transmiterii ope legis a sezinei.
Or, la data pretinsei deschideri a succesiunii autorului N.N., indicată în faţa notarului lipsit în mod absolut de competenţă, respectiv 4 aprilie 1931, dată stabilită faţă de declaraţia cuprinsă în actul de vânzare întocmit de către E.T. sau T., în care se indică moştenirea de către sine a unei vii cu edecurile aferente, de la tatăl decedat maior N.N., erau în vigoare dispoziţiile art. 700 C. civ., potrivit cărora termenul de acceptare a succesiunii era acela de 30 ani. Instanţa de apel a apreciat că, în acest interval, în lipsa unui certificat doveditor al acceptării, de către descendente, a succesiunii, era necesara efectuarea de probe în scopul dovedirii faptelor cu o asemenea valoare.
Ca atare, la data preluării de către stat prin decretul de naţionalizare a imobilelor cuprinzând mai multe apartamente, se impunea să existe un act de acceptare a succesiunii din partea moştenitorilor, în caz contrar, succesiunea fiind, în continuare, tratată de sine stătător, motiv pentru care a şi fost înscrisă în fişa matricolă ca aparţinând moştenitorilor fără ca aceştia să fie precizaţi.
Preluarea, însă, a bunului, de către stat a avut loc mai înainte de încheierea termenului legal de opţiune succesorală, aşa încât, se impunea ca, în lipsa unor alte probe, acceptarea să fie dovedită, aşa cum legiuitorul, expres a prevăzut, la art. 4 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.
În lipsa unui act de acceptare tacită sau expresă a moştenirii la data deschiderii acesteia, în prezent, actul urmează procedura prevăzută de către legiuitor pentru retrocedarea proprietăţilor preluate de către stat sub regimul politic anterior anului 1989.
Instanţa de apel a retinut că, până la momentul de faţă, singurul act de acceptare a succesiunii nu provine din partea descendentelor pe care reclamanta a pretins că le-a moştenit, ci din partea unor colaterali ai autorului necontestat.
S-a concluzionat că, în mod corect, prima instanţă de fond a respins acţiunea în revendicare, constatând că reclamanta, ce a cesionat dreptul litigios, nu a dovedit intrarea în patrimoniul său a dreptului de proprietate de la autorii pe care pretinde că-i moşteneşte, ca efect al intrării în patrimoniul celor trei surori a dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu şi terenului pe care ele se află.
În ceea ce o priveşte pe fiica T. sau T.E., pe care reclamanta pretinde că a moştenit-o deopotrivă, ca mătuşă decedată fără moştenitori direcţi, singura de altfel care prin actul de vânzare-cumpărare a unui alt bun s-a manifestat ca moştenitor acceptant, reclamanta nu a depus niciun fel de înscris cu care să dovedească primirea de către sine sau de către mama sa a succesiunii acesteia. În lipsa acestei probe, corect s-a stabilit că, în procedura specifică a Legii nr. 10/2001, pârâţii sunt singurii care si-au manifestat opţiunea de a culege succesiunea, inclusiv a acestei fiice a proprietarului.
Reclamanta iniţială nu a dovedit, fără putinţă de tăgadă, decât calitatea sa de moştenitoare a mamei şi a surorii sale, C.A. şi M.N.I.
Instanta de apel a concluzionat că reclamanta nu a dovedit acceptarea succesiunii proprietarului de către C.A. şi de către celelalte două surori, despre care pretinde că ar fi existat.
La fel, nu a dovedit nici calitatea sa de moştenitoare a acestora, după cum, nici, eventual, acceptarea succesiunilor acestora de către mama sa, în patrimoniul căreia, eventual, să se fi transmis, neprobând, în nici un fel, care este ordinea deschiderilor succesiunilor şi persoanele ce le-au cules.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta T.E. si parata M.E..
În motivarea recursului sau, reclamanta T.E., cesionară a cedentei S. (fostă C.) S.C., a formulat urmatoarele critici:
1. Instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a fost citată conform Codului de procedură civilă, art. 89-92, şi ca atare nu a putut fi prezentă la proces, pentru a-şi exercita dreptul la apărare. Este eronată menţiunea din textul deciziei în sensul că la termenul din 4 decembrie 2012, pentru reclamantă s-ar fi prezentat un apărător ales din cadrul Baroului Argeş, domnul avocat I.I., care a primit termen în cunoştinţă pentru parte, fără a depune la dosar delegaţia pentru acel termen. Susţine că nu ştie cine este domnul I.I. şi nu a semnat niciun contract de asistenţă juridică cu acesta.
2. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În cadrul acestei critici, arată că în soluţionarea cauzei nu a fost luat în seamă un document intitulat act de vânzare - cumpărare din aprilie 1931, autentificat la Tribunalul Muscel, din care rezultă că în urma decesului maiorului N.N., fost senator liberal şi primar al oraşului Câmpulung Muscel, au rămas moştenitori în indiviziune cele patru fiice ale sale, respectiv C. (căsătorită C.), E. (căsătorită T.), E.N. şi A. (căsătorita C.). Fiind moştenitori în indiviziune, cele patru fiice, însoţite şi cu autorizaţia soţilor lor, ing. C.C., judecător G.T., presedintele Tribunalului Muscel, Judecător N.J.C. de la Înalta Curte de Casaţie, semnează la Tribunalul Muscel un act de vânzare - cumpărare către una din cele patru fiice, respectiv mama doamnei S.S.C., adică A.C. Este vorba de un teren cu vie şi cramă. Acest act de înstrăinare dintr-o indiviziune, făcut prin prezenţa tuturor proprietarilor, adică de trei dintre proprietari către cel de al patrulea proprietar reprezintă un act de succesiune tacită.
Instanta de apel a interpretat greşit acest act de vânzare-cumpărare, nu a observat ceilalţi trei coproprietari în indiviziune, reţinând o singură fiică desi, în conformitate cu art. 689 C. civ., acceptarea este tacită în cazul în care succesibilul face un act pe care nu ar fi putut să-l facă decât în calitate de moştenitor şi din care rezultă neîndoielnic intenţia de a accepta moştenirea.
3. Hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate
Sustine recurenta ca intimaţii D. şi M., contrar concluziilor Deciziei Curţii de Apel Piteşti, au cumpărat apartamentele de la Înteprinderea Edilul din Câmpulung fără ca actele de vânzare-cumpărare să respecte chiar Legea nr. 112/1995 intrucat casele din strada pictor N. şi N.I. nu aparţineau statului român, respectiv Primăriei Câmpulung Muscel. Astfel au fost încălcate Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, republicate, care, în art. 1 alin. (3) spun că prin imobil naţionalizat se înţelege respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în listele - anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilul la data naţionalizării. În cazul de faţă, cele patru imobile au fost naţionalizate pe numele lui N.N., mort în 1930, iar adevăraţii proprietari erau cele patru fiice care le deţineau în indiviziune. În aliniatul 4 al aceluiaşi articol 1 menţionat se spune clar că locuinţele preluate fără titlu nu Intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995. Deci vânzarea acestor apartamente de către Primărie era ilegală.
Cei doi cumpărători, D. şi M., nu pot apela la conceptul de bună credinţă întrucât, în contractul lor de vânzare cumpărare, declară implicit că îşi asumă riscul evicţiunii. Instanţa în mod greşit citează ca argument solid o parte din art. 45 al legii nr. 10/2001 un aşa zis alin. (11) care nu există, este vorba poate de alin. (21). Acest aliniat a fost introdus prin punctul 11 din Legea nr. 1/2009 începând cu 06 februarie 2009 şi specifică faptul că acele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate. Însă în aliniatul 4 din acelaşi articol 45 se arată că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cete făcute în codrul procesului de privatizare. având ca obiect imobile preluate fără titlu, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 cu modificările şi completările ulterioare sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.
În motivarea recursului sau, pârâta M.E. critică soluţia instanţei de apel care nu s-a pronunţat asupra cererii sale prin care a cerut obligarea reclamantei la plata taxei de timbru la valoare.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă cu privire la timbrarea acţiunii iniţiale, aceasta şi-a exprimat la fond şi în faţa instanţei de apel punctul de vedere prin formularea unei întâmpinări prin care a invocat netimbrarea actiunii, respectiv a apelului.
Instanţele de fond si de apel au considerat că acţiunea nu se timbrează, fiind sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în vigoare la momentul promovării acţiunii.
Aceeaşi excepţie a fost reiterată şi în prezentul recurs, fiind respinsă, pentru aceleaşi considerente, de către instanţa de recurs.
Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel s-a pronunţat asupra scutirii cauzei de plata taxei de timbru printr-o încheiere interlocutorie, în şedinţa din 21 februarie 2011, prin care a respins excepţia de netimbrare, constatarea scutirii de plata taxei fiind reluată şi în practicaua deciziei recurate.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei, în apel, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 atunci când a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii, acţiunea principală şi calea de atac sunt scutite de plata taxei de timbru.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.E.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, primul motiv vizează încălcarea formelor de procedură în ceea ce priveşte nelegala sa citare la judecata apelului, sancţionată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu nulitatea deciziei.
Sub acest aspect, în opinie majoritară, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Astfel, din analiza lucrărilor dosarului de apel rezultă că, după repunerea pe rol a cauzei din 18 iunie 2012, s-a dispus repartizarea aleatorie a dosarului, dat fiind faptul că unul din membrii completului de judecată nu mai funcţiona la acea instanţă, acordându-se termen la data de 4 septembrie 2012, termen pentru care apelanta reclamantă a formulat cerere de amânare, invocând lipsa dosarului de fond, ataşat celui aflat în curs de soluţionare pe rolul pe rolul ÎCCJ.
Termenul următor a fost acordat la data de 30 octombrie 2012, iar următorul la 4 decembrie 2012, termene pentru care reclamanta a fost citată prin afişare.
La 4 decembrie 2012 în încheierea de şedinţă a fost consemnată prezenţa unui avocat, dl I.I., care ar fi răspuns pentru reclamantă şi căruia, deşi nu prezenta delegaţie de reprezentare la dosarul cauzei, i s-a dat termenul în cunoştinţă pentru reclamantă la data de 5 februarie 2013, pentru când reclamanta nu a mai fost citată. La acest termen a fost ataşat dosarul de fond iar părţile au susţinut concluziile în dezbaterile asupra apelului.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, prin cererea de amânare depusă la dosar la 4 septembrie 2012, reclamanta a arătat ca are cunoştinţă exclusiv de termenul pentru care a depus acel înscris, fiind citată prin afişare pentru acel termen, însă această împrejurare nu îi conferă termen în cunoştinţă în condiţiile în care, potrivit art. 153 alin. (1) C. proc. civ. numai prezenţa sa personală, a mandatarului sau semnarea personal sau prin reprezentant legal sau convenţional a citaţiei prezumă luarea la cunoştinţă şi a termenelor ulterioare.
Pentru orice altă situaţie se impune citarea părţii la domiciliul indicat la fiecare termen.
În speţă reclamanta nu a fost prezentă personal în instanţă la nici unul dintre termenele acordate după repunerea cauzei pe rol, nu a semnat personal vreun act de procedură şi nici nu a fost legal reprezentată de o persoană care, în calitate de mandatar să poată primi termenul în cunoştinţă.
Faptul că în încheierea de şedinţă din data de 4 decembrie 2012 apare consemnarea că, pentru reclamantă, răspunde un avocat, fără delegaţie la dosarul cauzei, nu acoperă lipsa de procedură pentru termenul din 5 februarie 2013, în condiţiile în care partea nu confirmă mandatul, chiar îl contestă, afirmând că nu îl cunoaşte pe acel avocat şi nu a încheiat niciun contract de asistenţă juridică cu acesta.
Prin urmare, în lipsa oricărui indiciu cu privire la faptul că reclamanta ar fi beneficiat de termen în cunoştinţă vizând desfăşurarea procesului după repunerea pe rol a cauzei, trecerea la judecata apelului la termenul din 5 februarie 2013 fără legala citare a acesteia reprezintă o încălcare a garanţiilor procesuale referitoare la dreptul la apărare al părţii, ce nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, pentru reluarea judecăţii, în faza procesuală a apelului.
În consecinţă, Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Faţă de soluţia de admitere a primului motiv de recurs, celelalte critici vizând fondul dreptului, urmează a fi avute în vedere la rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta M.E. împotriva deciziei nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
OPINIE SEPARATA
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, consider că se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, am apreciat, în unanimitate, că instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 atunci când a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii, acţiunea principală şi calea de atac sunt scutite de plata taxei de timbru.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, am apreciat că nu poate fi reţinută critica invocată de reclamantă pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură la judecata apelului, sancţionată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu nulitatea deciziei.
Într-adevăr, din analiza lucrărilor dosarului de apel rezultă că, după repunerea pe rol a cauzei, s-a acordat termen la data de 4 septembrie 2012, termen pentru care apelanta reclamantă a formulat cerere de amânare, invocând lipsa dosarului de fond. La următoarele termene de judecată acordate de instanţă - la data de 30 octombrie 2012, respectiv 4 decembrie 2012 - reclamanta a fost citată prin afişare.
Pentru termenul din 4 decembrie 2012, în încheierea de şedinţă a fost consemnată prezenţa unui avocat, dl I.I., care a răspuns pentru reclamantă şi căruia i s-a dat termenul în cunoştinţă la data de 5 februarie 2013, pentru când reclamanta nu a mai fost citată. La acest ultim termen de judecată a fost ataşat dosarul de fond iar părţile au susţinut concluziile finale asupra apelului.
Potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (1) teza I C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin reprezentant legal sau convenţional şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăşi sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.
Apreciez că prin depunerea personală a cererii de amânare din data de 4 septembrie 2012, reclamanta a demonstrat că are cunoştinţă de acest termen de judecată al cauzei, putându-se totodată prezuma, pe temeiul de drept sus-menţionat, că aceasta are termen în cunoştinţă şi pentru termenele de judecată ulterioare, la această concluzie conducând argumentul de analogie (unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi dispoziţie a legii).
Dovada faptului că reclamanta a avut cunoştinţă de termenele ulterioare este chiar consemnarea instanţei de apel din încheierea de şedinţă din data de 4 decembrie 2012, conform căreia, pentru reclamantă, la acest termen de judecată, a răspuns un reprezentant al ei. Pentru o situaţie de natura celei descrise anterior, norma procedurală nu a prevăzut prezenţa unui reprezentant legal sau convenţional al părţii aşa cum s-a întâmplat în situaţia reglementată în teza a II a textului de lege, întrucât prezentarea în faţa instanţei a unei persoane cu dreptul/obligaţia de a lua un termen de judecată în cunoştinţă, consemnată într-un act de procedură, trebuie respectată ca atare. Încheierea de şedinţă, fiind un înscris autentic conform art. 1171 C. civ., face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările făcute de instanţă, în limitele atribuţiilor sale.
Apreciez totodată că celelalte critici ale recurentei-reclamantei referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu referire la modalitatea concretă în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză, respectiv la întemeierea deciziei pe o greşeală gravă de fapt, cu referire tot la probatoriile administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunţării deciziei atacate.
Demersul recurentei-reclamante sub acest aspect, ignoră faptul că, în recurs, se poate realiza doar o cenzură de nelegalitate, fără posibilitatea de a mai statua asupra faptelor pricinii, care sunt în competenţa exclusivă a instanţelor fondului.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, consider că se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4862/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3097/2013. Civil → |
|---|
