ICCJ. Decizia nr. 5040/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5040/2013
Dosar nr. 2770/1/2013
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 23 august 2004 sub nr. 4889/2004, reclamantul M.A.N. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sebeş şi cu SC A. SRL, anularea Dispoziţiei de restituire nr. y/2004 emisă de Primarul Municipiului Sebeş; restituirea, în principal în natură, a întregului imobil moară, casă, curte şi grădină înscrise în C.F. nr. x Sebeş, cu nr. top. x, în suprafaţă de 3.733 mp; anularea Încheierii nr. 540/2003 prin care SC A. şi-a înscris dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1.267 mp cuprinzând moara şi curtea în C.F. nr. y Sebeş nou înfiinţată, cu titlu de atestare conform H.G. nr. 838/1991.
În subsidiar, reclamantul a solicitat ca, în cazul în care se va considera că privatizarea morii a avut loc în condiţii legale, să rămână în proprietatea societăţii numai suprafaţa de 600 mp teren pe care este amplasată construcţia morii cu dependinţele acesteia, iar diferenţa de 667 mp pe care se află amplasată casa de locuit cu dependinţele să fie atribuită acestuia.
În ipoteza în care suprafaţa atribuită societăţii de 1.267 mp rămâne neschimbată, s-a solicitat, de către reclamant, o reparcelare a imobilului, cu atribuirea unei jumătăţi din suprafaţa curţii pe care se află casa de locuit şi dependinţele acestuia, iar societăţii să-i fie atribuită, în compensare, o suprafaţă corespunzătoare din grădina imobilului ce i-a fost atribuită reclamantului care se află în situaţia unui teren înfundat fără ieşire la stradă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1315 din 15 decembrie 2004, Tribunalul Alba a respins acţiunea în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sebeş; a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, pe care a obligat-o să emită decizie de restituire a imobilului înscris în C.F. nr. y Sebeş, nr. top. y moară şi curte de 1.267 mp, în caz de refuz hotărârea urmând să ţină loc de act valabil de restituire a imobilului către reclamant în baza Legii nr. 10/2001; a obligat pârâta să predea imobilul reclamantului în paşnică posesie şi folosinţă, fiind evacuată din acest imobil, şi s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului, cu titlu restituire.
Prin Decizia civilă nr. 4/A din 5 ianuarie 2006 pronunţată în Dosar nr. 197712005, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul pârâtei SC A. SA împotriva sentinţei sus-menţionate, reţinându-se, în esenţă, că nu s-a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., faptul că Decizia nr. 6/2001 a societăţii pârâte a ajuns la cunoştinţa destinatarului; că pârâta, fiind proprietară a imobilului, are calitate procesuală pasivă în cauză; că imobilul nu mai este folosit de aceasta, iar înscrierea dreptului de proprietate a SC G. SRL în C.F., fiind efectuată după ce reclamantul a început procesul de faţă, nu poate fi opusă acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 4568 din 5 iunie 2007 pronunţată în Dosar nr. 5848/1/2006, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtei împotriva deciziei mai sus arătate, pe care a casat-o, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul prin care s-a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa dând preferinţă unei situaţii de fapt - imobilul nu mai este folosit şi că se impunea să se analizeze dacă obţinerea proprietăţii de către pârâtă s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, chiar reclamantul, prin acţiunea introductivă invitând instanţa să facă această analiză.
S-a recomandat instanţei de trimitere să analizeze critica formulată la pct. 3 al apelului, să-şi motiveze soluţia adoptată în raport de obligaţiile ce le instituie în acest sens art. 298 şi 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi să analizeze şi celelalte critici formulate în recurs.
Prin Decizia nr. 33/A din 15 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1315/2004 a Tribunalului Alba; a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea reclamantului, menţinând dispoziţiile acesteia cu privire la respingerea acţiunii împotriva Dispoziţiei nr. y/2004 emisă de Primarul Municipiului Sebeş.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâta SC A. are calitate procesuală pasivă, întrucât imobilul a cărui restituire se solicită se afla în proprietatea acesteia la data notificării; că pârâta nu a făcut dovada comunicării, către reclamant, în condiţiile legii, a Deciziei nr. 6/2001 emisă ca răspuns la notificarea acestuia; că obligând pârâta să predea imobilul reclamantului în paşnică posesie şi folosinţă, evacuând-o din acest imobil şi dispunând întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului, deşi acţiunea introductivă nu cuprindea o astfel de solicitare, prima instanţă a depăşit limitele cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată şi a acordat ceea ce nu s-a cerut; că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora în ipoteza în care imobilul preluat cu titlu valabil, cum este cazul în speţă, este deţinut de o societate privatizată (în cauză, legal şi integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) imobilul este exceptat de la restituirea în natură; că certificatul de atestare a dreptului de proprietate al societăţii pârâte a fost emis la 24 iunie 1999, dată la care încă nu era notat în cartea funciară procesul ulterior declanşat de reclamant, notarea fiind operată doar la 24 august 1999, dată de la care şi începe să producă efectele specifice de opozabilitate, situaţie faţă de care nu se poate vorbi de reaua-credinţă a pârâtei, de situarea acesteia în afara legii cu ocazia privatizării şi nici de incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 112/1995, aşa cum susţine reclamantul.
Fiind vorba de un imobil preluat cu titlu valabil evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, reclamantul este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, obligaţia acordării acestora revenind, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituţiei publice care a efectuat privatizarea, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, care însă nu a fost chemată în judecată, astfel că instanţa nu poate să-i opună soluţia de faţă, ci doar să reţină că în anul 2002, două notificări formulate de reclamant cu privire la imobilul în discuţie au fost redirecţionate de SC A. SA către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (actuala Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului), în temeiul art. 20 şi 27 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra vânzării ulterioare a imobilului, de către societatea pârâtă, în condiţiile în care nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. şi SC G. SRL formează obiectul unei acţiuni distincte, aflate pe rolul Judecătoriei Sebeş în Dosar nr. 1125/298/2007.
Prin Decizia nr. 8800 din 28 octombrie 2009 pronunţată în Dosar nr. 3889/1/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului împotriva deciziei anterior menţionate, a casat această decizie şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că, faţă de conţinutul adresei nr. 43521/2008 a Oficiului Registrului Comerţului, conform căreia pârâta s-ar părea că nu este integral privatizată, se pune în discuţie incidenţa art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi posibilitatea restituirii în natură a bunurilor imobile preluate de stat, în limita valorică a acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de acesta, sens în care se impune efectuarea unei expertize menită să stabilească existenţa echilibrului valoric dintre imobilele revendicate de reclamant şi cel puţin valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat. În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, punându-se în discuţie acordarea despăgubirilor de către instituţia implicată în privatizare, A. urmează a fi obligată să direcţioneze notificarea reclamantului către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluţionării, deoarece Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este parte în proces.
Instanţa de recurs a mai constatat că, reţinând în considerentele deciziei legalitatea privatizării şi dreptul reclamantului la despăgubiri, instanţa de apel a omis să analizeze pct. 2 şi 3 din petitul acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 70/A din 29 aprilie 2010 pronunţată în Dosar nr. 5848.1/1/2006, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1315/2004 a Tribunalului Alba în Dosar nr. 4889/2004, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea şi a menţinut dispoziţiile sentinţei vizând respingerea acţiunii reclamantului împotriva Dispoziţiei nr. x/2004 emisă de Primarul Municipiului Sebeş; a obligat reclamantul să plătească pârâtei SC A. SA suma de 5.752,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi la apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din probele administrate în cauză, rezultă că valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unităţii deţinătoare a imobilului în litigiu (teren şi construcţie) este de 5.092,03 RON, iar valoarea părţilor sociale deţinute de stat este de 186.606,02 RON, astfel că sub acest aspect ar fi incident art. 21 alin. (2), respectiv, s-ar impune restituirea imobilului în natură. În aceste condiţii s-a apreciat că nu se mai impune efectuarea unei expertize pentru lămurirea acestor aspecte.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că este dovedită cerinţa preluării imobilului cu titlu, dar că nu este îndeplinită condiţia ca, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul să fie asociat sau acţionar la societate, structura acţionariatului dovedind faptul că la data de 14 februarie 2001, SC A. SA era o societate comercială integral privatizată. Potrivit menţiunilor făcute la Oficiul Registrului Comerţului, la data de 15 ianuarie 2002 intră în societate noul asociat, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 15,6330%, asociat care se retrage ulterior din societate prin Încheierea nr. 4864 din 14 iulie 2006. Instanţa de apel a apreciat că faptul că administratorii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a înregistra majorarea capitalului social în termen de 60 de zile de la emiterea certificatului poate avea alte consecinţe juridice, dar în niciun caz nu poate avea vreo influenţă cu privire la data la care statul a devenit acţionar al SC A. SA.
În aceste condiţii s-a apreciat că aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001 depinde de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi faptul evidenţierii ei în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral, cu respectarea dispoziţiilor legale, iar în cauza de faţă au fost îndeplinite ambele condiţii. Prin urmare, reclamantul are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, iar potrivit art. 29 alin. (3), măsurile reparatorii se propun de instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti nu a fost chemată în judecată, astfel încât ea nu poate fi obligată să propună acordarea de despăgubiri, aşa cum a reţinut instanţa de apel prin Decizia nr. 33/2008, aspect menţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8800/2009, însă faţă de obligarea societăţii comerciale de a direcţiona notificarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a reţinut că pârâta SC A. şi-a îndeplinit această obligaţie, în sensul că în anul 2002 două notificări formulate de reclamant au fost redirecţionate de către A. către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, actuala Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului.
În ceea ce priveşte pct. 2 şi 3 din petitul acţiunii reclamantului, asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, instanţa de rejudecare a apelului a constatat următoarele:
Referitor la petitul 2, prin care reclamantul solicită ca în cazul care privatizarea societăţii s-a realizat în condiţii legale, să rămână în proprietatea societăţii numai 600 mp, iar diferenţa de 667 mp să-i fie atribuită, întrucât pentru desfăşurarea activităţii societatea nu are nevoie de o suprafaţă mai mare de teren, aceasta reprezintă o cerere de restituire parţială în natură, neîntemeiată în drept, or, atâta timp cât restituirea în natură a întregului teren, în suprafaţă de 1.267 mp nu este posibilă, nici restituirea parţială nu poate opera.
Referitor la petitul 3, prin care reclamantul solicită ca, în ipoteza în care suprafaţa atribuită societăţii de 1.267 mp rămâne neschimbată, să se facă o reparcelare a imobilului cu atribuirea unei jumătăţi din suprafaţa curţii pe care se află casa de locuit şi dependinţele, iar societăţii să-i fie atribuită în compensare o suprafaţă corespunzătoare din grădina imobilului atribuită lui, deoarece se află în situaţia unui teren înfundat, fără ieşire la calea publică, faţă de motivarea în drept a cererii principale, o astfel de cerere nu poate fi admisă, reclamantul neargumentând în fapt şi în drept o asemenea solicitare şi neadministrând nicio probă cu privire la acest capăt de cerere, ea putând să fie formulată pe calea dreptului comun şi în contradictoriu cu proprietarul actual al terenului, deoarece imobilul a fost înstrăinat către SC G. SRL la data de 30 septembrie 2004.
În condiţiile în care prin Decizia nr. 8800/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, s-a constatat valabilitatea preluării şi legalitatea privatizării, nu se pune problema anulării încheierii de întabulare prin care SC A. SA şi-a înscris dreptul de proprietate cu titlu atestare conform H.G. nr. 834/1991, întrucât aceasta ar presupune mai întâi anularea titlului de proprietate, care, aşa cum s-a arătat, a fost constatat ca fiind valabil.
Referitor la criticile privind lipsa calităţii procesuale pasive a SC A. SA, în condiţiile în care obiect al contestaţiei îl formează dispoziţia de restituire emisă de Primarul municipiului Sebeş; faptul că SC A. a răspuns notificării nr. 311/2001 prin Decizia nr. 6/2001 comunicată reclamantului prin scrisoare recomandată la domiciliul ales în Sebeş, str. C., instanţa de apel a constatat că acestea au fost analizate şi soluţionate prin Decizia nr. 33/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a stabilit că pârâta are calitate procesuală pasivă şi că nu a reuşit să facă dovada comunicării, către reclamant, a Deciziei nr. 6/2001. Întrucât aceste probleme nu au format obiectul recursului (decizia nefiind atacată de pârâtă, ci doar de reclamant), ele nu au mai fost analizate de instanţa de recurs, şi, prin urmare, asupra lor s-a statuat cu putere de lucru judecat, astfel că instanţa de rejudecare a apelului nu s-a mai pronunţat asupra lor.
Prin Decizia civilă nr. 3288 din 8 aprilie 2011, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a admis recursul reclamantului împotriva deciziei sus-menţionate, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a reevaluat situaţia acţionariatului la data de 14 februarie 2001, situaţie care fusese deja pe deplin reţinută de instanţa de recurs şi nu s-a preocupat de situaţia actuală a societăţii pârâte, refuzând efectuarea expertizei recomandate de instanţa de recurs, contrar indicaţiilor din decizia de casare. S-a reţinut, de asemenea, că soluţia restituirii în natură prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este condiţionată de preluarea fără titlu valabil a imobilului, astfel că în condiţiile în care sunt îndeplinite cerinţele art. 21 din lege, restituirea în natură este obligatorie.
Instanţa de recurs a constatat că distincţia preluării cu sau fără titlu prezintă interes din perspectiva aplicării art. 29 (fost 27), dar problema preluării cu sau fără titlu a imobilului în litigiu nu mai poate fi reanalizată, deoarece prin Decizia civilă nr. 8800/2009 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat cu titlu.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 5848.11112006*.
În rejudecarea apelului s-au administrat probe noi, respectiv, s-a depus adresa nr. 24307/2011 a Oficiului Registrului Comerţului prin care s-au furnizat informaţii cu privire la structura actuală a acţionariatului societăţii pârâte, s-a încuviinţat efectuarea a două expertize tehnice de specialitate contabilă şi evaluări imobiliare.
De asemenea, părţile au depus înscrisuri şi a fost ataşat Dosarul nr. 4240/107/2007 al Tribunalului Alba.
Prin Decizia civilă nr. 70 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, în rejudecare, a admis apelul pârâtei SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1315/2004 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 4889/2004; a schimbat în parte sentinţa şi a obligat pârâta să direcţioneze notificarea reclamantului primită de la Municipiul Sebeş cu adresa nr. 16658/2002 către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în vederea soluţionării, în sensul de a propune acordarea, în favoarea reclamantului, de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul înscris în C.F. nr. z Sebeş nr. top. y, moară şi curte în suprafaţă de 1.267 mp; a menţinut hotărârea atacată în ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantul M.A.N. împotriva Dispoziţiei nr. y/2004 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Sebeş; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 9.471 RON, cheltuieli de judecată în fond şi în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că instanţa de casare a dispus, atât prin Decizia civilă nr. 3288/2011, cât şi prin Decizia civilă nr. 8800/2009, să se stabilească dacă actualmente statul mai deţine vreo parte din capitalul social al societăţii pârâte, urmând ca în caz afirmativ, să se analizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului din perspectiva dispoziţiilor art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001.
În apel, după casare, s-a depus adresa nr. 24307/2011 a Oficiului Registrului Comerţului, prin care s-au furnizat informaţii cu privire la structura actuală a acţionariatului societăţii pârâte. Potrivit informaţiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerţului, coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că statul a avut calitatea de acţionar al SC A. SA în anul 1999 şi ulterior, în perioada 2001 - 2004.
Astfel, la data de 1 ianuarie 1999 Fondul Proprietăţii de Stat SA figurează ca acţionar cu un nr. de 4425394 de acţiuni şi o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 43,9437%.
Prin Rezoluţia nr. 375/1999 a directorului Oficiului Registrului Comerţului Alba s-a dispus înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor din actul adiţional la actul constitutiv, modificări care vizau inclusiv structura acţionariatului. Potrivit acestei rezoluţii, s-a constatat retragerea acţionarului Fondului Proprietăţii de Stat, menţiune operată în Registru la data de 24 martie 1999.
Prin Hotărârea nr. 5/2001 a Adunării generale extraordinare a acţionarilor SC A. SA (art. 2), s-a dispus majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor în sumă de 1.866.062 RON, care constituie aport în natură al statului, aport în schimbul căruia se emit 1.866.062 de acţiuni, cu o valoare nominală de 1 RON, care revin Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului . S-a constatat, de asemenea, că valoarea terenurilor se regăseşte în certificatele de atestare a dreptului de proprietate. Ca urmare, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a devenit acţionar al societăţii pârâte. Prin Încheierea nr. 105/2002 a Oficiul Registrului Comerţului Alba s-a dispus înscrierea acestor menţiuni, astfel că Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului apare ca acţionar nou, cu un nr. de 186.606 de 10 acţiuni şi o cotă de participare de 15,6330%.
La data de 27 martie 2004, Adunarea generală extraordinară a acţionarilor SC A. SA a hotărât reducerea capitalului social cu suma de 99.311 RON, prin micşorarea numărului de acţiuni cu 99.311 şi, ca urmare, diminuarea aportului în natură a Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului de la 1.866.062 RON la 1.766.751 RON. În Hotărârea Adunării generale extraordinare a acţionarilor se specifică faptul că diminuarea aportului în natură este urmarea atribuirii, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, către foştii proprietari, a unor clădiri şi terenuri care reprezentau parte din capitalul social.
în urma acestei hotărâri a fost emis actul adiţional care a fost operat în Registrul Comerţului, conform menţiunilor din 8 octombrie 2004, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului figurând cu o cotă de participare de 14,9252%.
La data de 24 ianuarie 2006, prin Hotărârea nr. 1 a Adunării generale extraordinare a acţionarilor SC A. SA, s-a decis reducerea capitalului social subscris al pârâtei cu suma de 176.675 RON, prin micşorarea numărului de acţiuni cu 1.766.751, reducere care se face prin retragerea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fostă Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, din capitalul social. S-a reţinut că, urmare a restituirii în natură a unor imobile, cota de participare a statului constând în aport în natură dispare în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi Titlul I din Legea nr. 247/2005.
Retragerea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului din structura acţionariatului a fost operată în Registrul Comerţului conform menţiunilor din 13 iulie 2006.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub Dosar nr. 4240/107/2007 (anexat dosarului de faţă), Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a atacat Hotărârea nr. 1/2006 a Adunării generale extraordinare a acţionarilor SC A. SA, solicitând constatarea nulităţii absolute a acesteia şi a actelor subsecvente. În susţinerea acestei cereri, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat, pe de-o parte, faptul că nu erau incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece unul din imobile a fost restituit în baza prevederilor dreptului comun, astfel că nu se putea aplica legea specială. Pe de altă parte, s-a invocat împrejurarea că valoarea cu care s-a redus cota statului a fost valoarea reactualizată a imobilelor, şi nu valoarea de înregistrare în activul patrimonial.
Aceste aspecte au fost cercetate de instanţă, Tribunalul Alba reţinând, prin Sentinţa civilă nr. 1088/COM/2008, că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 devin aplicabile şi în cazul în care imobilul a fost restituit foştilor proprietari pe calea dreptului comun, nefiind reglementată o altă cale de urmat pentru reducerea capitalului social a societăţilor comerciale cu valoarea imobilului restituit. S-a apreciat, de asemenea, că valoarea luată în calcul prin hotărârea atacată pentru reducerea capitalului social este corectă, fiind stabilită prin expertiză, şi cum această valoare este mai mare decât cota de contribuţie a statului, nu mai subzistă niciun temei pentru ca Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să deţină în continuare calitatea de acţionar. Ca urmare, prin sentinţa menţionată mai sus a fost respinsă acţiunea formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Această hotărâre a fost menţinută în căile de atac. Prin Decizia comercială nr. 24/A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia, respingând apelul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, a reţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente şi că valoarea de intrare contabilă a imobilului restituit foştilor proprietari calculată în septembrie 2002 depăşeşte cota de contribuţie a statului, aşa încât calitatea de acţionar a reclamantei nu mai este justificată.
Aceleaşi argumente au fost reţinute şi de instanţa de recurs care, prin Decizia nr. 2733/2009, a respins recursul reclamantei, apreciind că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile indiferent că imobilul a fost restituit prin decizie administrativă sau hotărâre judecătorească, având relevanţă juridică faptul că a operat o diminuare efectivă şi reală a capitalului social. S-a considerat de asemenea că valoarea cu care s-a diminuat capitalul social a fost corectă.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că începând din anul 2006, statul nu a mai fost acţionar la societatea pârâtă, iar retragerea acestuia din structura acţionariatului s-a realizat în condiţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile către foştii proprietari. În aceste condiţii, nu se mai poate lua în discuţie condiţia impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vizând valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat, raportat la valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută, întrucât statul nu mai este acţionar.
Instanţa de apel a constatat astfel, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele legale impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru ca imobilul în litigiu să-i fie restituit în natură reclamantului.
Reclamantul a susţinut, atât în rejudecarea apelului cât şi în ciclurile procesuale anterioare, că majorarea de capital ar fi trebuit să opereze de drept, în 60 de zile de la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, conform art. 322 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999 (Capitolul VI). Acesta a arătat că nerespectarea acestor dispoziţii legale de către pârâtă nu-i poate fi imputată, astfel că dacă majorarea capitalului social ar fi operat în termenul impus de lege, la data formulării notificării statul ar fi fost acţionar, iar restituirea în natură în natură a imobilului în natură ar fi fost posibilă.
Instanţa de apel a constatat că, aşa cum a reţinut instanţa de casare prin Decizia nr. 3288/2011, situaţia acţionariatului la data de 14 februarie 2001 a fost pe deplin reţinută de instanţa de recurs prin Decizia nr. 8800/2009, în sensul că la acea dată, statul nu era acţionar la societatea pârâtă. Chiar dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de reclamant şi s-ar considera că la data de 14 februarie 2001 statul ar fi trebuit să figureze între acţionari, condiţiile impuse de art. 21 (fost 20) din legea specială nu ar fi îndeplinite.
Astfel, prin expertiza contabilă efectuată în rejudecarea apelului, s-a determinat valoarea terenului în litigiu la data de 1 februarie 2001 ca fiind de 5.453 RON, la care se adaugă valoarea cu care construcţiile au fost înregistrate în evidenţa societăţii, respectiv, 1.697,63 RON, rezultând o valoare totală contabilă a imobilului în litigiu de 7.150,63 RON.
Din toate adresele emise de Oficiul Registrului Comerţului, atât în rejudecare cât şi în ciclurile procesuale precedente, rezultă că la data de 15 ianuarie 2002, în societatea A. intră un nou asociat, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 15,63%, valoarea cotei statului fiind de 186.606,2 RON.
Comparând valoarea acţiunilor pe care statul le-ar fi deţinut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă s-ar fi majorat capitalul cu respectarea art. 322din Legea nr. 99/1999 (7150.63 RON), cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută de reclamant (186.606,2 RON), rezultă cu evidenţă că prima valoare este mai mare decât cea de-a doua, astfel că prima condiţie impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ar fi îndeplinită.
Dar aceste dispoziţii legale nu pot fi interpretate în mod izolat, ci în contextul legii în întregul ei, ceea ce presupune o analiză sistematică şi structurală a textului legii în ansamblu. Astfel, este de observat că, potrivit art. 21 alin. (3) din lege, după restituirea în natură a imobilelor, societăţile comerciale deţinătoare vor proceda la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit şi la recalcularea patrimoniului, urmând a se diminua cota de participaţie a statului în mod corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit.
Prin hotărârile emise în 2004 şi apoi în 2006 de către Adunarea generală extraordinară a acţionarilor SC A. SA, s-a procedat la reducerea capitalului social ca urmare a diminuării cotei de participare a statului şi apoi a retragerii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului din structura acţionariatului.
Aşa cum s-a reţinut, hotărârea societăţii pârâte prin care s-a dispus retragerea statului din acţionariat a făcut obiectul cercetării judecătoreşti, instanţele statuând în mod irevocabil că retragerea statului din SC A. SA s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a intervenit ca urmare a restituirii imobilelor în natură către foştii proprietari.
Aşadar, chiar dacă s-ar accepta că statul ar fi trebuit să devină acţionar al societăţii pârâte înainte de formularea notificării, instanţa nu poate ignora structura acţionariatului acesteia la momentul pronunţării hotărârii, când statul nu mai figurează între acţionari. Aceasta cu atât mai mult cu cât retragerea statului dintre acţionarii societăţii pârâte a fost rezultatul aplicării dispoziţiilor Legii speciale de restituire a imobilelor către foştii proprietari.
Pe de altă parte, de la data efectuării menţiunilor în registrul comerţului, acestea devin opozabile terţilor, iar la acel moment reclamantul nu deţinea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, o hotărâre judecătorească, definitivă şi executorie prin care nu doar să i se recunoască acestuia calitatea de proprietar, ci să se dispună în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu contra României). Dimpotrivă, prin Sentinţa civilă nr. 190/2000 a Judecătoriei Alba Iulia, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil.
În aceste condiţii, chiar şi în ipoteza susţinută de reclamant, restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, nefiind îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de art. 21 (fostul art. 20) din lege, şi anume, ca statul să fie acţionar la societatea deţinătoare.
În aceste circumstanţe, devin incidente dispoziţiile art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate [alin. (1)]. Măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea [alin. (3)].
În cauză se constată că, potrivit menţiunilor din Dispoziţia nr. y/2004 emisă de Primarul Municipiului Sebeş, notificarea privind imobilul înscris în C.F. nr. z Sebeş nr. top. y, moară şi curte în suprafaţă de 1.267 mp a fost redirecţionată către SC A. SA cu adresa nr. 16.658/2002, întrucât acest imobil se afla, la momentul emiterii dispoziţiei, în patrimoniul acestei societăţii.
Faţă de aceste împrejurări, având în vedere cele statuate prin Deciziile de trimitere nr. 3288/2011 şi nr. 8800/2009, instanţa de apel a stabilit ca, în baza art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, pârâta apelantă să fie obligată să direcţioneze notificarea reclamantului primită de la Municipiul Sebeş cu adresa nr. 16658/2002, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluţionării, în sensul de a propune acordarea, în favoarea reclamantului, de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.
Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie 2013, reclamantul M.A.N. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea de şedinţă din 24 ianuarie 2013 (de amânare a pronunţării Deciziei nr. 70 din 7 februarie 2013), în sensul de a se consemna că, faţă de obiecţiunile mandatarului apelantei cu privire la precizările depuse de petent într-un singur exemplar, acesta a predat, în faţa instanţei, un exemplar al acestora, mandatarului părţii adverse. De asemenea, a arătat că în încheiere s-a menţionat eronat că mandatarul său a precizat că nu contestă structura acţionariatului SC A. SA trimisă de Registrul Comerţului prin răspunsul oficial existent la dosar. Declaraţia exactă a mandatarului a fost că apelanta a făcut această menţiune în Registrul Comerţului, şi nu că reclamantul ar recunoaşte că această menţiune corespunde realităţii.
Prin încheierea de şedinţă din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reţinând că menţiunile din încheierea a cărei îndreptare se solicită sunt conforme cu susţinerile mandatarului reclamantului sub toate aspectele, iar din cuprinsul acesteia rezultă că precizările reclamantului au fost depuse într-un singur exemplar, iar şedinţa a fost suspendată pentru ca mandatarul apelantei să ia cunoştinţă de ele.
Împotriva acestei încheieri, a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. 2835/1/2013 la data de 13 mai 2013.
În susţinerea recursului, reclamantul a arătat că încheierea recurată este contradictorie şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, reiterând aspectele relevate prin cererea de îndreptare a erorii materiale.
Reclamantul a declarat recurs şi împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 2770/1/2013 la data de 9 mai 2013.
În susţinerea acestui recurs, reclamantul a formulat următoarele critici:
I. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind obligaţia de restituire a statului atunci când este acţionar sau asociat al unităţii deţinătoare, dacă valoarea acţiunilor/părţilor sociale este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărei restituire se solicită.
În susţinerea acestui motiv, recurentul-reclamant arată că, în lumina acestui text legal, elementul de referinţă este valoarea de înregistrare a bunului în activul patrimonial al unităţii deţinătoare de la data intrării în vigoare a legii, pe care aceasta are obligaţia să o comunice solicitantului. Dacă pârâta s-ar fi conformat acestei obligaţii şi dacă ar fi prezentat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, recurentului-reclamant i-ar fi fost restituit bunul încă din faza administrativă de rezolvare a notificării, întrucât la acea dată (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) cota minoritară de capital deţinută de stat depăşea cu mult valoarea imobilului notificat, aşa cum rezultă şi din expertiza efectuată în cauză.
Arată că, deşi din probele administrate în cauză a rezultat retragerea statului din structura acţionariatului la 14 iulie 2006, urmare a unor hotărâri judecătoreşti de restituire ce au condus la o diminuare repetată a capitalului social, excluderea statului din acest acţionariat s-a făcut în mod nelegal, aspect pe care instanţa nu l-a luat în considerare, deşi recurentul-reclamant a relevat o astfel de situaţie.
Hotărârea prin care s-a respins cererea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, de constatare a nulităţii acestei retrageri din acţionariat nu poate fi opusă recurentului-reclamant, care nu a fost parte în proces şi nu a avut cunoştinţă despre acesta, pentru a formula apărări corespunzătoare.
Hotărârile judecătoreşti de restituire ce au condus la excluderea statului din acţionariatul entităţii deţinătoare au fost pronunţate cu încălcarea legii, în sensul că nu poate fi redusă cota de participare a statului decât pentru imobilele faţă de care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pentru imobilele ce au făcut obiectul acelor hotărâri de restituire, reducerea capitalului social al societăţii nu poate opera din cota de participare a statului, ci din restul capitalului social al societăţii.
Aceasta întrucât statul nu poate suporta diminuarea capitalului său social cu valoarea unor terenuri ce nu i-au aparţinut şi cu care nu a contribuit la majorarea capitalului social al societăţii.
În acest sens, instanţa de apel a acordat o prezumţie de legalitate unei excluderi ilegale a statului din acţionariatul societăţii pârâte.
II. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 322 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999 cu privire la data la care majorarea capitalului social operează de drept în cazul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, atunci când a reţinut că pârâta nu şi-a majorat capitalul social cu aportul adus de stat reprezentând terenuri decât la data de 15 ianuarie 2002, aşa cum rezultă din toate adresele Oficiului Registrului Comerţului depuse la dosarul cauzei.
Instanţa de apel a omis însă faptul că prevederile legii cu privire la majorarea de drept a capitalului social sunt cu totul altele, nu se referă la data când societatea şi-a înscris în Registrul Comerţului această majorare şi nici nu depind de această dată, despre care recurentul-reclamant arată că se poate să nu fie respectată, iar în cauză nici nu a fost respectată.
Alin. (1) al art. 32 din Legea nr. 99/1999 arată că, în ce priveşte capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, acesta se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că administratorii sunt obligaţi să înregistreze majorarea capitalului social în registrul comerţului în termen de 60 de zile de la data emiterii certificatului.
Este eronată concluzia instanţei de apel că recurentul-reclamant ar fi susţinut că majorarea de drept a capitalului social operează de drept în 60 de zile de la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Recurentul-reclamant a susţinut, în mod constant, că majorarea de drept nu operează nici de la data menţiunii în registrul comerţului, nici în termen de 60 de zile de la emiterea certificatului de atestare, ci de la data emiterii şi eliberării acestui certificat, nedepinzând de vreo altă condiţie.
În acest sens, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că majorarea de drept a capitalului social al pârâtei a avut loc la data de 15 ianuarie 2002, când în SC A. SA intră un nou asociat - Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, cu o cotă de participare şi pierderi de 15,63%, valoarea cotei statului fiind de 186.606,2 RON, procedând, astfel, la o greşită interpretare a dispoziţiilor legale anterior menţionate.
Dreptul la restituire al recurentului-reclamant nu poate depinde de întârzierea cu care societatea comercială înscrie în registrul comerţului majorarea capitalului social şi nici nu poate fi condiţionat sau restricţionat de o atare întârziere.
Aprecierea instanţei de apel conform căreia menţiunile din registrul comerţului devin opozabile terţilor, deci şi recurentului-reclamant, de la data înscrierii lor, nu are relevanţă, în condiţiile în care o atare înscriere nu a respectat prevederile legale şi s-a realizat, cu rea-credinţă, cu o întârziere de aproximativ 2 ani.
În sprijinul celor arătate, recurentul-reclamant invocă adresa Oficiului Registrului Comerţului nr. 1161/2011 prin care se subliniază că, dacă majorarea de capital social cu aport în natură s-ar fi realizat, de către pârâtă, anterior datei de 14 februarie 2001, cum ar fi fost conformă legii, în structura acţionariatului s-ar fi evidenţiat şi Fondul Proprietăţii de Stat, respectiv, statul.
Instanţa de apel reţine, în mod greşit, că chiar dacă s-ar accepta că statul ar fi trebuit să devină acţionar al societăţii pârâte anterior formulării notificării, nu se poate ignora structura acţionariatului de la momentul pronunţării hotărârii, sens în care nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de art. 21 al Legii nr. 10/2001, respectiv, aceea ca statul să fie acţionar la unitatea deţinătoare. Or, legea impune ca statul să fi fost acţionar la data intrării în vigoare a legii, iar nu la data pronunţării hotărârii de soluţionare a litigiului.
III. Recurentul-reclamant critică faptul că instanţa de apel s-a raportat la recomandările deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a învederat că în cauză nu s-a analizat aspectul esenţial, respectiv, dacă statul este actualmente deţinătorul unui capital majoritar sau minoritar al pârâtei şi, după caz, care este proporţia dintre valoarea acestui capital şi valoarea imobilelor solicitate spre a fi restituite.
În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanţa de casare nu motivează pe ce temei legal se sprijină concluzia acesteia că este esenţială stabilirea actuală a acţionariatului societăţii pârâte, o simplă afirmaţie neputând avea valoarea unei probleme de drept dezlegată, obligatorie pentru judecătorii fondului.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât o asemenea afirmaţie contravine dispoziţiilor art. 21 al Legii nr. 10/2001 care vizează situaţia acţionariatului de la data intrării în vigoare a legii, respectiv, 14 ianuarie 2001 şi contravine, de asemenea, cu alineatul următor din respectiva decizie, în care se arată că ".. în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile art. 21 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001, este obligatorie restituirea în natură a imobilului, neexistând un drept de opţiune nici în ceea ce priveşte persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii şi cu atât mai puţin unitatea deţinătoare ..".
Cu toate acestea, instanţa de apel s-a pronunţat potrivit acestei orientări conţinută în decizia de casare, care însă reprezintă o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ.
IV. Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel constând în faptul că pârâta a încetat folosinţa şi exploatarea efectivă a morii încă din anul 1995, situaţie faţă de care se impunea restituirea în natură.
V. Instanţa de apel a omis să se pronunţe pe solicitarea recurentului-reclamant de constatare a preluării fără titlu a imobilului, aşa cum s-a reţinut în dispoziţia de rezolvare dată de Primarul Municipiului Sebeş asupra notificării, în care se menţionează, la pct. 4, că imobilul a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, fără titlu valabil.
Prin încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 2835/1/2013, acest dosar a fost conexat la Dosarul nr. 2770/1/2013, ce a avut astfel, ca obiect, ambele recursuri formulate de către reclamantul M.A.N., atât împotriva încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, cât şi împotriva Deciziei nr. 7 din 7 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe, în raport de care s-a formulat cererea de îndreptare a erorii materiale.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul împotriva încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant reiterează, practic, susţinerile conţinute în cererea de îndreptare a erorii materiale îndreptată împotriva încheierii de dezbateri din 24 ianuarie 2013 (parte integrantă a Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia) referitoare la faptul că mandatarul acestuia a comunicat părţii adverse, cu prilejul dezbaterilor, un exemplar al precizărilor, contrar celor reţinute în încheierea a cărei îndreptare se solicită; că în încheierea de dezbateri s-a menţionat, eronat, că mandatarul său a precizat că nu contestă structura acţionariatului SC A. SA trimisă de Registrul Comerţului prin răspunsul oficial existent la dosar, în condiţiile în care declaraţia exactă a acestuia a fost că apelanta a făcut această menţiune în Registrul Comerţului, iar nu că reclamantul ar recunoaşte că această menţiune corespunde realităţii.
Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ. "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere".
În speţă, recurentul-reclamant invocă presupuse erori referitoare la susţinerile părţilor şi la modalitatea de comunicare, între acestea, a unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei.
Din cuprinsul încheierii de dezbateri rezultă însă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că pentru a da posibilitate reprezentantului pârâtei să ia cunoştinţă de precizările formulate de către reclamant, instanţa a suspendat şedinţa de judecată.
Pe de altă parte, din conţinutul aceleiaşi încheieri de dezbateri, rezultă că mandatarul reclamantului a arătat că nu contestă structura actuală a acţionariatului SC A. SA astfel cum a fost indicată de Registrul Comerţului prin adresă oficială, împrejurare ce a determinat partea adversă să renunţe la cererea de probatorii formulată încă de la un termen anterior, constând în efectuarea unei adrese către Depozitarul Central (prin care urma a se constata dacă statul prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului mai figurează ca acţionar la A.).
Ca atare, presupusele erori materiale învederate de către recurentul-reclamant prin intermediul procedurii judiciare reglementate de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. nu îşi găsesc justificarea, soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale fiind legală şi temeinică, sens în care recursul formulat împotriva acestei soluţii va fi apreciat ca nefondat.
Referitor la recursul împotriva Deciziei civile nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin raportare la structura actuală a acţionariatului societăţii pârâte, această critică urmează a fi înlăturată, nefiind fondată.
Prin Decizia de casare nr. 3288 din 8 aprilie 2011, instanţa supremă a constatat că ".. decizia recurată nu analizează aspectul esenţial pentru care s-a dispus casarea, respectiv dacă statul este actualmente deţinătorul unui capital majoritar sau minoritar în cadrul pârâtei şi, după caz, care este proporţia dintre valoarea acestui capital şi valoarea imobilelor solicitate de reclamant".
În analizarea acestui aspect, instanţa de apel, în rejudecare, a procedat la administrarea de probatorii noi, constând în adresa nr. 24307/2011 a Oficiului Registrului Comerţului prin care s-au furnizat informaţii cu privire la structura actuală a acţionariatului societăţii pârâte, două expertize tehnice de specialitate contabilă şi evaluări imobiliare, alte înscrisuri.
La dosarul cauzei a fost depusă Hotărârea nr. 1/2006 a Adunării generale a acţionarilor SC A. SA prin care s-a decis reducerea capitalului social al pârâtei cu suma indicată în respectiva hotărâre, reducere care s-a făcut prin retragerea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă Autoritate pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului ) din capitalul social, cota de participare a acestuia constând în aport în natură dispărând în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi Titlul I din Legea nr. 247/2005, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile.
Hotărârea sus-menţionată a fost contestată în instanţă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, însă cererea de constatare a nulităţii absolute şi a actelor subsecvente a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1088/COM/2008 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 4240/107/2007, rămasă irevocabilă în căile de atac, prin respingerea apelului şi, respectiv, a recursului formulat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reţinându-se, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că valoarea cu care s-a diminuat capitalul social este corectă, astfel încât calitatea de acţionar a reclamantei nu se mai justifică.
Pe baza acestor probatorii, în mod corect, instanţa de apel a constatat că începând cu anul 2006 statul nu a mai fost acţionar la societatea pârâtă, iar retragerea acestuia din structura acţionariatului s-a realizat în condiţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a restituirii în natură a unor imobile către foştii proprietari.
Faţă de această situaţie, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu se mai pune problema valorii acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat raportat la valoarea corespunzătoare a imobilului revendicat, întrucât statul nu mai este acţionar.
Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora excluderea statului din acţionariatul societăţii pârâte şi pronunţarea hotărârilor judecătoreşti de restituire ce au condus la diminuarea capitalului social s-au realizat în condiţii de nelegalitate, exced actualului cadru procesual şi nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză.
Sub acest aspect, se constată că nemulţumirile recurentului-reclamant sunt îndreptate, în realitate, nu împotriva celor statuate prin decizia instanţei de apel (ţinută în soluţia adoptată de recomandările deciziilor de casare şi de efectele unor hotărâri judecătoreşti cu putere de lucru judecat), ci împotriva celor stabilite prin hotărârile judecătoreşti la care face trimitere, chestiuni care însă, aşa cum s-a arătat, nu mai pot forma obiect al controlului de legalitate.
Recurentul-reclamant arată că atât hotărârea prin care s-a respins cererea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, de constatare a nulităţii excluderii din acţionariatul societăţii pârâte, cât şi hotărârile judecătoreşti de restituire ce au constituit premisa acestei excluderi, nu îi sunt opozabile, întrucât nu a figurat, în calitate de parte, în acele procese.
O astfel de apărare nu poate fi însă primită, deoarece, chiar dacă hotărârea produce, sub semnul relativităţii, drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi, în acelaşi timp, faptul că a avut loc o judecată şi că rezultatul verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, sunt aspecte opozabile tuturor, iar faţă de terţi cu valoarea unei prezumţii relative împotriva căreia se poate face dovadă contrară, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
II. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999 privind data la care majorarea capitalului social operează de drept în cazul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, nici această critică nu poate fi primită.
Recurentul-reclamant arată că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi aşa cum a susţinut în toate ciclurile procesuale, majorarea de capital social operează de drept din momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, neavând nicio relevanţă momentul înscrierii în registrul comerţului a acestei menţiuni. În acest sens, arată că dacă pârâta ar fi operat această majorare în termenul prevăzut de lege, la data formulării notificării statul ar fi fost acţionar, iar restituirea în natură a imobilului ar fi fost posibilă.
Prin Decizia de casare nr. 8800 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie situaţia acţionariatului pârâtei prin raportare la data de 14 februarie 2001 a fost analizată, în sensul că la acea dată statul nu era acţionar la această societate, chestiune ce a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi dezbătută în actuala etapă procesuală, sens în care nici data majorării capitalului social ori a înscrierilor referitoare la aceasta nu mai prezintă nicio relevanţă în actuala configuraţie juridică a cauzei.
În acest context, nemulţumirea recurentului-reclamant constituie, în realitate, o critică adusă deciziei de casare, obligatorie pentru instanţa de trimitere conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ce se situează în afara limitelor procesuale date de respectiva decizie.
III. Referitor la critica potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la recomandările deciziei de casare în ce priveşte stabilirea actuală a acţionariatului societăţii pârâte, încălcând, astfel, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceasta va fi, de asemenea, înlăturată.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Aceasta înseamnă că, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece fondul, în speţă, Curtea de Apel Alba Iulia, trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanţa de trimitere, iar neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Împrejurarea că instanţa de apel s-a conformat celor statuate prin deciziile de casare, procedând la judecata cauzei în limitele stabilite prin aceste decizii nu poate constitui un aspect de nelegalitate subsumat cazurilor expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi reţinut ca atare de către prezenta instanţă de recurs.
De altfel, este de observat că majoritatea criticilor aduse de către recurentul-reclamant hotărârii obiect al prezentei căi de atac, se referă, în realitate, nu la argumentele şi concluziile conţinute în considerentele acesteia, ci la aspectele stabilite, cu putere de lucru judecat, prin deciziile de casare.
IV. Referitor la presupusa nepronunţare, de către instanţa de apel, asupra împrejurării că restituirea în natură se impunea şi raportat la faptul că pârâta încetase folosinţa şi exploatarea morii încă din anul 1995, şi această critică este nefondată.
Aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele stabilite prin decizia de casare, care a constatat că este necesar să se stabilească dacă actualmente statul mai deţine vreo parte din capitalul social al societăţii pârâte, urmând ca în caz afirmativ, să se analizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului din perspectiva dispoziţiilor art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de constatările privind faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, textul legal aplicabil fiind art. 29 din acelaşi act normativ, potrivit cărora pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv, la măsuri reparatorii în echivalent, o astfel de analiză nu numai că era irelevantă, dar nu îşi mai găsea nici justificarea, sens în care critica este nefondată.
V. Referitor la presupusa nepronunţare a instanţei de apel asupra solicitării formulate de către reclamant, de constatare a preluării fără titlu a imobilului, prin Decizia de casare nr. 8800/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că ".. imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Legii nr. 119/1948 - deci cu titlu, chiar dacă legea are un caracter abuziv. Prin Sentinţa nr. 190/2000 a Judecătoriei Alba Iulia - definitivă şi irevocabilă, se confirmă prezumţia de preluare cu titlu valabil a imobilului de vreme ce acţiunea reclamantului prin care s-a tins să se constate că imobilul a fost nelegal naţionalizat a fost respinsă".
Aşadar, asupra acestei chestiuni a tranşat, în mod irevocabil, instanţa de casare, prin hotărârea mai sus-menţionată, astfel încât instanţa de apel nu putea analiza decât exclusiv aspectele pentru care cauza a fost trimisă în rejudecare, situaţie faţă de care nici această critică nu se susţine.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.N., împotriva Deciziei nr. 7 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, precum şi recursul împotriva încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2013 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5705/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 966/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
