ICCJ. Decizia nr. 5705/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5705/2013
Dosar nr. 7795/3/2008*
Şedinţa publică din 6 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2005 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 20217/2005 (număr în format nou 20544/299/2005), reclamantul M.C.B., fost M.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.A. obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, compus din teren în suprafaţă de 178,50 m.p. şi construcţia aferentă cu destinaţia de locuinţă, inclusiv garajul situat pe acest teren.
La data de 21 septembrie 2007, A.M.M. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei D.A., care a fost admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 19 octombrie 2007.
Prin decizia civilă nr. 1224A din 19 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a constatat competenţa în primă instanţă ca fiind a Tribunalului Bucureşti, dispunând în acest sens înaintarea dosarului la Registratura Generală în vederea repartizării aleatorii a acestuia, reţinând că potrivit raportului de expertiză valoarea de circulaţie a imobilului este de 225.000 euro, respectiv 783.540 lei şi că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul soluţionează în primă instanţă, în materie civilă, cererile a căror valoare economică este mai mare de 500.000 lei.
Pârâta D.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând ca, în ipoteza în care va cădea în pretenţii, să fie obligată chemata în garanţie să-i plătească valoarea reactualizată a preţului pe care l-a plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 768 din 25 mai 2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Primăria Municipiul Bucureşti; a respins ca neîntemeiată acţiunea principală şi a admis cererea de intervenţie accesorie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, numita C.M.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, (actualmente sectorul 1), format din teren în suprafaţă de 178,5 m.p. şi un apartament compus dintr-o cameră, hol, bucătărie, vestibul, 2 magazii şi WC.
De pe urma defunctei C.M.M., decedată la data de 10 august 1974, a rămas ca moştenitor reclamantul, în calitate de fiu.
În baza Decretului nr. 223/1974, s-a dispus preluarea cu plată, în proprietatea statului, a imobilului şi preluarea fără plată în proprietatea statului a terenului aferent construcţiei, în suprafaţă totală de 178,5 m.p.
La data de 30 aprilie 1997 a fost încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, în calitate de vânzător, şi pârâta D.A., în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, compus din 2 camere, vestibul, oficiu, baie, bucătărie, WC, oficiu şi pivniţă, în suprafaţă utilă de 94,83 m.p. Odată cu locuinţa s-a transmis în proprietatea pârâtei şi o cotă indiviză de 85,33% din părţile de folosinţă comune ale imobilului, precum şi o suprafaţă de 132,66 m.p. teren situat sub construcţie.
Din raportul de expertiză imobiliară efectuat de expertul B.M. a rezultat că pe terenul în litigiu există o construcţie nouă, cu regim de înălţime S (subsol) + P (parter) + E (etaj) + M (mansardă), în locul clădirii cu regim de înălţime parter şi pivniţă, clădirea fiind modificată faţă de construcţia dobândită prin cumpărare cu actul autentificat sub nr. 4093/1971. S-a constatat de expert că terenul preluat de la reclamant, în suprafaţă de 178,5 m.p., situat în Bucureşti, Calea Griviţei este acelaşi cu terenul de 172,31 m.p. din documentaţia cadastrală, diferenţa de 6,19 m.p. datorându-se modernizării aleii de acces şi modului diferit de calcul, iar construcţia revendicată, cuprinzând vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, baie, oficiu, pivniţă şi garaj este una şi aceeaşi cu cea vândută de SC R.V. SA prin contractul din 30 aprilie 1997, mai puţin garajul, care nu s-a vândut deoarece era o construcţie provizorie şi nu mai exista la data vânzării.
Imobilul nu se mai află în posesia unei „unităţi deţinătoare” întrucât a fost înstrăinat către pârâtă, astfel încât nici notificarea – şi deci declanşarea procedurii prealabile a Legii nr. 10/2001, nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acţiunilor în justiţie) sau a admisibilităţii acţiunii în revendicare.
În cauza de faţă, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unei persoane care nu are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate, fiind fără relevanţă în ce măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Pe fondul cauzei, având în vedere că atât reclamantul, cât şi pârâta invocă un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă reclamantul nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale.
Tribunalul a constatat că pârâta a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin această dispoziţie legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Tribunalul a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituţia României.
În jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a se restitui un bun preluat de stat în timpul regimului comunist (dată la care statul român nu era semnatar al Convenţiei) nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenţiei, având în vedere că nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de aceasta şi de soţul său în baza Legii nr. 112/1995 (vezi hotărârea Raicu contra României).
În consecinţă, ţinând seama de criteriile de preferinţă deduse din interpretarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, motiv pentru care acţiunea în revendicare formulată de reclamant apare ca fiind neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 635A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis apelul declarat de reclamantul M.C.B., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă constatând că, deşi instanţa de fond a reţinut în considerente că, faţă de soluţia de respingere a acţiunii principale, în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, totuşi în dispozitiv a omis a se pronunţa pe această cerere, pronunţându-se doar pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie.
Prin decizia nr. 5439 din 14 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că decizia pronunţată în apel apare ca fiind nemotivată, singurul motiv al desfiinţării în integralitate a hotărârii primei instanţe fiind nepronunţarea, prin dispozitiv, asupra cererii de chemare în garanţie. Pe de altă parte, o soluţie pronunţată în apel de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare are ca temei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ale cărui dispoziţii prevăd doar două motive ce permit o atare soluţie, respectiv necercetarea fondului şi dezbaterea cauzei în absenţa părţii care nu a fost legal citată, ipoteze care nu sunt întrunite în cauză.
Cauza a fost reînregistrată la data de 28 noiembrie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie sub nr. 7795/3/2008*.
Prin decizia civilă nr. 41A din 14 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M.C.B., prin mandatar M.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În mod corect a reţinut prima instanţă faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte acestuia un drept de a obţine restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanţă. Potrivit art. 18, titlul vechi de proprietate invocat de acesta nemaiavând forţă juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanţă condiţiile în care intimata-pârâtă a dobândit imobilul ce a aparţinut anterior autoarei apelantului-reclamant.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
Curtea a stabilit că existenţa unui „bun actual” cu înţelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).
O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunţată în favoarea reclamantului.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.C.B. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia nr. 1919 din 22 decembrie 1981 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti, emisă în baza prevederilor art. 2 alin. (1), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 nu i-a fost comunicată recurentului şi nu i-au fost acordate despăgubiri pentru această preluare de către stat.
Decretul nr. 223/1974 este neconstituţional în raport cu dispoziţiile Constituţiei Republicii Socialiste România din 1965.
Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) din Constituţia din 1965, „dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”, iar potrivit art. 36 alin. (2), obiectul dreptului de proprietate îl poate constitui şi „casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află”.
În plus, art. 17 alin. (1) din aceeaşi Constituţie prevedea că „cetăţenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale si culturale”. Rezultă aşadar că spiritul Constituţiei din 1965 este acela de a nu permite discriminări între cetăţenii români, nici măcar după cum au domiciliul în România sau în străinătate.
Prin urmare, statul român nu a deţinut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra acestui imobil, astfel că nici pârâta nu putea dobândi de la un non-proprietar, adică de la Primăria municipiului Bucureşti.
În cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiţi, instanţa urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câştig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Aceasta soluţie este o aplicaţie a principiului potrivit căruia „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.
Este evident ca titlul pârâtei D.A. emană de la un neproprietar şi este ulterior titlului recurentului care are data cea mai veche şi este şi primul transcris.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea SC R.V. SA nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă.
În operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor, nu are relevanţă buna credinţă ce a fost invocată de către pârâtă şi reţinută de către prima instanţă, deoarece buna credinţă nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.
Chiar dacă instanţa ar reţine buna-credinţă a cumpărătoarei, aceasta nu înseamnă însă că dreptul sau are preferinţă în comparaţie cu dreptul de proprietate al proprietarului iniţial.
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 145 din 25 martie 2004, a stabilit că art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă, nu a înţeles însă să consacre şi prevalenţa acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial care, potrivit aceleiaşi legi, nu a încetat nici un moment să existe. Textul de lege menţionat nu tranşează, aşadar, conflictul de interese legitime între proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al imobilului.
Nici principiul stabilităţii circuitului civil nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, astfel că nu se poate da preferinţă titlului de proprietate al pârâtei, câtă vreme preluarea de către stat s-a făcut abuziv.
Prin compararea celor două titluri deduse în faţa instanţei, se poate constata că dreptul de proprietate al reclamantului - dobândit prin moştenire de la mama sa care, la rândul său îl dobândise prin cumpărare de la primul proprietar, este preferabil deoarece provine de la un adevărat proprietar şi este, evident, anterior.
Deşi instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României din 12 octombrie 2010), nu poate fi ignorată jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Păduraru contra României şi continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu.
Cauzele menţionate reprezintă cauze pilot în jurisprudenţa Curţii şi, asemănător deciziei din speţa Brumărescu contra României soluţionată de Curtea Europeană în sensul că prin aceste trei cauze s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu, prin raportare la noţiune a de „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, parag. 38; cauza Pădurarii, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. I din Protocolul nr. 1 în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că reclamantul deţine un bun în sensul Convenţiei, înţeles ca „drept efectiv”, în condiţiile în care a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare şi a fost trecut în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al notariatului de stal local al sectorului 8 Bucureşti sub nr. 1017 din 28 mai 1971.
În consecinţă, premisa evaluării de legalitate presupusă de speţă este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaş, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetat din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (actual art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005), ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună-credinţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru contra României).
În cauză, este evidentă neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, CEDO a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru” între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Pădurarii contra României).
Totuşi, aceeaşi Curte Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului I (cauza Străin contra României).
Prin urmare, ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conflictul dintre ele titlul recurentului fiind cel originar şi mai bine caracterizat, deoarece provine de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de Legii nr. 247/2005 să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaş.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimata a invocat inadmisibilitatea formulării unor critici în recurs vizând nevalabilitatea titlului statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 294 coroborat cu art. 316 C. proc. civ., motivat de faptul că prin motivele de recurs se formulează un nou capăt de cerere, respectiv se solicită a se constata nevalabilitatea titlului statului.
Sub acest aspect se observă că, într-adevăr, în prezenta cauză nu a fost analizată, nici măcar pe cale incidentală, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu există o dezlegare dată acestui aspect de către nici una dintre instanţele de fond.
Prin urmare, în recurs se solicită a se analiza pentru prima dată dacă preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu, cerere care nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci are caracterul unei verificări prealabile care se impune a fi realizată pentru determinarea tipului de măsură reparatorie cu privire la imobilul în litigiu, reglementată de Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a menţionat că dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte acestuia un drept de a obţine restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanţă. Prin urmare, stabilind incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat implicit că preluarea este abuzivă, însă nu a trecut la analiza distincţiei dintre preluarea cu titlu sau fără titlu întrucât această analiză nu mai era necesară cât timp dreptul de proprietate al reclamantului a fost considerat ca nefiind actual.
În acest context, recurentul nu poate aduce în discuţie aspecte pe care instanţa de apel nu le-a analizat datorită lipsei lor de concludenţă în cauză.
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva chiriaşului, cumpărător de la stat, al cărui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul.
Imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 datorită perioadei de referinţă a acestei legi, fiind preluat de stat în perioada 1945-1989.
Raportul dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun în materia acţiunii în revendicare, art. 480 C. civ., a fost stabilit prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a arătat următoarele: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce presupune analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu este proprietar actual al imobilului deoarece legea specială, Legea nr. 10/2001, îi recunoaşte numai un drept de creanţă, iar vechiul său titlu de proprietate nu mai are forţă juridică; din perspectiva jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, speranţa de a vedea un vechi drept de proprietate renăscut nu constituie un bun în sensul art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului, iar recenta jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie, exprimată în cauza Atanasiu contra României (parag. 140), a precizat că, pentru a invoca în favoarea sa un bun actual, reclamantul trebuie să dovedească faptul că, printr-o hotărâre judecătorească, i-a fost recunoscut dreptul de proprietate, dispunându-se expres ca imobilul să reintre în patrimoniul său.
Pornind de la premisa inexistenţei unui titlu de proprietate actual asupra imobilului în litigiu în favoarea reclamantului, instanţa de apel a considerat că numai pârâta deţine un bun actual, caz în care nu se mai impune compararea titlurilor de proprietate, câtă vreme numai una dintre părţi deţine un astfel de titlu. Ca atare, nu s-au analizat nici criteriile de preferabilitate pe care le presupune compararea titlurilor.
Cu toate acestea, recurentul aduce pe larg critici asupra modului în care trebuia să se realizeze compararea titlurilor de proprietate, în aplicarea principiului nemo plus juris ad altere transfere poset quam ipse habet, cât şi critici privind rolul bunei credinţe şi al principiului stabilităţii circuitului civil, ca şi criterii de preferabilitate în compararea titlurilor de proprietate.
Întrucât aceste critici vizează aspecte pe care instanţa de apel le-a considerat ca neconcludente, pornind de la premisa absenţei unuia din titlurile de proprietate ce se cer a fi comparate, ele nu vor putea fi analizate în recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece exced argumentelor de legalitate analizate în decizia recurată.
Concluzia instanţei de apel, potrivit căreia reclamantul nu a dovedit că deţine un titlu de proprietate actual asupra imobilului în litigiu, este corectă deoarece vechiul titlu de proprietate deţinut de reclamant, anterior naţionalizării, şi-a pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietatea statului, fiind nevoie de parcurgerea procedurilor reglementate de legile de reparaţie pentru ca bunul să reintre în patrimoniul reclamantului fie în natură, ca bun real, fie în echivalent, ca drept de creanţă, caz în care acesta nu mai avea deschisă calea dreptului comun.
Or, reclamantul nu a dovedit că a redobândit imobilului în litigiu în patrimoniul său în temeiul legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, aplicabilă imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
O eventuală obţinere a unei despăgubiri în temeiul acestei legi îi conferea reclamantului numai recunoaşterea de către stat a calităţii de fost proprietar şi dădea naştere în patrimoniul acestuia unei speranţe legitime, constând într-o creanţă născută din dreptul la despăgubiri, protejată de art. 1 al Primului Protocol al CEDO, deoarece respectiva creanţă avea valoare patrimonială, câtă vreme se bucura de o bază suficientă în dreptul intern.
Însă reclamantul, nefăcând dovada finalizării procedurii Legii nr. 10/2001, nu a îndeplinit condiţia parcurgerii procedurilor legale şi a recunoaşterii de către instituţiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecţie în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie), nu s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi nu a devenit speranţă legitimă prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamantul ar fi dobândit o speranţă legitimă, care impunea respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.
Însă, pentru admiterea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, care presupune compararea titlurilor a doi proprietari, era necesar ca reclamantul să facă dovada deţinerii în patrimoniul său a bunului în litigiu la momentul comparării titlurilor de proprietate, deci a unui drept real în sensul de „bun actual”.
Recurentul consideră că a dovedit existenţa în patrimoniul său a unui bun actual prin contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a înscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni din anul 1971.
Însă noţiunea de „bun actual” este definită în mod neechivoc în parag. 140 al ultimei cauze pilot, Atanasiu contra României, în care Curtea europeană a precizat că „ existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului”.
Întrucât recurentul nu a invocat şi dovedit existenţa unei astfel de hotărâri judecătoreşti, în mod corect instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare, considerând că reclamantul nu a făcut dovada deţinerii unui bun actual.
Argumentele recurentului care vizează incidenţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauzele Păduraru, Străin şi Porţeanu împotriva României, nu sunt de actualitate în ceea ce priveşte semnificaţia noţiunii de „bun actual”, deoarece Curtea a revenit asupra jurisprudenţei sale anterioare prin precizările pe care le-a adus în ultima cauză pilot, Atanasiu contra României.
Este nefondată şi critica recurentului potrivit căreia legile de reparaţie din România nu asigură de o manieră coerentă şi efectivă repararea prejudiciilor, aspect care ar justifica, în opinia recurentului, admiterea acţiunii în revendicare, ca singura modalitate de reparaţie echitabilă pentru reclamant, întrucât vizează din nou aspecte care exced considerentelor deciziei recurate care au reţinut nedovedirea dreptului de proprietate de către persoana care pretinde măsura reparatorie.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.B. împotriva deciziei nr. 41A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5692/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5040/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
