ICCJ. Decizia nr. 966/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 966/2013
Dosar nr. 14309/95/2011
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul P.C.I. a chemat în judecată pârâta Societatea Naţională a Lignitului Oltenia, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor patrimoniale rezultate din eficienţa economică obţinută ca urmare a utilizării invenţiei ,,Cupă de excavator cu rotor” la Exploatarea Minieră Roşia, la Exploatarea Minieră Husnicioara şi la Exploatarea Minieră Peşteana, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2011, indexate cu indicele de inflaţie de la data când trebuiau plătite, până la data plăţii, la plata dobânzilor legale şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii a susţinut că este coautor al invenţiei ,,Cupă de excavator cu rotor” pentru care s-a eliberat brevet de invenţie nr. 116822B1/2001 fostei Companii Naţionale a Lignitului Oltenia, în temeiul contractului de cesiune din 19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenţie.
Reclamantul arată că pârâta avea obligaţia de a achita taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, că această obligaţie nu a fost îndeplinită, valabilitatea brevetului de invenţie încetând la data de 22 iunie 1999, ceea ce a determinat şi încetarea valabilităţii contractului de cesiune, situaţie reţinută prin decizia nr. 3942 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosar nr. 15628/95/2008.
Mai susţine reclamantul că neachitarea taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie a condus la încetarea valabilităţii brevetului şi a contractului de cesiune din culpa exclusivă a pârâtei şi aceasta datorează, în temeiul art. 998-1000 C. civ. vechi şi art. 1357 - 1373 din noul C. civ., despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a produs prin neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 6 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia Civilă, acţiunea a fost respinsă.
Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin decizia nr. 35 din 26 aprilie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2001 de punere în aplicare a noului C. civ., obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor. Răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se circumscrie obligaţiilor născute din faptele juridice extracontractuale, prin urmare răspunderea pârâtei pentru fapta imputată de reclamant este reglementată de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. din 1864, referirile făcute de tribunal şi de reclamant la dispoziţiile actuale ale Codului civil fiind greşite.
De asemenea, instanţa a constatat că acţiunea fiind introdusă după modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, necompetenţa materială nu mai poate fi invocată în căile de atac, dacă nu a fost ridicată la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, în acest sens fiind dispoziţiile art. 159 şi 1591 C. proc. civ.
Acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ., care nu mai reglementează prescripţia ca o instituţie juridică de ordine publică, aşa încât instanţa de apel nu a pus în discuţie nici dacă dreptul la acţiune al reclamantului este prescris, în raport de prevederile art. 2513 C. civ., fiind dată posibilitatea invocării prescripţiei doar prin întâmpinare, la prima instanţă. Deşi dreptul pus în discuţie s-a născut anterior modificării reglementărilor C. civ. şi din Decretul nr. 158/1967, prevederile art. 2513 C. civ. se aplică procesului de faţă, deoarece supravieţuiesc din reglementarea anterioară doar normele expres prevăzute de legea de punerea în aplicare a codului.
Critica reclamantului privind nepronunţarea primei instanţe cu privire la cererea Societatea Naţională a Lignitului Oltenia pentru introducerea în cauză a societăţilor EM Roşia, EM Peşteana, EM Husnicioara nu este lipsită de interes. Astfel, prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, pârâta a formulat apărări pe fondul cauzei şi a solicitat şi introducerea în cauză a societăţilor arătate, fără a indica dispoziţiile legale în temeiul cărora a formulat această cerere.
În răspunsul la întâmpinare, formulat de reclamant pentru termenul din 6 februarie 2012, acesta s-a opus cererii de introducere în cauză a altor societăţi, arătând, printre altele, şi că acestea sunt subunităţi fără personalitate juridică. Cum reclamantul a arătat că nu are raporturi contractuale cu aceste societăţi şi cum acţiunea promovată privea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, faptul că instanţa nu a pus în discuţie introducerea în cauză a unor persoane juridice indicate prin întâmpinare nu afectează raporturile patrimoniale dintre pârâtă şi reclamant, acestuia nefiindu-i afectate drepturile procesuale, nu are interes să formuleze critica în apel.
Sentinţa primei instanţe este motivată în condiţiile legii, fiind respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Susţinerile reclamantului din răspunsul la întâmpinare au fost analizate din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale. Instanţa nu are obligaţia de a răspunde fiecărei fraze din cererea de chemare în judecată sau din susţinerile ulterioare ale părţilor, ci trebuie să grupeze argumentele pe probleme de drept şi de fapt, stabilind dacă pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate.
În cererea despre care face vorbire reclamantul, s-a susţinut că nu se poate reţine culpa reclamantului pentru neachitarea taxelor de menţinere în vigoare a brevetului; a arătat că decăderea din protecţie a brevetului se datorează faptei ilicite a pârâtei care avea obligaţia de plată a taxelor, ori la toate aceste chestiuni s-a răspuns de tribunal.
Analizând criticile din apel care vizează fondul cauzei, instanţa a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei.
Raporturile contractuale dintre reclamant, coautor al unei invenţii, şi pârâtă au fost dezlegate irevocabil prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuându-se că valabilitatea brevetului de invenţie şi, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999, a încetat la data de 22 iunie 1999, prin neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului.
Instanţa supremă a stabilit că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator, efectele puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile nr. 6561 din 3 decembrie 2010, 6562 din 3 decembrie 2010, 3942 din 22 iunie 2010 şi 4612 din 21 septembrie 2010 impunându-se şi în speţa de faţă. Aceeaşi autoritate de lucru judecat o are şi partea din considerentele hotărârilor irevocabile prin care Înalta Curte stabileşte că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligaţia de a achita taxele de menţinere în vigoare a brevetului.
Reclamantul a susţinut în apel că a intervenit o situaţie de fapt nouă, necunoscută instanţei la data pronunţării hotărârilor irevocabile arătate, în sensul că nu s-a cunoscut faptul că Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu a notificat şi pe inventatori cu privire la neplata taxelor. Această susţinere nu este fondată, deoarece instanţa supremă, analizând obligaţiile celor două părţi derivând din contractul de cesiune nr. 3333 din 19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenţie, nu a făcut distincţie după cum părţile aveau sau nu cunoştinţă despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
În plus, legea nu distinge după cum părţile interesate sunt notificate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor, ci stabileşte că obligaţia de plată pentru menţinerea valabilităţii brevetului aparţine oricărei persoane interesate.
Ca o consecinţă, cel care are interes trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale şi să acţioneze cu bună credinţă, invocarea propriei culpe nefiind de natură să atragă răspunderea altor părţi.
Întemeindu-şi acţiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul avea obligaţia de a dovedi existenţa unei fapte ilicite a pârâtei, săvârşită cu oricare dintre formele vinovăţiei, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.
Din modul în care s-au desfăşurat relaţiile dintre părţi, instanţa a apreciat că nu există fapta ilicită şi nici raportul de cauzalitate cerute de art. 998-999 C. civ.
Astfel, pârâta şi-a asumat în anul 1999 faţă de reclamant o obligaţie contractuală şi, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligaţia de a plăti taxe către stat pentru menţinerea în vigoare a brevetului de invenţie. Neplata taxelor a avut drept consecinţă decăderea pârâtei din drepturile conferite de brevet, practic încetând protecţia legală oferită celui care era titularul brevetului, astfel că orice persoană putea folosi nestingherit invenţia anterior protejată.
Pârâta a renunţat benevol la protecţia legală, dând posibilitatea terţilor de a utiliza invenţia ce a intrat în circuitul civil liber, renunţarea la dreptul de a folosi în exclusivitatea invenţia nefiind, prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii.
Nu există o obligaţie legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menţinere în vigoare a brevetului, ci obligaţia există doar dacă persoana interesată doreşte ca invenţia să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecţiei, se stinge şi obligaţia de a plăti taxele.
Nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârşit cu vinovăţie, nici faptul că pârâta nu a înştiinţat pe reclamant despre faptul că nu mai plăteşte taxele de menţinere în vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligaţie nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părţi şi nici nu are un izvor legal, dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită şi protejată invenţia sa.
De asemenea, nu există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei de a nu mai plăti taxele şi eventualul prejudiciu suferit de reclamant, care nu mai poate pretinde de la fostul cocontractant plata drepturilor rezultate din folosinţa exclusivă a invenţiei, după decăderea prevăzută de Legea nr. 64/1991.
Cu aceleaşi argumente s-a răspuns şi cererii reclamantului de a fi angajată răspunderea pârâtei pentru faptele salariaţilor săi, care nu au plătit taxele.
În atare situaţie, cerinţele art. 998-999 C. civ. nefiind îndeplinite, pretenţiile reclamantului au fost corect apreciate ca nefondate.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare faţă de împrejurarea că fondul pricinii nu a fost analizat.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se invocă că niciuna dintre instanţele de fond nu au analizat lipsa culpei reclamantului pentru neachitarea taxelor de menţinerea în vigoare a brevetului ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme hotărârea nu cuprinde motivele cu privire la acest motiv de apel.
Din perspectiva pct . 9 al art. 304 C. proc. civ. se mai arată că s-a reţinut în mod greşit că fapta pârâtei de a nu plăti taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie nu are caracter ilicit, faţă de prevederile art. 43 alin. (2) şi ( 3 ) din Legea nr. 64/1991 şi art. 998-999 C. civ.
Astfel, textul stabileşte sancţiunea decăderii ca urmare a faptei ilicite, constând în neplata taxelor.
Recurentul susţine şi că este eronată şi motivarea potrivit căreia fapta neplăţii taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, nu a cauzat prejudicii. Dacă se achitau taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, era în vigoare contractul de cesiune, iar reclamantul primea drepturile de autor rezultate din exploatarea invenţiei.
Se mai arată că este nelegală motivarea instanţei de apel potrivit căreia nu există o obligaţie legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, faţă de dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Împrejurarea că pârâta nu a înştiinţat pe reclamant despre faptul că nu mai plăteşte taxele de menţinere în vigoare a brevetului, constituie faptul licit cauzator de prejudicii.
În speţă, între inventatori şi pârâtă s-a încheiat contractul de cesiune, prin care se transmitea dreptul la eliberarea brevetului de invenţie către Compania Naţională a Lignitului Oltenia şi implicit, obligaţia titularului de brevet de a plăti taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, pe întreaga durată de valabilitate.
Obligaţia de plată a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, trebuie privită ca o obligaţie asumată prin contractul în menţinerea valabilităţii brevetului de invenţie şi a contractului.
Prin omisiunea pârâtei de a- l înştiinţa pe reclamant că nu a plătit taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, s-a urmărit un scop imoral, acela de încetare a protecţiei brevetului de invenţie.
Critica a fost încadrată şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
O altă critică se referă la reţinerea greşită a puterii de lucru judecat cu privire la faptul că reclamantul nu poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de autor.
Dimpotrivă, prin hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu putere de lucru judecat s-a stabilit că respectivele drepturi au fost solicitate în temeiul contractului de cesiune, încheiate pe durata de valabilitate a brevetului de invenţie, perioadă ce a încetat odată cu încetarea protecţiei brevetului de invenţie, respectiv la 22 iunie 1999, astfel că nu mai există temei pentru obligarea pârâtelor la plata drepturilor băneşti, conform art. 569 C. civ.
Critica a fost încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că instanţa de apel a interpretat greşit deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe anul 2010, cu nr. 6561, 6562, 3942 şi 4612.
Se mai arată că este eronată motivarea instanţei de apel, potrivit căreia, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile irevocabile suscitate, s-a stabilit că reclamantul avea obligaţia de achita taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, deoarece hotărârile nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, fiind pronunţate în speţe în care acţiunea era întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.
De asemenea, nu s-a reţinut în sarcina reclamantului obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, ci numai faptul că reclamanţii, ca persoane interesate în menţinerea în vigoare a brevetului, aveau posibilitatea de a fi plătit ei însăşi taxele în conformitate cu art. 39 alin. ( 3 ) din Legea nr. 64/1991.
În cauză nu se poate reţine vreo culpă a reclamantului sau a celorlalţi inventatori deoarece nu au fost anunţaţi de titularul de brevet că datorează taxele de tipărire a descrierii şi eliberare a brevetului de invenţie, însă şi taxele de menţinere în vigoare pentru 1 - 4 ani. Nu a fost înştiinţat nici de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci că titularul brevetului n-a achitat taxele de menţinere în vigoare a acestuia, deşi erau persoane interesate să achite respectivele taxe.
Cele arătate au fost încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 1201 C. civ., referitor la autoritatea de lucru judecat nu sunt incidente în cauză.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportarea criticilor formulate la temeiurile de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
- Răspunderea civilă pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. 1865, care constituie temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii.
Astfel, potrivit art. 998 „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume să existe o faptă ilicită care să producă un prejudiciu, trebuind să existe o legătură directă şi neîntreruptă între faptă şi prejudiciu.
Fapta ilicită reprezintă o acţiune sau inacţiune prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie. Aceasta se poate prezenta sub formă comisivă atunci când autorul faptei încalcă o normă expresă care interzice acţiunea săvârşită sau omisivă atunci când nu îndeplineşte o acţiune pe care o impune norma legală.
Reclamantul impută pârâtei omisiunea de a achita taxele aferente menţinerii brevetului în vigoare precum şi omisiunea de a înştiinţa pe autorii invenţiei despre intenţia de a nu mai plăti taxele de menţinere în vigoare a brevetului.
- Contrar opiniei recurentului instanţa de apel a constatat absenţa culpei pârâtei dând eficienţă principiului puterii lucrului judecat.
Potrivit principiului puterii de lucru judecat, modalitatea în care au fost dezbătute anterior, printr-o hotărâre judecătorească anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, suprimă posibilitatea de a statua diferit într-un litigiu ulterior.
Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai contrazice, aceasta pentru a nu fi înlăturate efectele lucrului judecat.
În cauză, prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6561 din 3 decembrie 2010, nr. 6562 din 3 decembrie 2010, nr. 3942 din 22 iunie 2010 şi nr. 4612 din 21 septembrie 2010, pronunţate în litigii purtate între aceleaşi părţi cu referire, printre altele, la sancţiunea decăderii titularului din drepturile decurgând din brevet urmare a neîndeplinirii dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 conform cărora titularul datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului, s-a stabilit că reclamantul, ca persoană interesată de menţinerea în vigoare a brevetului, putea să plătească el însuşi taxele conform art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, care prevede o atare posibilitate.
S-a mai reţinut că nici titulara brevetului şi nici inventatorii (unul dintre ei fiind reclamantul) nu au cerut şi obţinut revalidarea brevetului, motiv pentru care nu mai există temei pentru obligarea la plata drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor câtă vreme, brevetul nu mai este în vigoare de la 22 iunie 1999.
Cu alte cuvinte, instanţele au reţinut că omisiunea, atât a titularului de brevet cât şi a autorilor invenţiei de a achita taxele de menţinere în vigoare a brevetului, a condus la decăderea din drepturile conferite de brevet.
De precizat că plata taxelor datorate conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 este o facultate a titularului de brevet ori a autorului invenţiei şi nu o obligaţie câtă vreme plata taxelor are drept scop doar menţinerea în vigoare a brevetului.
Din cele mai sus expuse reiese că instanţa superioară de fond a aplicat corespunzător principiul puterii de lucru judecat, câtă vreme şi reclamantul, în calitate de persoană interesată, putea şi trebuia să plătească taxele în conformitate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 pentru a menţine în vigoare brevetul în vederea obţinerii drepturilor băneşti rezultate din exploatarea invenţiei.
- Deşi de natură a aduce prejudicii dreptului subiectiv al inventatorului de a beneficia de compensaţii materiale pentru invenţia sa, faptă cauzatoare invocată – neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului – nu are caracter ilicit. Prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile câtă vreme şi reclamantul avea calitatea de persoană interesată la menţinerea în vigoare a brevetului, calitate în care putea achita taxele datorate, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat în litigiile purtate anterior între părţi, câtă vreme art. 39 alin . ( 3 ) din Legea nr. 64/1991permite şi terţelor persoane interesate să achite taxele datorate.
- Recurentul indică drept fapt cauzator de prejudiciu şi omisiunea pârâtei de a-l înştiinţa despre faptul că nu mai doreşte să plătească taxele de menţinere în vigoare a brevetului.
Similar argumentării de mai sus, fapta invocată nu are caracter ilicit întrucât legiuitorul nu impune o atare obligaţie în sarcina titularului de brevet, deoarece, aşa cum deja s-a arătat, plata taxelor putea fi făcută şi de autorul invenţiei.
Faţă de cele ce preced se constată că instanţa superioară de fond a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente cauzei, câtă vreme condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu sunt întrunite.
- Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurent, consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii.
Recurentul invocă nemotivarea cu referire la absenţa culpei acestuia pentru neachitarea taxelor de menţinere în vigoare.
Însă instanţa, reţinând puterea de lucru judecat a reţinut faptul că şi acesta putea să menţină brevetul în vigoare ceea ce semnifică reţinerea culpei în căderea invenţiei în domeniul public şi în sarcina autorului invenţiei.
- Se invocă şi incidenţa motivului de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., cu referire la greşita interpretare a conţinutului deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2010 cu nr. 6561, 6562, 3942 şi 4612.
Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Hotărârile judecătoreşti indicate, cu valoare de probe în cauza de faţă ce au determinat instanţa de apel să reţină incidenţa puterii de lucru judecat şi nu a autorităţii de lucru judecat cum pretinde recurentul, nu reprezintă acte juridice în sensul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte, pentru argumentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 35 din data de 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5040/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5529/2013. Civil → |
|---|
