ICCJ. Decizia nr. 526/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 526/2013
Dosar nr. 42367/3/2009
Şedinţa publică din 7 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 27 octombrie 2009, reclamanţii A.G.B., F.B.G., R.E.K. şi H.T. în contradictoriu cu pârâta SC F.A. SA au solicitat Tribunalului Bucureşti ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 3960 din 3 decembrie 1999 emis de B.N.P. E.M.S., rectificat prin încheierea nr. 1373/2000, obligarea pârâtei să lase reclamanţilor suprafaţa de 8073 m.p., situat în Bucureşti, str. Intrarea Gherghiţei, având nr. cadastrale 722/1, 722/2, 722/3, intabulate în cartea funciară nr. 5357.
Motivându-şi cererea reclamanţii au arătat că terenul în litigiu face parte din suprafaţa de 20 ha, fostă proprietatea Societăţii F.C.S.F. – F.C.C., trecută în proprietatea S.R. prin Legea nr. 119/1948, după care întreg patrimoniul a fost preluat de F.C.C., iar după anul 1990 a apărut SC R. SA cu capital de stat.
În calitate de moştenitori ai foştilor acţionari ai S.A.R. F.S.F., au făcut demersuri în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 10/2001 şi drept urmare P.M.B. a emis dispoziţia de restituire nr. 8682 din 27 august 2007 pentru suprafaţa de 7480 m.p., dispoziţia nr. 8880 din 17 octombrie 2007 pentru suprafaţa de 2101 şi dispoziţia nr. 9424 d in 16 ianuarie 2008 pentru suprafaţa de 731 m.p., dispoziţia nr. 7513 din 13 februarie 2008 pentru suprafaţa de 1492 m.p. şi dispoziţia nr. 10418 din 6 mai 2008 pentru suprafaţa de 3000 m.p.
Că, deşi au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 18/1991 cât şi în baza Legii nr. 10/2001, SC R. SA a înstrăinat terenul societăţii pârâte.
Cum trecerea imobilului teren în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, reclamanţii au considerat că nu se putea transmite bunul în mod legal în baza Legii nr. 15/1990 şi H.C.M. nr. 834/1991.
Au mai arătat că titlul lor de proprietate este preferabil celui al pârâţilor care provine de la un neproprietar, S.R. neavând niciodată un titlu valabil asupra terenului din litigiu, că părţile contractante au fost de rea credinţă întrucât înstrăinarea s-a făcut deşi exista o notificare înregistrată cu privire la imobil.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480, art. 966 şi art. 969 C. civ., raportat la Legea nr. 10/2001.
Pârâta SC F.A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca fiind tardiv formulată în ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare nr. 3960 din 3 decembrie 1999 şi ca inadmisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare pârâta a arătat că, potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data adoptării, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancţiunea care intervine este decăderea.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, pârâta a arătat că reclamanţii, deşi au formulat cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, aceştia au renunţat expres la această procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, cererea rămânând fără obiect.
Sub acest aspect, reclamanţii au renunţat expres la notificarea nr. 3499/2001, prin declaraţia autentificată şi nr. 182/2007 de B.N.P. D.C.P. pentru suprafaţa de 6,9132 ha, suprafaţă ce face parte din terenul identificat ca fiind deţinut de SC R. SA, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1221 din 13 iulie 1994 identificat prin expertiza tehnică.
Faţă de acest aspect, prin dispoziţia nr. 7755 din 18 aprilie 2007 emisă de P.M.B. s-a constatat că cererea de restituire a terenului astfel identificat este lipsită de obiect, fiind respinsă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pârâta a arătat că invocă această excepţie pentru suprafaţa din titlurile sale de proprietate şi suprafaţa pe care o revendică reclamanţii de 8073 m.p.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24 martie 2010, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 39060 din 3 decembrie 1999 a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea imobilului şi în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a părţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1240 din 29 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii legali ai autorului lor, F.S., deţinătorul acţiunilor la S.A.R.C. fostă F.S.F. ce a fost supusă măsurii naţionalizării, calitate ce a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. 9508/3/2007 în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 907 din 26 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti.
Cu privire la întinderea suprafeţei de teren revendicate în cauză, respectiv suprafaţa de 8073 m.p., din expertiza efectuată în cauză a rezultat că pârâta deţine suprafaţa de 7216,89 m.p.
Având în vedere că ambele părţi, atât reclamanţii, cât şi pârâta deţin câte un titlu de proprietate, instanţa de fond a comparat cele două titluri şi în raport de Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a statuat că acţiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti se rezolvă în favoarea legii speciale.
În fine, instanţa de fond s-a referit la cauzele P. contra României, S. şi P., A. şi alţii contra României cât şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie reţinând că reclamanţii pot avea o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru modul greşit de soluţionare al acţiunii în revendicare.
Sub acest aspect, reclamanţii au arătat că deşi instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedită calitatea de moştenitori ai antecesorului lor şi de persoane îndreptăţite la restituirea terenului deţinut de S.A.R. F.S.F. prin dispoziţiile nr. 8682 din 27 august 2007, nr. 8880 din 17 octombrie 2007, nr. 7492 din 16 ianuarie 2008 şi nr. 10418 din 6 mai 2008 emise de către P.M.B. în baza Legii nr. 10/2001, a respins acţiunea.
Au susţinut că prima instanţă a aplicat în mod eronat Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza M.A. şi alţii împotriva României precum şi recunoaşterea „unui drept de despăgubire, pentru că nu ar deţine un bun actual”, raţionamentul fiind periculos pentru normalitatea statului de drept.
Prin decizia civilă nr. 157/ A din 6 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanţi pentru considerentele ce succed:
Reclamanţii au criticat numai modul de soluţionare al acţiunii în revendicare nu şi capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 3960 din 3 decembrie 1999, astfel încât respingerea ca tardivă a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, ca efect al neapelării acestuia.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamanţilor de a invoca existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. a reţinut că aceştia nu mai pot invoca existenţa în patrimoniul lor a „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nicio creanţă condiţionată ci doar vocaţia de a dobândi un drept la indemnizare, ca urmare a folosirii procedurii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind şi dispoziţiile Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Conform principiilor de drept care guvernează materia proprietăţii, deposedarea prin violenţă a unui proprietar de bunul său, în materialitatea sa, nu înseamnă pierderea dreptului de proprietate.
Tot ce se pierde temporar, până la restabilirea ordinii de drept, este deţinerea materială a respectivului bun.
În conţinutul art. 480 C. civ., nu se regăseşte vreo formulare care să justifice că nu ar mai dispune de dreptul lor de proprietate, după naţionalizarea din 1948, iar interpretarea instanţei de apel dă implicit girul unui oricând posibil, nou abuz al statului.
Că, întreaga suprafaţă de 20 ha teren se afla, la data naţionalizării, în patrimoniul unei societăţi, iar conform Legii nr. 10/2001, moştenitorii acţionarilor unei astfel de societăţi au dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului, ceea ce de fapt a format obiectul notificării nr. 3499.
Recurenţii - reclamanţi au mai susţinut că acţiunea dedusă judecăţii este una în revendicare, iar nevalabilitatea titlului Statului nu produce niciun efect asupra situaţiei lor juridice cu privire la terenul în litigiu. Soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 480 C. civ., dar şi art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Urmare a apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat mai multe notificări soluţionate de P.M.B. prin dispoziţiile nr. 8682 din 27 august 2007 pentru suprafaţa de 9480 m.p., nr. 8880 din 17 octombrie 2007 pentru suprafaţa de 2101 m.p., nr. 9424 din 16 ianuarie 2008 pentru suprafaţa de 731 m.p., nr. 9513 din 13 februarie 2008 pentru suprafaţa de 1492 m.p., şi nr. 10418 din 6 mai 2008 pentru suprafaţa de 30.000 m.p.
La data de 27 octombrie 2009, recurenţii - reclamanţi au promovat prezenta acţiune prin care au revendicat suprafaţa de 8073 m.p., teren aflat în proprietatea SC R. SA, care a format obiectul notificării nr. 3499/2001.
Prin declaraţia autentificată sub nr. 182/2007 de B.N.P. D. şi C.P., reclamanţii au renunţat expres la notificarea înregistrată sub nr. 3499/2001, astfel că prin dispoziţia nr. 7755 din 18 aprilie 2007 emisă de P.M.B. s-a constatat că solicitarea de restituire a terenului identificat prin expertiza depusă în cauză de 6,9132 ha, din care pârâta SC F.A. SA stăpâneşte suprafaţa de 7216,89 m.p., a rămas fără obiect.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat nr. 3960 din 3 decembrie 1999 de B.N.P. E.M.S. încheiat ca urmare a procesului - verbal de adjudecare nr. 2340 din 4 decembrie 1998 pârâta a cumpărat de la SC R. SA, două suprafeţe de terenuri, de 1468,69 m.p. şi respectiv 3579,2 m.p. situate în str. Gherghiţei, iar prin contractul de vânzare - cumpărare active din 24 decembrie 1998, pârâta a cumpărat de la SC R. SA construcţia situată la aceeaşi adresă şi terenul aferent activului în suprafaţă de 2169 m.p.
Reclamanţii nu au promovat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data adoptării, astfel încât prima instanţă în mod corect a constatat tardivitatea cererii.
Respingerea, ca tardivă, a capătului de cereri privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare a terenurilor din litigiu a intrat în puterea lucrului judecat ca efect al neapelării.
Prin neatacarea contractelor de vânzare - cumpărare pârâta are un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie situaţie în care admiterea acţiunii în revendicare ar constitui o ingerinţă a dreptului garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate dovedi că a intervenit o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de faptul că dreptul de proprietate al pârâtei există, reclamanţilor nu le poate fi recunoscută decât o creanţă constând în despăgubirea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care recurenţii - reclamanţi nu pot invoca nici garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de către recurenţii - reclamanţi va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.G.B., F.B.(B.)G., R.E.K. şi H.T. împotriva deciziei civile nr. 157/ A din 6 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 527/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 523/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
