ICCJ. Decizia nr. 220/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul B.E. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței să dispună:

1. Anularea deciziei nr. 1 din 20 octombrie 2001 emise de către pârâtă;

2. Să constate cu Statul, prin A.P.A.P.S., este acționar de drept al societății pârâte cu valoarea terenului pentru care aceasta a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate;

3. Să fie obligată pârâta ca, prin emiterea unei decizii, să-i restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 24.000 mp, situat pe str. Emil Racoviță, sector 4, teren ce a fost preluat fără titlu.

La data de 25 ianuarie 2002, a formulat întâmpinare SC V.P. SA, care a arătat că a dobândit calitate procesuală pasivă ca urmare a fuziunii prin absorbție a SC B. SA de către SC M. SA Râmnicu Vâlcea, ce ulterior și-a schimbat denumirea în SC V.P. SA

La data de 31 ianuarie 2002, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că solicită:

1. Obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 24.000 mp, situat în București, str. Emil Racoviță, sector 4 - cerere ce constituie revendicare în baza dispozițiilor de drept comun și în subsidiar, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile de drept comun;

2. Anularea deciziei nr. 1 din 20 octombrie 2001 emise de către pârâtă;

3. Să constate cu Statul, prin A.P.A.P.S., este acționar de drept al societății pârâte cu valoarea terenului pentru care aceasta a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate;

4. Să constate că potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și dreptului comun în materie nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu;

5. Să fie obligată pârâta să-i restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 24.000 mp, situat pe str. Emil Racoviță, sector 4.

La data de 28 februarie 2002, pârâta SC V.P. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, solicitând ca, în cazul în care cererea reclamantului va fi admisă, să fie obligată chemata în garanție la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului.

La data de 23 mai 2002, reclamantul și-a precizat din nou cererea, arătând că solicită:

1. Anularea deciziei nr. 1 din 20 octombrie 2001 emise de către pârâtă;

2. Constatarea că Statul, prin A.P.A.P.S., este acționar de drept al societății pârâte cu valoarea terenului pentru care aceasta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate;

3. Constatarea că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și dreptului comun în materie nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu;

4. Obligarea pârâtei să-i restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 24.000 mp. situat în București, str. Emil Racoviță, sector 4.

în drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 2 alin. (2), art. 20 și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 322din O.U.G. nr. 88/1997 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999.

Prin sentința civilă nr. 994 din 27 iunie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că terenul în suprafață de 30.000 m.p. din comuna suburbană Șerban Vodă - Moșia Vatra Mânăstirii Văcărești situat în prezent în str. Celei nr. 3 a fost proprietatea tatălui reclamantului, împroprietărit după Legea de reformă agrară, drept de proprietate transmis reclamantului: 1/3 în urma divorțului părin?ilor săi conform sentinței nr. 123 din 15 martie 1937, pronunțată de Tribunalul Ilfov și 2/3 prin moștenire, reclamantul fiind unicul moștenitor al defunctului D.A.B.

Prin decretul de expropriere nr. 4 din 18 ianuarie 1972 terenul în litigiu a fost expropriat în scopul construirii unei fabrici de pâine și biscuiți, respectiv SC B. SA, trecând astfel cu titlu valabil în proprietatea statului.

S-a mai reținut că societatea pârâtă a inclus valoarea terenului în capitalul social conform Hotărârii A.G.A. din 13 martie 1995, fiind obținut ulterior titlul de proprietate asupra terenului, societatea fiind privatizată în 1998 prin vânzarea pachetului majoritar deținut de către stat prin A.P.A.P.S. către o firmă cu capital privat.

Constatând astfel că imobilul revendicat a fost preluat cu titlu valabil, fiind evidențiat în patrimoniul societății pârâte cu respectarea dispozițiilor legale, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent și nu la restituirea în natură a imobilului revendicat.

împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 26 iulie 2002, a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă 520/ A din 17 decembrie 2002, Curtea de apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit adresei din 29 ianuarie 2002 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidenta Proprietății, terenul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 4/1972 pentru construirea unei fabrici de pâine și biscuiți, fiind edificată respectiva fabrică SC B. SA, astfel că scopul exproprierii a fost atins.

împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, iar la termenul din 13 aprilie 2005, SC B.I.L. SA a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei pârâte SC V.P. SA, care a fost respinsă ca inadmisibilă la termenul din 08 februarie 2006.

Prin decizia civilă nr. 2075 din 23 februarie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că din dosar a rezultat că în baza sentinței de divorț nr. 125 din 15 martie 1937 pronunțată de fostul Tribunal Ilfov, secția a IV - a civilă, reclamantul, minor la acea dată, a dobândit o cotă de 1/3 din imobilul în litigiu, iar ulterior, prin succesiune legală, cota de 2/3 din același imobil, urmare a decesului tatălui său, preotul B.D., intervenit la 25 august 1938, proprietarul inițial al imobilului prin împroprietărire după "Legea de reformă agrară".

Reclamantul a susținut constant că a stăpânit terenul de 30.000 mp astfel dobândit până în anul 1959, când a fost deposedat abuziv de stat, fără ca statul să dețină cu privire la menționatul teren un titlu valid de proprietate.

Instanțele au reținut însă că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra menționatului teren în baza Decretului de expropriere nr. 4 din 18 ianuarie 1972 și a deciziei nr. 125 din 7 februarie 1972 emise de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului București, că exproprierea s-a făcut pentru edificarea "Fabricii de pâine și biscuiți" București, investiție realizată pe respectivul teren și întrucât scopul exproprierii a fost realizat, statul a preluat imobilul în litigiu cu titlu.

Din examinarea art. 8 al menționatului decret a rezultat că au fost expropriate terenurile în suprafață de 25.090 mp și construcțiile aferente în suprafață de 611,20 mp, identificate potrivit planului de situație nr. 10 anexat, proprietatea celor prevăzuți în tabelul anexă nr. 8, parte integrantă din decret.

Reclamantul a pretins că nu a figurat în tabelul anexă nr. 8 la decretul de expropriere, iar din observarea acestuia susținerea apare întemeiată. Mai mult, în respectivul tabel imobilele expropriate erau amplasate în str. Câmpulung, str. Iarba Câmpului și str. Dughiei, sector IV.

La instanța de fond a fost depus în copie și Decretul nr. 133 din 18 mai 1988, cu tabelul anexă, din care rezulta că pentru realizarea obiectivului de investiții "Fabrica de pâine Berceni II" au fost expropriate și alte terenuri în suprafața de 2.470 mp. situate în București, str. Câmpului și str. Dughiei, însă între proprietarii expropriați nu figura și reclamantul.

în fine, în adresa nr. 1038 din 9 iulie 1958 emisă de fosta gospodărie anexă a Spitalului nr. 9 apare că terenul proprietatea reclamantului în suprafață de 3 ha era situat la acea dată pe str. Celei nr. 3 și era folosit de unitatea emitentă. Acest amplasament a fost confirmat și de Primăria Municipiului București - Direcția patrimoniu evidența proprietății - cadastru prin adresa nr. 42848/11833 din 29 ianuarie 2002 care comunică reclamantului că potrivit expertizei Mihai Florea terenul menționat de reclamant în cererea sa se regăsea o secțiune pe str. Dughiei și str. Iarba Câmpului la numerele specificate în adresă și a fost expropriat în baza Decretului nr. 4/1972, iar în prezent terenul este compus din parcelele consemnate în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, între care și aceea din str. Emil Racoviță, sector IV în posesia întreprinderii de morărit și panificație București.

Aceste dovezi nu au fost analizate de instanțe, deși reclamantul a susținut constant că nu a figurat în tabelul anexă 8 la Decretul de expropriere nr. 4/1972 și că, prin urmare, acest act normativ nu-i era opozabil, ceea ce făcea ca imobilul în litigiu să fi fost preluat de stat fără titlu valabil.

Or, în speță, clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului în dispută era absolut necesară pentru soluționarea acțiunii reclamantului, urmând a se verifica și în ce măsură erau incidente în cauză dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Cauza a fost reînregistrată la data de 10 ianuarie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1040/1/2003.

La data de 12 martie 2007, SC Ș.S. SA (fostă SC V.P. SA) a formulat întâmpinare, prin care a arătat că imobilul din București, str. Emil Racoviță, nu se mai află în patrimoniul său, fiind transferat în patrimoniul unei societăți nou înființate în urma divizării societății mai sus menționate.

Prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor societății nr. 1 din 26 februarie 2007 s-a aprobat, la pct. 2, divizarea societății pârâte conform proiectului de divizare publicat în M. Of. al României nr. 278 din 25 ianuarie 2007.

Divizarea fiind parțială, succesoarea cu titlu universal a societății divizate este SC Ș.S. SA (fostă SC V.P. SA), cu sediul în Rm. Vâlcea, str. Timiș, jud. Vâlcea, înmatriculată la registrul comerțului sub nr. x și având cod unic de identificare x.

însă imobilul în discuție în prezenta cauză a fost transmis, ca urmare a divizării, uneia dintre societățile nou înființate, o succesoare cu titlu particular, denumită în proiectul de divizare SC V.P.P. SA.

Prin hotărârea adunării generale a acționarilor societății nr. 2 din 26 februarie 2007 s-a aprobat ca societatea denumită în proiectul de divizare SC V.P.P. SA să se înființeze cu denumirea de SC V.P. SA. în același timp, vechea societatea V.P. și-a schimbat denumirea în SC Ș.S. SA.

în consecință, în pofida denumirii identice, este vorba despre două societăți diferite: vechea SC V.P. SA (societatea divizată) este în prezent SC Ș.S. SA, cu sediul în Rm. Vâlcea, str. Timiș, jud. Vâlcea; iar noua SC V.P. SA (succesoare cu titlu particular, denumită inițial în proiectul de divizare SC V.P.P. SA) are sediul în Rm. Vâlcea, str. Timiș, parter, biroul nr. 1, jud. Vâlcea.

Urmare a transmiterii imobilului către noua Vel Pitar S.A., societatea pârâtă nu mai are calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză și se impune citarea deținătoarei actuale a imobilului în vederea introducerii sale în cauză.

La termenul din 12 martie 2007, Curtea a dispus introducerea în cauză a noului deținător al bunului, respectiv SC V.P. SA, succesoarea cu titlu particular.

Prin decizia civilă nr. 551/ A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de reclamant, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că s-a admis în parte acțiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în suprafață de 12.344 mp, având conturul 1-2-C-9-10 astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de experții P.P., A.I. și I.N., s-a anulat decizia nr. 1 din 20 octombrie 2001 emisă de SC B. SA, a cărei calitate procesuală s-a transmis la 17 decembrie 2001 către SC V.P. SA (având ca succesoare cu titlu universal pe SC Ș.S. SA în urma divizării intervenite la 28 februarie 2007), și ulterior la SC V.P. SA, societate nou înființată, succesor cu titlu particular în urma aceleiași divizări intervenite la 28 februarie 2007. A fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 12.344 mp, constatând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest teren în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005. A fost direc?ionată notificarea în ceea ce privește terenul în suprafață de 17.119 mp având conturul 1-2-D-E-F.A, astfel cum a fost identificat prin același raport de expertiză, Primăriei Municipiului București, în calitate de unitate deținătoare. S-au respins celelalte capete de cerere ca nefondate. A fost obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei pârâte SC V.P. SA suma de 1.504,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronun?a această decizie instan?a a re?inut că:

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 03 martie 1995 de Ministerul Agriculturii și Alimentației s-a atestat dreptul de proprietate al SC B. SA asupra mai multor terenuri, între care și suprafața de 35.460 mp, având ca amplasament sediul societății, secțiile B1, B2, str. Emil Racoviță, București, sector 4. Subsecvent, capitalul social a fost majorat în mod corespunzător prin hotărârea A.G.A. din 13 martie 1995.

Ulterior sesizării instanței, prin hotărârea nr. 1 din 14 decembrie 2001 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC B. SA (înscrisă în Registrul Comerțului de Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea prin încheierea nr. 15801 din 17 decembrie 2001) s-a aprobat fuziunea SC M. SA Râmnicu-Vâlcea (societatea absorbantă) cu SC B. SA București și SC G. SRL Tecuci (societățile absorbite). Prin actul adițional la actul constitutiv al SC M. SA autentificat din 14 decembrie 2001 de notar public M.M., despre care s-a făcut mențiune în Registrul Comerțului în baza aceleiași încheieri, a fost schimbată denumirea societății în SC V.P. SA.

După reînregistrarea dosarului pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru rejudecarea apelului, prin hotărârea Adunării generale extraordinare a acționarilor SC V.P. SA nr. 1 din 26 februarie 2007 (înscrisă în Registrul Comerțului de Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea prin încheierea din 28 februarie 2007), s-a aprobat divizarea acestei societăți, urmată de schimbarea denumirii societății cu calitatea de succesoare cu titlu universal din SC V.P. SA în SC Ș.S. SA Prin hotărârea Adunării generale extraordinare a acționarilor SC V.P. SA nr. 2 din 26 februarie 2007, s-a aprobat înființarea SC V.P. SA Conform protocolului de predare-primire a patrimoniului transferat de SC V.P. SA către SC V.P.P. SA, imobilul situat în București, str. Emil Racoviță, în suprafață de 35.460 mp, a fost transmis SC V.P. SA, societate nou înființată, succesor cu titlu particular în urma aceleiași divizări intervenite la 28 februarie 2007.

Astfel, pe parcursul soluționării cauzei au intervenit două transmiteri succesive ale calității procesuale pasive.

S-a constatat că, prin certificatul nr. 8432 din 7 noiembrie 1938 eliberat de Ministerul de Agricultură - Serviciul Agricol Ilfov s-a certificat faptul că preotul D.A.B., din comuna suburbană Șerban Vodă a fost împroprietărit cu un lot de 3 ha, după Legea de Reformă Agrară, pe moșia Vatra Mânăstirei Văcărești, fostă proprietatea Statului ce aparține de comuna suburbană Șerban - Vodă, pe care l-a achitat integral la Stat în sumă de lei 5.850, eliberându-i-se titlul definitiv de proprietate din 28 iulie 1925. Titlul de proprietate nu a fost însă depus la dosar de reclamant și nici nu se află în păstrarea vreunei autorități publice cu atribuții de această natură, astfel cum rezultă din răspunsurile primite de la respectivele autorități la solicitarea instanței. Cu toate acestea, dobândirea de către D.A. Băleanu a suprafeței de teren menționate este stabilită pe baza acestui certificat cu valoare de act recognitiv în sensul art. 1190 C. civ.

Potrivit procesului-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe nr. X/1957 întocmit de Secțiunea Financiară a Raionului N. Bălcescu, a fost impus E.B.M. pentru un teren situat în str. Drumul Celei, făcându-se mențiunea că terenul agricol a fost atribuit Fermei Spitalului de Stat, de către Secția Agricolă a Sfatului Popular al Raionului N. Bălcescu pentru însămânțare cu furaje, conform adeverinței din 21 mai 1957.

Prin adeverința nr. 861 din 31 mai 1957 emisă de Ferma Spitalului de Stat, s-a atestat faptul că "Gospodăria noastră deține suprafața de 3 (trei) ha teren arabil situat pe drumul Celei, care este proprietatea lui E.B.M., din anul 1951, și în prezent suprafața de teren ne-a fost atribuită de Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu, Secția Agricolă, pentru însămânțare cu furaje necesare parcului nostru de animale. în prezent este însămânțat cu furaje".

Prin certificatul din 25 iunie 1957 eliberat de Secțiunea Financiară a Raionului Nicolae Bălcescu, s-a constatat că terenul agricol urban din București, Raionul N. Bălcescu, str. Drumul Celei, proprietatea contribuabilului E.B.M. nu este trecut la Stat pe baza Decretului nr. 224/1951.

Prin adresa nr. 1038 din 09 iulie 1958 trimisă de Gospodăria Anexă a Spitalului către tov. E.B.M., i s-a făcut cunoscut acestuia că în baza adresei nr. 13044 din 05 iulie 1958 primită de la Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu - Secția Agricolă, s-a comunicat că în urma sarcinilor trasate de Comitetul Executiv, urmează ca gospodăria să lucreze în continuare pe anul 1958 terenul acestuia, situat în str. Celei, în suprafață de 3 ha. S-a mai arătat că, față de această situație și de sarcinile trasate, se va trece imediat ce timpul va permite la cultivarea terenului mai sus menționat.

Potrivit adresei nr. 3609 din 04 decembrie 1961 emise de Gospodăria Agricolă anexă a Spitalului nr. 9 ca răspuns la solicitarea Sfatului Popular al Raionului N. Bălcescu referitoare la terenul din str. Drumul Celei, proprietatea E.B., terenul în cauză a fost dat spre folosință de către Sfatul Popular al raionului N. Bălcescu Secțiunea Agricolă în toamna anului 1959. S-a mai arătat că gospodăria, avându-l în folosință, nu plătește nicio chirie.

Conform adresei nr. 35601 din 15 decembrie 1961 emise de Sfatul Popular al Raionului "N. Bălcescu" - Secțiunea Agricolă ca răspuns la solicitarea Secțiunii Financiare a Raionului N. Bălcescu de a da informații în legătură cu situația terenului din str. Drumul Celei, proprietatea tov. I.B.: "Suprafața de 3,00 ha teren nu a fost înregistrată la Registrul agricol la acest sfat și nici la alt sfat popular din raza Capitalei, deoarece începând din anul 1951 și până în 1960 a fost lucrat de către Gospodăria anexă a Spitalului nr. 9, iar la data de 22 februarie 1961 Comisia raională i-a aplicat D. 115/1959 conform procesului-verbal - teren nedeclarat, iar cu procesul-verbal din 23 februarie 1961 punctul III a fost predat pe mai departe în folosință Gospodăriei Anexă a Spitalului".

în ceea ce privește situația juridică a imobilului în litigiu, se mai reține că, potrivit adresei nr. 2292 din 14 februarie 1995 emise de Subcomisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 - Primăria Sectorului 4, terenul situat în Drumul Celei, ce a aparținut numitului I.E.B.M., în suprafață de 3,00 ha, a fost preluat cu Decretul nr. 115/1959 și predat Gospodăriei anexă a spitalului nr. 9. De la această anexă, terenul a fost preluat de C.A.P. Jilava și cultivat de aceasta, după care în 1967 a fost predat Primăriei capitalei.

Este de menționat și faptul că, potrivit adresei din 19 noiembrie 2007 emise de Primăria Sectorului 4, pentru acest teren în suprafață de 3,00 ha ce a aparținut numitului D.B. au fost formulate cereri de retrocedare în baza legilor fondului funciar atât de către E.B., cât și de C.C. (mama apelantului reclamant). Pentru suprafața de 1,95 ha a fost emis titlu de proprietate (din 20 noiembrie 1995) pe numele C.C. pe un amplasament aflat la dispoziția Subcomisiei sectorului 4 pentru aplicarea legilor fondului funciar. Din actele care au stat la baza emiterii titlului de proprietate, comunicate de Primăria Sectorului 4 cu adresa din 22 noiembrie 2010 reiese că a fost avut în vedere un act de tranzacție - de care s-a luat act prin sentința civilă nr. 93 din 24 aprilie 1972 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, în dosar, intervenit la 24 aprilie 1972, prin care, în schimbul obligației pârâtei C.C. de a-i plăti o treime (1/3) din prețul vânzării apartamentului în litigiu, B.E. a renunțat la orice fel de drepturi, de orice natură, împotriva pârâtei, derivând din succesiunea defunctului său tată, D.B., și din gestiunea exercitate de pârâtă în timpul minorității sale. Titlul de proprietate respectiv a fost anulat prin Decizia civilă nr. 1000/ A din 31 august 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosar, rămasă definitivă și irevocabilă.

Subsecvent, s-a pus problema poziționării în spațiu a terenului dobândit de preotul D.A. Băleanu prin titlul definitiv de proprietate din 28 iulie 1925.

în acest scop, au fost depuse de reclamant, de expertul D.M.D., precum și direct de Arhivele Naționale, la solicitarea instanței, mai multe înscrisuri aflate în păstrarea acestei instituții, constând în extrase din tablouri cu sătenii împroprietăriți și schițe.

Astfel, în "Tabloul de locuitorii din Comuna Șerban Vodă ce urmează a se împroprietări pe loc în comună", din 16 noiembrie 1920, la poziția 2 figurează preotul Băleanu cu 3 ha.

Cu adresa nr. 16238 din 26 noiembrie 2010, Arhivele Naționale au înaintat și un "Proiect de parcelarea moșiei Vatra Mănăstirei Văcărești, proprietatea Statului", din 25 ianuarie 1921, în care se face referire la un tablou anexat, care constă într-o schiță, pe care s-a făcut mențiunea "delimitat din anul 1879". Pe această schiță, între lotul pensionarului militar Ion Ionescu și cel al Pr. D. Băleanu figurează și un lot al bisericii din Belu.

în "Tabloul de sătenii din comuna Șerban Vodă care au fost împroprietăriți pe loc pe moșia vatra Mănăstirei Văcărești", jud. Ilfov, Fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcția Funciară, jud. Ilfov, din anii 1921-1926, la nr. crt. 1 figurează Pr. D. Băleanu, cu un teren de 3 ha.

în "Tabloul de Debit pentru Săteni din comuna Șerban Vodă, Ilfov, excluși prin revizuire de la împroprietărire apoi admiși de Comitetul Agrar. întocmit conform Ordinului N. 19342/924 al Direcției Funciare", Fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcția Funciară, jud. Ilfov, din 03 octombrie 1924, la nr. 2 figurează Pr. D.A. Băleanu. S-a mai arătat că "data de când s-a dat lotul în folosire" este "ianuarie 1924", "moșia" este "vatra Mănăstirei Văcărești", "proprietarul" este "Statul", iar "comuna de care depinde moșia" este "Șerban Vodă".

Prin "Planul loturilor cedate din comuna Șerban Vodă de pe moșia Vatra Mănăstirea Văcărești, fostă propr. Statului, județul Ilfov, plasa Băneasa, Comuna Șerban Vodă, scara 1:5000, anul 1927", întocmit de Ministerul Agriculturii și Domeniilor - Casa Centrală a Cooperației și împroprietărirei sătenilor - Direcția cadastru și a lucrărilor tehnice a fost prezentată o situație parcelară. Planul este însoțit de o schiță a trupului Balamuc, care indică numerele parcelelor: 32, 33, 34, 35, dar nu și numele proprietarilor, cu excepția menționării cimitirului uman și a suprafeței de teren vândute domnului I.N.K.

în "Planul parcelar al Vetrei Mânăstirea Văcărești, Com. Șerban-Vodă, jud. Ilfov, proprietatea statului, scara 1/5000, nedatat, trimis de Arhivele Naționale cu aceeași adresă, nr. 830, 1072 din 29 ianuarie 2010, figurează la parcela 33 P.D.B.

în "Tabloul locuitorilor din comuna Șerban Vodă rămași bine împroprietăriți în urma revizuirii 1922", nedatat, la poziția 2 figurează Pr. D.A. Băleanu, cu 3 ha, în vatra Mânăstirei Văcărești.

în "Tabloul de debit pentru sătenii ce folosesc locuri pe care au fost împroprietăriți. Moșia Vatra Mânăstirei Văcărești, fostă a statului", județul Ilfov, Comuna Șerban Vodă - Reforma Agrară din anul 1921, la nr. crt. 29 figurează Parohia Belu, în suprafață de 3 ha. Tabloul, nedatat, cuprinde următoarea observație: "Documentul este înregistrat la Casa Centrală a Cooperației și împroprietăririi la nr. 548, document semnat și ștampilat.

S-a mai depus la dosar, odată cu adresa nr. C/ 16 din 28 ianuarie 2008 trimisă reclamantului de către Arhivele Naționale, și "Proiectul de Parcelare al Moșiei Vatra Mănăstirea Văcărești - Proprietatea Statului. Comuna Șerban Vodă", din anul 1939, care constituie o schiță pe care figurează lotul numitului P.D.B.

în acord cu răspunsurile la obiecțiuni formulate la data de 29 aprilie 2011 de cei trei experți care au efectuat raportul de expertiză final, Curtea a reținut că, într-adevăr, nu se poate ține seama de proiectul de parcelare din 25 ianuarie 1921, în considerarea faptului că acesta reprezintă numai un proiect. Din actele prezentate anterior, dar și din corespondența purtată de V.G. cu Ministrul Agriculturii, rezultă că au avut loc modificări în privința persoanelor împroprietărite, între care chiar Preotul D.B., la un moment dat exclus de pe listă, dar căruia ulterior i s-a aprobat contestația de către Comitetul Agrar, conform adresei nr. 41212 din 30 august 1924 a Ministerului Agriculturii - Direcțiunea Funciară.

Chiar dacă planul parcelar scara 1:5000, primul act care face legătura între D.B. și parcela 33 și care are indicate dimensiunile laturilor, este nedatat și redat pe hârtie milimetrică, din moment ce s-a regăsit în păstrarea Arhivelor Naționale are un caracter oficial și, ca atare, poate fi luat în considerare, cu atât mai mult cu cât se coroborează cu proiectul de parcelare din anul 1939. Este adevărat că și acest din urmă act este intitulat tot proiect, însă în condițiile în care titlul de proprietate era deja emis și nu s-a făcut dovada că ulterior ar mai fi intervenit și alte modificări ale modului de parcelare a terenului ce a aparținut moșiei Vatra Mănăstirii Văcărești, acesta a dobândit un caracter definitiv.

împrejurarea că amplasarea terenurilor indicată în actele avute în vedere de experți nu a mai avut un caracter provizoriu, cum a fost în cazul celei arătate în actul din 25 ianuarie 1921, este demonstrată de faptul, indicat de asemenea de experți, că actul de vânzare-cumpărare prin care Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor din 04 octombrie 1934 a vândut lui N.K. suprafața de 50.422 mp ("ce fusese rezervat Facultății de Teologie"), are ca anexă extras din planul parcelar al Trupului Balamuc întocmit în 1927.

Nu în ultimul rând, un alt argument în favoarea poziționării terenului ce a aparținut lui D.B. la limita sudică a proprietății lui I.I., fără ca între cele două proprietăți să se intercaleze o a treia, aparținând bisericii din Belu, este reprezentat chiar de mențiunile din contractele de vânzare cumpărare din 22 februarie 1958, din 16 martie 1957, din 19 martie 1957, din 29 decembrie 1956, din 29 octombrie 1957, din 29 decembrie 1956, prin care M.A., în calitate de moștenitoare a lui I.I., a înstrăinat diferite suprafețe de teren, având ca vecinătate la sud pe M.E., respectiv reclamantul, care a fost adoptat de al doilea soț al mamei, G.C.M., prin sentința civilă nr. 587 din 01 august 1946 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a civilă, în dosar. De asemenea, în certificatul de moștenitor din 07 iulie 1954 eliberat de fostul notariat de Stat București - Raionul Nicolae Bălcescu de pe urma lui I.I., în masa succesorală a fost menționat și imobilul în suprafață de 3 ha, situat în str. Celei, în timp ce imobilul proprietatea reclamantului avea adresa str. Celei, fiind de presupus că sunt alăturate, chiar dacă acest lucru nu rezultă din planul de încadrare în zonă scara 1:2000 comunicat de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciu Cadastru cu adresa din 02 decembrie 2010.

Instan?a a mai re?inut că între poziționarea în spațiu a terenului reclamantului făcută de către experți și Decretele de expropriere nr. 4/1972 și 133/1988 nu există neconcordanțe.

Prin art. 8 din Decretul nr. 4/1972 privind exproprierea, trecerea în proprietatea statului și transmiterea unor imobile, autorizarea efectuării unor schimburi de terenuri, precum și scoaterea din producția agricolă a altora, s-a prevăzut că: "în scopul construirii unei fabrici de pâine și biscuiți în municipiul București, se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea municipiului București, terenurile în suprafață de 25.090 mp și construcțiile aferente în suprafață de 611,20 mp, situate în municipiul București, sectorul 5, identificate potrivit planului de situație nr. 10 anexat, proprietatea celor prevăzuți în tabelul anexă nr. 8.

în tabelul anexă nr. 8. cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în municipiul București se expropriază și se trec în proprietatea statului există 35 de poziții, la pozițiile 2-35 apărând persoane fizice, majoritatea fiind cele menționate în cele două adrese trimise de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 4 ca urmare a cererii SC V.P. SA nr. 17958 din 28 aprilie 2007 și care au ca autor comun pe M.A.-Elena, moștenitoarea lui I.I., cu mențiunea că terenurile expropriate erau situate fie pe str. Iarba Cîmpului, fie pe str. Dughiei, însă la poziția 1 este menționată Cooperativa agricolă de producție Jilava, cu 15813,50 mp teren.

Prin cel de-al doilea decret, s-a aprobat schimbarea denumirii obiectivului de investiții "Fabrica de pâine Splaiul Unirii", aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 171/1986, în "Fabrica de pâine Berceni II" și amplasarea acestuia în municipiul București, strada Emil Racoviță. Totodată, s-a aprobat desființarea arterelor de circulație strada Iarba Cîmpului și strada Dughiei.

Prin urmare, terenul expropriat și dobândit prin transmiteri succesive de SC V.P. SA nu corespunde numai cu lotul lui I.I., ci și cu o suprafață aparținând C.A.P. Jilava, care, conform celor expuse anterior, a preluat și terenul apelantului reclamant.

în fine, identificarea concretă a conturului terenului a fost făcută de experți pornind de la amplasarea trupului Balamuc, în raport de elemente fizice certe existente: alinierea la împrejmuirea Spitalului în partea de sud-est și poziția cimitirului uman - actual cimitirul Buna Vestire, în partea de nord, corelate cu axele celor mai importante căi rutiere din zonă.

în ceea ce privește calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, s-a avut în vedere că prin sentința de divorț din 15 martie 1937 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a IV-a civilă în dosar, s-a dispus atribuirea în plină proprietate a 1/3 din mai multe imobile, între care și șase pogoane teren de pe șos. Berceni (Mandravela), proprietatea soțului pârât Preot D.B., copilului minor E.D.B., conform art. 285 C. civ.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 317 din 28 februarie 1939 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a III-a civilă, în dosar, a fost admisă în parte acțiunea civilă intentată de C.M., în calitate de tutore legală a minorului E.D.B. și, în consecință, au fost anulate testamentul olograf cu data de 20 iulie 1938 pretins a fi al defunctului D.A.B., precum și actul de vânzare al susnumitului defunct autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 11 august 1938, recunoscându-se implicit, odată cu legitimarea procesuală activă, calitatea reclamantului de moștenitor al tatălui său.

De altfel, aceste aspecte au fost reținute și prin decizia nr. 2075 din 23 februarie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit adresei nr. 129577 din 19 octombrie 2001 emise de Oficiul Registrului Comerțului Municipiul București, ca urmare a unei cereri din 10 septembrie 1999, s-a făcut mențiunea că lista asociați sunt: acționari PPM (program de privatizare în masă), cu o cotă de participare la beneficii/ pierderi: 36,5875 și SC B.I.L. SA, cu o cotă de participare la beneficii/ pierderi: 63,4100, la data respectivă retrăgându-se din societate Fondul Proprietății de Stat. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC B. SA era integral privatizată.

Instan?a a avut în vedere că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei: "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate". per a contrario, pentru cele preluate fără titlu valabil, se aplică regula generală, enunțată la art. 1, care prevede restituirea în natură și, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 247/2005,art. 27 a prevăzut că: "Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate". Alin. (2) al aceluiași articol a stabilit că: "în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (11), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 24 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător". Prin urmare, textul în forma modificată nu mai face distincție între situația imobilelor preluate cu titlu valabil și cea a imobilelor preluate fără titlu valabil și în ambele cazuri decizia este atributul instituției publice care a efectuat privatizarea.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietarii și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată, din oficiu, de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civila și de proprietate intelectuală, în dosarele, și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) si art. 16 alin. (1) din Constituție.

în urma deciziei Curții Constituționale, sfera "unităților deținătoare" a fost extinsă și la persoanele juridice menționate la art. 29 (fost 27), cu singura condiție ca imobilul să se fi preluat fără titlu de către stat.

Nu a putut fi re?inută sub acest aspect puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2640 din 31 martie 2004 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, neexistând identitatea de părți impusă de art. 1201 C. civ., întrucât în acea cauză a avut calitatea de pârâtă SC N. SA, în timp ce în prezentul dosar figurează în calitate de pârâtă SC V.P. SA în plus, hotărârea invocată este anterioară deciziei instanței de recurs pronunțate în litigiul de față, care a dispus clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului în dispută, iar această dispoziție este obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând modalitatea în care terenul dobândit prin titlul definitiv de proprietate din 28 iulie 1925 ar fi ieșit din patrimoniul apelantului reclamant și ar fi intrat consecutiv în patrimoniul statului, s-a re?inut că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 115/1959 nu a reprezentat un mod de ieșire a dreptului de proprietate din patrimoniul apelantului reclamant, singurul efect produs în temeiul actului normativ în discuție fiind constituirea unui drept de folosință în favoarea organizației agricole socialiste.

în al doilea rând, o asemenea modificare în privința patrimoniului apelantului reclamant nu s-a produs nici odată cu preluarea terenului de către C.A.P. Jilava, neexistând la dosar nicio dovadă în sensul că acesta s-ar fi înscris într-o asemenea formă de asociere. De altfel, este puțin probabil ca apelantului reclamant să i se fi cerut acordul pentru preluarea terenului, de vreme ce statul deținea dreptul de folosință constituit în condițiile Decretului nr. 115/1959, care implica prerogative foarte largi, asemănătoare celor ce caracterizează dreptul de proprietate.

De aceea, fiind necesar ca întreaga succesiune de acte de transmitere a terenului de la apelantul reclamant la stat să se fi realizat cu respectarea cerințelor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu prezintă relevanță faptul că transmiterea bunului din patrimoniul C.A.P. Jilava în cel al statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. 4/1972, a întrunit aceste exigențe.

Concluzia care se impune este aceea că imobilul în cauză face parte din categoria celor "preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat" (art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001).

S-a mai re?inut că dreptul de proprietate s-ar regăsi și în prezent în patrimoniul apelantului reclamant numai în ipoteza în care Legea nr. 10/2001 i-ar recunoaște acesteia un drept de a obține restituirea bunului în natură, iar nu numai un drept de creanță.

Având în vedere că decizia unității deținătoare care face obiectul contestației a fost emisă la 20 octombrie 2001, în legătură cu natura măsurilor reparatorii la care are dreptul apelantul reclamant, se mai impune analizarea incidenței deciziei în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care înalta Curtea de Casație și Justiție a stabilit că: "Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

Or, acordarea de despăgubiri bănești, conform variantei inițiale a Legii nr. 10/2001, era posibilă numai în situațiile expres prevăzute de lege, respectiv art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinația de locuință) și art. 27 alin. (4) (pentru imobilele deținute de o organizație cooperatistă și au fost înstrăinate de aceasta cu respectarea legii), care nu se regăsesc în cauză. Pentru celelalte cazuri, măsurile reparatorii constau în acordarea de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.

în consecință, având în vedere că potrivit legii în vigoare la data emiterii deciziei apelantul reclamant nu ar fi avut dreptul la despăgubiri, nici instanța nu poate proceda la stabilirea unei asemenea măsuri reparatorii, motiv pentru care nu a mai fost necesară efectuarea unei expertize de evaluare a terenului.

Pe de altă parte, măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze apelantul reclamant nu pot fi nici cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării legislative intervenite. Varianta actuală a legii are de data aceasta un caracter favorabil persoanei îndreptățite, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de înalta Curte de Casație și Justiție (înlocuirea despăgubirilor cu obținerea unor măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005).

Referitor la incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001, instan?a a constatat, pe de o parte, că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991, deoarece terenul în litigiu nu se află în proprietatea unei cooperative agricole de producție și nici în cea a statului, ci în proprietatea unei societăți comerciale, iar pe de altă parte că, deși avea destinație agricolă, terenul era situat în intravilan, de vreme ce primise un număr poștaș pe șoseaua Berceni.

Nu a fost admis nici cel de-al doilea capăt din cererea precizată, având în vedere că a avut loc majorarea corespunzătoare a capitalului sociale al SC B. SA prin hotărârea A.G.A. din 13 martie 1995 (pct. I.3).

împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâta SC V.P. SA

De precizat că reclamantul E.B. a declarat recurs și împotriva încheierilor de ședință din 5 martie 2012 și respectiv 7 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul - reclamant au fost încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte:

- clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului în litigiu era absolut necesară pentru soluționarea acțiunii și eventuala incidență în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, cum s-a dispus prin decizia nr. 2075/2006, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție;

- deși a precizat că temeiul juridic al acțiunii introductive îl constituie art. 480 C. civ., instanța de apel s-a referit în considerentele hotărârii la dispozițiile Legii nr. 10/2001;

- în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ., nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului astfel încât urmează să-i fie restituită suprafața de 12.344 m.p.;

- hotărârea recurată este nelegală și pentru greșita direcționare a notificării în ceea ce privește suprafața de 17119 m.p. teren către Primăria Municipiului București, în calitate de unitate deținătoare;

- menținerea dispoziției nr. 1 din 20 octombrie 2001 emisă de SC B. SA, iar în temeiul art. 2 din Decretul 167/1958 să se dispună nulitatea absolută a cărții funciare nr. 6987 a Municipiului București privind intabularea dreptului de proprietate al SC V.P. SA și al SC Ș.S. SA.;

- greșita sa obligare la plata sumei de 1504,59 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către SC V.P. SA, în condițiile în care apelul său a fost admis.

în raport cu cele expuse, recurentul - reclamant B.E. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenta - pârâtă SC V.P. SA a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Prin dispozitivul hotărârii atacate, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, constatând "nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în suprafață de 12.344 m.p., având conturul 1 - 2 - C - 9 - 10, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de experții P.P., A.I. și I.N.".

Raționamentul instanței pentru care solicitarea din acțiunea precizată a reclamantului în sensul constatării calității sale de proprietar actual nu poate fi primită întrucât nu se întemeiază pe o argumentație solidă din punctul de vedere al normelor de drept substanțial și al jurisprudenței interne și europene și conducea la o soluție de respingere a acestei solicitări.

O altă critică se referă la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în soluționarea capătului III de cerere din acțiune precizată în sensul că nu se regăsesc normele juridice în baza cărora s-a considerat că se impune constatarea nevalabilității titlului statului.

Există o motivare contradictorie, iar motivele sunt străine de natura pricinii întrucât nu poate fi constatat faptul că reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar iar, pe de altă parte, se statuează atât în considerente cât și în dispozitiv cu privire la nevalabilitatea titlului statului, aspect în legătură cu care nu a existat o investire a instanțelor de judecată prin petitul acțiunii introductive.

Considerentele hotărârii relevă că admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei contestate nu depinde de stabilirea valabilității titlului statului, ci de faptul că s-a constatat existența unui impediment la restituirea în natură, ceea ce făcea de prisos o analiză a incidenței art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Constatarea nevalabilității titlului statului nu-și găsește o rațiune nici în raport de analiza făcută în soluționarea revendicării, fiind practic lipsită de interes.

Reclamantul nu poate solicita într-o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nevalabilitatea titlului statului, instanța verificând doar temeinicia dispoziției emise de unitatea deținătoare.

A mai arătat recurenta - pârâtă că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor procedurale care interzic schimbarea obiectului/ cauzei acțiunii de către instanța de judecată direct în calea de atac a temeiurilor de drept invocate dar și a regulilor care reglementează procedura de administrare și apreciere a probelor.

în esență, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel, trecând peste limitele investirii și fără a pune în discuția părților schimbarea cauzei acțiunii și a temeiului juridic al cererii a aplicat greșit dispozițiile art. 129 și art. 294 C. proc. civ., încălcând principiul disponibilității părților, a nesocotit dreptul de apărare și a ignorat principiul oralității și contradictorialității procesului civil.

Recurenta - pârâtă a mai arătat că au fost interpretate greșit normele invocate în susținerea puterii lucrului judecat prevăzută în art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ., cât și alte norme de drept substanțial referitoare la preluarea fără titlu a terenului, la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii la dovada dreptului de proprietate, norme prevăzute de art. 480,art. 1190,art. 1163 C. civ. și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind irelevant pentru stabilirea textului legal incident în speță dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu și pentru că societatea comercială privatizată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, nu poate fi unitate deținătoare în înțelesul legii speciale.

Recurenta a criticat ca nelegală hotărârea atacată și pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a regulilor care reglementează procedura de administrare și de apreciere a probelor, pentru respingerea greșită a cererii de completare a raportului de expertiză, a cererii de recuzare a experților și de efectuare a unei noi expertize topografice.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta - pârâtă a susținut că, deși instanța de apel a acordat cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului topo, reținând astfel că reclamantul a căzut în pretenții, totuși nu a acordat și cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat.

în raport cu cele mai sus expuse recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2013 reclamantul E.B. prin actul scris depus la dosar a precizat că în raport cu dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ., înțelege să renunțe la judecata cu pârâții SC V.P. SA și SC Ș.S. SA, întrucât acestea nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

La termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2013 recurentul - pârât SC V.P. SA și pârâta SC Ș.S. SA nu au achiesat la cererea de renunțare la judecată formulată de recurentul - reclamant E.B.

în aceste condiții și în raport de dispozițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ., cererea recurentului - reclamant de renunțare la judecată față de pârâții SC V.P. SA și SC Ș.S. SA va fi respinsă.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant E.B., înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Cu toate că recurentul - reclamant a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., se apreciază că acestea se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi analizat în cele ce vor fi expuse.

Nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., privind încheierile de ședință din 5 martie 2012 și 7 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către SC V.P. SA și respectiv, a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul deciziei civile atacate.

Nici criticile vizând clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului în litigiu, încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu pot fi încadrate în acest motiv de recurs.

în ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel s-a pronunțat în materia Legii nr. 10/2001, în loc de materia revendicării imobiliare, înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Ultima precizare de acțiune a fost făcută de reclamant la data de 23 mai 2002 în dosar al Tribunalului București, când a solicitat: anularea deciziei nr. 1 din 20 octombrie 2001 emisă de pârâtă; că statul prin A.P.A.P.S. este acționar de drept al societății pârâte, că în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 480 C. civ., nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu astfel că pârâta SC V.P. SA, să fie obligată a-i restitui terenul în suprafață de 24.000 m.p. situat în București, str. Emil Racoviță, sector 4.

în raport cu cele expuse, rezultă că temeiul juridic al acțiunii este cel prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

în rejudecarea apelului, la termenul din 9 iunie 2008, reclamantul E.B. a precizat că înțelege să se judece într-o acțiune în revendicare imobiliară, în drept întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

în limita îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 2075 din 23 februarie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, instanța de apel avea obligația de a verifica incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel, printr-o amplă motivare, a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și imposibilitatea restituirii în natură a terenului urmare a realizării exproprierii chiar și în condițiile art. 480 C. civ., astfel că este nefondată critica referitoare la ignorarea deciziei de casare sub acest aspect.

Referitor la respingerea greșită a cererii privind constatarea că reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu, în mod corect instanța de fond a statuat că o astfel de cerere nu poate fi admisă deoarece este condiționată de obținerea în prealabil a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești, sens în care dispun dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii.

Conform art. 27.1 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în cazul în care persoana juridică notificată nu deține bunurile solicitate, aceasta va proceda la direcționarea notificării entității investite cu soluționarea acestora, fie unității deținătoare a bunurilor imobile solicitate, fie entitatea investită cu soluționarea acesteia, după caz".

Așa fiind, în mod legal curtea de apel a direcționat notificarea reclamantului pentru restituirea suprafeței de 17.119 m.p., identificată prin raportul de expertiză întocmit cu cauză de către experții P.P., A.I. și I.N., Primăriei Municipiului București, astfel încât critica recurentului sub acest aspect este nefondată.

Este nefondată și critica recurentului - reclamant de obligare la plata cheltuielilor de judecată către recurenta - pârâtă SC V.P. SA, dat fiind că în cauză sunt întrunite condițiile art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care pretențiile sale au fost admise în parte, iar în apel nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC V.P. SA

Prima critică, referitoare la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (prin hotărârea atacată s-a acordat ceea ce nu s-a cerut), respectiv prin dispozitivul hotărârii atacate s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în suprafața de 12.344 m.p., având conturul 1 - 2 - C - 9 - 10, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză, nu poate fi primită.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual" cât și a unei "reparații legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

în speță, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială în condițiile în care recurentul - reclamant a urmat procedura administrativă prevăzută de această lege, fiind lipsit de relevanță legalitatea sau nelegalitatea titlului statului.

Prin prisma celor sus mai expuse, rezultă că recurentul - reclamant a urmărit un folos practic, respectiv dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât nu se impune analiza excepției lipsei de interes privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra bunului în litigiu.

în ceea ce privește criticile susținute în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte constată că hotărârea atacată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor, fiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deși se susține de către recurentul - pârât existența "lipsei motivării în drept", "motivare contradictorie" și "motive străine de natura pricinii", în realitate critica vizează soluționarea greșită a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, aspect asupra căruia instanța de apel a arătat argumentele pentru care a ajuns la această concluzie.

Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se arată că instanța de apel a interpretat greșit normele de procedură care interzic schimbarea obiectului/cauzei acțiunii de către instanța de judecată direct în calea de atac și a normelor invocate în susținerea puterii lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Criticile vizând schimbarea obiectului/cauzei acțiunii de către instanța de judecată direct în calea de atac se referă la soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra bunului în litigiu sunt nefondate pentru considerentele expuse deja cu ocazia analizării celorlalte critici.

Referitor la greșita interpretare a normelor invocate în susținerea puterii lucrului judecat, instanța de apel a arătat argumentele pentru care nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2640 din 31 martie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, dat fiind lipsa de identitate de părți dată de art. 1201 C. civ., întrucât în acea cauză calitatea de pârâtă a avut-o SC N. SA, iar în prezenta cauză ca pârât figurează SC V.P. SA.

Pentru considerentele expuse și această critică este nefondată.

Critica recurentului - pârât legată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1190 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 480 C. civ., art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, referitoare la existența și întinderea dreptului de proprietate, la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, la aplicarea greșită a normelor reținute incidente art. 29 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 29) este nefondată.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că prima instanță a stabilit în mod corect calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de lege, dovada dreptului de proprietate și regimul juridic al terenului în litigiu.

Curtea de apel a analizat dispozițiile art. 27 (devenit art. 29) din Legea nr. 10/2001, în raport cu decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională, astfel încât nu poate fi întemeiată critica potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001.

Criticile vizând modul în care instanța a interpretat și apreciat probele, respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize topografice, de completare a raportului de expertiză nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Este nefondată și critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, întrucât prin încheierea din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 551/ A din 30 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, formulată de pârâtul - apelant SC V.P. SA în contradictoriu cu reclamantul B.E., în sensul că a fost obligat apelantul - reclamant la plata către intimata - pârâtă SC V.P. SA și a cheltuielilor de judecată de 6.000 lei onorariu avocat.

în consecință, recursurile declarate de recurentul - reclamant B.E. și de recurentul - pârât SC V.P. SA au fost respinse ca nefondate.

← ICCJ. Decizia nr. 275/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 183/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 220/2013. Civil