ICCJ. Decizia nr. 53/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 53/2013
Dosar nr. 5873/1/2012
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2012, SC M. SA a formulat, în contradictoriu cu intimaţii J.V.I., Primăria comunei Alexandru cel Bun şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2139 din 23 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru motivele prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ..
În dezvoltarea căii de atac, contestatoarea a susţinut, după prezentarea istoricului cauzei, că soluţia instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale constând în aprecierea greşită că Decretul de expropriere nr. 34/1966 prin care Statul Român a preluat terenul în litigiu nu este titlu valabil, întrucât acesta nu a fost publicat în Buletinul Oficial.
Eroarea materială constă în greşita interpretare a legii, respectiv în reţinerea obligativităţii publicării acestui act normativ, în condiţiile în care Constituţia de la 1965 stabilea obligativitatea publicării în Buletinul Oficial al R.S.R. doar a hotărârilor cu caracter normativ. Or, din conţinutul său rezultă, fără echivoc, faptul că acesta a avut caracter individual, ceea ce înseamnă că nu era necesară publicarea sa în evidentele oficiale ale statului. În acest sens este şi adresa din 25 ianuarie 2012 prin care Consiliul Legislativ a atestat faptul că actul menţionat nu are caracter normativ, fiind un act individual. În aceste condiţii, consideră că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei erori materiale, fiind astfel incidente prevederile art. 318 teza I C. proc. civ..
Cât priveşte actul juridic de înstrăinare cu privire la bunul litigios, a invocat împrejurarea că în mod greşit nu s-a dat eficienţă juridică bunei-credinţe, deşi erau întrunite cerinţele prevăzute de lege iar voinţa legiuitorului în acest sens este lipsită de echivoc.
Cererea dedusă judecaţii a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., iar cu prilejul dezbaterilor pe dispoziţiile art. 317, 318 C. proc. civ..
Referitor la cererea dedusă judecaţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, (...) când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii (pct. 1) sau când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă (pct. 2).
Iar, potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Cât priveşte cazul de contestaţie în anulare de drept comun (reglementată de art. 317 C. proc. civ.) se constată că, deşi contestatoarea a invocat drept temei norma legală menţionată, nu a dezvoltat motive în susţinerea acesteia, astfel încât invocarea acestei norme se constată a fi fost făcută exclusiv formal.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare specială (reglementată de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.), se constată următoarele:
În sensul art. 318 C. proc. civ., „greşeala materială" înseamnă o greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia pronunţată.
Textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecaţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoana fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi privind exercitarea în termen a căii de atac ori de plata a taxelor judiciare datorate, ori a calităţii de reprezentant.
Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, iar nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Or, în speţă, contestatoarea nu invocă o greşeală materială în accepţiunea normei legale enunţate, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecaţii în recurs, ci critică modul în care instanţa de recurs a apreciat/interpretat un anumit act şi a dat dezlegare unei anumite probleme de drept, şi anume aceea privind greşita reţinere a nevalabilităţii titlului statului ori a neaplicării principiului bunei - credinţe în cauza dedusă judecăţii.
Aceste aspecte nu se constituie însă într-o greşeală materială, astfel cum a fost aceasta prezentată şi cum pretinde norma invocată drept motiv de contestaţie în anulare, ci, eventual, într-o greşeală de judecată, a cărei analizare şi remediere nu este posibilă prin intermediul căii extraordinare de atac exercitate de parte.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, cererea dedusă judecaţii urmează să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA Piatra Neamţ împotriva deciziei nr. 2139 din 23 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 1225/103/2006.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 69/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 54/2013. Civil. Investire cu formulă... → |
|---|
