ICCJ. Decizia nr. 558/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

RO M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 558/2013

Dosar nr. 131/35/2009*

Şedinţa publică din 7 februarie 2013

Prin Sentinţa civilă nr. 256 din 7 februarie 2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L.

A respins acţiunea formulată de reclamantul S.E. împotriva pârâtei SC C. SA prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.; a dispus restituirea către reclamant a chitanţelor de plată a taxelor de timbru depuse în original la prezentul dosar seria THXUV nr. 2273711 din data de 14 ianuarie 2005, seria THXUV nr. 2369086 din data de 28 martie 2005 şi respectiv, seria THXUV nr. 2429933 din data de 29 iunie 2005 şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 54371,93 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că din cererea introductivă, astfel cum a fost formulată de către reclamant, s-ar deduce că acesta a înţeles să cheme în judecată două pârâte şi anume, S.C. C. S.A. şi S.C. P.C.M.C. S.R.L. Se observă, însă, că reclamantul a specificat că prima societate este în lichidare, iar cu privire la cea de-a doua, a precizat că o cheamă în judecată în calitate de lichidator (evident că al primei societăţi).

Mai mult, în concluziile formulate pe această excepţie, pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 11 mai 2005, reprezentantul reclamantului a solicitat respingerea acesteia, învederând faptul că S.C. P.C.M.C. S.R.L., în calitate de administrator judiciar (al S.C. C. S.A.) preia toate atribuţiile societăţii pe care o administrează.

Pe de altă parte, este evident că S.C. C. S.A., fiind în lichidare, nu putea sta în judecată decât prin lichidator judiciar.

Acestea sunt motivele pentru care instanţa, decelând intenţia reclamantului (deşi acesta s-a exprimat ambiguu) a apreciat că acesta a înţeles să cheme în judecată, în fapt, pe pârâta S.C. C. S.A. reprezentată de lichidatorul său, numit la data de 23 iunie 1999, S.C. P.C.M.C. S.R.L. Pe cale de consecinţă, constatând că S.C. P.C.M.C. S.R.L. nu a fost chemată în judecată în nume propriu, ci numai în calitate de lichidator al S.C. C. S.A., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L. invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Cu privire la schimbul imobiliar intervenit între cei doi reclamanţi, a constatat că instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a lui S.G. în şedinţa publică din data de 11 mai 2005. Fiind vorba de o încheiere interlocutorie, prin care s-a dezlegat o problemă de drept, instanţa este ţinută de aceasta, nemaiputând reveni asupra soluţiei pronunţate cu privire la excepţia amintită.

Bineînţeles, însă, că această încheiere interlocutorie poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar, ştiut fiind că aceste încheieri pot fi atacate numai odată cu fondul, cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Pârâta a mai ridicat problema nenumăratelor precizări şi completări de acţiune formulate de reclamant pe parcursul procesului, invocând tardivitatea acestora, apreciind că au fost depuse după prima zi de înfăţişare.

Instanţa a apreciat că se impune stabilirea acesteia (prima zi de înfăţişare), în raport de care a analizat dacă, într-adevăr, precizările şi completările reclamantului sunt sau nu tardive.

Primul termen de judecată a fost în data de 8 decembrie 2004, când s-a constatat lipsa de procedură cu pârâta. Prin urmare, acesta nu poate fi considerat ca fiind prima zi de înfăţişare.

În schimb la data de 19 ianuarie 2005, părţile au fost legal citate şi au pus concluzii. Este adevărat că s-a invocat de către reprezentanta pârâtei excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamantului, însă acesta a făcut dovada calităţii la un termen ulterior.

Ca atare, instanţa a apreciat că la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2005, au fost îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 134 C. proc. civ., considerând că aceasta a fost prima zi de înfăţişare.

După această dată, reclamantul nu îşi mai putea modifica acţiunea decât cu acordul pârâtei sau în condiţiile art. 132 C. proc. civ. Prin urmare, instanţa a apreciat ca fiind tardive precizările şi completările depuse de reclamant după această dată prin care s-ar tinde la modificarea obiectului acţiunii, luându-le în considerare numai în măsura în care explicitează cererea introductivă.

Astfel, în precizările depuse pentru termenul de judecată din data de 6 decembrie 2006 (filele 11-15 din volumul II) reclamantul a solicitat obligarea expertului B.V. la plata unor daune pentru neefectuarea la timp a expertizei. Abstracţie făcând de faptul că răspunderea experţilor poate fi antrenată în condiţiile legii speciale (O.G. nr. 2/2000), instanţa a constatat că aceasta este un capăt de cerere nou, care tinde nu numai la completarea acţiunii ci şi la atragerea în judecată, pe această cale, a unui nou pârât, ceea ce este inadmisibil, potrivit prevederilor art. 112, 132 şi 134 C. proc. civ.

Cu privire la temeiul juridic al acţiunii, prin cererea introductivă reclamantul nu şi-a întemeiat în drept acţiunea, făcând referiri atât la Legea nr. 10/2001, cât şi la art. 480 C. civ., în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriei pe care ar fi perceput-o începând cu data notificării acesteia şi până la restituirea imobilului în natură.

În precizările ulterioare, însă, în care îşi argumentează şi explicitează pretenţiile, se observă că se invocă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât pentru a justifica că acţiunea este scutită de plata taxei de timbru, prevalându-se de dispoziţiile art. 50 (fost 51) din lege, cât şi cele ale art. 41 (fost 42) pentru degradările pretins a fi aduse imobilului de către pârâtă în perioada amintită mai sus.

De altfel şi instanţa, prin mai multe încheieri premergătoare (16 februarie 2005, 30 martie 2005) a apreciat, că cel puţin în ceea ce priveşte petitul privind degradările, acesta se subsumează art. 42 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa a reţinut ca un aspect important în determinarea dispoziţiilor legale incidente în speţă, faptul că reclamantului i-a fost restituit imobilul în baza Dispoziţiei de restituire nr. 30/4709 din data de 4 iunie 2004, acesta intabulându-şi dreptul de proprietate în cartea funciară tot în temeiul acestei dispoziţii.

Dacă până la apariţia Legii nr. 10/2001, foştii proprietari aveau posibilitatea să obţină atât retrocedarea imobilelor preluate de către stat înainte anul 1989, cât şi despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a acestora, precum şi soluţionarea tuturor aspectelor ce ţin de aplicarea principiul restituirii integrale, numai pe dreptul comun (reprezentat de art. 480, 481 C. civ. şi de art. 998-999 C. civ.), utilizând acţiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200, lege specială cu caracter reparator, acţiunile în revendicare pe dreptul comun au devenit inadmisibile.

Această lege a părăsit dreptul comun, înlocuindu-l cu norme speciale de drept substanţial, precum şi cu o procedură administrativă prealabilă, suprimându-l practic cu privire la imobilele ce fac obiectul legii speciale de reparaţie.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 a dat posibilitatea celor ce aveau pe rol dosare având ca obiect revendicarea imobilelor preluate de stat, să le suspende şi să urmeze procedura prevăzută de această lege. Este şi cazul reclamantului în speţă, care a suspendat acţiunea având ca obiect constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu, la data de 27 martie 2001, şi a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, la data de 17 noiembrie 2002, reclamantul şi fratele său au solicitat obligarea pârâtei la adoptarea şi comunicarea deciziei de restituire în natură sau prin echivalent, cerere ce a rămas fără obiect în urma emiterii acestei decizii în iunie 2004.

Dispoziţia de restituire în natură s-a dat în urma pronunţării Deciziei nr. 347 din 23 aprilie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a constatat că preluarea imobilului din patrimoniul antecesorului reclamantului a fost fără titlu valabil.

Esenţial este faptul că reclamantul a redobândit imobilul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu în urma unei acţiuni în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ.

Prin urmare, şi acţiunea de faţă, având ca obiect pretenţii, costând în degradările aduse imobilului, în chiria ce s-ar fi perceput şi cheltuielile efectuate de reclamant în cadrul proceselor derulate (inclusiv cele pentru declanşarea dosarului pendinte) se cantonează tot în perimetrul Legii nr. 10/2001, reprezentând chestiuni incidente ori conexe restituirii imobilului.

Cu privire la fondul cauzei instanţa a analizat, pe rând, cele trei petite ale cererii de chemare în judecată.

Petitul vizând obligarea pârâtei la plata chiriei aferente imobilului şi neîncasate în perioada 10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004 trebuie abordat, aşa cum s-a menţionat mai sus, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în baza Dispoziţiei de restituire nr. 30/4709 din data de 4 iunie 2004 a redobândit reclamantul imobilul.

Art. 2 alin. (2) din lege prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Interpretând dispoziţiile acestui articol, se constată că legea le acordă foştilor proprietari posibilitatea de a exercita toate prerogativele dreptului de proprietate (de folosinţă, de culegere a fructelor, de dispoziţie) numai pentru viitor, după emiterea actului de restituire.

Pe de altă parte, nu se poate reţine în sarcina pârâtei intenţia de a tergiversa soluţionarea cauzei. Aceasta, prin lichidator, nu a făcut decât să îşi exercite dreptul la apărare, în litigiile aflate pe rolul instanţelor cu privire la acest imobil.

De asemenea, faptul că a declanşat căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti nu presupune neapărat o exercitare abuzivă a unui drept prevăzut de lege, mai ales că unele căi de atac promovate de pârâtă au fost şi admise.

Trebuie evidenţiat şi faptul că pentru stabilirea identităţii între proprietarul tabular al imobilului înscris în C.F. nr. 425 Timişoara, nr. top. 1098 şi autorul reclamantului a fost necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Totodată, a fost necesară efectuarea unei expertize judiciare de specialitate care să stabilească dacă imobilul putea fi privit ca un imobil nou, în sensul prevăzut de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în Dosar nr. 7328/2003 al Curţii de Apel Timişoara). Litera c) a art. 18 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogată abia prin Legea nr. 247/2005.

La fel, pentru constatarea nevalabilităţii titlului de preluare, părţile s-au judecat uzând de toate cele trei grade de jurisdicţie (în primă instanţă s-a admis acţiunea reclamantului, în apel s-a respins, pentru ca abia în recurs să se confirme, în mod irevocabil soluţia primei instanţe). Aproape imediat după clarificarea, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, a aspectelor de drept menţionate, pârâta a emis dispoziţia de restituire în natură a acestuia.

În ceea ce priveşte contractul de cesiune de creanţă, prin care s-au transmis drepturile litigioase referitoare la imobil, încuviinţat prin încheierea judecătorului sindic din data de 13 decembrie 2001, a constatat că această transmisiune nu echivalează cu însăşi înstrăinarea imobilului ce tăcea obiectul cererilor de retrocedare. În realitate s-au înstrăinat numai drepturi litigioase legate de imobilul revendicat, dreptul de proprietate urmând a se consolida în patrimoniul cesionarului numai în condiţiile soluţionării favorabile pentru cedent a litigiilor aflate pe rolul instanţelor.

Revenind la petitul privind plata chiriei pe perioada cuprinsă între data notificării şi data restituirii efective a imobilului, instanţa, făcând aplicarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care interzice fostului proprietar (sau moştenitorului acestuia) să îşi exercite atributele dreptului de proprietate anterior emiterii actului sau hotărârii judecătoreşti de restituire în natură, a respins acest capăt de cerere.

Cu privire la despăgubirile solicitate pentru degradările aduse imobilului în litigiu, acestea au fost respinse pentru următoarele considerente:

Art. 41 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocat şi de reclamant în sprijinul pretenţiilor sale, prevede într-adevăr răspunderea exclusivă a deţinătorului imobilului (în speţă S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.) pentru orice degradări şi distrugeri cauzate unui imobil ce face obiectul unei cereri de restituire întemeiate pe prevederile prezentei legi, începând cu intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective.

Tocmai pentru a face posibilă aplicarea dispoziţiilor legale amintite, alineatul următor prevede obligativitatea încheierii unui proces-verbal privind starea de fapt a imobilului în termen de cel mult 15 zile de la data solicitării, cu participarea deţinătorului şi a persoanei îndreptăţite la restituire; în continuare legiuitorul s-a preocupat şi de cazul în care deţinătorul imobilului nu ar respecta termenul de 15 zile, statuând că, în această situaţie, persoana îndreptăţită se va adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul -verbal privind starea de fapt a imobilului.

Ori, în speţă, procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului (depus de reclamant) nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001. Astfel, se observă că acesta este semnat numai de reclamanţi şi de reprezentanţii Primăriei, cu excluderea participării reprezentanţilor societăţii deţinătoare - S.C. C. S.A.

Presupunând că aceştia au refuzat să participe (deşi nu rezultă din probele administrate un asemenea refuz), reclamantul era obligat să recurgă la procedura instituită ce art. 41 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv să se adreseze unui executor judecătoresc în vederea întocmirii procesului-verbal de constatare a stării de fapt a imobilului, lucru pe care acesta nu 1-a tăcut.

Prin urmare, procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat la data de 11 iunie   2001 (fila 5) nu are nici o valoare probatorie în cauză, fiind inopozabil pârâtei, tocmai pentru că nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

Scopul pentru care legiuitorul a instituit această asigurare de dovezi specială a fost tocmai pentru a evita eventualele abuzuri din partea deţinătorului sau a persoanei îndreptăţite, constatând redarea, cu rea-credinţă a unei situaţii de fapt nereale.

În lipsa semnăturii deţinătorului imobilului pe procesul-verbal depus de reclamant, sau a încheierii acestuia de către un executor judecătoresc, instanţa nu îl poate lua în considerare, în virtutea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte fotografiile depuse la dosar de reclamant se constată că acestea nu au data la care au fost efectuate şi reprezintă probe extrajudiciare, neadministrate de instanţa de judecată în condiţii de contradictorialitate şi, ca atare, inopozabile pârâtei.

Aceeaşi este situaţia expertizei extrajudiciare întocmite la solicitarea reclamantului de către expertul M.G. (filele 231-259). Întrucât nu a fost dispusă de instanţa de judecată, după punerea în discuţie şi luarea concluziilor părţilor, raportul de evaluare a presupuselor degradări aduse imobilului, nu poate fi luat în considerare, cu atât mai mult cu cât s-a luat drept punct de plecare starea de fapt consemnată în procesul-verbal de care s-a făcut vorbire anterior.

Toate aceste elemente sunt extrajudiciare şi nu pot fi apreciate ca probe, nefiind încuviinţate şi administrate potrivit regulilor de procedură civilă.

Pe de altă parte, primul raport de expertiză judiciară conchide că nu se poate aprecia dacă degradările constatate puteau să apară după data punerii în posesie a reclamantului sau anterior şi că reclamantul făcuse deja reparaţii, astfel că nu s-a putut aprecia cantitatea de lucrări ce a fost necesară.

În acest raport de expertiză s-a calculat valoarea lucrărilor necesare pentru readucerea imobilului în starea iniţială. Ori, la stabilirea stării de fapt iniţiale a imobilului s-a avut în vedere expertiza extrajudiciară şi procesul-verbal din luna iunie 2006, elemente care, pentru motivele precizate mai sus, nu pot fi luate în considerare.

Pe de altă parte, este evident că legea a avut în vedere degradările şi distrugerile datorate relei-credinţe a deţinătorului în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii şi restituirea efectivă a imobilului. Legiuitorul nu putea, (şi nici nu a tăcut acest lucru) să pună în sarcina deţinătorului efectuarea tuturor reparaţiilor necesare pentru a readuce imobilul într-o stare optimă de funcţionare. Ar fi fost, de departe, o sarcină prea împovărătoare, şi care nu îşi avea nici o justificare, mai ales, că, în general, imobilele ce au tăcut obiectul acestei legi speciale de reparaţie, aveau o vechime considerabilă. Intenţia sa a fost de a lua măsuri de prevedere (prin întocmirea acelui proces-verbal în condiţiile stabilite) pentru ca deţinătorul imobilului, ştiind că acesta este revendicat să nu producă, cu bună-ştiinţă degradări sau distrugeri acestuia, stabilind în sarcina acestuia, eventual o obligaţie de diligentă, însă în nici-un caz, de rezultat.

Al doilea raport de expertiză efectuat în cauză a concluzionat în esenţă, că degradările constatate au ca punct de plecare (şi în acelaşi timp de comparaţie) tot acele înscrisuri extrajudiciare depuse de reclamant (ex. pozele depuse la dosar) şi puteau să apară atât în perioada 2001-2004, cât şi ulterior punerii în posesie a reclamantului, însă, în lipsa actelor solicitate de către expert, acesta a afirmat că nu poate să se pronunţe asupra nici-unui aspect al expertizei, ci doar să facă presupuneri.

Având în vedere concluziile expertizelor efectuate în cauză, imposibilitatea obiectivă de a stabili starea de fapt a imobilului în litigiu la data notificării formulate de reclamant pe baza unor probe administrate în cauză, care să fie opozabile şi pârâtei (procesul-verbal din iunie 2001, pozele şi expertiza extrajudiciară fiind excluse  pentru  argumentele  deja  expuse),  cât  şi  faptul  că reclamantul a efectuat deja reparaţii la imobil, fără a putea însă produce şi acte sau alte elemente, pe baza cărora expertul să poată stabili în ce au constat acestea, instanţa a respins solicitarea reclamantului de efectuare a unei a treia expertize ca fiind inutilă, şi a respins şi acest capăt de cerere, pentru motivele arătate.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere, a constatat că, deşi în cererea introductivă, reclamantul a solicitat numai concediile fără plată, în tabelul anexat, a solicitat şi obligarea pârâtei S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar S.C. P.C.M.C. S.R.L. la plata onorariilor de avocat şi de executare achitate pe parcursului celorlalte litigii, precum şi contravaloarea unor bilete de avion, a telefonului şi a corespondenţei (fila 2 din primul volum).

Onorariile de executare se recuperează în cursul executării silite, fiind numai avansate de creditor (reclamant), urmând a fi suportate în final de debitor (pârâta S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.) potrivit prevederilor art. 371⁷ C. proc. civ., fiind stabilite de executorul judecătoresc printr-un proces-verbal ce constituie titlu executoriu. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada onorariilor de executare pe care pretinde că le-a achitat şi nici a rămânerii irevocabile a contestaţiei la executare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10278/2004 al Judecătoriei Timişoara (şi în care să nu se fi solicitat aceste onorarii).

În ceea ce priveşte biletele de avion depuse la dosar (filele 224-228 din primul volum) datând din august 2003, mai, iulie şi august 2004, reclamantul nu a dovedit că a făcut aceste deplasări exclusiv în vederea litigiilor legate de retrocedare a imobilului înscris în CF 425 Timişoara, inclusiv cel prezent, în condiţiile în care, oricum beneficia şi de asistenţă juridică.

Pe de altă parte, şi dacă ar fi dovedit că unele dintre aceste călătorii ar fi fost efectuate exclusiv în vederea declanşării prezentului dosar, întrucât reclamantului i-au fost respinse celelalte capete de cerere, fiind în culpă procesuală, pârâta nu poate fi obligată la plata contravalorii acestor călătorii.

De asemenea, nici concediile fără plată nu sunt dovedite, înscrisul de la fila 230 confirmând numai faptul că în perioadele menţionate, reclamantul nu le-a prestat servicii, însă nu şi motivele absenţei acestuia. La fel ca şi în cazul biletelor de avion, reclamantul nu a administrat probe din care să rezultă că aceste concedii au fost luate în vederea susţinerii cauzelor sale, aflate pe rolul instanţelor.

Cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu litigiul având ca obiect constatarea nevalabiliăţii titlului statului de preluare a imobilului de la antecesorul reclamanţilor, soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 347/2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 8532/2000, au fost solicitate şi acordate în cadrul acestui dosar (fila 148). Prin urmare, reclamantul nu mai este îndreptăţit să le solicite şi în prezenta cauză.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, instanţa a constatat că reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., a celorlalte cheltuieli de judecată solicitate, constând în onorarii avocaţiale, facturi de telefon, corespondenţă, care să nu fi fost solicitate în celelalte litigii derulate anterior prezentei cauze, între aceleaşi părţi (pentru că dacă au fost solicitate şi nu au fost acordate, sau instanţele au omis să se pronunţe cu privire la acestea, reclamantul avea la dispoziţie alte posibilităţi să le obţină: exercitarea căilor de atac sau a procedurii de completare a hotărârii).

Astfel, reclamantul nu a depus chitanţe cu onorariile avocaţiale din alte dosare (nesolicitate), facturi de telefon din care să rezulte perioada convorbirilor, coroborate cu alte probe care să conducă şi la concluzia indubitabilă că aceste convorbiri s-au făcut în scopul susţinerii intereselor litigioase şi chitanţe sau alte acte care să demonstreze corespondenţa purtată de reclamant în acelaşi scop.

Faţă de considerentele de mai sus, instanţa a respins ca neîntemeiat şi cel de-al treilea petit al acţiunii introductive având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu celelalte litigii în care au fost implicate părţile.

Având în vedere toate considerentele expuse, instanţa, în temeiul art. 2 alin. (2) şi art. 41 din Legea nr. 10/2001, republicată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L., iar pe fondul cauzei, a respins în totalitate acţiunea formulată şi precizată de reclamantul S.E. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă în acest dosar este adevărat că dosarul s-a derulat pe o perioadă întinsă de timp (noiembrie 2004 - ianuarie 2005), că reprezentanţii pârâtei au sediul profesional în Bucureşti, fiind nevoiţi să facă numeroase deplasări în toată această perioadă, că prezenta cauză a fost complexă, şi că pârâta a beneficiat de o asistenţă juridică calificată, precum şi faptul că instanţa nu are voie să intervină în contractul de asistenţă judiciară încheiat între pârâtă şi avocaţii săi. Insă, faptul că avocatul stabileşte onorariul în urma unor negocieri libere cu clientul său, care se angajează să îl achite, nu înseamnă că instanţa, întotdeauna, trebuie să oblige partea care cade în pretenţii să-l suporte, în întregime. Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea micşorării onorariilor avocaţiale, însă nu în ceea ce priveşte executarea contractului de asistenţă judiciară încheiat între parte şi avocatul său, ci în ceea ce priveşte suportarea acestuia de cealaltă parte.

Faţă de aceste aspecte, instanţa a apreciat că nu este just şi echitabil ca reclamantul să suporte în întregime onorariul avocaţial pretins pentru serviciile prestate de reprezentanţii pârâtei. Pe cale de consecinţă, a diminuat acest onorariu în cuantum total de 108.743,86 RON, la jumătate, şi în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 54.371,93 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.E.

Prin Încheierea din 7 aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins cererea de recuzare formulată de petentul S.E. împotriva doamnelor judecător D.C. şi D.M., ca neîntemeiată. Judecătorii împotriva cărora s-a formulat respectiva cerere nu s-au antepronunţat asupra fondului cauzei, iar situaţia expusă de petent nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., astfel că prin pronunţarea Deciziei civile nr. 23/A din data de 11 februarie 2009 doamnele judecător nu şi-au spus părea în legătură cu pricina în care urmează să pronunţe hotărârea din prezentul dosar.

Prin Încheierea din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia  I civilă, a respins cererea de suspendare formulată de apelantul reclamant în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. şi amânat pronunţarea hotărârii pentru data de 26 octombrie 2011.

Prin Decizia nr. 207 din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.E., în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L., împotriva Sentinţei civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A obligat apelantul S.E. să plătească părţii intimate suma de 81.334,12 RON cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

În şedinţa publică din 4 februarie 2008, Curtea de apel a disjuns apelul pârâtei SC P.C.M.C. SRL vizând calitatea sa procesuală pasivă în nume propriu, şi apelul reclamantului vizând acelaşi aspect al calităţii procesuale pasive a pârâtei, de apelul declarat de reclamantul S.E. care priveşte fondul cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 23/A din 11 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 856/59/2007, s-a admis apelul declarat de pârâta SC P.C.M.C. SRL, în contradictoriu cu intimatul S.E., împotriva Sentinţei civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.C.M.C. SRL, în nume propriu.

S-au menţinut dispoziţiile privind calitatea de reprezentant a SC P.C.M.C. SRL, ca lichidator al pârâtei SC C. SA.

S-a respins apelul reclamantului S.E. împotriva aceleiaşi sentinţe sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.C.M.C. SRL.

S-au disjuns cererile apelantului-reclamant formulate în apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, care privesc fondul cauzei, fixând termen de judecată la data de 8 aprilie 2009.

Cheltuielile de judecată s-a dispus a fi avute în vedere la soluţionarea apelului privind fondul cauzei.

Decizia mai sus arătată a rămas irevocabilă ca urmare a constatării nulităţii recursului declarat împotriva acesteia prin Decizia nr. 8065 din 8 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 856/59/2007.

Aşadar, în actualul cadru procesual instanţa a analizat doar apelul declarat de apelantul S.E. referitor la fondul litigiului în privinţa căruia a constatat următoarele:

Tema pretenţiilor şi probaţiunii în speţa dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtei SC C. SA prin lichidatorul său judiciar SC P.C.M.C. SRL la plata contravalorii lipsei de folosinţă în cuantum de 474.540 Euro, reprezentând contravaloarea chiriei neîncasate pe perioada 10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004, pentru imobilul construcţie şi teren situate în Timişoara, str. 7 Aprilie 1929 nr. 9; plata sumei de 10.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru degradările aduse imobilului după data notificării sale şi predarea efectivă; plata sumei de 44.289 Euro, reprezentând concedii fără plată şi alte cheltuieli efectuate de reclamant pe parcursul derulării întregii proceduri demarate în vederea redobândirii imobilului.

în ceea ce priveşte cel dintâi capăt de cerere, reclamantul se prevalează de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susţinând că potrivit acestui text de lege şi pe baza Deciziei nr. 347/2004 a Curţii de Apel Timişoara, şi-a păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării abuzive a imobilului, respectiv în anul 1950, fiind vorba de o recunoaştere retroactivă a dreptului de proprietate cu consecinţa exercitării prerogativelor acestui drept.

Într-adevăr, art. 2 alin. (2) din legea reparatorie prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, având plena în potestas, însă atributele dreptului de proprietate (folosinţa în speţă) se exercită nu imediat şi numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire conform prevederilor acestei legi.

În acest sens se impune a se sublinia faptul că textul mai sus arătat a format obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională, reţinând conformitatea dispoziţiei legale cu prevederile Constituţiei, a subliniat că „dispunând" că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securităţii circuitului juridic.

Desigur că în aplicarea acestui text nu se poate face abstracţie de obligaţia ce-i revine deţinătorului imobilului de a soluţiona notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la depunerea actelor doveditoare, neîndeplinirea acestei obligaţii având ca rezultat lipsirea persoanelor îndreptăţite la restituire de lipsa de folosinţă a bunului care le aparţinea situaţie în care s-ar pune problema angajării răspunderii în condiţiile dreptului comun (art. 998 - 999 C. civ.).

Însă, aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune în prealabil dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate dintre primele două şi vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul în oricare din formele prevăzute de lege.

În cauza de faţă, fapta ilicită a pârâtei SC C. SA, ca şi condiţie generală a răspunderii, nu poate fi reţinută pentru considerentele următoare:

La data de 4 octombrie 1999 reclamantul S.E. împreună cu fratele său S.G. au sesizat Judecătoria Timişoara cu o cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA şi Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând a se dispune rectificarea CF nr. 425 Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi de administrare al SC C. SA şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar K.E., constatându-se că naţionalizarea imobilului situat în Timişoara str. 7 Aprilie 1929 s-a făcut fără titlu valabil, cerere ce a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 1137/24 ianuarie 2000, dată în Dosarul nr. 16356/1999.

Sentinţa a fost atacată cu apel, atât de pârâtul Consiliul Local Timişoara, cât şi de pârâta SC C. H. SA Timişoara, apelurile fiind admise de Tribunalul Timiş, prin Decizia nr. 2254/A/14 din 17 septembrie 2000, prin care s-a  respins  pe  fond  acţiunea  cu motivarea că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea Statului Român.

Decizia Tribunalului Timiş a fost atacată cu recurs de către reclamanţii S., recursul fiind admis de Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 347 din 23 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 8532/2000.

Paralel cu dosarul de mai sus, respectiv la data de 7 noiembrie 2001, reclamanţii S. au înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara o cerere prin care au solicitat obligarea pârâtelor SC C. SA şi P.C.M.C. SRL la emiterea şi comunicarea deciziei de restituire în natură a imobilului în cauză, acţiunea fiind admisă prin Sentinţa civilă nr. 7125 din 19 aprilie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 24748/200.

Tribunalul Timiş, prin Decizia nr. 1238/A/2002, a admis apelurile declarate împotriva acestei sentinţe şi a respins pe fond acţiunea reclamanţilor.

Decizia a fost recurată de către reclamanţii S., iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 2923 din 6 decembrie 2002, a admis recursurile, casând decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, pentru soluţionare în primă instanţă.

Tribunalul Timiş, prin Sentinţa civilă nr. 529 din 13 iunie 2003, a respins acţiunea, reţinând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe considerentul că nu s-a făcut dovada identităţii între proprietarul tabular K.E. şi bunicul reclamanţilor, K.I.

Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei de mai sus, apel ce a fost admis de Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 1677 din 15 iulie 2004, respingându-se acţiunea ca lipsită de obiect, urmare a emiterii Dispoziţiei de restituire în natură a imobilului nr. 30/4709 din 4 iunie 2004, în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Întrucât, prin Sentinţa civilă nr. 529 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Timiş s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, aceştia la data de 23 iunie 2003, au înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara o cerere pentru constatarea identităţii existente între proprietarul tabular K.E. şi K.I., cerere ce a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 7474 din 17 septembrie 2003.

Prin urmare, cum de la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 până la emiterea dispoziţiei de restituire, situaţia juridică a imobilului revendicat nu era clară, existând îndoieli atât în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, cât şi în privinţa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite, împrejurare ce a determinat declanşarea mai multor litigii ce au primit rezolvări diferite din partea instanţelor judecătoreşti, nu i se poate imputa pârâtei faptul că şi-a asumat riscul pentru nerestituirea imobilului, cu atât mai mult cu cât, aceasta a şi emis dispoziţia de restituire de îndată ce au fost tranşate de către instanţe problemele de fapt şi de drept incidente în privinţa imobilului.

Referitor la critica apelantului cum că problema identităţii între K.E. şi K.I. a fost stabilită prin Sentinţa civilă nr. 1137 din 24 ianuarie 2000 a Judecătoriei Timişoara, într-adevăr prin această hotărâre judecătorească s-a constatat calitatea procesuală activă a reclamanţilor, în calitate de moştenitori, reţinându-se faptul că proprietarul tabular K.E. mai era cunoscut şi sub numele K.I., aspect ce a format obiect al apelului declarat împotriva acestei hotărâri, apelanta SC C. SA renunţând ulterior la motivul invocat.

Această împrejurare, nu este de natură să dovedească însă culpa intimatei de vreme ce problema calităţii procesuale a reclamanţilor, respectiv a identităţii existente între K.E. şi K.I. a primit o rezolvare diametral opusă în cadrul procesului soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 529 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Timiş, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca o consecinţă a faptului că nu s-a tăcut dovada identităţii dintre K.E. şi K.I., împrejurare ce a determinat promovarea de către reclamant a procesului prin care s-a solicitat stabilirea acestei identităţi.

În ceea ce priveşte criticile legate de operaţiunea încheierii contractului de cesiune de creanţă în privinţa căruia apelantul susţine că a fost încheiat tocmai pentru a împiedica restituirea imobilului este de precizat că prin acest contract încheiat la data de 13 decembrie 2001, SC C. SA s-a obligat a transmite către SC A. SRL dreptul de proprietate corespunzător asupra sediului SC C. SA, în cazul soluţionării favorabile a procedurilor de restituire şi obţinerii titlului de proprietate asupra imobilului, ori după cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin acest contract nu s-a realizat înstrăinarea imobilului ci s-au transmis drepturile litigioase în privinţa acestuia, neputându-se conchide, prin urmare, faptul că această operaţiune juridică l-ar fi prejudiciat în vreun fel.

Este adevărat că Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe întregul parcurs al procedurii speciale, însă reclamantul nu se poate prevala de aceste dispoziţii, care nu erau în vigoare la data încheierii contractului de cesiune (13 decembrie 2001).

Tot în acest context, nu prezintă relevanţă sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale a intimatei SC C. SA prin lichidator P.C.M.C. SRL, nici dispunerea începerii urmăririi penale împotriva judecătorului sindic şi a reprezentantului lichidatorului sub aspectul săvârşirii unor fapte penale în cadrul procesului de lichidare a SC C. SA.

În situaţia în care aceştia vor fi trimişi în judecată, reclamantul are posibilitatea să se îndrepte împotriva lor, constituindu-se parte civilă, fiind vorba de o acţiune ce presupune un temei juridic distinct de cel al prezentei acţiuni, răspunderea angajându-se în alte limite, acesta fiind motivul pentru care instanţa a respins cererea formulată de apelant de suspendare a prezentului apel până la finalizarea cercetărilor penale împotriva celor doi.

Nici critica referitoare la restituirea imobilului cu încălcarea prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001, text ce impune restituirea imobilelor libere de orice sarcini, în speţă imobilul fiind grevat de o ipotecă execuţională în favoarea Băncii A., care nu a fost radiată, nu poate fi primită.

Astfel, faţă de prevederea textului „imobilul se restituie liber de orice sarcini", se trage concluzia că sarcinile ce grevează imobilul se sting ope legis ca efect al restituirii în natură, aşa încât în cauza de faţă se pune în discuţie nu restituirea imobilului grevat de sarcina vreunei ipoteci şi radierea acesteia din C.F., care se putea realiza odată cu operarea dispoziţiei de restituire la cererea titularului dreptului, faţă de prevederile art. 46 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Biroului de C.F. Numai în măsura în care Biroul de CF nu opera radierea apelantul se putea adresa cu plângere împotriva încheierii CF în condiţiile art. 57 din acelaşi regulament.

Nefondată se constată a fi şi critica referitoare la pretinsa faptă ilicită a P.C.M.C. SRL, rezultată din refuzul punerii în posesie asupra imobilului restituit.

Se invocă în acest sens adresa nr. 881 din 28 iunie 2009 comunicată SC A. de lichidatorul P.C.M.C. SRL, susţinând apelantul că acest document denotă intenţia lichidatorului de a încălca Legea nr. 10/2001.

Analizând conţinutul acestei adrese se constată că prin intermediul său cesionara A. a fost informată de către SC C. SA că începând cu data de 10 iunie 2004, ca efect al contractului de cesiune de creanţă, a devenit administratorul de fapt şi de drept al imobilului, adresa nefiind în măsură să facă dovada conivenţei frauduloase dintre reprezentanţii SC C. SA şi cesionara A., cum eronat susţine apelantul.

Împrejurarea că ulterior apelantul a întâmpinat dificultăţi în intrarea în posesie a imobilului nu se datorează intimatei, ci societăţii A. SRL în privinţa căreia s-ar puntea angaja răspunderea pentru fapta sa proprie.

De asemenea, necesitatea demarării procedurii de executare silită a dispoziţiei de restituire îi este imputabilă tot acestei societăţi motiv pentru care, în sarcina sa ar cădea şi cheltuielile de executare silită şi nicidecum în sarcina intimatei cum solicită apelantul în cadrul prezentei acţiuni.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri pentru degradările aduse imobilului soluţia instanţei de fond este, de asemenea justă, bazată pe o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit textului deţinătorii imobilelor care urmează a fi restituite în natură au obligaţia de a conserva situaţia fizică actuală a acestora.

Prin urmare ei vor putea fi obligaţi la plata despăgubirilor către persoana îndreptăţită pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilelor după data intrării în vigoare a legii.

Pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilului anterior intrării în vigoare a legii deţinătorul nu răspunde, art. 9 prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Potrivit textului pentru constatarea stării actuale a imobilului persoana îndreptăţită îi va solicita deţinătorului acestuia întocmirea unui act constatator, deţinătorul fiind obligat ca în termen de 15 zile de la primirea cererii să invite persoana îndreptăţită şi să încheie în prezenţa sa un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului.

Dacă deţinătorul imobilului nu-şi îndeplineşte în termen obligaţia, persoana îndreptăţită se poate adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul-verbal.

Apelantul, prin motivele de apel consideră că dispoziţiile art. 41 alin. (2) au un caracter imperativ, obligând deţinătorul imobilului la încheierea procesului-verbal, pe când prevederile art. 41 alin. (3) sunt opţionale prevăzând posibilitatea persoanei de se adresa executorului judecătoresc.

Într-adevăr, analizând dispoziţiile legale invocate se constată instituirea unei obligaţii de întocmire a procesului-verbal în sarcina deţinătorului, care însă devine activă numai în momentul cererii formulate în acest sens de persoana îndreptăţită.

Ori, cum apelantul nu a făcut dovada cererii adresate cu această solicitare intimatei nu i se poate imputa neîntocmirea actului constatator.

În privinţa procesului-verbal încheiat la data de 11 iunie 2001 de reprezentanţii Primăriei Timişoara, corect prima instanţă a reţinut că nu are valoare probatorie, fiindu-i inopozabil intimatei, în condiţiile în care nu respectă dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a reuşit a face dovada faptului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 intimata SC C. SA ar fi adus imobilului anume stricăciuni sau degradări de natură a conduce la angajarea răspunderii sale.

În ceea ce priveşte solicitarea efectuării unei a treia expertize, corect a fost respinsă de prima instanţă, cererea fiind respinsă şi de instanţa de apel, urmare a reiterării sale în această fază procesuală, în condiţiile în care în cauză au fost efectuate deja două expertize care nu au putut clarifica aspectele legate de producerea unor eventuale stricăciuni în perioada de referinţă, luând în considerare şi împrejurarea că în cauză nu s-au administrat probe concludente pentru dovedirea stării imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, atâta timp cât legea reparatorie conţine reglementări speciale în acest sens (întocmirea procesului-verbal în condiţiile art. 41 din lege).

Soluţia instanţei de fond este temeinică şi în privinţa capătului de cerere având ca obiect acordarea contravalorii biletelor de avion şi a salariilor ce nu ar fi fost încasate datorită concediilor tară plată de care ar fi beneficiat apelantul în perioada litigiilor purtate în vederea redobândirii imobilului.

Apelantul susţine cu privire la acest capăt de cerere faptul că în intervalul iunie 2003 - septembrie 2005 a efectuat 5 deplasări în România, absolut esenţiale pentru susţinerea intereselor legate de redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, fiind nevoit să-şi ia zile de concediu fără plată, sens în care solicită pe această cale contravaloarea salariilor ce nu au fost încasate sub durata concediilor precum şi contravaloarea biletelor de avion.

Formulând acest capăt de cerere, apelantul urmăreşte acordarea, pe de o parte, a unei plăţi din cheltuielile judiciare efectuate sub durata procedurilor judiciare, iar pe de altă parte, solicită acordarea celorlalte cheltuieli extrajudiciare pretins a fi suportate sub durata litigiilor purtate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, este de precizat faptul că temeiul juridic al acordării acestor cheltuieli este culpa procesuală, rezolvarea unei astfel de cereri depinzând de cea a acţiunii principale.

Cu privire la călătoria efectuată de apelant în România în cursul lunii iunie 2003, instanţa constată într-adevăr faptul că acesta a fost prezent personal în faţa Curţii de Apel Timişoara în data de 3 iunie 2003 în vederea susţinerii cererii de repunere pe rol a Dosarului nr. 8532/C/2003.

Acest dosar a avut însă ca obiect principal constatarea faptului că imobilul în legătură cu care apelantul emite pretenţii în prezenta cauză, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, acţiunea fiind îndreptată, în principal, împotriva Consiliului Local Timişoara în reprezentarea Statului Român, calitate procesuală pasivă având şi SC C. SA Timişoara faţă de capătul de cerere vizând radierea dreptului de administrare deţinut de aceasta.

De observat este faptul că în cadrul acelui dosar reclamantul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, cheltuieli ce i-au fost şi acordate în cuantum de 7.602.500 RON, reprezentând taxe judiciare şi onorarii avocaţi, fiind stabilite în mod solidar în sarcina celor doi pârâţi. Prin urmare din moment ce cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost soluţionată irevocabil, reclamantul nu mai poate pretinde pe cale separată, acordarea altor cheltuieli suplimentare care nu au fost valorificate la data respectivă.

Pe de altă parte, cheltuielile efectuate în cadrul acelui dosar, nu s-ar putea solicita doar de la pârâta SC C. SA din moment ce aceasta a stat în judecată alături de Consiliul Local Timişoara împotriva căruia a fost îndreptată în principal acţiunea după cum s-a arătat mai sus şi cum aceştia au fost obligaţi în solidar şi în cazul prezentei cereri care are practic un caracter accesoriu soluţia ar fi fost aceeaşi fiind determinată de soluţia din litigiul iniţial.

Referitor la cheltuielile efectuate în luna septembrie 2003, se constată de asemenea, faptul că apelantul a fost prezent la termenul din 3 septembrie 2003 în Dosarul nr. 7606/2003 însă asistat de avocat G.D.

Prin urmare, cum la acea dată apelantul beneficia de serviciile profesionale ale unui avocat ales, nu se poate susţine că prezenţa sa ar fi fost necesară şi că s-ar fi impus realizarea unor cheltuieli suplimentare cu apărarea sa procesuală, împrejurare faţă de care nu se justifică acordarea cheltuielilor solicitate nici cu ocazia acelei deplasări.

Tot în acelaşi sens se impuse a se lua în considerare jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului conform căreia partea care a câştigat procesul, nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (Costin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României).

Nefondată este şi solicitarea de acordare a cheltuielilor efectuate în luna iulie 2004 - august 2004, intimata SC C. SA emiţând decizia de restituire în cursul lunii iunie 2004, ulterior acestei date apelantul întâmpinând dificultăţi în a intra în posesia imobilului din partea SC A. SRL împotriva căreia a şi demarat procedura execuţională.

Cât priveşte prezenţa apelantului în şedinţa din 24 august 2004 în Dosarul nr. 10278/2004 al Judecătoriei Timişoara se constată că acest dosar are ca obiect contestaţia la executare formulată de către SC A. SRL, intimata SC C. SA neavând calitatea de parte, aşa încât solicitarea cheltuielilor de judecată de la aceasta nu are nici un fundament.

Totodată, nu se justifică nici acordarea celorlalte cheltuieli extrajudiciare pretins a fi efectuate de apelant, obligaţia achitării decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., faptă ce nu se poate reţine în sarcina intimatei, după cum s-a subliniat şi în privinţa celorlalte capete de cerere, împrejurare faţă de care răspunderea sa este exclusă şi din acest punct de vedere.

Mai mult, după cum corect a reţinut şi prima instanţă prin probele administrate în cauză nu s-a reuşit a se dovedi faptul că concediile fără plată au fost luate exclusiv în vederea susţinerilor cauzelor aflate pe rolul instanţelor, respectiv că, călătoriile în România au fost efectuate cu acelaşi scop.

Pentru considerentele anterior expuse se constată a fi corectă şi soluţia în privinţa cheltuielilor solicitate ca reprezentând taxe telefon şi corespondenţă, faţă de care reclamantul nu a adus nici o dovadă.

Neputând fi reţinute, aşadar, niciuna din criticile invocate la adresa hotărârii apelante, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. s-a respins apelul ca nefondat, fiind menţinută ca legală şi temeinică hotărârea apelată.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat să plătească părţii intimate suma de 81.334,12 lei RON cheltuieli de judecată în apel, sumă ce reprezintă onorariu avocaţial.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.E.

Înalta Curte constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantul a exercitat calea de atac şi împotriva Încheierii de şedinţă din 7 aprilie 2009, precum şi împotriva Încheierii din 19 octombrie 2011.

Referitor la încheierea de şedinţă din 7 aprilie 2009, se susţine că judecătorii recuzaţi, care au pronunţat Decizia nr. 23/A din 11 februarie 2009 în Dosarul nr. 856/59/2007, s-au antepronunţat în cauză, iar prin respingerea cererii de recuzare s-a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.

De asemenea, s-au încălcat dispoziţiile legale referitoare la disjungere şi cerinţa de a respecta procesul aleatoriu de distribuţie a dosarelor.

Referitor la încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2011, se susţine că instanţa a ignorat faptele şi a încălcat prevederile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., respingând cererea de suspendare a procesului, după ce în data de 19 ianuarie 2011 a amânat în mod excesiv cauza, până în 19 octombrie 2011, pentru motivul: „Apreciind utilă cauzei emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea solicitării comunicării in extenso a Ordonanţei de începere a urmăririi penale în Dosarul nr. 37/P/2006 împotriva învinuiţilor M.R. şi B.R.".

În susţinerea acestei cereri se arată că începerea urmăririi penale de către DNA şi posibila condamnare penală a unui lichidator P.C.M.C., R.B., ce a condus lichidarea SC C. SA în Timişoara, şi cea a judecătorului sindic R.M. (deja condamnată penal pentru fapte similare) pentru ilegalităţile ce le-au comis, ilegalităţi ce sunt sursa daunelor pretinse în cadrul acestui dosar, ar duce în mod indiscutabil la o înrâurire directă asupra prezentului caz. A nega acest fapt este o negare a realităţii, a dovezilor şi susţinerilor pe care le-a făcut instanţa Curţii de Apel Oradea.

În continuare, recurentul reclamant critică Decizia nr. 207 din 26 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 131/35/2009*, invocând repetate erori de citare şi documente omise de la înregistrarea în dosar.

În acest sens se susţine că instanţa de apel a citat în mod repetat părţile în aşa fel încât să excludă de la citare pe pârâtul P.C.M.C. din Dosarul nr. 856/59/2007. Această excludere de la citare, ce nu este bazată pe vreo decizie legală a instanţelor a fost folosită de către pârâţi pentru a motiva cererile lor de a găsi pârâtul P.C.M.C. nevinovat de ilegalităţile pe care le-a comis în acest caz.

Instanţa Curţii de Apel Timişoara nu a înregistrat în dosar copia faxului „transmis de către d-nul A.N., administrator Am. SRL cu nr. 881 din 28 iunie 2004 către d-nul E.R. de la P.C.M.C." ce se găseşte la finele dosarului, după fila 183 (prins doar cu o agrafa mare de un document care a fost depus împreună cu o copie a motivelor de apel depuse pe 18 ianuarie 2008 de către pârâţi), document ce dovedeşte convenienţa dintre pârâţi în scopul declarat de a comite ilegalităţi ce au prejudiciat reclamantul în drepturile de proprietar asupra imobilului restituit.

Se susţine, în continuare, că instanţa de apel a enumerat în mod incorect criticile şi argumentele pe care reclamantul le-a adus împotriva sentinţei primei instanţe şi că a omis în mod grav şi deliberat a enumera (la nivelul motivelor în drept şi fapt), cerceta şi analiza refuzul  restituirii  în  natură  a imobilului al SC C. SA (în lichidare) prin P.C.M.C..

Această omisiune este esenţială şi alterează în mod grav decizia curţii de apel. Fără menţionarea refuzului restituirii în natură a imobilului de către SC C. SA (în lichidare), refuz ce este răspunsul deţinătorului la cererea de restituire în natură a imobilului, şi fără a analiza motivele de refuz şi legalitatea acestora prin prisma Legii nr. 10/2001, decizia Curţii de Apel este în mod flagrant nejudicioasă şi ilegală.

Totodată, deşi se referă repetat la litigiile aflate pe rolul instanţelor ce au avut ca obiect imobilul, instanţa de apel a ignorat în mod vădit să menţioneze şi să se pronunţe în problema sursei acestor litigii, respectiv decizia ilegală de refuz a restituirii în natură a imobilului semnată de reprezentantul lichidatorului E.R.

Numai prin omisiunea analizării refuzului restituirii în natură a imobilului, instanţa de apel, poate ajunge la concluzia greşită că ar fi existat neclarităţi ce ar fi împiedicat restituirea în natură a imobilului revendicat. Ori restituirea fiind făcută în baza celor 4 argumente ilegale ce se regăsesc în refuzul restituirii în natură al P.C.M.C. (semnatar fiind E.R.), instanţa de apel nu poate schimba realitatea şi pretinde că refuzul restituirii a fost făcut în baza altor argumente ce nu există în respectivul document.

Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 498/2003.

Bazându-se pe o descriere a faptelor ce omite refuzul ilegal al restituirii în natură, instanţa de apel a purces a exclude introducerea imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii de lichidare judiciară în baza Legii nr. 64/1995. Această decizie de a nu găsi ilegală tranzacţia efectuată între SC C. SA (în lichidare) prin P.C.M.C. şi A., în speţă, contractul de cesiune de creanţă, a fost motivată în drept, astfel:

„Este adevărat faptul că Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe întregul parcurs al procedurii speciale, însă reclamantul nu se poate prevala de aceste dispoziţii, care nu erau în vigoare la data încheierii contractului de cesiune (13 decembrie 2001)".

Se relevă un caz flagrant de încălcare a drepturilor omului, de acces la o justiţie imparţială, Curtea de Apel Oradea negând aplicarea unei jurisdicţii legale de la o dată specifică, 14 noiembrie 2001, pretinzând că se aplică doar cu începere din anul 2003.

Pârâta C. prin P.C.M.C. şi P.C.M.C. în nume propriu, nu numai că nu au restituit imobilul liber de sarcini, dar au şi adăugat o sarcină adiţională, indicând către A. că aceştia ar avea un drept la 150.000 DOLARI S.U.A. în baza contractului de cesiune de creanţă (a se vedea comunicaţia lichidatorului Dan Pascu către SC A. SRL).

Concluzionând, sursa şi cauza refuzului punerii în posesie a imobilului şi necesitatea de a utiliza un executor judecătoresc este încălcarea de către C. prin P.C.M.C. a obligativităţii restituirii imobilului liber de sarcini (această obligaţie impune anularea contractului de cesiune de creanţă, cerinţa ce nu este încă îndeplinită).

Se invocă, în continuare, interpretarea greşită a textelor de lege şi a dovezilor referitoare la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtelor P.C.M.C. şi SC C. SA prin P.C.M.C. la despăgubiri pentru degradările aduse imobilului.

Curtea de Apel Oradea a interpretat în mod greşit art. 42 din Legea nr. 10/2001, scoţând persoana deţinătoare SC C. SA prin P.C.M.C. de sub responsabilitatea ce îi revine pentru daunele pricinuite imobilului de la data solicitării până la data punerii în posesie.

Instanţa de apel, în baza analizei incorecte a prevederilor Legii nr. 10/2001, a exclus dovezile depuse la dosar prin care s-au dovedit degradările imobilului.

De asemenea, instanţa a exclus necesitatea de a se face o expertiză în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

În cazul când ar fi decis că o expertiză nu este necesară, instanţa era obligată să accepte pretenţiile reclamanţilor ca atare, având în vedere responsabilitatea legală ce aparţine C.-ului ca deţinător al imobilului.

Referitor la pretenţiile referitoare la cheltuielile de judecată, instanţa le-a analizat sumar şi a concluzionat în mod greşit în baza unor criterii neriguroase.

Se susţine în acest sens că instanţa de apel a ignorat argumentele, fără a le menţiona, pentru a decide asupra acestora.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte recursul declarat, în condiţiile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., împotriva Încheierii din 7 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în Dosarul nr. 131/35/2009, se constată că prin această încheiere s-a respins cererea de recuzare formulată de petentul S.E. împotriva doamnelor judecător D.C. şi D.M., ca neîntemeiată.

Susţinerile recurentului reclamant în sensul că prin pronunţarea deciziei nr. 23/A din 11 februarie 2009, în Dosarul nr. 856/59/2007, de către aceeaşi judecători, s-au încălcat dispoziţiile legale referitoare la disjungere şi cerinţa de a respecta procesul aleatoriu de distribuţie a dosarelor sunt nefondate.

În speţă, în şedinţa publică din 4 februarie 2008, Curtea de apel a disjuns apelul declarat de pârâta SC P.C.M.C. SRL, care viza calitatea sa procesuală pasivă de a sta în proces în nume propriu, şi apelul reclamantului S.E. declarat cu privire la acelaşi aspect, de apelul declarat de reclamant şi care priveşte fondul cauzei, respectiv prejudiciul cauzat prin fapte săvârşite cu vinovăţie de către pârâţi.

Din motivarea acestei încheieri, Înalta Curte constată că măsura disjungerii a fost dispusă de instanţa de apel în interesul facilitării judecăţii apelurilor şi a unei mai bune administrări a justiţiei, fără a se încălca vreo dispoziţie legală sau prevederile din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (art. 99 alin. 4). Constatarea în fapt a existenţei împrejurărilor cerute pentru disjungere este o chestiune lăsată la libera apreciere a instanţei, cu condiţia ca părţile să-şi păstreze neschimbate drepturile pe care le aveau.

Susţinerea recurentului reclamant că judecătorii recuzaţi s-au antepronunţat în cauză, nu poate fi primită din următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr. 23/A din februarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 856/59/2007, Curtea de apel a admis apelul declarat de pârâta SC P.M.C.M. SRL, în contradictoriu cu intimatul S.E., împotriva Sentinţei civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.M.C.M. SRL, de a sta în proces în nume propriu.

S-au menţinut dispoziţiile sentinţei privind calitatea de reprezentant a SC P.M.C.M. SRL, de lichidator judiciar al pârâtei SC C. SA.

S-a respins apelul reclamantului S.E. împotriva aceleiaşi sentinţe sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.M.C.M. SRL, în nume propriu.

S-au disjuns cererile apelantului-reclamant formulate în apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, care privesc fondul cauzei, fixându-se termen de judecată la data de 8 aprilie 2009.

Cu privire la cheltuielile de judecată s-a dispus a fi avute în vedere la soluţionarea apelului privind fondul cauzei.

Decizia nr. 23/A din 11 februarie 2009 a rămas irevocabilă, ca urmare a constatării nulităţii recursului declarat împotriva acesteia prin Decizia nr. 8065 din 8 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 856/59/2007.

Aşadar, prin această hotărâre instanţa de apel nu a analizat apelul declarat de reclamantul S.E. referitor la fondul litigiului, pe care de altfel, l-a disjuns, ci numai aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.M.C.M. SRL, în nume propriu.

Prin urmare, nu se poate reţine că judecătorii cauzei s-au antepronunţat asupra fondului litigiului, respectiv, nu se poate reţine că doamnele judecător şi-au spus părea în legătură cu pricina care urma să se judece pe fond şi care s-a finalizat prin decizia pronunţată în dosarul disjuns, nr. 131/35/2009, atacată cu recurs în prezenta cauză.

Drept consecinţă, în mod corect s-a apreciat prin încheierea recurată, că situaţia expusă de petent nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., nefiind vorba despre o antepronunţare în cauză, dar nici de încălcarea dreptului petentului la un proces echitabil.

Respingerea cererii de recuzare prin încheierea recurată nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.

Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii petentului. Împrejurarea că reclamantul se adresează instanţei printr-o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie, iar solicitarea nu i-a fost admisă pe motiv că situaţia expusă de petent prin cerere nu se încadrează în art. 27 pct. 7 C. proc. civ., reprezintă o analiză a cererii ce poartă asupra dreptului petentului de a se asigura imparţialitatea obiectivă a judecătorilor cauzei şi nicidecum o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva Încheierii din 19 octombrie 2011, prin care instanţa de apel a respins cererea de suspendare formulată de apelantul reclamant, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a constatat dosarul în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbaterea apelului, înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, aceasta apreciind în mod corect asupra faptului că soluţia ce urmează a se pronunţa în cauza penală invocată nu are înrâurire directă, hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauza pendinte, raportat şi la obiectul acesteia din urmă. Astfel, rezoluţia de începere a urmăririi penale vizează fapte săvârşite de judecătorul sindic şi reprezentantul lichidatorului judiciar având legătură cu revendicarea imobilului în litigiu, pe când acţiunea de faţă are ca obiect pretenţii.

Prin urmare, în cauză, nu s-a tăcut dovada certă că urmărirea penală s-a început pentru o infracţiune care ar avea înrâurire directă, hotărâtoare asupra soluţionării acţiunii civile pendinte, instanţa putând să aprecieze, în condiţiile unei suspendări facultative, nu obligatorii, în ce măsură sunt îndeplinite şi dovedite condiţiile textului de lege.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei civile nr. 207 din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 131/35/2009, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.

În analiza ce urmează, Înalta Curte aminteşte că a motiva recursul înseamnă a arăta motivul de recurs, prin identificarea unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici pertinente privind modul de judecată al instanţei anterioare, care să se circumscrie sferei de incidenţă a motivului de nelegalitate invocat.

În condiţiile art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie Decizia civilă nr. 207 din 26 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 131/35/2009 de Curtea de Apel Oradea, context în care, Înalta Curte nu va supune controlului judiciar de faţă susţinerile recurentului reclamant privind excluderea de la citare a pârâtului P.C.M.C. în Dosarul nr. 856/59/2007, deoarece acest dosar a fost soluţionat în mod irevocabil prin Decizia nr. 8065 din 8 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

De asemenea, nu va supune analizei de faţă susţinerile privind omisiunea înregistrării unor documente la dosar, Înalta Curte constatând că acestea nu au legătură cu decizia ce face obiectul recursului pendinte.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel a enumerat în mod incorect criticile şi argumentele pe care acesta le-a adus împotriva sentinţei primei instanţe şi că a omis în mod grav şi deliberat a enumera (la nivelul motivelor în drept şi fapt), cerceta şi analiza refuzul restituirii în natură a imobilului al SC C. SA (în lichidare) prin P.C.M.C., Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod judicios cadrul procesual, arătând că „tema pretenţiilor şi probaţiunii în speţa dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtei SC C. SA prin lichidatorul său judiciar SC P.C.M.C. SRL la plata contravalorii lipsei de folosinţă în cuantum de 474.540 Euro, reprezentând contravaloarea chiriei neîncasate pe perioada 10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004, pentru imobilul construcţie şi teren situate în Timişoara, str. 7 Aprilie 1929 nr. 9; plata sumei de 10.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru degradările aduse imobilului după data notificării sale şi predarea efectivă; plata sumei de 44.289 Euro, reprezentând concedii fără plată şi alte cheltuieli efectuate de reclamant pe parcursul derulării întregii proceduri demarate în vederea redobândirii imobilului".

Dacă judecata în apel s-a făcut în aceste limite, cu atât mai mult instanţa de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a stării de fapt şi de drept, respectiv a tuturor proceselor demarate de reclamant în vederea redobândirii în natură a imobilului litigios, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, prin care pot fi formulate şi analizate numai criticile calificate de art. 304 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte va lua în examinare doar acele critici de nelegalitate ce ar putea fi, eventual, încadrate în motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit acestei norme procedurale, hotărârea atacată este greşită atunci când instanţa a dat o interpretare greşită textului de lege aplicabil, corespunzător situaţiei de fapt reţinute.

Se susţine de către recurentul reclamant, că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 498/2003, deoarece nu a anulat contractul de cesiune de creanţă încheiat la data de 13 decembrie 2001, „cerinţă ce nu este încă îndeplinită".

În speţă, criticile legate de operaţiunea încheierii contractului de cesiune de creanţă, în privinţa căruia recurentul susţine că a fost încheiat tocmai pentru a împiedica restituirea imobilului, nu sunt fondate, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prin acest contract încheiat la data de 13 decembrie 2001, SC C. SA s-a obligat a transmite către SC A. SRL dreptul de proprietate corespunzător asupra sediului SC C. SA, în cazul soluţionării favorabile a procedurilor de restituire şi obţinerii titlului de proprietate asupra imobilului. Deci, prin acest contract nu s-a realizat înstrăinarea imobilului, ci s-au transmis drepturile litigioase în privinţa acestuia între SC C. SA şi SC A. SRL, neputându-se concluziona, prin urmare, că această operaţiune juridică l-a prejudiciat în vreun fel pe recurentul reclamant.

O asemenea analiză a fost efectuată de instanţa de apel, urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte SC C. SA prin lichidatorul său judiciar SC P.C.M.C. SRL, în cadrul acţiunii în pretenţii supusă judecăţii de faţă.

O altă critică de recurs se referă la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 41 - fost art. 42 - din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel scoţând persoana deţinătoare, SC C. SA prin P.C.M.C., de sub responsabilitatea ce îi revine pentru daunele pricinuite imobilului de la data solicitării până la data punerii în posesie asupra imobilului.

Se susţine în acest sens că instanţa de apel, în baza analizei incorecte a prevederilor Legii nr. 10/2001, a exclus dovezile depuse la dosar prin care s-au dovedit degradările imobilului. De asemenea, instanţa a exclus necesitatea de a se face o nouă expertiză în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. În cazul în care a decis că o expertiză nu este necesară, instanţa era obligată să accepte pretenţiile reclamantului ca atare, având în vedere responsabilitatea legală ce aparţine C.-ului ca deţinător al imobilului.

În ceea ce priveşte critica relativă la modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri pentru degradările aduse imobilului, soluţia instanţei de apel este cea corectă, fiind bazată pe o interpretare judicioasă a dispoziţiilor art. 41 -fost art. 42 - din Legea nr. 10/2001.

Potrivit textului de lege, deţinătorii imobilelor care urmează a fi restituite în natură au obligaţia de a conserva situaţia fizică actuală a acestora.

Prin urmare ei vor putea fi obligaţi la plata despăgubirilor către persoana îndreptăţită pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilelor după data intrării în vigoare a legii.

Pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilului anterior intrării în vigoare a legii deţinătorul nu răspunde, art. 9 statuând că imobilele preluate abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Potrivit textului de lege, pentru constatarea stării actuale a imobilului persoana îndreptăţită îi va solicita deţinătorului acestuia întocmirea unui act constatator, deţinătorul fiind obligat ca în termen de 15 zile de la primirea cererii să invite persoana îndreptăţită şi să încheie în prezenţa sa un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului.

Dacă deţinătorul imobilului nu-şi îndeplineşte în termen obligaţia, persoana îndreptăţită se poate adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul - verbal.

Analizând dispoziţiile legale invocate se constată instituirea unei obligaţii de întocmire a unui act constatator şi a procesului-verbal în sarcina deţinătorului imobilului, obligaţie care devine însă activă numai în momentul cererii formulate în acest sens de către persoana îndreptăţită.

În speţă, s-a reţinut în fapt, că recurentul reclamant nu a făcut dovada cererii adresate cu această solicitare intimatei pârâte, deţinătorul imobilului, astfel încât nu i se poate imputa neîntocmirea actului constatator.

S-a reţinut, de asemenea, din probele administrate, că recurentul reclamant nu a reuşit a face dovada faptului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, intimata SC C. SA ar fi adus imobilului anume stricăciuni sau degradări de natură a conduce la angajarea răspunderii sale delictuale.

În acest context al considerentelor, Înalta Curte apreciază că susţinerile privind aprecierea greşită a dovezilor depuse la dosar, prin care s-au dovedit degradările imobilului, şi necesitatea efectuării unei noi expertize în cauză, nu mai pot fi valorificate pe calea recursului, neexistând în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. un motiv care să permită cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, săvârşite de către instanţa a cărei hotărâre se atacă.

O ultimă critică se referă la modul de soluţionare a pretenţiilor referitoare la cheltuielile de judecată solicitate, cu privire la care recurentul reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel a ignorat argumentele aduse, le-a analizat sumar şi a concluzionat în mod greşit în baza unor criterii neriguroase.

Verificând hotărârea recurată sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat pe larg toate argumentele aduse în susţinerea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de judecată, în raport de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, rezolvarea acestei cereri făcându-se în acord cu rezolvarea acţiunii deduse judecăţii.

Nu rezultă din motivul de recurs astfel formulat, în ce măsură instanţa de apel nu a interpretat sau aplicat corect textul de lege incident în această materie (art. 274 C. proc. civ.), la situaţia de fapt stabilită pe baza dovezilor administrate în acest sens.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia stabilită în speţă, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva Deciziei civile nr. 207 din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, precum şi împotriva Încheierilor din 7 aprilie 2009 şi 19 octombrie 2011 ale aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 559/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 557/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 557/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 559/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs