ICCJ. Decizia nr. 559/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 559/2013
Dosar nr. 40586/3/2009
Şedinţa publică din 7 februarie 2013
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 14 octombrie 2009 sub nr. 40586/3/2009, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate, posesie şi folosinţă imobilul teren situat în Bucureşti, Calea Văcăreşti nr. 236, sector 4, precum şi plata de despăgubiri pentru construcţia demolată şi pentru lipsa de folosinţă a bunului începând cu data introducerii acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1296 din 14 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea restrânsă formulată de reclamanta C.E. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta C.E.
Prin Decizia civilă nr. 210A din 22 mai 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta C.E., a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis cererea reclamantei astfel cum a fost restrânsă, a dispus restituirea către reclamantă a terenului situat în Bucureşti, Calea Văcăreşti nr. 236 E, sector 4, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert U.L.D. între coordonatele: 1-2-3-4-5-5-A-B-C-8-9-10-1 (cu excluderea suprafeţei de 28 m.p. marcată între punctele 5-6-7-C-B-A-5), a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 28 m.p. situată la aceeaşi adresă, care vor fi acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.
În baza art. 246 C. proc. civ., Curtea de apel a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capetelor 2 şi 3 de cerere privind acordarea de despăgubiri privind construcţia demolată şi lipsa de folosinţă. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat pe intimatul-pârât la 7.006 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că la termenul din data de 30 septembrie 2010 reclamanta personal, prezentă în faţa tribunalului, a declarat că renunţă la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi că renunţă la judecata capetelor doi şi trei de cerere, care vizau acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată şi respectiv despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului începând cu data acţiunii.
Prin sentinţa apelată instanţa a luat act doar de renunţarea la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, însă nu s-a luat act de renunţarea la judecata capetelor doi şi trei de cerere.
Mai mult, tribunalul a analizat pe fond pretenţia de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă (nu a analizat şi cererea de despăgubiri pentru construcţia demolată), respingând această pretenţie ca neîntemeiată.
Curtea a constatat că această soluţie s-a dat cu încălcarea art. 246 C. proc. civ., întrucât faţă de manifestarea de voinţă exprimată de către reclamantă măsura tribunalului ar fi trebuit să fie de a lua act de actul de dispoziţie, fără a se mai pronunţa pe fondul acestor capete de cerere.
Constatând încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Curtea a schimbat în apel sentinţa tribunalului cu privire la acest aspect, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capetelor doi şi trei de cerere.
În ce priveşte capătul unu de cerere, care viza în mod esenţial soluţionarea pe fond a notificării nr. 558/2001 adresată de reclamantă Primăriei municipiului Bucureşti, în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la terenul din Bucureşti, str. Văcăreşti nr. 236, sector 4, Curtea a constatat că prin probele administrate în apel reclamanta a dovedit în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 că imobilul din Bucureşti, Calea Văcăreşti, în suprafaţă de 620 m.p. teren a fost preluat de către stat prin expropriere de la autorii săi.
Astfel, s-a depus la dosar (f. 14-18 dosar apel) Decretul nr. 426 din 30 octombrie 1978 privind exproprierea mai multor suprafeţe de teren, împreună cu construcţiile aferente, în tabelul anexă la decret la poziţia 4 fiind menţionaţi G.C. şi G.E., drept proprietari expropriaţi pentru imobilul situat în Bucureşti, Calea Văcăreşti nr. 236 F, sector 5, reprezentând un teren în suprafaţă de 620 m.p. şi construcţie.
Această situaţie este confirmată şi de toate celelalte probe administrate în cauză, respectiv relaţiile referitoare la situaţia juridică a imobilului comunicate de P.M.B. şi DITL Sector 4 Bucureşti, atât în faţa tribunalului, cât şi în faţa instanţei de apel.
Cât priveşte numărul poştal al imobilului, menţionat în cuprinsul actului de expropriere ca fiind numărul 236 F şi întinderea acestui teren, Curtea a reţinut că, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în apel de doamna expert U.L.D. (f. 80-85 dosar apel) folosindu-se planurile cadastrale existente la nivelul anului 1978, anul exproprierii, au fost identificate imobilele de la numerele 236 E şi 236 F, rezultând că terenul de la numărul 236 F - la nivelul anului 1978 - avea la acel moment o suprafaţă de 150,80 m.p, în vreme ce imobilul de la nr. 236 E - la nivelul anului 1978 - avea la acel moment suprafaţa de 619,93 m.p, rotund aşadar 620 m.p.
Curtea a avut în vedere faptul că în acelaşi tabel anexă la Decretul nr. 426/1978 de expropriere la poziţia 3 este menţionat proprietarul expropriat G.P., cu imobil expropriat în Calea Văcăreşti nr. 236 E în suprafaţă de 150 m.p.
Coroborând aceste probe, Curtea a constatat ca fiind corectă aprecierea expertului care concluzionează că de fapt imobilul preluat de la autorii reclamantei se identifică cu cel figurat pe planul cadastral din anul 1978 cu numărul 236 E, numărul 236 F corespunzând de fapt proprietăţii expropriate de la numitul G.P. în suprafaţă de 150 m.p.
Aceeaşi situaţie rezultă şi din fişa tehnică a imobilului încheiată la nivelul anului 1978 - fila 89 dosar fond - în care imobilul proprietatea lui G.C. în suprafaţă de 620 m.p. (real) este menţionat la adresa din Calea Văcăreşti nr. 236 E, sector 5.
În concluzie, faţă de aceste probe, Curtea a reţinut că proprietatea expropriată de la autorul reclamanţilor a avut suprafaţa de 619,93 m.p., conform calculului făcut de expert, şi a purtat numărul poştal 236 E pe Calea Văcăreşti.
Cu privire la situaţia actuală a terenului şi la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii către reclamantă, Curtea a reţinut că din acelaşi raport de expertiză a rezultat că terenul în discuţie este liber de construcţii şi amenajări de interes public, cu excepţia unei suprafeţe de 28 m.p. care este încorporată în proprietatea particulară vecină.
S-a verificat de către Curte situaţia urbanistică a acestei suprafeţe şi s-a relevat, din relaţiile comunicate de P.M.B şi Primăria Sectorului 4, că nu figurează la această adresă o parcare amenajată şi nici autorizaţie de construire eliberată.
S-au făcut verificări şi la OCPI Bucureşti, iar prin adresa depusă la fila 123 dosar apel s-a comunicat că nu figurează cu număr cadastral înscris în cartea funciară nici un imobil la adresa în discuţie.
În consecinţă, Curtea a constatat că nu există nici un impediment pentru restituirea în natură către reclamantă a terenului în litigiu, cu excepţia suprafeţei de 28 m.p. care nu se află în deţinerea intimatei-pârâte. Aşadar, în baza art. 10 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 se cuvine a fi restituită în natură către reclamantă suprafaţa de teren liberă de orice amenajări, astfel cum a fost identificată prin expertiza efectuată în apel. În ce priveşte această suprafaţă de teren de 28 m.p. s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând modificarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul a susţinut că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovada dreptului de proprietate, în sensul că reclamanta nu a depus un act doveditor al dreptului de proprietate al autorilor săi, respectiv un act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, ori act sub semnătură privată asupra imobilului revendicat. De asemenea, a susţinut că exproprierea imobilului în litigiu prin Decretul nr. 426/1978 nu constituie o preluare abuzivă, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada că despăgubirile acordate nu reprezentau valoarea reală de la momentul exproprierii. De asemenea, nu s-au făcut dovezi că reclamanta a primit despăgubiri pentru acest imobil, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Intimata-reclamantă C.E. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că a făcut dovada calităţii sale de succesoare a autorilor de la care imobilul a fost expropriat, dovada dreptului de proprietate al autorilor, precum şi dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul lipsei dovezii dreptului de proprietate al autorilor reclamantei, nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 „ (1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare" făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei ce îl invocă.
Legiuitorul, ţinând seama de contextul socio-istoric al perioadei adoptării actului normativ arătat, a constituit o prezumţie relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite prin art. 24, în sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cele înscrise în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare.
Aşadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisurile depuse de reclamantă reprezintă acte doveditoare în sensul legii şi dacă în raport de menţiunile decretului de expropriere dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate de instanţă.
Or, actul de autoritate prin care s-a dispus exproprierea, respectiv Decretul nr. 426/1978 (filele 14-16 dosar apel) cuprinde în anexă menţiunea că de la proprietarii G.C. şi G.E. s-a expropriat teren în suprafaţă de 620 mp cu construcţie, situat în municipiul Bucureşti, Calea Văcăreşti nr. 236 F, sector 5. În acelaşi timp, recurentul-pârât nu a făcut vreo probă contrară cu privire la drept sau la întinderea acestuia, în condiţiile în care calitatea reclamantei de moştenitor a autorilor săi G. nu a fost contestată.
De altfel, critica este formulată generic, fără referire la înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în apel şi pe care instanţa şi-a întemeiat hotărârea şi care nu puteau fi avute în vedere de prima instanţă.
Ca nefondată se va privi şi critica referitoare la lipsa caracterului abuziv al preluării, ca urmare a acordării unei drepte şi prealabile despăgubiri pentru bunul expropriat.
Niciodată pe parcursul procesului pârâtul nu s-a apărat de maniera că pentru bunul în litigiu s-au primit despăgubiri şi nici a făcut vreo dovadă în acest sens. Mai mult, la dosarul cauzei există o dovadă în sensul contrar, respectiv adresa nr. 6947 din 16 noiembrie 1993 emisă de SC AVL Berceni SA, potrivit căreia pentru terenul în suprafaţă de 620 mp nu s-au acordat despăgubiri (fila 40 dosar fond).
De aceea, Înalta Curte constată că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care definesc noţiunea de imobil preluat abuziv prin includerea atât a imobilelor preluate fără titlu valabil, cât a celor preluate cu titlu, în perioada de referinţă a legii.
În fine, ultima critică referitoare la împrejurarea că nu s-au făcut dovezi că reclamanta a primit despăgubiri pentru acest imobil, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, se priveşte ca fiind străină de natura pricinii, astfel încât nu va fi analizată.
Pentru toate aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Deciziei civile nr. 210A din 22 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 562/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 558/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
