ICCJ. Decizia nr. 565/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 565/2013
Dosar nr. 2935/111/2007
Şedinţa publică din 7 februarie 2013
Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii M.F., J.M., C.I. şi V.V. au chemat în judecată Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 198/2004 şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea hotărârilor nr. 242 din 27 martie 2007 şi nr. 243 din 27 martie 2007.
La data de 3 octombrie 2007, intervenienţii M.O.G. şi P.L. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care au solicitat, în principal, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii suprafeţe de teren aparţinând nr. top. 303 şi 304 Satu Barbă (respectiv şi a suprafeţelor de 239 mp. din nr. top. 303 şi de 5967 mp. din nr. top. 304), şi acordarea de despăgubiri la aceeaşi valoare, de 5,22 euro/mp., iar în subsidiar, să de stabilească suma cuvenită cu titlu de despăgubire pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit cotelor de proprietate, aşa cum rezultă din CF 125 Satu Barbă.
În şedinţa publică din data de 26 octombrie 2007, reclamanţii şi-au precizat contestaţia, solicitând exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii suprafeţe a nr. top. 303 şi 304 Satu Barbă, cu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri aferente.
Prin Sentinţa civilă nr. 355/C din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Bihor a respins cererea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere din acţiunea principală, vizând constatarea nulităţii hotărârilor nr. 242 din 27 martie 2007 şi nr. 243 din 27 martie 2007, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au invocat nici o cauză de nulitate, iar din probatoriul administrat nu rezultă nici un motiv pentru anularea acestor hotărâri. Simpla afirmaţie a reclamanţilor că nu le-a fost prezentată documentaţia şi că există neconcordanţă în modul de amplasare a numerelor cadastrale nu constituie un motiv pentru anularea hotărârilor atacate. La fel, nici existenţa unui proces de partaj având ca obiect terenurile expropriate nu constituie un motiv de nulitate a celor două hotărâri.
În ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea principală şi intervenţie privind obligarea Statului Român la exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii suprafeţe de teren, instanţa a reţinut că, din dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanşării procedurii de expropriere de către alte persoane sau autorităţi decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 33/1994. Legea nu prevede nici un drept de iniţiativă în sarcina celui ce urmează a fi sau poate fi expropriat. Dacă în cauză reclamantele au apreciat că exproprierea doar a unei cote părţi din teren le-a creat un prejudiciu suplimentar, acestea puteau solicita ca această împrejurare să se reflecte, eventual, în cuantumul despăgubirilor, însă nu au legitimitatea - din considerentele arătate anterior - de a cere exproprierea întregii suprafeţe de teren.
În ceea ce priveşte capătul subsidiar din cererea de intervenţie în interes propriu, instanţa a constatat că expropriatorul a procedat în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, art. 7 alin. (3) şi art. 11 alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 198/2007, consemnând despăgubirile cuvenite pe numele tuturor coproprietarilor. Ca atare, suma consemnată cu acest titlu urmează a fi partajată cu ocazia soluţionării sistării stării de indiviziune între părţi, suma de bani subrogându-se terenului indiviz.
Ca urmare a respingerii cererilor principale, au fost respinse şi cererile reclamantelor şi intervenientelor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intervenientele M.O.G. şi P.L.
La apelul declarat de apelantele M.O. şi P.L. au aderat reclamanţii V.V., C.I., M.F. şi J.M.
Prin Decizia civilă nr. 27A din 2 mai 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul şi cererea de aderare la apel, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis în parte cererea principală şi în parte cererea de intervenţie, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a parcelei P1 în suprafaţă de 239 mp. formată din cota de 1/1 parte din nr. top. 303/2 şi 303/4 Satu Barbă, constituite în nr. cadastral 508 Abram, a parcelei P2 în suprafaţă de 1567 mp. formată din cota de 567/3003 din nr. top. 304/2 şi cota de 1000/2964 din nr. top. 304/3 Satu Barbă, reprezentând cota de 1567/5967 din nr. cadastral 510 Abram în care sunt constituite şi parcela P3 în suprafaţă de 98 mp. formată din cota de 98/2248 din nr. top 305 Satu Barbă, reprezentând cota de 98/894 din nr. cadastral 514 Abram, astfel cum acestea au fost identificate în completarea la raportul la expertiză întocmit de experţii M.G., M.N.T., P.R.D. din decembrie 2011, pentru preţul de 5,22 euro/mp şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a fost obligat la 500 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantelor interveniente şi 1700 RON în favoarea apelanţilor reclamanţi.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii şi intervenientele au fost coproprietari asupra imobilelor individualizate cu nr. top 303, 304 şi 305 Satu Barbă, înscrise în CF 125 Satu Barbă.
Prin hotărârea nr. 242 din 27 martie 2007 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în localitatea Satu Barbă, comuna Abram, cu nr. top 304 în suprafaţă de 835 mp, identificat cu nr. cadastrale 509 şi 512, cuantumul despăgubirii fiind fixat la suma de 6,11 euro/mp.
Prin hotărârea nr. 243 din 27 martie 2007, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul cu nr. top 303 în suprafaţă de 2815 mp, identificat cu nr. cadastral 499, cuantumul despăgubirii fiind fixat la 5,22 euro/mp.
De asemenea, prin hotărârea nr. 123 din 7 martie 2006 emisă de aceeaşi instituţie, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat cu nr. top 305, în suprafaţă de 1354 mp., identificat cu nr. cadastral 513, cuantumul despăgubirii fiind de 6,11 euro/mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 808 din 13 iulie 2010 pronunţată de Judecătoria Harghita, definitivă şi irevocabilă, s-a sistat indiviziunea asupra imobilelor cu nr. top 303 şi 304 Satu Barbă, prin formarea a două loturi, din care primul lot pentru reclamantele V.V., M.F., J.M., C.l., cuprinzând terenurile cu nr. top nou formate 303/3 în suprafaţă de 1410 mp., 303/4 în suprafaţă de 120 mp., 304/3 în suprafaţă de 2964 mp. şi 304/4 în suprafaţă de 415 mp., iar al doilea lot pentru pârâtele M.O.G. şi P.L. cuprinzând nr. top. nou formate 303/1 în suprafaţă de 1405 mp., 303/2 în suprafaţă de 119 mp., 304/1 în suprafaţă de 27 mp., 304/2 în suprafaţă de 3003 mp. şi 304/5 în suprafaţă de 393 mp.
Este adevărat că Legea nr. 198/2004, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii nu reglementează posibilitatea declanşării procedurii exproprierii de către alte persoane decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 33/1994, însă, în speţă nu se pune problema declanşării acestei proceduri de către reclamanţi, procedura fiind declanşată anterior promovării prezentului litigiu, la iniţiativa Statului Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, instanţa fiind învestită cu exercitarea controlului asupra modului în care exproprierea s-a realizat.
Sunt nefondate susţinerile intimatei în sensul că, în litigiile având ca obiect exproprierile efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004, instanţa de judecată nu este chemată să se pronunţe decât cu privire la justeţea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 198/2004 completându-se cu dispoziţiile generale din legea cadru în materie de expropriere (Legea nr. 33/1994).
Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi din teren sau construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia în raport cu situaţia reală dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar dispunând exproprierea totală.
Prin raportul de expertiză topo întocmit în cauză de experţii M.G.L. şi M.N.T. şi P.R.D. s-au identificat imobilele în litigiu, experţii conchizând, prin completarea la raportul de expertiză întocmit în decembrie 2011 că, din suprafaţa neexpropriată de 7100 mp., suprafaţa aferentă parcelelor PI, P2, P3 identificate conform planului cadastral anexat, este la ora actuală afectată faptic de lucrările aferente autostrăzii, impunându-se din punct de vedere tehnic a fi expropriată.
Prin urmare, pornind de la garanţia conferită dreptului de proprietate atât de Constituţia României cât şi prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, date fiind şi concluziile raportului de expertiză, se impune exproprierea suprafeţei de teren identificată în completarea la raportul de expertiză mai sus menţionată, solicitarea apelanţilor de a se dispune exproprierea totală nefiind justificată.
Cât priveşte preţul pentru care se va dispune exproprierea, se va avea în vedere preţul oferit de expropriator pentru terenul expropriat iniţial (5,22 euro/mp) solicitat şi de apelanţi.
În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nulităţii absolute a hotărârii nr. 242 din 27 martie 2007 şi nr. 243 din 27 martie 2007, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, constatând că nu poate fi reţinut nici un motiv care să conducă la anularea lor.
S-a mai reţinut că, în privinţa capătului subsidiar din cererea de intervenţie în interes propriu, prin care s-a solicitat a se stabili suma cuvenită cu titlu de despăgubire fiecărei persoane îndreptăţite, potrivit cotelor de proprietate astfel cum rezultă din situaţia de CF, soluţia primei instanţe este corectă, întrucât expropriatorul a procedat în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 şi art. 7 alin. (3) şi art. 11 alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 198/2007, consemnând despăgubirile cuvenite pe numele tuturor coproprietarilor, suma urmând a fi partajată ulterior, cu ocazia sistării indiviziunii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
Prin cererea de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.:
Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât niciun text legal nu prevede posibilitatea instanţei de judecată de a dispune exproprierea şi/sau de a stabili despăgubirea pentru un teren care nu a fost expropriat în condiţiile legii.
Astfel, cererea introductivă de instanţă este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 198/2004. Legea specială în materie de expropriere permite sesizarea instanţei de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii (art. 9 din lege), în contextul exproprierii prealabile a terenului.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 198/2004, imobilul expropriat pentru realizarea lucrărilor de drumuri de interes naţional este imobilul pentru care a fost declanşată procedura de expropriere prin hotărâre de guvern, pentru care Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a emis o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii şi pentru care expropriatorul a efectuat plata sau a consemnat despăgubirea. Pentru a considera un imobil ca fiind expropriat, condiţiile menţionate trebuie îndeplinite cumulativ.
În temeiul Legii nr. 198/2004, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor necesare realizării obiectivului de investiţie „Autostrada Braşov - Cluj - Borş" pe teritoriul localităţii Abram, a fost dispusă prin mai multe hotărâri de guvern, dar prin niciuna dintre acestea nu s-a declanşat procedura de expropriere a imobilelor în suprafaţă de 239 mp, având număr cadastral 508, în suprafaţă de 1567 mp, parte din numărul cadastral 510, precum şi în suprafaţă de 98 mp, parte din numărul cadastral 514.
Or, în lipsa unei hotărâri de guvern pentru declanşarea procedurii de expropriere pentru imobilul în cauză, nu poate fi emisă vreo hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii, iar expropriatorul nu are temei pentru efectuarea vreunor plăţi sau consemnări.
Nici prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 - legea generală în materie - cererea nu este admisibilă, având în vedere următoarele aspecte:
Procedura exproprierii, potrivit Legii nr. 33/1994, se derulează în trei etape reglementate distinct de lege, respectiv: declararea de utilitate publică a lucrării, măsuri pregătitoare exproprierii, exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. Primele două etape sunt administrative, iar cea de a treia este judiciară, cu toate consecinţele care decurg de aici. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanţele de judecată după ce s-a făcut declaraţia de utilitate publică a exproprierii în condiţiile prevăzute de lege, or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită şi conduce la respingerea cererii ca neîntemeiată.
Recurentul arată că înţelege să reitereze excepţia tardivităţii cererii prin care reclamanţii au solicitat exproprierea şi a întregii suprafeţe a nr. top 305 Satu Barbă, deşi prin cererea iniţială au solicitat exproprierea totală numai pentru imobilele cu nr. top 303 şi 304 şi invocă, în acest sens, prevederile art. 132 şi 134 C. proc. civ.
În subsidiar, se solicită modificarea hotărârii pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportate la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 24 alin. (4) şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 129 C. proc. civ., art. 1169 C. civ.
Astfel, potrivii art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004: „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii".
Aşadar, voinţa legiuitorului a fost ca prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 să se aplice exclusiv pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru un teren expropriat deja. Acţiunea la care se referă textul citat, respectiv acţiunea formulată în conformitate cu prevederile articolului 9, vizează numai terenurile pentru care „despăgubirile au fost consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2)" (art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004).
Dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 au aplicabilitate în faza contencioasă reglementată de legea generală în materia exproprierii, atunci când instanţa se pronunţă cu privire la măsura exproprierii. Or, Legea nr. 198/2004 (legea specială) nu a reglementat posibilitatea sesizării instanţei pentru a se pronunţa cu priviri la expropriere, astfel că dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 nu pot completa Legea nr. 198/2004.
În speţă, încălcând principiul de drept „specialia generalibus derogant", instanţa de fond sesizată într-o cauză aflată sub incidenţa normei speciale, a tăcut aplicarea unei dispoziţii din norma generală, deşi vădit contrară normei speciale.
Totodată, textul legal în discuţie are incidenţă exclusiv în situaţiile în care instanţa este sesizată de către expropriator, întrucât iniţiativa declanşării procedurii de expropriere nu este recunoscută nici unei persoane fizice sau juridice şi nici instanţei de judecată.
Mai mult, chiar dacă s-ar admite că dispoziţia menţionată ar avea aplicabilitate în cauză (şi nu doar în faza contencioasă reglementată de legea generală în materia exproprierii declanşată la cererea expropriatorului), aceasta reglementează posibilitatea instanţei de a dispune exproprierea totală a unui teren, ori de câte ori exproprierea în parte nu este posibilă.
Or, prin Decizia civilă nr. 27/A din 2 mai 2012. s-a dispus exproprierea unei suprafeţe suplimentare reprezentând 27% din suprafaţa rămasă, iar nu exproprierea totală a terenului intimaţilor.
Se mai arată că, în cazul dedus judecăţii, a fost încălcat rolul activ al judecătorului, prin faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate şi a apărărilor formulate de pârâtă.
Astfel, pârâta a anexat adresa nr. BOCO/14-04/PB/DD/11.5094 din 13 septembrie 2011 şi a învederat instanţei faptul că drumul de piatră şi şanţul care se află pe aceste parcele reprezintă în fapt o cale de acces temporară la lucrările pentru construirea Autostrăzii Braşov-Cluj-Borş, iar după finalizarea acestui obiectiv, terenul pe care se află drumul de acces va fi readus la starea iniţială şi redat proprietarilor.
Totodată, a evidenţiat instanţei de apel faptul că orice aspecte legate de ocuparea unor suprafeţe suplimentare faţă de cele expropriate - în speţă terenurile rămase reclamanţilor şi intervenientelor şi identificate prin nr. cadastrale 508, 510, 514 Abram - sunt de resortul constructorului, în acord cu art. 4.11 din contractul de construire.
Prin urmare, prin raportare la caracterul temporar al drumului amplasat pe parcelele PI, P2 şi P3, şi ţinând cont de faptul că răspunderea pentru edificarea acestuia aparţine constructorului, nu există temei juridic pentru a obliga Statul Român la expropriere.
Pârâta a învederat instanţei atât faptul că, în privinţa imobilelor pentru care experţii au propus exproprierea nu este declarată utilitatea publică, dar şi împrejurarea că o atare utilitate publică nici nu poate fi declarată, atât timp cât drumul şi şanţul aflate pe terenurile în litigiu reprezintă exclusiv o cale de acces temporară la lucrările de construire a autostrăzii.
Toate aceste aspecte nu au fost luate în considerare de către instanţa de apel, iar în decizia recurată nici măcar nu se face vreo referire la aceste apărări.
Se mai arată că nu există temei care să justifice, în speţă, calitatea procesual-pasivă a recurentei, deoarece asupra terenurilor ocupate faptic a fost realizată o cale de acces temporară de către constructorul lucrării de utilitate publică.
Or, în ipoteza în care se va dovedi faptul că drumul de acces către lucrările Autostrăzii Braşov-Borş s-a efectuat fără acordul proprietarilor şi că acestora li s-a cauzat un prejudiciu, singurul în măsură să răspundă este cel care se face vinovat de acest fapt, în temeiul răspunderii civile delictuale.
Referitor la stabilirea unei despăgubiri pentru suprafaţa ocupată în fapt de lucrări, se arată că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 deoarece pe calea expertizei de evaluare urma să se determine numai valoarea imobilului în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele, în raport de valorile înregistrate la momentul pronunţării deciziei, respectiv anul 2012.
Se mai arată că instanţa nu a ţinut cont de întregul material probator administrat în cauză, în special de proba cu înscrisuri, care a relevat faptul că terenurile au fost ocupate de constructor în vederea realizării unei căi de acces temporare la lucrările autostrăzii şi că suprafeţele ocupate nu sunt destinate utilităţii publice.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., deoarece, în măsura în care se va constata că decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, va deveni inutilă analiza celorlalte motive de recurs vizând nelegalitatea hotărârii atrasă de încălcarea ori aplicarea greşită a unor norme de drept material sau procesual.
Prin criticile întemeiate pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a dispus exproprierea unor suprafeţe de teren, la cererea reclamanţilor şi a intervenientelor.
Susţinerile sunt fondate.
Prin art. 2, Legea 198/2004, aplicabilă în cauză, declară de utilitate publică toate lucrările de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, expropriator fiind, potrivit legii, Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A.
În ceea ce priveşte procedura de expropriere, Legea prevede că expropriatorul întocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare (art. 3), pe baza căreia Guvernul aprobă, prin hotărâre, amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului şi sursa de finanţare (art. 4). Potrivit art. 6 din Lege, în termen de 5 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1), expropriatorul numeşte o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi se pronunţă asupra cuantumului despăgubirii, de comun acord cu proprietarul sau cu titularii altor drepturi reale.
Sesizarea instanţei de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 9 din Lege: „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii (..)".
Prin urmare, nici o dispoziţie a Legii nu permite instanţei de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.
În această materie, competenţele instanţei de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparţine.
Trimiterea pe care art. 9 din Legea nr. 98/2005 o face la prevederile art. 21-27 din Legea 33/1994 vizează exclusiv, astfel cum în mod expres rezultă din conţinutul său, stabilirea despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 18 că dispoziţiile sale se completează în mod corespunzător cu cele ale legii generale în materie - Legea nr. 33/1994 - numai „în măsura în care nu prevăd altfel".
Nu sunt întemeiate concluziile instanţei de apel care a apreciat că, deşi potrivit Legii nr. 198/2004, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, posibilitatea declanşării procedurii exproprierii nu poate aparţine altor persoane în afara celor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 33/1994, acţiunea trebuie primită întrucât, în cauză nu se pune problema declanşării acestei proceduri de către reclamanţi, (procedura fiind declanşată anterior promovării prezentului litigiu, la iniţiativa Statului Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA), ci aceea a exercitării controlului asupra modului în care exproprierea s-a realizat.
Nu a rezultat din lucrările dosarului că pentru parcelele de teren pentru care instanţa de apel a dispus exproprierea a fost urmată procedura reglementată de art. 2-5 din Legea 198/2004, chiar dacă o astfel de dovadă a fost produsă pentru parcele învecinate. în plus, pentru considerentele anterior expuse, sesizarea instanţei de către reclamanţi, cu o cerere care să aibă ca obiect exproprierea unor suprafeţe de teren, nu putea fi primită.
În consecinţă, constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanţa de apel a dispus exproprierea unor suprafeţe de teren, în temeiul art 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa, în baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ.. va respinge apelul declarat de interveniente şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 355C din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Faţă de soluţia pronunţată nu vor mai fi analizate celelalte critici care vizează aspecte de drept procesual ori dezlegarea dată de instanţa de apel fondului litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 27A din 2 mai 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de intervenienţi şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 355C din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 566/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 564/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
