ICCJ. Decizia nr. 564/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 564/2013
Dosar nr. 58282/3/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2013
Prin Decizia civilă nr. 168A din 20 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta I. (B.) G. împotriva Sentinţei civile nr. 1655/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că în mod corect tribunalul a constatat aplicabilitatea la speţă a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind preluat de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară, era necesar ca reclamanta să urmeze procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Or, pentru situaţia reclamantei-apelante, al cărei imobil a fost preluat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, a fost adoptată o lege specială de reparaţie, care a reglementat modalităţile juridice de redobândire a bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu a înţeles să uzeze de prevederile acestei legi, în sensul de a formula în termenul şi cu procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta-apelantă a arătat că nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără să învedereze vreun motiv independent de voinţa sa care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.
Prin urmare, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, critica formulată de apelantă - potrivit căreia singurul remediu juridic la îndemâna reclamantei era formularea acţiunii în revendicare, iar nu formularea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 - fiind respinsă de instanţă, în considerarea jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului.
Astfel, Curtea a avut în vedere cauza Faimblat c. României în care Curtea europeană a constatat că respingerea acţiunii pe motiv că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă judecătorească, care era prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a implementat o procedură administrativă prealabilă, urmărea un scop legitim, însă nu era proporţională, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficienţa acestei proceduri, Curtea a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of. Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a decis că instanţele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naţionalizate, chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative.
Prin urmare, folosirea căilor prevăzute de legea specială de reparaţie pentru obţinerea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 constituia singurul remediu eficient pentru reclamantă, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de reclamanţi era una efectivă, având în vedere Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Tot în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului s-a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa modalităţii de reglementare a situaţiei juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.
Un principiu de bază reieşit din studiul jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului aplicat în mod constant de instanţa europeană, este acela conform căruia „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1". Acest principiu îşi are raţiunea în ampla marjă de apreciere pe care o au statele-părţi la Convenţie cu privire la adoptarea sau nu a unei legislaţii de restituire a bunurilor ce au fost preluate de stat înainte de ratificarea Convenţiei, sau cu privire la domeniul de aplicaţie al acestei legislaţii, ele fiind singurele în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, a condiţiilor în care operează restituirea (în natură sau prin echivalent) sau a categoriei persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii. Această regulă a fost aplicată de Curte în cauza Drăculeţ c. României, în care a reamintit că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Respectând marja de apreciere, Statul Român a reglementat condiţiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenţiei, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foştilor proprietari, în natură, imobilele deţinute de la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, şi în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terţi în baza Legii nr. 112/1995 şi cu respectarea acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piaţă a imobilului.
Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa reieşită din cauza Maties c. României, în care plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naţionalizat, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a fost respinsă de Curtea europeană pe considerentul că, deşi prevederile legale în materie (respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente) îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în acest sens.
În mod corect tribunalul a concluzionat că, atât timp cât reclamanta nu a întreprins niciun demers judiciar pentru recuperarea bunului revendicat, conform procedurii reglementate prin Legea nr.
10/2001, nu poate invoca protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, având în vedere că textul convenţional nu garantează dreptul de a obţine un bun.
În jurisprudenţa actuală a Curţii se constată o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul Păduraru c. României, Străin şi Porţeanu în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de bun. În hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii c. României, instanţa europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual" asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare, era necesar ca reclamanta să fie titulara unui „bun" ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa reclamantei, care a stat în pasivitate şi nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietăţii apartamentului în litigiu, nici pe cale administrativă şi nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislaţia specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei-reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
De vreme ce apelanta nu mai poate obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaţionale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
În cauză nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului deoarece apelanta-reclamantă nu are un „bun" în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noţiuni în jurisprudenţa sa, sau în sensul jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală
În ceea ce priveşte critica referitoare la compararea titlurilor de proprietate, prin care apelanta solicită a se face aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din doctrina şi practica anterioară anilor 1990, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a aplicat criteriile de comparare actuale, oferite de Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului în privinţa noţiunii de „bun", respectiv criteriul păstrării siguranţei circuitului civil, sau criteriul referitor la lipsa calităţii de bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru reclamantă, întrucât „simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă" (cauza Poenaru contra României).
Reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 480 C. civ. pentru că, imobilul fiind preluat conform Decretului nr. 92/1950 statul nu a avut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului. Dobândind bunul de la un neproprietar, titlul pârâţilor nu a produs niciodată efectul translativ de proprietate.
Acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, promovată de către reclamantă, nu este condiţionată de anularea actului de vânzare-cumpărare deţinut de către pârâţi.
Hotărârea instanţei de apel este contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Considerentul instanţei de apel potrivit căruia numai pârâţii deţin un „bun" este contrar nu numai normelor cuprinse în legislaţia internă, dar şi jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului.
Instanţa de apel trebuia să reţină că titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul pârâţilor deoarece provine de la adevăraţii proprietari ai imobilului.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru modul defectuos de interpretare şi aplicare în favoarea pârâţilor a principiului securităţii raporturilor civile.
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Motivele de recurs formulate de către reclamantă vizează modul de soluţionare de către instanţa de apel a cererii în revendicare a unui imobil preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, în sensul stabilirii preferabilităţii titlului de proprietate al reclamantei faţă de cel al pârâţilor.
Instanţa de recurs apreciază că instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, pentru stabilirea cadrului de analiză a cererii în revendicare a unui imobil preluat de către stat în perioada anterioară anului 1989.
Tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În speţă, însă, nu se ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un „bun" care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale, şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială. Cu alte cuvinte, doar dacă şi reclamanta are un „bun", asemenea pârâţilor, este utilă verificarea conflictului dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, respectiv a eventualei atingeri aduse dreptului de proprietate al pârâţilor ori securităţii raporturilor juridice, în caz contrar, cererea în revendicare urmând a fi respinsă, fără verificarea celorlalte aspecte menţionate.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantei, instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conţinutul noţiunii, ca vizând atât un „bun actual", cât şi o „speranţă legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.
În jurisprudenţa Curţii s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun".
Astfel, în hotărârea pilot pronunţată în 12 octombrie 2010 în cauza Maria Athanasiu şi alţii împotriva României, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuţie, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).
Reclamanta nu are o hotărâre judecătorească prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietară ai imobilului în litigiu şi se fi dispus restituirea bunului.
Pe de altă parte, din analiza dovezilor administrate în cauză s-a reţinut, în mod corect, faptul că titlul pârâţilor nu a fost anulat, dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 fiind incidente în cauză. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.
În aceste condiţii, titlul pârâţilor s-a consolidat prin faptul neatacării lui în termenul prescris de lege, astfel încât dreptul lor poate fi opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte stabileşte că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei imobilului în litigiu, motiv pentru care este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, în principal în ce priveşte relevanţa bunei-credinţe a subdobânditorului în cadrul cererii în revendicare.
Având în vedere considerentele expuse, criticile formulate de reclamantă nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul acesteia va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I. (B.) G. împotriva Deciziei civile nr. 168A din 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 565/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 563/2013. Civil → |
|---|
