ICCJ. Decizia nr. 5756/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5756/2013
Dosar nr. 20148/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu din 10 decembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 martie 2012 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, reclamanta U.C.L. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul local Constanţa, obligarea pârâţilor, în baza Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a imobilelor situate în Constanţa, staţiunea Mamaia, loturile 14 şi 15 din careul 19, fost bd. R.C., în suprafaţă de 501,95 mp + 478,85 mp, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor la acordarea de măsuri reparatorii constând în echivalentul valoric al imobilului imposibil de restituit.
Ulterior, prin cererea înregistrată la 4 septembrie 2012, reclamanta a cerut introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Serviciului Român de Informaţii şi şi-a completat cererea solicitând obligarea Primarului municipiului Constanţa să înainteze Serviciului Român de Informaţii Notificările nr. 608 şi 609/2002.
La data de 15 noiembrie 2012, pârâtul Serviciul Român de Informaţii a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, în considerarea sediului său ca unitate deţinătoare, precum şi excepţia prematurităţi cererii. Printr-o cerere separată, pârâtul a arătat că nu a primit nicio notificare din partea reclamantei.
Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2427 din 20 mai 2013, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2007, pronunţată în procedura recursului în interesul legii, contestaţia împotriva refuzului de soluţionare a notificării a fost asimilată contestaţiei împotriva deciziei sau a dispoziţiei de respingere a notificării, astfel că şi cererea de faţă, care a privit în principal restituirea în natură a unui imobil notificat în baza Legii nr. 10/2001, a urmat regimul juridic prevăzut de textul indicat, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa teritorială a tribunalului în a cărui circumscripţie s-a aflat sediul unităţii deţinătoare.
Potrivit art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Din interpretarea coroborată a prevederilor legale citate rezultă că persoana juridică denumită de lege „unitate deţinătoare” este aceea care deţine imobilul, identificarea acesteia fiind o chestiune de fond. Astfel, calitatea de unitate deţinătoare nu este o calitate procesuală, cum sunt acelea de reclamant şi pârât, de exemplu, ci este condiţionată de faptul deţinerii imobilului, indiferent de ce a cunoscut sau a preferat persoana îndreptăţită la momentul depunerii notificării sau ulterior. O persoană nu a fost automat şi „unitate deţinătoare” doar pentru că i-a fost adresată o notificare ori doar pentru că a fost chemată în judecată ca pârâtă într-o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, putând avea această calitate doar dacă, într-adevăr, deţine imobilul. Numai în aceste condiţii s-a pus problema ca unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra restituirii în natură.
În speţă, imobilul a fost identificat atât prin înscrisurile depuse la dosar, cât şi prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat, deţinut fiind în integralitate de către Serviciul Român de Informaţii.
Această situaţie de fapt face ca numai acest pârât să aibă calitatea de unitate deţinătoare, fiind fără relevanţă că în cauză au mai fost şi alţi pârâţi, care însă nu sunt unităţi deţinătoare.
Pe de altă parte, la identificarea unităţii deţinătoare este indiferent cui i s-a adresat cu notificare persoana îndreptăţită, câtă vreme calitate în proces are şi unitatea deţinătoare, astfel încât dosarul nu poate fi soluţionat numai pe calea excepţie lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor care nu au fost şi unităţi deţinătoare, dimpotrivă procesul trebuie să continue în considerarea adevăratei unităţi deţinătoare.
Instanţa a concluzionat că nu se poate accepta o soluţie contrară celei mai sus menţionate, întrucât norma de competenţă teritorială prevăzută la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este de ordine publică, iar competenţa teritorială este exclusivă. Nu se poate ajunge la încălcarea acestei norme prin adresarea notificării unei alte persoane decât unitatea deţinătoare şi nici prin chemarea în judecată a unor persoane care nu au deţinut imobilul, întrucât în asemenea cazuri persoana îndreptăţită ar putea alege instanţa competentă teritorial, ceea ce articolul de lege invocat interzice.
În ceea ce priveşte capătul din cererea modificatoare referitor la înaintarea notificărilor către Serviciul Român de Informaţii, instanţa a avut în vedere că aceasta are caracter accesoriu în raport cu cererea principală, litigiul de faţă privind în principal restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001.
Totodată, faptul că reclamanta nu a adresat încă o notificare Serviciului Român de Informaţii conform acestei legi, deşi evident că a ştiut că aceasta este unitatea deţinătoare, de vreme ce a chemat-o în judecată în cauza de faţă, rămâne doar o chestiune de fond, relevantă ori nu după cum va hotărî instanţa competentă, însă nu schimbă situaţia de fapt cu privire la cine a deţinut imobilul şi astfel are calitatea de unitate deţinătoare, adică Serviciul Român de Informaţii.
La rândul său, Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1891 din 25 octombrie 2013, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând următoarele:
Acţiunea reclamantei conţine două petite, primul având ca obiect obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanţa la înaintarea către pârâtul Serviciul Român de Informaţii a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar, cel de-al doilea, obligarea Serviciului Român de Informaţii la soluţionarea notificărilor, în principal, prin restituirea imobilului în natură şi, în secundar, prin restituirea în echivalent; acestea sunt cererile cu privire la care a înţeles reclamanta să învestească instanţa de judecată la data de 4 septembrie 2012.
La termenul de judecată din 4 septembrie 2012, Tribunalul Constanţa a luat act de lărgirea cadrului procesual pasiv şi a dispus introducerea în cauză a Serviciului Român de Informaţii, comunicând cererea către acest nou pârât.
Pârâtul Serviciul Român de Informaţii a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât sediul său, ca unitate deţinătoare a imobilului, se află în raza teritoriala a Tribunalului Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil în speţă dat fiind momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, arată că necompetenţa materială sau teritorială poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. În caz contrar, instanţa iniţial sesizată devine astfel competentă să judece cauza.
În speţă, prima zi de înfăţişare a fost 30 octombrie 2012, cu respectarea condiţiilor art. 134 C. proc. civ., termen la care atât instanţa de judecată, cât şi părţile nu au înţeles să invoce necompetenţa teritorială, astfel că Tribunalul Constanţa a devenit competent să judece această cerere, ca efect al decăderii potrivit art. 1591 alin. (2) C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti a mai constatat că nu este competent să soluţioneze pricina de faţă şi din perspectiva capetelor de cerere care formează obiectul dosarului.
Astfel, a reţinut că nu se poate aprecia că cererea de obligare a pârâtului Primarul municipiului Bucureşti la înaintarea notificărilor către Serviciul Român de Informaţii este un capăt accesoriu cererii privind soluţionarea notificărilor de către celălalt pârât, Serviciul Român de Informaţii. Acest petit nu depinde de cel formulat în contradictoriu cu Serviciul Român de Informaţii, întrucât soluţia pronunţată pe acest capăt de cerere nu reprezintă consecinţa celuilalt. Dimpotrivă, se poate considera în sens contrar. Prin urmare, în situaţia în care, în mod ipotetic, se constată că cererea de obligare a Primarului municipiului Constanţa este neîntemeiată, deoarece unitatea deţinătoare este chiar Primăria sau, în orice caz, nu este Serviciul Român de Informaţii, cea de-a doua cerere urmează soarta principalului.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Potrivit art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
În cauză, nici instanţa de judecată, nici părţile nu au înţeles să invoce în condiţiile legii necompetenţa teritorială (de ordine publică), determinată de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa încât Tribunalul Constanţa a devenit competent să judece această cerere, ca efect al decăderii, conform dispoziţiilor citate.
Ca atare, se va stabili competenţa de soluţionare în favoarea acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5755/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5778/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
