ICCJ. Decizia nr. 7/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7/2013

Dosar nr. 4170/1/2012

Şedinţa publică din 15 ianuarie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focşani, solicitând să fie obligată aceasta să emită dispoziţie motivată cuprinzând oferta de restituire în natură a unui teren în suprafaţă de 400 m.p. situat în intravilanul oraşului Focşani.

În subsidiar, a solicitat atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara acestei suprafeţe de teren, dobândită prin cumpărare în anul 1957.

În anul 1983 terenul a fost expropriat, iar în anul 2001 a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, dar până în prezent nu s-a emis decizie de către pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr, 422 din 01 iunie 2009 a Tribunalului Vrancea, a fost admisă acţiunea şi a fost atribuit reclamantei, prin compensare, în temeiul art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, terenul în suprafaţă de 400 m.p. situat în Focşani, cu vecinii: teren primărie, SC E. SA, drum acces identificat în schiţa nr. 2 din raportul de expertiză C.D.; a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea terenului pe vechiul amplasament.

Prin decizia civilă nr. 86 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 937 din 04 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul şi a casat decizia atacată trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În esenţă, instanţa supremă a reţinut că, faţă de temeiul preluării imobilului în litigiu, anume exproprierea, pricina trebuia evaluată în baza dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanţa de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei, era ţinută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispoziţiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere.

Concret, instanţa trebuia să stabilească situaţia juridică şi de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a legii, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii şi să stabilească cu certitudine dacă pe terenul în litigiu există amenajări sau lucrări de utilitate publică.

S-a mai reţinut prin decizia de casare că probatoriile administrate în cauză sunt contradictorii şi nu reuşesc să stabilească regimul juridic al terenului în discuţie, instanţa de apel concluzionând în mod greşit că bunul respectiv aparţine domeniului public, fiind parcare.

Cu privire la propunerea de acordare în compensare a unui teren, Înalta Curte a reţinut că persoana îndreptăţită nu a făcut nicio opţiune, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile legale potrivit cărora oferta în compensare este condiţionată de acordul persoanei îndreptăţite.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a avut în vedere diferenţa de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament şi terenurile acordate în compensare, deşi expertiza efectuată în cauză a relevat această diferenţă.

Faţă de toate aceste împrejurări, instanţa de control judiciar a concluzionat în sensul că, în rejudecare este necesar să se reanalizeze pricina din perspectiva dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, să se administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situaţiei de fapt, să se dispună completarea sau refacerea expertizei privind regimul juridic al suprafeţei de 340 m.p. din totalul de 400 m.p. reprezentând vechiul amplasament, în sensul de a se stabili dacă aceasta reprezintă parcare sau piaţă de pepeni şi dacă la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, parcarea exista sau nu, să se solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluţionării cauzei inclusiv tabelul cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, să facă aplicarea dispoziţiilor legale privind echivalenţa valorică a bunurilor, în cazul în care va aprecia că în cauză se impune măsura compensării şi să dispună administrarea oricăror alte probe necesare lămuririi tuturor circumstanţelor cauzei.

În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin decizia nr. 32/A din data de 2 aprilie 2012, a admis apelul civil declarat de către reclamanta M.A. împotriva sentinţei civile nr. 422 din 1 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Vrancea; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a obligat pârâta să emită dispoziţie motivată de acordare în compensare către reclamantă a suprafeţei de 315 m.p. teren, situat în Focşani, identificat conform raportului de expertiză D.E., precum şi de acordare de despăgubiri pentru diferenţa de valoare dintre terenul în suprafaţă de 400 m.p. situat pe vechiul amplasament, imposibil de restituit în natură şi terenul în suprafaţă de 315 m.p. acordat în compensare; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a înlăturat dispoziţiile contrare.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, revendicat de reclamantă, îl constituie un teren în suprafaţă de 400 m.p. situat în Focşani.

Expertiza efectuată în cauză la instanţa de fond a stabilit că din vechiul amplasament, 60 m.p. sunt ocupaţi de stradă şi trotuar, iar 340 m.p. sunt liberi de construcţii fiind folosiţi de pârâtă pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale pentru producătorii particulari, respectiv piaţa de pepeni din oraşul Focşani. După planul cadastral, terenul este inventariat ca domeniu public -parcare - prin H.G. nr. 908/2002.

Prin suplimentul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului, s-a reţinut că suprafaţa de 340 m.p. reprezintă, ca destinaţie, potrivit H.G. mai sus menţionate, parcare, dar că, la data expertizei şi a revenirii, aceasta era folosită de Primăria Focşani ca piaţă, fiind închiriată către persoane fizice şi societăţi comerciale pentru desfăşurarea de activităţi comerciale de desfacere a legumelor, păsări, material săditor şi produse industriale.

Expertul a precizat însă în mod expres că parcare exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect ce se coroborează cu cele menţionate în adresa din 02 august 2011, în sensul că terenul situat în Focşani, a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv pentru edificarea unui ansamblu de locuinţe ce a fost recepţionat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepţionate şi lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spaţii verzi.

Instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 şi a arătat că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.

În speţă, expertiza a stabilit că din cei 400 m.p. revendicaţi de reclamantă, 60 m.p. sunt ocupaţi de stradă şi trotuar ceea ce, în lumina textului legal mai sus citat, reprezintă o amenajare de utilitate publică, astfel încât, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, suprafaţa de 60 m.p. nu poate fi restituită în natură, aşa cum în mod corect şi instanţa de fond a reţinut.

În ceea ce priveşte restul suprafeţei, de 340 m.p., curtea de apel, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat la fond, precum şi concluziile expertului exprimate în suplimentul la raportul de expertiză instrumentat în apel, coroborat cu actele depuse la dosar, a apreciat că nici aceasta nu poate face obiectul restituirii în natură întrucât, dincolo de faptul că face parte din domeniul public al municipiului Focşani, este afectată de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv de o parcare, ce deserveşte ansamblul de locuinţe edificat pe terenul expropriat, care a fost recepţionată ca atare odată cu ansamblul de locuinţe, care exista ca atare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care, este adevărat că, în prezent este folosită ca piaţă, fiind destinată, deci, tot unor activităţi de interes public.

Şi expertiza D.E. efectuată în apel la cererea reclamantei, care a avut drept obiectiv identificarea şi evaluarea unei suprafeţe de teren ce ar putea fi acordată în compensare, în situaţia în care restituirea în natură a terenului revendicat nu ar fi posibilă, a statuat în acelaşi sens, respectiv că, din punct de vedere juridic, cei 340 m.p. sunt inventariaţi în domeniul public al municipiului Focşani ca parcare, expertul făcând trimitere şi la Hotărârea Consiliului Local Focşani nr. 59/2007 privind aprobarea inventarierii şi clasificării parcărilor şi locurilor de parcare din municipiul Focşani, modificată şi completată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 191/2007 şi nr. 151/2010.

În consecinţă, reţinând că terenul revendicat de reclamantă a fost utilizat în totalitate în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, instanţa de apel a constatat că acesta nu poate fi restituit în natură astfel încât reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită, poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent.

în acest sens, s-au reţinut dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi s-a arătat că, în cauză, prin adresa din 2008, Primăria municipiului Focşani a precizat că a propus acordarea unui teren în compensare, dar reclamanta nu a formulat opţiune în acest sens.

Având în vedere că potrivit textului art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, compensarea cu alte bunuri sau servicii nu poate opera decât cu acordul persoanei îndreptăţite, şi că, aşa cum însăşi pârâta recunoaşte, reclamanta nu şi-a exprimat opţiunea în sensul de a i se atribui acest teren în compensare, curtea de apel a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a atribuit reclamantei în compensare acest teren.

Cu ocazia rejudecării apelului, pârâtei i s-a pus în vedere să depună la dosar situaţia actuală a terenurilor, bunurilor şi serviciilor ce pot fi acordate în compensare, aceasta precizând în mod expres, că în domeniul privat al municipiului Focşani nu există astfel de bunuri care să poată fi acordate în compensare în accepţiunea Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a identificat, însă, pe raza municipiului Focşani o suprafaţă de 315 m.p. teren, teren care, prin expertiza efectuată la solicitarea acesteia, s-a stabilit că aparţine domeniului privat al municipiului Focşani.

Valoarea acestui teren este comparabilă (uşor inferioară) cu valoarea terenului revendicat şi imposibil de restituit în natură, iar reclamanta şi-a manifestat opţiunea de a-i fi atribuit în compensare, în situaţia în care restituirea în natură a terenului în litigiu nu este posibilă.

Împrejurarea că acest teren ar fi fost scos la licitaţie publică în vederea concesionării printr-o hotărâre a Consiliului Local Focşani, nu constituie un impediment în atribuirea lui către reclamantă, ci confirmă, o dată în plus, că terenul este liber şi poate face obiectul unei compensări.

În consecinţă, curtea de apel a apreciat că reclamanta poate beneficia de măsura reparatorie prin echivalent a compensării cu un alt teren, sens în care va obliga pârâta să emită dispoziţie motivată de acordare în compensare către reclamantă a suprafeţei de 315 m.p. teren, situat în Focşani.

Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta M.A., cât şi pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focşani.

Reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a art. 10 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 11 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Trimiţând cauza spre rejudecarea apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ca instanţă de recurs, a statuat că „pricina trebuia evaluată în baza dispoziţiilor art. 11 din lege, astfel încât, instanţa de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei era ţinută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispoziţiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere", indicând totodată că „este necesar ca instanţa de judecată să lămurească dacă, potrivit legii, operează indisponibilizarea terenului în discuţie (340 m.p.) faţă de cele constatate în expertiză, respectiv, dacă acesta reprezintă parcare sau piaţa de pepeni, singura indisponibilitate valabilă la acest moment fiind porţiunea de teren de 60 m.p. din totalul de 400 m.p. afectată căii de comunicaţie", dat fiind că „apartenenţa la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la restituirea în natură".

Reclamanta a arătat că din raportul de expertiză şi din completarea la raport, coroborate cu adresa din 13 mai 2011 a Primăriei municipiului Focşani, rezultă cu claritate că actuala destinaţie a terenului nu este de utilitate publică, atâta vreme cât, prin ipoteză, utilitatea publică a respectivului imobil rezidă în folosirea ca parcare, iar nu ca spaţiu comercial.

Faţă de situaţia juridică a terenului ce face obiectul notificării recurentei-reclamante, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. 1-4 din Legea nr. 10/2001 şi art. 11 alin. (3) al Legii nr. 10/200, impunea restituirea în natură către recurenta-reclamantă a suprafeţei de 340 m.p., pe vechiul amplasament, doar cât priveşte diferenţa de 60 m.p. putându-se face aplicaţiunea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că prin atribuirea în compensare a suprafeţei de 315 m.p., instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legii speciale, decizia civilă astfel pronunţată fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului, s-au invocat dispoziţiile pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi ale art. 1 alin. (5) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/200, din care rezultă în mod clar că autoritatea competentă de a stabili natura măsurilor compensatorii este unitatea notificată, în speţă, Primăria municipiului Focşani - singura în măsură să aprecieze dacă măsura este posibilă sau nu. Instanţele de judecată sesizate de persoanele îndreptăţite nemulţumite de masurile dispuse pot dispune doar în limitele tabelului ce conţine bunurile disponibile.

Recurenta-pârâtă a arătat că în prezenta cauză , instanţa de apel a dispus completarea probatoriilor prin solicitarea procesului-verbal de afişaj şi a tabelului cuprinzând situaţia bunurilor ce pot fi acordate în compensare, înscrisuri din care rezultă că primăria nu deţine astfel de bunuri.

Prin înscrisul intitulat punct de vedere şi depus la termenul din 21 martie 2012, pârâta a arătat şi faptul că terenul a fost afectat unei construcţii de interes local, sens în care nu poate face obiectul acordării in compensare.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că doar imobilele libere pot fi restituite în natură.

În aceste condiţii, acordarea de către instanţa de apel a lotului de teren în suprafaţă de 315 m.p., în condiţiile în care pârâta a arătat în mod expres că acesta nu este liber, reprezintă o ingerinţă în atribuţiile ce revin exclusiv unităţilor investite cu soluţionarea notificărilor.

A apreciat recurenta-pârâtă, ca legală şi temeinică soluţia pronunţată de Tribunalul Vrancea prin sentinţa civilă nr. 422 din 1 iunie 2009, prin care s-a acordat în compensare apelantei, lotul de 400 m.p.,motivat de faptul că acest lot de teren a fost acceptat în primă instanţă de apelantă; terenul era liber în accepţiunea legii speciale şi a comisiei de soluţionare a notificărilor; se puteau acorda despăgubiri băneşti pentru diferenţa de valoare dintre vechiul amplasament, în aceiaşi măsură în care şi prin decizia nr. 32/A din 2012 - recurată, instanţa a dispus acelaşi lucru, respectiv acoperirea cu despăgubiri băneşti pentru diferenţa de valoare dintre cele 2 loturi.

Recursul declarat de reclamanta M.A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, recurenta-reclamantă a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a primăriei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pentru exercitarea căii de atac a recursului, ce vor fi analizate cu prioritate, ca motive de recurs de ordine publică.

În drept, prin capacitate procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea generală a persoanelor fizice şi juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual şi, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul înfiinţării sale valabile şi încetează în momentul desfiinţării în modalităţile prevăzute de lege.

Ca atare, problema existenţei capacităţii de folosinţă se analizează în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entităţi, cu sau tară personalitate juridică) implicate în proces, aceasta fiind o condiţie cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte.

O astfel de capacitate este distinctă şi nu se confundă cu reprezentarea în justiţie a persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosinţă a reprezentanţilor legali ori convenţionali a acestor persoane.

În acelaşi sens, este de menţionat că şi condiţia privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existenţa unei identităţi între persoana fizică ori juridică chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entităţi, cu sau fără personalitate juridică) implicate iii proces şi nu se confundă cu reprezentarea în justiţie a persoanei juridice.

Drept urmare, atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, condiţiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosinţă, calitatea procesuală, dreptul şi interesul, se verifică în persoana entităţilor chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, şi nu în persoana reprezentanţilor legali ori convenţionali ai acestora.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, oraşele, municipiile, judeţele, adică unităţile administrativ teritoriale.

Aceste persoane juridice pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, primarii şi prefecţii, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 87 pct. 2 C. proc. civ..

În raport de aceste dispoziţii, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al legii stipulează că în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor.

În redactarea acestui text, legiuitorul a înţeles să folosească denumirea de unitate administrativ-teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deţinătoare a imobilului, respectiv comuna, oraşul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidenţa acestui act normativ.

De asemenea, din cuprinsul întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putinţă de tăgadă că în procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul este abilitat să emită dispoziţia motivată, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările şi, în nici un caz de a stabili o obligaţie în nume propriu în sarcina primarului.

Mai mult, dispoziţiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 247/2005 fac vorbire şi despre conduita procesuală ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziţia motivată, în situaţia în care această dispoziţie este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită.

Folosind sintagma „entitatea care a emis dispoziţia", legiuitorul a avut în vedere unitatea deţinătoare a imobilului, adică unitatea administrativ-teritorială (conform art. 21 alin. (4) din lege) şi nu primarul care, astfel cum s-a arătat anterior, este doar reprezentantul legal al persoanei juridice de drept public ce deţine imobilul.

Deşi, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale localităţii în care funcţionează, în cadrul de aplicare al Legii nr. 10/2001, anterior modificării şi completării acestei legi prin Legea nr. 247/2005, primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate obligată la restituire.

Prin art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire unităţii administrativ-teritoriale (dispoziţia se emite tot de primar), însă aceste prevederi nu înlătură calitatea pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Cadrul procesual este circumscris obiectului cererii şi anume restituirea în natură sau echivalent a unor imobile preluate abuziv şi care, la data intrării în vigoare a legii erau deţinute de una din entităţile enumerate în art. 21 al Legii nr. 10/2001, printre acestea şi autorităţi ale administraţiei publice locale, cum este cazul în speţă, Primăria municipiului Focşani, care aşadar, are calitate procesuală pasivă.

Faţă de cele ce preced, criticile privind lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa calităţii procesuale a primăriei vor fi respinse.

Prin cererea de recurs, reclamanta a invocat o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 10 alin. (1)-(4) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a solicitat, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de situaţia juridică a imobilului în litigiu, restituirea în natură a suprafeţei de 340 m.p., pe vechiul amplasament.

Prin decizia de casare nr. 937 din 4 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a îndrumat instanţa de trimitere să reanalizeze pricina din perspectiva dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, să administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situaţiei de fapt, să dispună completarea sau refacerea expertizei privind regimul juridic al suprafeţei de 340 m.p. din totalul de 400 m.p. reprezentând vechiul amplasament, în sensul de a se stabili dacă aceasta reprezintă parcare sau piaţă de pepeni şi dacă la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, parcarea exista sau nu, să solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluţionării cauzei.

În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi, s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare şi a dispus completarea probatoriilor cu înscrisuri şi supliment de expertiză, în raport de care a stabilit situaţia de fapt a imobilului expropiat.

Astfel, s-a reţinut că pârâta a comunicat, prin adresa din 02 august 2011, că terenul situat în Focşani, a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, ansamblul de locuinţe ridicat pe acest teren fiind recepţionat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepţionate şi lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spaţii verzi. S-a precizat prin aceeaşi adresă, că parcarea identificată în poligonul A-B-C-D-E-F-G-H-I în raportul de expertiză are această destinaţie încă din anii 1981-1982, deservind ansamblul de locuinţe, fiind inventariată în domeniul public prin H.G. nr. 908/2002, Anexa 1.

Totodată, s-a arătat că, potrivit suplimentului de expertiză, suprafaţa de 340 m.p. reprezintă, ca destinaţie, potrivit Hotărârii de Guvern mai sus menţionate, parcare, dar ca, la data expertizei şi a revenirii, aceasta era folosită de Primăria Focşani ca piaţă, fiind închiriată către persoane fizice şi societăţi comerciale pentru desfăşurarea de activităţi comerciale de desfacere a legumelor, păsări, material săditor şi produse industriale.

Instanţa de apel a constatat că expertul a precizat în mod expres că parcarea exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect ce se coroborează cu cele menţionate în adresa din 2 august 2011, în sensul că terenul a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv pentru edificarea unui ansamblu de locuinţe ce a fost recepţionat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepţionate şi lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spaţii verzi.

Drept urmare, în ceea ce priveşte suprafaţa de 340 m.p., curtea de apel, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat la fond, precum şi concluziile expertului exprimate în suplimentul la raportul de expertiză instrumentat în apel, coroborat cu actele depuse la dosar, a apreciat că acest teren nu poate face obiectul restituirii în natură întrucât, dincolo de faptul că face parte din domeniul public al municipiului Focşani, este afectat de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv de o parcare, ce deserveşte ansamblul de locuinţe edificat pe terenul expropriat, care a fost recepţionată ca atare odată cu ansamblul de locuinţe, care exista ca atare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care, în prezent este folosită ca piaţă, fiind destinată, deci, tot unor activităţi de interes public.

În ceea ce priveşte aplicarea corectă a prevederilor legale incidente de către curtea de apel, la situaţia de fapt astfel stabilită este de reţinut că situaţia imobilelor expropriate este reglementată de art. 11 din Legea nr. 10/2001, sub incidenţa căruia intră toate exproprierile făcute în perioada 1945-1989, inclusiv imobilul în litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din legea specială, restituirea în natură, chiar şi parţială a terenului expropriat este condiţionată de faptul că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea în situaţia în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, aceeaşi soluţie impunându-se şi în cazul în care suprafaţa de teren solicitată a fi restituită în natură este ocupată de construcţii noi, autorizate sau este afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.

În speţă, suprafaţa a cărei restituire în natură se solicită, identificată de expert, a fost sistematizată şi este afectată de o amenajare de utilitate publică, aşa încât terenul nu este liber şi neafectat, numai pentru această ipoteză legea prevăzând restituirea în natură.

Situarea terenului într-o zonă sistematizată dovedeşte faptul că scopul exproprierii a fost atins, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, aşa încât instanţa de apel în mod corect a dispus, conform dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru întregul imobil (teren în compensare şi despăgubiri).

De altfel, instanţa de control judiciar a dispus prin decizia de casare ca instanţa de trimitere, în rejudecare, să stabilească situaţia juridică şi de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii.

Aşadar, are relevanţă dacă la momentul când a luat naştere dreptul reclamantului la restituirea bunului (data apariţiei legii speciale de reparaţie) pe terenul expropiat s-au executat lucrările pentru care s-a dispus expropierea (amenajarea parcării), situaţie în raport de care instanţa urma să stabilească modalitatea de restituire a bunului, după cum prevăd dispoziţiile art. 11 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001.

Acest aspect relevant pentru o dezlegare corectă şi legală a pricinii a fost soluţionat de curtea de apel în sensul celor mai sus reţinute.

Principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafaţă de teren liberă de construcţii trebuie restituită în natură.

Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepţii prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 11 mai sus-enunţate, care prevăd situaţiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.

Având în vedere tocmai dispoziţiile legii speciale care reglementează aceste situaţii de excepţie, în care nu se poate face aplicarea principiului restituirii în natură, reclamanta a solicitat, în subsidiar, atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament, dacă se va constata că terenul în litigiu nu este liber şi deci nu poate fi restituit în natură. Ulterior, reclamanta şi-a exprimat acordul, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru atribuirea în compensare a terenului situat în Focşani.

Recursul declarat de pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focşani este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Pârâta, în calitate de unitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării, nu şi-a respectat obligaţia instituită prin art. 25-26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură a imobilului ori să acorde reclamantei, în calitate de persoană îndreptăţită, alte bunuri sau servicii în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Drept urmare, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, instanţa de judecată are competenţa să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite, ocazie cu care poate stabili modalităţile de restituire a bunului, respectiv retrocedarea în natură, compensarea cu alte bunuri sau servicii sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile prevăzute de legea specială.

Acest aspect a fost dezlegat prin decizia în interesul Legii nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi aplicarea celor statuate sunt obligatorii pentru instanţe, în conformitate cu prevederile art. 330 C. proc. civ..

Totodată, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 937/2011 a Înaltei Curţi, prin care s-a dispus să se solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluţionării cauzei inclusiv pentru lămurirea chestiunii privind bunurile ce pot fi acordate în compensare, în cazul în care se va aprecia că în speţă se impune măsura compensării şi să se facă aplicarea dispoziţiilor legale privind echivalenţa valorică a bunurilor.

Or, reclamanta a identificat terenul situat în Focşani şi şi-a exprimat acordul cu privire la atribuirea acestei suprafeţe în compensare, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din probatoriu administrat, instanţa de apel a constatat că acest teren aparţine domeniului privat al municipiului Focşani, nu are afectaţiune de utilitate publică şi este liber, aşa încât poate face obiectul unei compensări.

Situaţia juridică a acestui teren a fost confirmată şi prin adresa emisă de Primăria municipiului Focşani la data de 28 decembrie 2012, prin care s-a comunicat reclamantei faptul că, prin sentinţa civilă nr. 3782 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Vrancea, s-a dispus anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 373 din 20 decembrie 2011 privind aprobarea concesionării prin licitaţie publică a terenului în suprafaţă de 315 m.p., aparţinând domeniului privat al municipiului Focşani, în vederea construirii unui sediu de partid.

Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.A. şi de pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focşani împotriva deciziei nr. 32/A din data de 2 aprilie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 70/2013. Civil. Conflict de competenţă....  ICCJ. Decizia nr. 69/2013. Civil. Conflict de competenţă.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs