ICCJ. Decizia nr. 764/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 764/2013
Dosar nr. 4202/109/2008
Şedinţa publică de la 18 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3383/299/2006, la data de 2 februarie 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta B.P.O. a chemat în judecată pe pârâţii M.M., S.C. şi S.D.M., solicitând instanţei să îi oblige pe aceştia să îi lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din două apartamente.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Piteşti, care, prin sentinţa civilă nr. 4682 din 2 septembrie 2008, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1854/R din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeş, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reţinând că valoarea obiectului litigiului depăşeşte suma de 800.000 de euro.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 40 din 3 martie 2009, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că autorul reclamantei avea posibilitatea să redobândească proprietatea asupra imobilului în baza Legii nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, fostul proprietar aflându-se în viaţă, precum şi că existenţa normelor speciale de retrocedare a dreptului de proprietate asupra imobilului face inadmisibilă acţiunea în revendicare de drept comun, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 27/A din 01 martie 2010, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea fondului, constatând că limitarea în timp, prin norme interne speciale, a dreptului de a redobândi proprietatea este în contradicţie cu principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, conflictul de norme urmând a se rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional, raportat şi la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008.
Recursul formulat împotriva deciziei Curţii de Apel de pârâţii S.C., S.D.M., M.V. şi L.A. (ultimii doi, în calitate de moştenitori ai pârâtei M.M., decedată în timpul procesului) a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 3129 din 01 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea o contradicţie cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenţiei, conform art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României. De asemenea, instanţa supremă a apreciat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod corect, Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii.
Înalta Curte a dispus ca susţinerile pârâţilor, privind regimul juridic al termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi aspectul legat de cererea formulată de reclamantă în procedura acestei legi, referitoare la dispoziţia din 03 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Bucureşti să fie analizate sub formă de apărări de instanţa de rejudecare.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 26 din 23 ianuarie 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta este moştenitoarea testamentară a defunctei Iancu Ortansa, conform certificatului de moştenitor şi testamentului autentificat din 1992, aceasta din urmă fiind, la rândul său, unica moştenitoare a defunctului I.N., conform testamentului olograf şi certificatului de moştenitor din 1992 emis de fostul notariat de Stat Vrancea.
În această calitate, reclamanta a revendicat cele două apartamente înstrăinate pârâţilor, conform Legii nr. 112/1995, invocând, ca act de proprietate, contractul de vânzare cumpărare din 27 iulie 1928 şi extrasul din Arhivele Statului, privind procesul verbal din 1940 emis de Comisia Cărţii Funciare Bucureşti, referitor la imobilul din, Bucureşti, compus din 410 mp şi casă cu subsol, parter, etaj şi mansardă.
Pe de altă parte, pârâţii au invocat contractele de vânzare cumpărare din 28 octombrie 1996 şi din 25 septembrie 1996 încheiate cu Primarul municipiului Bucureşti, prin care au dobândit cele două apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 51/R din 18 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat, în mod irevocabil, că imobilul situat la adresa sus-menţionată a fost preluat de Statul Român de la autorul reclamantei, I.N., fără titlu valabil. În considerentele hotărârii, s-a reţinut că s-a analizat acţiunea în constatare, fără a fi formulată şi o acţiune în realizarea dreptului, de natură a conduce la aproprierea bunului.
Tribunalul a reţinut că aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea, în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
Instanţa de fond a apreciat că, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., s-a observat o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, era considerată ca o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terţi, care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, era apreciată ca incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, paragraf 20).
Însă, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus, expres, în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141,142 şi 143).
Tribunalul a concluzionat că diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul 1, referitoare la existenţa „bunului” în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase, explicit, în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat către un terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparată cu dreptul de proprietate pretins de pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii pronunţate de Curtea Europeană, în cauza Atanasiu, circumstanţele actuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire.
Schimbarea de abordare, în analiza cerinţei bunului, este justificată de aplicarea, în cauza Atanasiu, a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea, în sarcina Statului Român, a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare, care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului, de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea Europeană nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite reclamantelor din cauza Atanasiu urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni.
Tribunalul Argeş a apreciat că, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, aceasta nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Faţă de toate aceste considerente, Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu deţine un „bun actual” asupra imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât actele de vânzare-cumpărare încheiate, în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele în litigiu îşi produc efectele, nefiind desfiinţate până în prezent, situaţie faţă de care s-a respins acţiunea, ca nefondată.
Reclamanta B.P.O. a formulat apel împotriva sentinţei Tribunalului.
La termenul de judecată din data de 05 iunie 2012, Curtea de Apel Piteşti a stabilit că singurul moştenitor al pârâtei M.M., în prezent decedată, este L.A., pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin Decizia civilă nr. 45 din 12 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
În acţiunea în revendicare, reclamanta a invocat numai dispoziţiile art. 480 C. civ., însă Tribunalul a analizat temeinicia acţiunii promovate prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dând eficienţă dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, care impun obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu actele şi tratatele la care România este parte.
Prima instanţă a interpretat, în mod corect, dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, concluzionând că reclamanta nu deţine „un bun” în sensul acestor dispoziţii.
Astfel, autorul reclamantei, I.N., a fost proprietarul imobilului în litigiu, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu privire la care aceasta a obţinut, ulterior promovării prezentei acţiuni, Decizia civilă nr. 51/R din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat că bunul a fost preluat fără titlu valabil.
Prin prezenta acţiune, reclamanta a revendicat două apartamente din acest imobil, apartamente ocupate de pârâţi, care le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Fostul proprietar nu a înţeles să uzeze de procedura specială, instituită prin actul normativ sus-menţionat, pentru a obţine restituirea în natură a celor două apartamente.
Abia după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, a solicitat restituirea în natură a întregii proprietăţi din Bucureşti.
Prin dispoziţia din 03 decembrie 2003 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea, către reclamantă, a imobilului, numai în parte, cu excepţia celor două apartamente cumpărate de pârâţi.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva acestei dispoziţii, pe rolul Tribunalului Bucureşti, respinsă prin sentinţa civilă nr. 286/2005, definitivă prin Decizia nr. 1477/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin renunţarea la judecata recursului. Instanţele au reţinut că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atunci când s-a restituit reclamantei, numai parţial, imobilul, fiind exceptate, în mod corect, cele două apartamente, ce fuseseră înstrăinate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Au concluzionat că, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (2) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru cele două apartamente, iar nu la restituirea în natură.
Aşadar, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost respinsă, irevocabil, cererea de restituire în natură a celor două imobile.
O altă statuare a instanţelor a fost aceea că aspectul susţinut de reclamantă, privind vânzarea apartamentelor cu încălcarea dispoziţiilor legale, poate fi invocat, pe cale separată, de către aceasta, printr-o acţiune de constatare a nulităţii contractelor încheiate.
Referitor la primul aspect, Curtea a stabilit că, în prezent, reclamanta se află în posesia unei hotărâri irevocabile, respectiv Decizia civilă nr. 51/R din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat că imobilul ce a aparţinut autorului său a fost preluat de la acesta, fără titlu valabil.
Cu privire la cea de-al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a depus o hotărâre judecătorească, prin care să se fi constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor.
Raportat la hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, Curtea a mai stabilit, în speţă, că reclamanta, deţinând şi ea doar o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalităţii naţionalizării, se află într-o situaţie identică cu cea a petentelor Atanasiu şi Poenaru. Pentru identitate de raţiune, nici reclamanta din prezentul dosar nu poate fi considerată că deţine „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, reclamanta a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001, pe care a epuizat-o, instanţele statuând, în mod irevocabil, că nu este îndreptăţită la restituirea în natură a celor două apartamente cumpărate de pârâţi, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere, situaţia ei este diferită faţă de cea a petentelor Atanasiu şi Poenaru, care au avut hotărâri favorabile, obţinute în procedura Legii nr. 10/2001.
În altă ordine de idei, este reală susţinerea apelantei reclamante, în sensul că, în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Petentele din cauza Atanasiu aveau, însă, hotărâri favorabile, pronunţate în procedura specială a Legii 10/2001, hotărâri care nu au fost executate; or, o atare situaţie de fapt nu se regăseşte în prezentul litigiu, apelanta-reclamantă având o hotărâre irevocabilă de respingere în procedura Legii nr. 10/2001, ea epuizând întreaga procedură.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu deţine un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul 1, prevederea legală din Convenţie nefiind încălcată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.P.O., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).
Art. 20 alin. (2) din Constituţia României instituie o excepţie de la principiul priorităţii aplicării tratatelor internaţionale, şi anume cazul în care Constituţia sau legile naţionale conţin dispoziţii mai favorabile.
Ca atare, instanţa era obligată să analizeze şi art. 480 C. civ., care prevede că dreptul de proprietate este dreptul unei persoane de a se folosi şi de a se bucura, în mod exclusiv şi perpetuu, de un bun.
Nulitatea titlului statului a fost constatată anterior promovării acţiunii în revendicare, prin hotărâre irevocabilă; moştenitoarea fostului proprietar a uzat de calea Legii nr. 112/1995, promovând o cerere de restituire înainte de vânzarea nelegală a apartamentelor, cerere nesoluţionată nici în prezent.
Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, condiţionează indirect, prin invocarea în considerente, promovarea acţiunii în revendicare de constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, considerând, în realitate, acţiunea inadmisibilă, cu încălcarea hotărârilor Curţii de Apel Piteşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a accesului liber la justiţie.
2. Similaritatea dintre cauza Atanasiu şi prezenta cauză este evidentă, iar decizia instanţei de apel cuprinde argumente contradictorii.
Astfel, şi în favoarea reclamantei s-a recunoscut privarea abuzivă de proprietate a autorului său, Neculai Iancu, prin constatarea nulităţii absolute a titlului statului, precum şi dreptul la despăgubiri, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, despăgubiri care nu au fost niciodată acordate şi nici nu există vreo speranţă în acest sens.
Şi în cauza Atanasiu, s-a reţinut existenţa unei hotărâri prin care s-a constatat nelegalitatea privării de proprietate a petentelor, recunoaşterea dreptului la despăgubiri, constatarea că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului acestora la despăgubire şi că reclamantele nu au primit încă nicio despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi.
Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că petenta Atanasiu ar avea o hotărâre favorabilă în procedura Legii nr. 10/2001, şi B., nu. Din punct de vedere al restituirii în natură, în procedura actului normativ sus-menţionat, ambele au hotărâri nefavorabile, în schimb, au hotărâri favorabile în privinţa despăgubirilor, care nu au fost şi nu vor fi primite în viitorul apropiat, chiar pe termen mediu, având în vedere prelungirea, cu încă 9 luni, a adoptării legislaţiei în materie.
3. Prin decizia Curţii de Apel Piteşti, irevocabilă, prin care a fost soluţionată problema inadmisibilităţii acţiunii, s-a dispus ca instanţele să procedeze la compararea titlurilor, decizie nerespectată în rejudecare.
În continuare, recurenta expune situaţia de fapt din dosar, în legătură cu modalitatea de dobândire a imobilului din care fac parte apartamentele în litigiu de către autorul său, cu preluarea de către stat şi dobândirea de către actualii titulari ai dreptului de proprietate, cu calitatea reclamantei, de moştenitoare a fostului proprietar. Precizează că pârâţii nu îndeplineau condiţiile prevăzute în Legea nr. 112/1995 şi au fost de rea credinţă la dobândirea apartamentelor în litigiu, iar statul nu putea vinde, în mod valabil, imobilul preluat fără titlu.
Susţine că, în urma comparării celor două categorii de titluri, titlul de proprietate al recurentei este preferabil, autorul său dobândind dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar asupra terenului şi construind, personal, casa amplasată pe acest teren.
Invocă, în acest sens, decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995, care a statuat că imobilele preluate de stat fără titlu valabil nu pot face obiectul Legii nr. 112/1995; dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la noţiunea de „bun”, în sensul art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie, în jurisprudenţa C.E.D.O., pronunţate în materia respectării dreptului de proprietate privată, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după anul 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu.
Curtea a apreciat ca fiind întrunită cerinţa atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual” în cazurile în care vânzarea către chiriaşi s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv (cauza Străin, cauza Păduraru).
Titularul dreptului deţine doar o „speranţă legitimă” de a obţine restituirea în natură, însă, cu aceeaşi valoare ca şi un „bun actual”, în cazurile în care înstrăinarea, în baza Legii nr. 112/1995, a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, cauza Porţeanu).
Curtea Europeană a decis că vânzarea de către stat a unui bun al altuia chiar unor terţi de bună-credinţă, atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin şi alţii).
A mai arătat că, în cazul în care imobilele au trecut în proprietatea statului fără titlu, se recunoaşte, într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor. Faptul că dreptul de proprietate nu a fost recunoscut şi în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanţă şi nu poate duce la concluzia că aceştia nu avea un „bun”, în sensul Convenţiei (cauza Czaran şi Grofcsik; cauza Reichardt, cauza Popescu şi Dimeca).
În acelaşi sens, a invocat şi hotărârile pronunţate în cauzele Gingis împotriva României, Viaşu împotriva României.
Prin hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României nu se schimbă jurisprudenţa Curţii, ci, făcându-se o sinteză a repetatelor încălcări ale Convenţiei, în aceeaşi modalitate, se consacră principiile practicii anterioare, ca obligaţii în sarcina Statului Român într-o viitoare reglementare a chestiunii proprietăţilor preluate abuziv. Unul dintre aceste principii, dedus din interpretarea art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie, este acela că o persoană are „un bun” dacă s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat printr-o hotărâre judecătorească şi nu a beneficiat de despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului (cauza Viaşu împotriva României). Bunul, cel puţin ca „speranţă legitimă”, nu poate fi protejat decât pe calea acţiunii în revendicare.
În cazul în care s-ar fi produs o schimbare de optică, Curtea ar fi menţionat-o în mod expres.
Având în vedere situaţia de fapt din cauza Atanasiu, similară celei din prezenta cauză, instanţa a hotărât, în dispozitiv (pct. 5), că art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie a fost încălcat.
Hotărârea-pilot nu validează măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le consideră, atât ca formă, cât şi ca mecanism, contrare prevederilor Convenţiei, motiv pentru care se şi instituie obligaţia în sarcina României, de a amenda, radical, legislaţia de restituire.
În concluzie, comparând titlurile, cel al reclamantei este preferabil, titlul pârâţilor nefiind fundamentat juridic, pe baza unor principii specifice unui stat de drept.
Intimaţii pârâţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurenta impută instanţei de apel, în esenţă, următoarele nereguli:
- greşita soluţionare a acţiunii, fără să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după regulile circumscrise art. 480 C. civ., faţă de caracterul mai favorabil al legii naţionale în raport cu tratatele internaţionale. Susţine preferabilitatea titlului său de proprietate în concurs cu cele ale pârâţilor, precum şi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele în litigiu;
- încălcarea dreptului de acces la justiţie, raportat la argumentarea soluţiei de respingere a acţiunii, pe considerente de inadmisibilitate;
- încălcarea deciziilor pronunţate în ciclul procesual anterior, raportat la argumentarea soluţiei de respingere, pronunţată în rejudecare, şi la obligaţia dispusă de instanţele de control judiciar în legătură că aplicarea art. 480 C. civ.;
- motivarea contradictorie a deciziei recurate faţă de situaţia similară din prezenta cauză cu cea în care s-a pronunţat hotărârea pilot sus-menţionată;
- încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la greşita interpretare a noţiunii de „bun” din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., în special, a hotărârii pronunţate în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României.
Niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată.
- Recurenta a susţinut că trebuia aplicat, în speţă, art. 480 C. civ., în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, care prevăd, în materia protecţiei drepturilor omului, că documentele internaţionale la care România este parte se aplică în mod prioritar, cu excepţia cazului în care legea naţională este mai favorabilă. Cu alte cuvinte, critică decizia instanţei de apel, deoarece, în mod greşit, în opinia sa, această instanţă a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii, argumentat pe interpretarea jurisprudenţei create în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în loc să aplice dispoziţiile art. 480 C. civ., care ar fi determinat pronunţarea unei soluţii favorabile reclamantei, în sensul admiterii acţiunii în revendicare.
Susţinerea recurentei este greşită. În determinarea legii mai favorabile, cea naţională sau dispoziţiile din tratatul internaţional, trebuie să se pornească de la dispoziţii din legea internă care sunt incidente în cauză. Or, contrar celor arătate de recurentă, ulterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, în cazul imobilelor preluate de stat în regimul politic trecut, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor persoane fizice se soluţionează nu după regulile clasice, prevăzute de art. 480 C. civ., ci în raport de regulile legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001. În plus, în situaţia în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, numai dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securităţii raporturilor juridice. Aceasta este dezlegarea dată, în vederea soluţionării acţiunii în revendicare de drept comun, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe, în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (actual art. 3307 alin. (3)). Prin urmare, cum acţiunea de faţă reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în soluţionarea acesteia, trebuie să se ţină seama de legea specială, dar şi de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de dreptul de proprietate invocat de pârâţi, precum şi de principiul securităţii raporturilor juridice, sens în care instanţele anterioare au procedat, cu respectarea deciziei în interesul legii enunţate mai sus.
În consecinţă, nu prezintă relevanţă, în soluţionarea acţiunii prezente, care este titlul preferabil în raport de compararea drepturilor autorilor părţilor din proces, care îşi dispută dreptul, potrivit art. 480 C. civ. Ca atare, susţinerile recurentei privind caracterul preferabil al dreptului său de proprietate, în raport de împrejurarea că imobilul a fost dobândit de aceasta de la adevăratul proprietar, deposedat în mod nevalabil, nu vor fi examinate de prezenta instanţă, după cum nu vor fi analizate nici criticile prin care partea menţionată arată că apartamentele au fost cumpărate de foştii chiriaşi cu rea credinţă şi cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Aceasta, întrucât susţinerile respective nu pot fi analizate decât în cadrul unei acţiuni în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare sau chiar în cadrul unei acţiuni în revendicare, sub rezerva formulării în termenul de prescripţie de un an şi şase luni, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte verificarea actelor juridice încheiate de pârâţi (termenul de prescripţie este relevant doar referitor la examinarea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, fără să afecteze caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare). În speţă, însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au fost atacate, pe cale separată, cu acţiune în nulitate, iar susţinerile formulate de recurentă, în prezentul dosar, care pun în discuţie valabilitatea acestor acte, nu pot fi examinate de Înalta Curte (doar în legătură cu acest aspect), faţă de data introducerii acţiunii, 2 februarie 2006, cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la 14 august 2002. În concluzie, nefiind atacate în termenul de prescripţie, actele juridice încheiate de pârâţi s-au consolidat, în mod retroactiv, nemaiputând fi cenzurate după împlinirea acestui termen, deci, nici în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte faptul că reclamanta a formulat o cerere de restituire, în natură, a apartamentelor în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, anterior încheierii contractelor de către pârâţi şi nesoluţionată până în prezent, aceasta nu poate conduce la pronunţarea unei alte soluţii în acţiunea de faţă. Astfel, împrejurarea menţionată ar fi fost relevantă în analiza titlurilor de proprietate ale pârâţilor, analiză ce nu se mai poate realiza pentru argumentele deja arătate. De asemenea, strict, raportat la modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, nici din acest punct de vedere, formularea cererii de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, chiar nesoluţionată, nu influenţează soluţia dată revendicării. Restituirea unui imobil în baza actului normativ menţionat este supusă, în esenţă, unui alt regim juridic decât cel al acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În plus, nesoluţionarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu reprezintă un motiv pentru admiterea acţiunii în revendicare de faţă. Solicitantul restituirii în baza legii speciale avea la dispoziţie alte remedii pentru valorificarea dreptului său, şi anume cele oferite de chiar această lege, respectiv de dreptul comun, sub forma promovării unei acţiuni de obligare a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 la soluţionarea cererii sau, direct, la restituire. Autoarea reclamantei nu a uzat, însă, de asemenea căi procedurale, iar, pentru considerentele arătate, recurenta nu poate invoca, în sprijinul admiterii acţiunii în revendicare, nesoluţionarea cererii de restituire formulată în baza unui alt act normativ decât cele incidente în speţă.
- Nu se poate reţine nici încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României, deoarece, contrar susţinerilor recurentei, acţiunea în revendicare formulată de aceasta a fost respinsă nu ca inadmisibilă, ci pe fond, în urma examinării unor chestiuni care ţin de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, şi anume existenţa/inexistenţa unui „bun” în favoarea reclamantei, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, existenţa unor titluri de proprietate valabile ale pârâţilor, aspecte examinate în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O. şi cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Împrejurarea că instanţele nu au soluţionat acţiunea formulată de reclamantă potrivit regulilor clasice, prevăzute de art. 480 C. civ., nu înseamnă că aceasta nu a fost rezolvată pe fond, instanţele având în vedere, în mod corect, legea aplicabilă la data sesizării lor. De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a condiţionat admisibilitatea acţiunii în revendicare, ca şi mijloc procedural de valorificare a dreptului de proprietate invocat de reclamantă, de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi. Inexistenţa unei asemenea hotărâri a fost avută în vedere la soluţionarea, pe fond, a litigiului de faţă, în sensul că pârâţii au un titlu de proprietate pentru apartamentele cumpărate, consolidat retroactiv, ca urmare a neexercitării acţiunii în nulitate de către recurentă.
În concluzie, argumentele invocate de recurentă, privind încălcarea dreptului său de acces la justiţie, sunt nefondate.
- Susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale instanţelor de apel şi de recurs, care s-au pronunţat în ciclul procesual anterior, sunt, de asemenea, greşite.
Cum s-a arătat deja, în rejudecare, cauza a fost soluţionată pe fond, şi nu pentru argumente de inadmisibilitate. Problema de drept dezlegată de aceste instanţe a vizat împrejurarea că acţiunea de faţă este admisibilă, fiind, în mod nelegal, respinsă de prima instanţă prin raportare la adoptarea Legii nr. 10/2001, care nu asigură o aplicare efectivă a măsurilor reparatorii prevăzute de această lege. S-a mai stabilit ca soluţionarea cauzei să se realizeze în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate în concurs cu legea naţională, şi de decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Or, în acest sens au şi procedat instanţele de rejudecare, Curtea de Apel menţinând soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii, în urma analizei criteriilor oferite de textul menţionat din documentul european şi de jurisprudenţa creată în aplicarea sa, referitoare la existenţa/inexistenţa unui „bun” în favoarea reclamantei pentru apartamentele pretinse, precum şi de celelalte criterii stabilite de decizia în interesul legii enunţată, privind neîncălcarea unui alt drept de proprietate şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
De asemenea, contrar criticilor formulate de recurentă, instanţele de control judiciar care s-au pronunţat în primul ciclu procesual, nu au dispus ca soluţionarea cauzei de faţă să se realizeze potrivit regulilor acţiunii în revendicare, prevăzute de art. 480 C. civ., nefiind, astfel, incidente cerinţele motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
- Nici motivarea contradictorie a deciziei recurate, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate reţine. Această ipoteză cuprinsă în motivul de modificare enunţat se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele hotărârii Curţii de Apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
Interpretarea greşită, în opinia recurentei, de către instanţa de apel a hotărârii pilot pronunţată de C.E.D.O. la 12 octombrie 2010, cu consecinţa înlăturării, de asemenea, greşite, a similarităţii dintre cauza de faţă şi cauza Atanasiu, reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei recurate şi va fi examinată în cele ce urmează, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a noţiunii de „bun”, raportat la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, concluzionând fundamentat că reclamanta nu este titulara unui „bun”, care să-i confere câştig de cauză în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători ai apartamentelor în litigiu.
Referitor la chestiunea menţionată în cadrul motivului de recurs precedent, privind similaritatea dintre cauza Atanasiu şi cauza de faţă, susţinerile reclamantei interesează numai sub aspectul dreptului la restituirea bunului în natură, conform cerinţelor acţiunii prezente, care are ca obiect revendicarea apartamentelor, iar nu şi similitudinea celor două cauze din perspectiva dreptului la despăgubiri, care nu are legătură cu procesul prezent. Contrar celor arătate de recurentă, în ceea ce priveşte dreptul la restituirea bunurilor pretinse, instanţa de apel nu a considerat că situaţia părţii din prezenta cauză este diferită de cea a petentelor din cauza în care s-a pronunţat hotărârea pilot. Astfel, instanţa de apel a menţionat că, în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a apreciat că reclamantele Atanasiu şi Poenaru nu deţin un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nicio instanţă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut, în mod definitiv, un drept de a li se restitui bunul; ele aveau doar o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalităţii naţionalizării, cu privire la care instanţa de contencios european a considerat că nu reprezintă un titlu executoriu pentru restituirea imobilului. Reclamanta din cauza de faţă deţine, şi ea, o asemenea hotărâre, respectiv Decizia nr. 51/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind, din această perspectivă, într-o situaţie identică, cu cea a petentelor Atanasiu şi Poenaru. A concluzionat instanţa de apel că, pentru identitate de raţiune, reclamanta B.P.O. nu are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (pag. 6-7, parag. 11-12 din decizia recurată). În consecinţă, sub aspectul dreptului la restituirea, în natură, a apartamentelor în litigiu, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a hotărârii pilot, Curtea europeană stabilind, într-adevăr, că cele două petente nu au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care să le confere dreptul la restituirea bunurilor pretinse (parag.143-144 din hotărârea C.E.D.O.). Paralela dintre această cauză şi litigiul de faţă este, de asemenea, corectă, reclamanta B. neavând nici ea o hotărâre/dispoziţie emisă de un organ judecătoresc/administrativ, care să-i recunoască dreptul la restituirea apartamentelor.
Cum s-a arătat deja, analiza comparativă între cele două cauze, criticată de recurentă din perspectiva dreptului la despăgubiri, obţinut în procedura Legii nr. 10/2001, nu are relevanţă pentru soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, întrucât un asemenea drept, şi dacă ar fi recunoscut în favoarea reclamantei, nu poate conduce la admiterea cererii ce formează obiectul prezentului dosar.
Pe de altă parte, toate susţinerile recurentei, în legătură cu „speranţa legitimă” de a obţine restituirea, în natură, a unui imobil, preluat de stat, fără titlu valabil, în cazul înstrăinării bunului chiar şi unui terţ de bună credinţă, anterior confirmării, în justiţie, a dreptului fostului proprietar, precum şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană în acest sens, invocate în cererea de recurs (cauza Păduraru, Porţeanu, Străin, Viaşu, Gingis, Czaran şi Grofcsik, Reichardt, Popescu şi Dimeca vs. România) vizează o jurisprudenţă anterioară hotărârii pilot pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, diferită de cea actuală, astfel cum a considerat, în mod corect, şi Curtea de Apel.
Cum s-a arătat deja şi astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., configurată în hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pentru a avea un „bun”, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la restituirea în natură a imobilului pretins, este necesar ca o instanţă sau o autoritate administrativă internă să recunoască solicitantului, în mod definitiv, un drept la restituire, nefiind suficientă, în acest sens, existenţa unei hotărâri de constare a naţionalizării nelegale. Curtea Europeană a stabilit, în cauza Atanasiu, că o asemenea hotărâre nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului, concluzionând că acesta nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala (parag. 143-144 din hotărâre). Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de contencios european a arătat, în mod expres, că numai existenţa unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act al autorităţii administrative, în care să se menţioneze, dreptul la restituirea bunului, în natură, fundamentează existenţa unui”bun” cu privire la imobil, de care reclamantele să se poată prevala, conform art. 1 din Primul Protocol. Aceasta constituie, fără dubiu, o schimbare a jurisprudenţei anterioare a Curţii Europene, potrivit căreia, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, de constatare a nelegalităţii preluării imobilului în regimul politic trecut, era considerată un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol, care îl îndreptăţea pe beneficiar la restituirea imobilului respectiv.
A mai susţinut recurenta lipsa de relevanţă, pentru existenţa unui „bun” în favoarea sa, a împrejurării că dreptul de proprietate al acesteia nu este recunoscut şi în dispozitivul hotărârii prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului. Susţinerile sunt reale, întrucât, constatându-se preluarea nevalabilă, indirect, se recunoaşte că, în raport cu statul, imobilul nu a ieşit din patrimoniul fostului proprietar, deposedat în mod abuziv. Cu toate acestea, din perspectiva formei de reparaţie cuvenită fostului proprietar, în condiţiile art. 1 din Primul Protocol, astfel cum a fost interpretat şi aplicat în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, dar şi potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acesta are un „bun” nu cu privire la imobil în materialitatea sa, ci cu privire la un drept de creanţă, ca valoare patrimonială, şi aceasta, sub rezerva respectării legilor naţionale de reparaţie. Astfel, potrivit parag. 143-144 din hotărârea pilot, numai existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive sau a unui act emis de o autoritate administrativă, în care să se menţioneze dreptul fostului proprietar la restituire, îi conferă acestuia reparaţia în natură. În cazul în care fostul proprietar nu a obţinut o asemenea hotărâre/act administrativ, el are dreptul doar la despăgubiri.
În acest sens, în hotărârea pilot, se arată că „(…) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite (parag. 145).
Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puţin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. Având în vedere hotărârile judecătoreşti interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curţii, "o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor", această creanţă constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 - a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, menţionată mai sus, § 52 (parag. 146).”
În consecinţă, pentru a beneficia de restituirea, în natură, a imobilului pretins, solicitantul trebuie să fie în posesia unei hotărâri judecătoreşti/act administrativ, care să cuprindă, în dispozitiv, nu menţiunea de „recunoaştere a dreptului de proprietate” al persoanei deposedate, cum, în mod greşit, a considerat recurenta că ar fi reţinut instanţa de apel, ci menţiunea de „restituire” a imobilului către aceasta.
Referitor la constatarea încălcării art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform hotărârii pilot, într-adevăr, Curtea Europeană a recunoscut, în favoarea petentelor din cauza Atanasiu, că a avut loc încălcarea textului din Convenţie enunţat, dar nu a stabilit şi dreptul acestora la restituirea în natură a imobilului solicitat, ci obligarea statului de a le plăti despăgubiri pentru prejudiciile produse prin preluarea nevalabilă a bunului şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale, de care reclamantele beneficiau, în procedurile anterioare.
A mai arătat recurenta că hotărârea pilot nu validează măsuri reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, ci le consideră contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care a instituit, în sarcina Statului Român, obligaţia de a amenda legislaţia de restituire.
Susţinerile sunt reale, Curtea Europeană reţinând, în cadrul hotărârii sus-enunţate, deficienţe de ordin funcţional şi structural în procedura de restituire instituită prin legea specială de reparaţie, cu modificările ulterioare. Dar aceasta nu înseamnă că, a stabilit, totodată, în favoarea reclamantelor din cauza Atanasiu, dreptul acestora la restituirea în natură; dimpotrivă, a pus în vedere Statului Român să ia măsurile necesare, cu caracter general, pentru eficientizarea procedurii, cu respectarea intereselor tuturor părţilor implicate (parag. 228 din hotărâre).
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în revendicare, ca nefondată, reclamanta nefiind îndreptăţită la obţinerea apartamentelor, în contradictoriu cu actualii titulari ai dreptului de proprietate.
În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P.O. împotriva Deciziei nr. 45 din 12 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 773/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
