ICCJ. Decizia nr. 964/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 964/2013
Dosar nr. 21313/3/2009
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a Civilă la 19 mai 2005, a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL la: plata remuneraţiei echitabile datorată producătorilor de fonograme pentru comunicarea neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, de la data punerii acestora în circulaţie la zi; plata sumelor rezultate din actualizarea remuneraţiei datorate în funcţie de rata inflaţiei precum şi plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei la zi; obţinerea licenţelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele art. 5803alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, în temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 se solicită, în situaţia în care nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 139 lit. a), acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 31 mai 2011 a fost admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume de bani: 56.979,46 lei, reprezentând remuneraţie echitabilă actualizată pentru perioada 19 mai 2006 – septembrie 2010; 18.983,72 lei, reprezentând dobândă legală aferentă remuneraţiei neactualizate pentru aceeaşi perioadă şi la 4039 lei, cheltuieli de judecată.
Au fost respinse, ca prescrise, pretenţiile reclamantei aferente perioadei anterioare datei de 19 mai 2006 şi a fost obligată pârâta să solicite reclamantei emiterea unei licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial stabilindu-se o amendă civilă în favoarea statului de 20 de lei pe zi de întârziere în executarea acestei obligaţii.
Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea cererilor de apel formulate de ambele părţi, a respins căile de atac, ca nefondate, prin decizia nr. 240A din 18 octombrie 2011.
La darea hotărârii, instanţa a avut în vedere cele ce urmează.
Reclamanta a notificat-o pe pârâtă la data de 20 octombrie 2008, privitor la obligaţia acesteia de a solicita eliberarea unei licenţe neexclusive pentru comunicarea fonogramelor.
Din analiza conţinutului notificării din 20 octombrie 2008 Curtea a reţinut că prin intermediul acesteia nu se comunică pârâtei nici o obligaţie restantă privitor la remuneraţia datorată pentru perioada anterioară acestei date, ci doar faptul că are obligaţia să solicite şi să încheie o licenţă neexclusivă, în eventualitatea încălcării acestei obligaţii urmând să suporte rigorile legii.
Se arată că, atâta vreme cât prin notificarea trimisă la 20 octombrie 2008, reclamanta nu a emis pretenţii pentru perioada anterior scursă, cu atât mai mult aceasta nu le poate pretinde la o dată ulterioară, aceea de 7 octombrie 2009.
Cu privire la apelul pârâtei, Curtea a reţinut că soluţia respingerii alegaţiilor privind nulitatea acţiunii este corectă cu motivarea că, deşi pretenţiile reclamantei din petitul cererii nu au fost determinate în concret, ele sunt valabil formulate fiind determinabile potrivit datelor oferite, a circumstanţelor cauzei şi a prevederilor legale aplicabile în speţă.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei faptei ilicite constând în comunicarea publică de fonograme, Curtea a reţinut că aceasta s-a făcut pe baza unei prezumţii simple dedusă de către instanţa de fond prin aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. din constatarea circumstanţelor de fapt care atestă dotarea autocarelor deţinute de către pârâtă cu instalaţii de sonorizare apte să asigure comunicarea publică de fonograme.
Potrivit regulilor procedurale de analizare a probelor, prezumţiile simple nu pot face ca fiind dovedită circumstanţa de fapt asupra căreia poartă decât în situaţia coroborării lor cu celelalte probe ale cauzei.
Curtea a reţinut că existenţa sistemelor de sonorizare în dotarea tuturor autovehiculelor şi în perfectă stare de funcţionare este o altă circumstanţă ce urmează a fi coroborată cu prezumţia simplă reţinută de către Tribunal.
Simplul fapt al deţinerii de către pârâtă a unei licenţe neexclusive pentru comunicarea video nu poate înlătura reţinerea faptului că au fost folosite şi sistemele de sonorizare, deoarece dovada faptului negativ (nefolosirea sistemelor de sonorizare) se face prin faptul pozitiv contrar care în circumstanţele spetei ar fi trebuit să dovedească imposibilitatea utilizării acestor sisteme.
Curtea a apreciat că, dimpotrivă faptul deţinerii de către pârâtă a licenţei exclusive pentru comunicarea video dovedeşte preocuparea acesteia de a asigura confortul pasagerilor săi la un nivel foarte înalt. Or, dată fiind natura comunicărilor video constând în difuzarea de filme este evident că folosirea acesteia se poate face doar pe o perioadă limitată din timpul călătoriei deoarece necesită din partea pasagerilor un efort de atenţie foarte ridicat. În circumstanţe contrarii comunicărilor video, comunicările audio necesită un efort de atenţie redus din partea pasagerilor şi chiar le asigură acestora un confort sporit astfel că este, de regulă folosit în spaţii publice aproape permanent.
Analizând al treilea motiv de apel, Curtea a reţinut că nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut determinând cuantumul remuneraţiei datorate până la data efectuării raportului de expertiză în cauză iar nu până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cuprinsul căreia pretenţiile solicitate a se calcula se determină până „la zi”.
Aceasta deoarece, remuneraţia se datorează de către pârâtă succesiv până la momentul în care aceasta ar putea dovedi încetarea faptului ilicit reţinut în sarcina sa ca fiind izvor al acestor obligaţii. Prin urmare, curgerea acestor obligaţii a avut loc pe tot parcursul derulării litigiului şi faptul determinării cuantumului până la data efectuării raportului de expertiză nu echivalează cu acordarea de către instanţă a mai mult decât s-a cerut.
Analizând al patrulea motiv de apel în care apelanta pârâtă invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1088 şi 1084 C. civ., Curtea a reţinut că dispoziţia generală cuprinsă în prevederile art. 1088 interzice într-adevăr acordarea altor daune interese pentru creditor în afara celor constând în dobânda legală.
Textul are însă în vedere excluderea acordării altor daune-interese iar nu excluderea acordării altor forme de reparaţie cum este rata inflaţiei. Or, calculul acesteia din urmă se impune cu necesitate pentru a nu cauza creditorului o pierdere a valorii creanţei sale în circumstanţe economice dificile. În situaţia în care judecătorul ar omite să observe necesitatea calculării ratei inflaţiei, cuantumul despăgubirilor acordate nu ar mai fi echivalentul pierderii suferite şi a beneficiului nerealizat ci, pe perioade istorice diferite, în funcţie de circumstanţele economice, cuantumul ar fi diferit.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 1088 C. civ. au fost edictate pentru circumstanţe economice normale la mijlocul secolului XIX când schimbarea circumstanţelor economice nu avea ritmul alert de astăzi şi determinarea valorii nominale a unei monede în raport cu o altă monedă de circulaţie regională nu era o practică în lumea financiară.
Susţinerea potrivit căreia prin dispozitiv nu au fost determinate perioadele pentru care urmează a se calcula daunele interese şi dobânda nu poate fi primită deoarece prin determinarea perioadei pentru care a fost determinată obligaţia de plată a remuneraţiei s-a stabilit şi perioada pentru care se vor calcula celelalte obligaţii băneşti care au doar caracter accesoriu şi deci urmează soarta obligaţiei principale inclusiv în privinţa perioadei de timp pentru care se datorează.
Criticile privind neobservarea de către Tribunal a obiecţiunilor pârâtei la raportul de expertiză nu pot fi primite deoarece, aşa cum rezultă din menţiunile cuprinse în încheierea din 29 martie 2011, pârâta a avut posibilitatea să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte temeinicia obiecţiunilor sale privitor la autovehiculele efectiv utilizate sau a încadrării lor în categoria de intern sau internaţional, însă nu a administrat aceste probe până la termen
Curtea a mai reţinut însă că prin obligarea pârâtei să obţină licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, tribunalul s-a limitat la a face o aplicare în concret a dispoziţiilor legale reţinând şi faptul că eliberarea unei astfel de licenţe nu ar putea avea loc în lipsa solicitării ei de către pârâtă.
Pentru îndeplinirea acestei obligaţii este necesar şi concursul reclamantei însă, prin dispoziţia instanţei pârâta nu suportă o sarcină exorbitantă deoarece cererea sa de eliberare a licenţei ar putea-o absolvi de orice răspundere pe viitor în situaţia în care reclamanta nu ar da curs acesteia şi deci culpa neîndeplinirii raportului obligaţional ar fi în sarcina acesteia din urmă.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ., art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 130 lit. a) coroborat cu art. 105, art. 1065, art. 139 şi orice dispoziţii legale din Legea nr. 8/1996 raportate la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi, drept consecinţă, casarea sentinţei civile nr. 1029 din 31 mai 2011 şi încheierea de la 2 iunie 2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a Civilă în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea pretenţiilor anterioare datei de 19 mai 2006.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Critica poate fi încadrată, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de modificare şi prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii formulate se arată că nu s-a împlinit termenul de prescripţie deoarece reclamanta nu are nicio obligaţie legală sau contractuală de identificare sau notificare a utilizatorului de fonograme.
Termenul de prescripţie a început să curgă la data când reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care a produs-o, în cauză paguba fiind cunoscută ulterior declanşării procesului.
Reclamanta nu are resursele umane şi financiare de identificare în timp util a utilizatorilor, iar dreptul de a numi unul sau doi delegaţi pentru monitorizarea utilizării fonogramelor în scop ambiental şi lucrativ reglementat de art. 10 din metodologie nu poate fi transformat într-o obligaţie.
Acesta este motivul pentru care legiuitorul român a reglementat o procedură specială de stabilire şi de colectare a remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă. Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) şi b) coroborat cu art. 1065 şi art. 131-131 din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă au obligaţia de a stabili metodologii în domeniile de utilizare care fac imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi, metodologii care prin publicarea în M. Of. devin opozabile pentru toţi utilizatorii din domeniul în care s-a negociat. De asemenea, organismelor de gestiune colectivă le incumbă obligaţia de a elibera autorizaţii neexclusive la solicitarea utilizatorilor înainte de utilizarea repertoriului protejat, art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în schimbul achitării de către aceştia a remuneraţiilor datorate. Mai mult, potrivit Metodologiilor publicate prin H.G. nr. 71/200, H.G. nr. 143/2003, Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de autor nr. 244/2005 şi Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 399/2006, utilizatorii care comunică public fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora au obligaţia de a achita către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România remuneraţiile echitabile stabilite prin Metodologii, plata acestora nefiind condiţionată de notificarea prealabilă efectuată de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România sau de emiterea vreunei facturi.
Intimata-pârâtă a omis să declarare autovehiculele echipate cu instalaţii de sonorizare şi nu a achitat remuneraţiile datorate, astfel că se poate reţine reaua sa credinţă, iar propria culpa nu poate opera în beneficiul său.
Obligaţia reglementată de art. 130 alin. (1) lit. h) din lege, potrivit căreia organismul de gestiune va solicita utilizatorilor informaţii şi documente necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor datorate de aceştia, precum şi pentru identificarea titularilor de drepturi cărora le vor fi repartizate remuneraţiile colectate, este subsecventă îndeplinirii de către utilizatori a obligaţiei de a solicita autorizaţia neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor.
Pârâta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., solicită, urmare a admiterii căilor de atac declarate, respingerea cererii formulate de reclamantă.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta învederează cele ce urmează.
1 - Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. deoarece cererea reclamantei este lipsită de obiect. Prin cererea principală reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume nedeterminate de bani, cu titlul de remuneraţie echitabilă, pentru o perioadă nedeterminată.
Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al textului legal citat anterior, numai lipsa semnăturii se poate complini în cursul judecăţii, în consecinţă, cererea reclamantei trebuia declarată nulă.
2 - Hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1203 C. civ., întrucât simplul fapt al deţinerii unui sistem de sonorizare la bordul autovehiculelor, nu naşte probabilitatea folosirii acestuia şi, implicit, a săvârşirii unei fapte ilicite.
Instanţa coroborează prezumţia că existenţa sistemelor de sonorizare în dotarea tuturor autovehiculelor implică şi comunicarea publică de fonograme cu celelalte probe ale cauzei, rezumând de fapt „celelalte probe ale cauzei” la o altă prezumţie, respectiv la aceea că „sistemele de sonorizare sunt în perfectă stare de funcţionare” şi implicit există comunicare publică.
Celelalte probe ale cauzei nu se rezumă „la starea de funcţionare a sistemelor de sonorizare”, ci la alte probe pe care nici o instanţă nu a dorit să le analizeze şi, care, făceau proba contrarie a prezumţiei reţinute.
Pârâta a realizat proba contrarie a prezumţiei reţinute de instanţa de apel, prin înscrisurile depuse la dosar în legătură cu faptul că societatea deţine un contract perfect valabil şi în prezent cu SC R.I. SRL, societate care deţine calitatea de reprezentant al M.P.L.C. în România, prin care s-a primit licenţă pentru proiecţie publică a oricăror filme artistice protejate prin drept de autor şi a altor programe licenţiate obţinute din orice sursă legală - audienţa fiind limitată la locaţiile licenţiatului, singurul scop al acestei comunicări este să distreze şi sau să educe angajaţii, patronii, membrii, oaspeţii sau clienţii.
Nu se poate ca prin acelaşi sistem de sonorizare să se distribuie, în acelaşi timp, către clienţi două feluri de comunicări, respectiv şi filme/ programe licenţiate, dar şi comunicări audio care intră sub protecţia Uniunii Producătorilor de Fonograme din România, deoarece, din punct de vedere tehnic şi logic ambele comunicări s-ar suprapune.
Reclamanta nu a adus niciun proces verbal/înregistrare semnat/realizat de vreun agent constatator/delegat în sensul constatării faptei că în autocarele recurentei se realizează comunicare radio. În plus, există dispoziţii legale care reglementează modalitatea în care se poate proba săvârşirea comunicării publice a fonogramelor. Potrivit Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial anexă la H.G. nr. 143/2003, obligaţia de plată a remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă revine deţinătorului spaţiului în care are loc comunicarea publică a fonogramei, şi nu transportatorului care deţine instalaţii de sonorizare. Potrivit art. 4 din Metodologie, obligaţia de plată a remuneraţiei incumbă doar dacă se face comunicare publică în spaţiile deţinute de pârâtă.
Legea nu prezumă că se face comunicare publică doar pentru faptul deţinerii echipamentului de redare. Comunicarea publică trebuie dovedită.
Un al argument al instanţei de apel este acela că, realizarea unor comunicări video necesită un efort de atenţie sporit din partea clienţilor, iar comunicarea audio necesită un efort de atenţie mai redus şi astfel un confort sporit, acesta din urmă fiind prezent de regulă în spaţii publice aproape permanent, trăgându-se concluzia că implicit aceasta este şi situaţia pârâtei.
Clienţii nu sunt obligaţi să realizeze efortul de atenţie, putând să ignore filmele sau programele difuzate.
În acelaşi timp ar fi inadmisibil ca, în condiţiile în care autocarele dotate cu monitoare LCD, cu DVD, pasagerii să nu beneficieze de aceste facilităţi.
3 - Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene noţiunea „comunicare publică” prevăzută de dreptul Uniunii trebuie interpretată în lumina noţiunilor echivalente cuprinse în convenţiile internaţionale, astfel încât să rămână compatibilă cu acestea.
Drepturile de proprietate intelectuală sunt de asemenea protejate prin dreptul internaţional, în special prin Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală („Acordul TRIPS”), prin Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind interpretările şi execuţiile şi fonogramele („WPPT”) şi prin Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune („Convenţia de la Roma”)).
Se precizează că trebuie apreciată situaţia fiecărui utilizator, precum şi situaţia tuturor persoanelor cărora le sunt comunicate fonograme protejate. În acest context, trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.
Conform jurisprudenţei Curţii, printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului.
Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public.
Astfel, „publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane.
Curtea s-a pronunţat în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicări publice”.
Se subînţelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental.
Raportat la aceste criterii, se apreciază că şi dacă într-un autocar s-ar difuza gratuit fonograme, în avantajul clienţilor săi care beneficiază de această difuzare independent de voinţa lor, nu se realizează o „comunicare publică” în sensul dreptului Uniunii.
Deşi se intervine în mod deliberat în difuzarea de fonograme, clienţii săi formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură şi constituie, aşadar, un ansamblu determinat de potenţiali destinatari, iar nu „persoane în general”.
În ceea ce priveşte importanţa numărului de persoane care au posibilitatea să asculte aceeaşi fonogramă difuzată în autocar, clienţii dintr-un autocar, într-adevăr constituie o pluralitate de persoane, dar nu este una semnificativă, dat fiind că cercul de persoane prezente simultan în autocar este, în general, limitat. În plus, deşi clienţii se succed, nu este mai puţin adevărat că aceştia sunt prezenţi prin rotaţie şi, de regulă, nu sunt destinatarii aceloraşi fonograme, în special ale celor radiodifuzate.
O astfel de difuzare nu are caracter lucrativ. Astfel, clienţii din autocar au ca unic obiectiv transportul, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor de transport. Aceştia în cazul în care s-ar difuza astfel de fonograme, beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţele lor de accesul la anumite fonograme, în funcţie de momentul sosirii în autocar şi de durata transportului.
4 - Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1084 C. civ. şi a ignorat dispoziţiile art. 1088 C. civ.
Dispoziţiile imperative ale art. 1088 constituie una dintre excepţiile la care face referire art. 1084 şi interzic în materia obligaţiilor civile care au ca obiect o sumă oarecare acordarea altor daune-interese decât dobânda legală.
În consecinţă, instanţa de fond nu putea să dispună decât obligarea la plata dobânzii legale şi, potrivit alin. (2) al art. 1088, doar din momentul chemării în judecată.
Dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile în cauză, nefiind abrogate nici expres şi nici implicit, astfel încât hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nelegală faţă de motivarea că aplicarea lor în cauză rezidă din faptul că situaţia economică s-a schimbat de la edictarea acestor norme.
5 - Instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunţată cu încălcarea legii sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
În cauză s-a analizat doar întinderea pretinsului prejudiciu, iar existenţa faptei ilicite a fost greşit prezumată, încălcându-se astfel normele legale menţionate.
Hotărârea recurată nu cuprinde nici o menţiune cu privire la înlăturarea susţinerilor recurentei cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală.
6 - Prin hotărârea recurată s-a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea principală, încălcându-se astfeldispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi, de asemenea, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece s-a dispus obligarea la plata remuneraţiei echitabile pe perioada 19 mai 2006 - septembrie 2010, deşi solicitarea reclamantei se referea la perioada cuprinsă între momentul punerii autovehiculelor în circulaţie şi până în prezent.
Deşi cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19 mai 2009, moment până la care se solicitase obligarea prin folosirea sintagmei „până în prezent", instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plata remuneraţiei până în septembrie 2010, acordându-se astfel mai mult decât s-a cerut.
Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1203 C. civ., prezumând nu numai culpa pârâtei, ci şi continuitatea acesteia în timp până la momentul când se va putea dovedi încetarea faptei ilicite.
Prin obligarea pârâtei la solicitarea emiterii unei licenţe neexclusive s-a acordat altceva decât s-a cerut prin cererea principală.
Aşa cum a fost formulată solicitarea reclamantei, apărea ca inadmisibilă, de vreme ce obiectul ei nu era nici licit şi nici posibil, întrucât „obţinerea licenţei neexclusive" nu reprezintă un act unilateral de voinţă din partea pârâtei. Reclamanta este cea care, potrivit legii, are obligaţia să acorde autorizaţia neexclusivă.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente cauzei reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru următoarele argumente ce succed.
I. Recursul declarat de reclamantă.
Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, începe să curgă, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (art. 2523 C. civ. 2009), de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi cel care răspunde de ea.
Organismul de gestiune colectivă, în speţă Uniunea Producătorilor de fonograme din România, au obligaţia, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează.
De asemenea, art. 10 din Decizia nr. 399/2006 publicată în M. Of. nr. nr. 982 din 8 decembrie 2006, arată că organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor drept colectoare unice pentru drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme au dreptul de a numi unul sau doi delegaţi pentru monitorizarea utilizării fonogramelor în scop ambiental sau lucrativ, având acces liber în spaţiile închise sau deschise unde se realizează comunicarea publică.
Din coroborarea ultimelor două dispoziţii legale rezultă că organismelor de gestiune colectivă au şi obligaţia, alături de colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari, de a identifica alţi potenţiali utilizatori, în vederea protejării intereselor membrilor săi.
În exercitarea acestei îndatoriri, recurenta a identificat pe intimată, notificând-o la 2 octombrie 2008 să solicite autorizaţia neexclusivă de utilizare a repertoriului protejat.
Aspectele de ordin organizatoric ori financiar invocate nu reprezintă cauze obiective, de forţă majoră de natură să suspende cursul prescripţiei şi în condiţiile în care prin notificare recurenta nu a emis pretenţii pentru perioada anterioară emiterii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
II. Recursul declarat de pârâtă.
1. Pârâta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că prima instanţă de fond trebuia să anuleze cererea introductivă de instanţă ca fiind lipsit de obiect întrucât se pretinde obligarea sa la plata unei sume nedeterminate de bani, cu titlu de remuneraţie echitabilă pentru o perioadă nedeterminată.
Critica formulată este formală, limitându-se să reitereze motivul de apel fără să critice în vreun fel considerentele instanţei superioare de fond care a arătat că, pretenţiile reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România sunt valabil formulate fiind determinabile potrivit datelor oferite, a circumstanţelor cauzei şi a prevederilor legale aplicabile în speţă.
Cum reclamanta pârâtă nu a arătat în concret de ce soluţia instanţei de apel este greşită, Înalta Curte va constata că cele afirmate nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate.
2. Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ.
Contrar opiniei recurentei, prezumţia simplă de comunicare publică, dedusă din faptul dotării autovehiculelor cu sisteme de sonorizare, apte să asigure comunicarea publică de fonograme, a fost corect reţinută. Existenţa licenţei neexclusive pentru comunicarea video nu înlătură prezumţia reţinută, deoarece dovada faptului negativ invocat – nefolosirea sistemului de sonorizare – se putea face prin faptul pozitiv contrar şi anume imposibilitatea utilizării acestora.
Nu prezintă relevanţă juridică argumentele recurentei privind imposibilitatea folosirii concomitente a celor două sisteme destinate confortului călătorilor, câtă vreme transportatorul are alegerea, funcţie de circumstanţele călătoriei, să folosească unul sau altul dintre cele două sisteme, ori chiar deloc.
3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă interpretarea greşită a noţiunii „comunicare publică” cu referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Pârâta nu a exercitat apel împotriva hotărârii primei instanţe cât priveşte noţiunea de comunicare publică, ceea ce înseamnă că, sub acest aspect, a achiesat la soluţia primei instanţe.
În aceste condiţii, nu poate invoca, omisso medio, peste calea de atac a apelului, direct în recurs aspecte de nelegalitate ale soluţiei pronunţate de instanţa de fond cât priveşte noţiunea de „comunicare publică”.
4. Nefondată este şi critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1084 C. civ. şi 1088 C. civ.
Acordarea cumulativă a dobânzii şi actualizării este posibilă pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1084 C. civ. potrivit căruia despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât perioada efectivă –damnum emergens – cât şi beneficiul nerealizat – lucrum cessans.
Astfel, reactualizarea creanţei, urmare a existenţei fluctuaţiilor monetare ce se produc după expirarea scadenţei obligaţiilor de plată, reprezintă modalitatea de reparare a daunei efective produsă în patrimoniul creditorului, în speţă reclamanta.
Câştigul nerealizat îl reprezintă dobânda legală calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 1088 C. civ. raportat la dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti (dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 au fost abrogate de O.G. nr. 13 din 1 septembrie 2011, după pronunţarea hotărârii de primă instanţă la 31 mai 2011).
Recurenta susţine că s-a realizat o dublă reparaţie a prejudiciului prin cumularea dobânzii legale cu rata inflaţiei.
Numai că la calcularea dobânzii legale nu se are în vedere rata inflaţiei, ci dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000. De precizat că în raporturile civile, ca în speţa de faţă, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an conform art. 5 din ordonanţă.
Indicile preţurilor de consum măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate de pe piaţă şi a tarifelor serviciilor utilizate într-o anumită perioadă faţă de perioada anterioară.
Din cele de mai sus reiese că cei doi indicatori depind de elemente diferite, au natură juridică diferită şi regim juridic diferit.
5. O altă critică ce va fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cu indicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. au fost greşit aplicate deoarece s-a analizat doar întinderea prejudiciului.
Contrar opiniei recurentei instanţa de apel analizează, în limita învestirii, elementele răspunderii civile delictuale, chiar dacă acestea nu sunt poziţionate în acelaşi paragraf.
Astfel, pârâta avea obligaţia legală de a solicita din partea reclamantei eliberarea unei licenţe neexclusive pentru difuzarea fonogramelor şi de a plăti remuneraţia echitabilă, calculată potrivit metodologiilor în vigoare, pentru respectarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) lit. f), art. 1065 alin. (1), art. 130 alin. (1) lit. a), b) şi h) şi art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996. Urmare atitudinii culpabile, nesolicitarea eliberării licenţei prescrise de lege, fapta ilicită s-a concretizat prin aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ., prezumţie relativă ce nu a fost răsturnată de către pârâtă, cum deja s-a arătat.
Cum nu se contestă analiza de către instanţă a întinderii prejudiciului, rezultă existenţa legăturii de cauzalitate ce a determinat prejudiciul pretins.
6. Recurenta pretinde incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, sub un dublu aspect: obligarea sa de a solicita emiterea unei licenţe neexclusive precum şi obligarea la plata remuneraţiei echitabile pe perioada 19 mai 2006 – septembrie 2010, deşi reclamanta a solicitat plata pe perioada cuprinsă între momentul punerii autovehiculelor în circulaţie şi până în prezent.
Critica este vădit nefondată.
Reclamanta, prin capătul trei de cerere a solicitat obligarea pârâtei la obţinerea licenţelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial.
Cât priveşte cea de-a doua susţinere, curgerea obligaţiilor a avut loc pe tot parcursul litigiului şi faptul determinării cuantumului până la data efectuării raportului de expertiză (la zi conform solicitării reclamantei) nu valorează cu acordarea de către instanţă a mai mult decât s-a cerut.
Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi de pârâta SC D. SRL împotriva deciziei nr. 240/A din data de 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5652/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5215/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
