ICCJ. Decizia nr. 1096/2014. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1096/2014

Dosar nr. 39929/3/2008*

Şedinţa publică din 1 aprilie 2014

Prin cererea formulată la data de 16 ianuarie 2008, reclamanta N.A.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi V.I.O. pentru a se constata că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului situat în Bucureşti, la data naţionalizării, pârâţii urmând să fie obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctului său tată G.M. decedat la 8 februarie 1988, moştenitor testamentar al numitului I.C.E. proprietar al imobilului de la care acesta a fost naţionalizat ilegal, iar pârâta este succesoarea mamei sale decedate, V.E., care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul de la stat.

În drept au fost invocate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi dispoziţiile constituţionale şi respectiv art. 480 şi 483 C. civ.

Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat a se constata existenţa dreptului său de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în sector 2 dobândit cu bună credinţă, fiind incidentă prescripţia achizitivă de la 10 la 20 de ani.

La aceeaşi dată, pârâta a chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând contravaloarea de circulaţie a imobilului, suma definitivă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de evaluare, reprezentând preţul, cât şi excedentul de valoare al imobilului, şi eventualele fructe solicitate de reclamantă.

Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat chemarea în garanţie a SC A. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 la valoarea reactualizată a imobilului şi nu la aceea achitată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin Sentinţa civilă nr. 466 din 27 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 39929/3/2008, s-au respins ca nefondate excepţiile lipsei de interes, a inadmisibilităţii capătului 1 şi 2 din acţiunea principală şi ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere privind revendicarea; totodată, s-a constatat prescris dreptul de opţiune succesorală a autorului reclamantei faţă de moştenirea defunctului I.C.E. şi în consecinţă, s-a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală activă privind revendicarea pe calea dreptului comun, fiind respinsă acţiunea pe acest temei, pe ambele capete de cerere şi a fost admisă excepţia prescripţiei achizitive a dreptului de proprietate de 10 ani faţă de imobil, în patrimoniul pârâtei reclamante V.I.O., fiind respinsă ca rămasă fără obiect, cererea reclamanţilor şi cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC A. SA.

Prin Decizia civilă nr. 329/A din 11 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă N.A.L., a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă privind revendicarea pe dreptul comun, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunţată în Dosarul nr. 7169/1997 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi învestită cu formulă executorie a fost admisă acţiunea reclamantei N.L.A., fiind obligaţi pârâţii C.G.M.B. şi SC A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4 de la etajul 2 al imobilului situat în Bucureşti, hotărâre ce a fost înscrisă în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni din 21 mai 1998, fiind recunoscut astfel reclamantei privind calitatea de proprietar asupra imobilului.

Curtea a apreciat fondată critica privind contradictorialitatea considerentelor hotărârii atacate, având în vedere că pe de o parte instanţa de fond a constat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe de altă parte a admis excepţia prescripţiei achizitive a dreptului de proprietate în condiţiile uzucapiunii de 10 - 20 ani, faţă de imobilul în litigiu în patrimoniul pârâtei - reclamante V.I.O..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs V.I.O., recurs ce a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 4445 din 26 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea de şedinţă din data de 5 iunie 2012, tribunalul a respins excepţia lipsei de interes a capătului 1 de cerere şi inadmisibilităţii capătului 1 de cerere prin care s-a solicitat constatarea lipsei valabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, invocate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general şi de pârâta reclamantă V.I.O. ca neîntemeiate; a respins excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere prin care s-a solicitat revendicarea imobilului invocate de pârâta reclamantă, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul general pe capătul 2 de cerere prin care s-a solicitat revendicarea imobilului; a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei şi a prorogat discutarea excepţiilor invocate prin cererea de chemare în garanţie, cu motivările cuprinse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2060 din 19 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtă ca intrată sub puterea lucrului judecat, a admis cererea formulată de reclamanta N.A.M., a constatat nevalabilitatea titlului statului şi a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sector 2.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Municipiul Bucureşti prin primarul General pe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice formulată de pârâtă, a admis cererea de chemare în garanţie a chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice astfel cum a fost precizată de pârâtă şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 313.970 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu. A respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie SC A. SA.

Prin Decizia civilă nr. 251A din data de 17 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă-reclamantă V.I.O. şi apelanţii - chemaţi în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul. A admis apelul declarat de apelantul chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa apelată, a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca fiind lipsit de interes. S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, dobânditori în condiţiile Legii nr. 112/1995, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenţiei deoarece "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".

Instanţa supremă consideră însă că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".

Prin urmare, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În speţă, intimata-reclamantă a făcut dovada recunoaşterii calităţii sale de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească şi, în consecinţă, calitatea de "bun" în sensul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunţată în Dosarul nr. 7169/1997 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus restituirea către reclamantă a apartamentului nr. 4, din imobilul din Bucureşti, sector 2. Această hotărâre judecătorească are ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al intimatei reclamante asupra bunului său, ceea ce îi conferă "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

Astfel, deşi în speţă nu există autoritate de lucru judecat faţă de Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu cu apelanta pârâtă din prezenta cauză (V.I.O.), nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a intimatei reclamante asupra imobilului în litigiu şi dreptul acesteia la restituirea în natură a bunului.

Prin urmare, în considerarea prezumţiei de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură această hotărâre şi a securităţii raporturilor juridice, Curtea apreciază că aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât intimata reclamantă este titulara unui "bun actual" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ocrotit de această normă.

Astfel, nu mai poate fi pusă în discuţie calitatea procesuală activă a intimatei reclamantei şi dreptul acesteia de proprietate asupra imobilului în litigiu. De asemenea, apare ca lipsită de relevanţă şi analiza titlului statului. În argumentarea acestei soluţii se are în vedere că în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către intimata reclamantă, aceasta este titulara unui "bun actual" şi nu mai justifică un interes în constatarea nevalabilităţii titlului statului

Pe de altă parte, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege, printre altele, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare.

Prin urmare şi în raport de această reglementare expresă şi de situaţia juridică a imobilului revendicat prin acţiune (imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950), intimata reclamantă nu justifică un interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, ea fiind deja titulara unui "bun actual", ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum s-a arătat, criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General fiind întemeiate sub acest aspect.

În ceea ce o priveşte pe apelanta pârâtă V.I.O., aceasta beneficiază la rândul ei de protecţia dreptului său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât, prin Decizia civilă nr. 1169 din 6 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 1616/2002, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2539/2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea intentată de N.L.A. în contradictoriu cu V.E., CGMB şi SC A. SA privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996. În această situaţie, titlul de proprietate al apelantei pârâte asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, s-a consolidat, conferindu-i un "bun actual" în sensul convenţiei.

În aceste condiţii, s-a analizat în continuare în ce măsură privarea de proprietate a intimatei reclamante, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriaşilor, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această "ingerinţă" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea Europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, parag. 49 şi 50), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin contra României, parag. 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, parag. 47).

În speţa de faţă, intimata reclamantă deţine în patrimoniu un "bun actual", constituit prin Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2.

În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al intimatei reclamante nu poate fi remediată efectiv şi eficient în contextul legislaţiei speciale interne, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care acestea ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Legea nr. 165/2013.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, natura acestora şi procedura stabilirii lor a suferit numeroase modificări, iar acordarea efectivă a despăgubirilor cuvenite proprietarilor deposedaţi de bunuri în perioada regimului comunist a fost supusă unor amânări repetate, care conduc la privarea îndelungată acestor persoane de orice despăgubire.

În prezent, măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor deposedate de bunuri în perioada regimului comunist au suferit noi modificări prin Legea nr. 165/2013, care reglementează compensarea prin puncte, ca singură măsura reparatorie în echivalent, precum şi o altă procedură de stabilire şi acordare efectivă a acestor măsuri compensatorii, de natură a prelungi acordarea efectivă a despăgubirilor.

Prin urmare, respingerea acţiunii în revendicare a intimatei reclamante ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 141/6.03.2009). De asemenea, Curtea a constatat deja că părţilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), cererea nr. 38.113/02, parag. 17 - 19, Hotărârea din 17 iunie 2008).

Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că intimata reclamantă este în imposibilitatea de a-şi recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care intimata reclamantă este supusă în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.

Cum, în prezenta cauză, intimata reclamantă se găseşte în situaţie similară, deoarece are un "bun actual" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaş, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantei şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, Curtea de apel sesizată cu soluţionarea prezentului apel conchide că restituirea în natură a imobilului către intimata reclamantă este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaş.

Acesta din urmă nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece are la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite recurentei pârâte fost chiriaş, cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

De altfel, chiar în cadrul prezentului litigiu, pe calea cererii de chemare în garanţie, apelanta pârâtă a solicitat valoarea de circulaţie a imobilului.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în dispozitivul căreia se stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispoziţiile legii interne. În ceea ce priveşte partea finală a dispozitivului, care condiţionează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României. În acea cauză Curtea Europeană a reţinut că, în virtutea unei hotărâri judecătoreşti definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicţiile interne considerând că a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensaţie pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie în cadrul recursului în anulare. S-a mai reţinut că o eventuală acţiune în rambursarea preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensaţii care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferenţa dintre preţul de cumpărare actualizat şi valoarea bunului la data hotărârii pronunţată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, parag. 38).

Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care, de altfel, astfel cum s-a arătat anterior, apelanta pârâtă din prezenta cauză a şi urmat-o chiar în cadrul litigiului de faţă, pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului.

Apelanta reclamantă nu poate invoca buna credinţă, pentru a paraliza acţiunea în revendicare şi să păstreze, pe cale de consecinţă, imobilul în litigiu.

Din prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ. reiese că buna-credinţă presupune o eroare din partea unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranţă pur subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparenţă înşelătoare suficient de credibilă.

În literatura de specialitate s-a arătat că buna-credinţă aptă să producă efecte juridice, permiţând celui interesat să scape de rigorile legii, constă în credinţa eronată în existenţa unei situaţii juridice regulate.

Reaua-credinţă constă în atitudinea celui care se prevalează de o situaţie căreia el îi cunoaşte sau trebuia să-i cunoască viciile. În legătură cu intensitatea erorii din care decurge buna-credinţă, în doctrină s-a arătat că "dobânditorul trebuie considerat de rea-credinţă dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său" şi că "acest dubiu care exclude buna-credinţă există dacă posesorul are cunoştinţă că un terţ este sau pretinde să fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie".

În speţă, apelanta pârâtă subdobânditoare, care a cumpărat de la stat un bun despre care ştia sau trebuia să ştie că a fost preluat de statul comunist în condiţii notorii de forţă, prin abuz, iar nu în condiţii obişnuite, a achiziţionat în condiţii discutabile din punct de vedere juridic care exclud buna sa credinţă.

În acest caz, notorietatea abuzurilor comise de statul comunist cu ocazia "distrugerii proprietăţii private" dă naştere unei prezumţii simple de preluare a imobilului cu un titlu discutabil, în marea majoritate a cazurilor acesta fiind nevalabil.

Având în vedere aspectele învederate, Curtea a apreciat că orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă prin "modurile specifice de dobândire a proprietăţii socialiste", şi mai ales chiriaşii care locuiau în astfel de imobile, iar ulterior le-au achiziţionat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, cum este şi cazul din speţa de faţă, trebuiau sau puteau să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, adică asupra însăşi aparenţei în drept, simpla lor ignoranţă afirmată nefiind suficienta pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credinţă.

În speţă, apelanta pârâtă s-a încrezut în valabilitatea dreptului de proprietate al statului. Nu poate fi reţinută aparenţa de proprietar a statului, existenţa unei legi care permitea cumpărarea bunului de către chiriaş, apelanta pârâtă achiziţionând bunul de la stat în nişte condiţii care nu sunt ireproşabile, deoarece, pe de o parte, s-a angajat fără precauţiuni în cumpărarea unui imobil preluat de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de altă parte orice om rezonabil (acesta fiind "etalonul" la care trebuie să se raporteze oricine invoca eroarea comună şi invincibilă ca mod de dobândire a proprietăţii) trebuia să se aştepte să apară măsurile reparatorii despre care se vorbea public şi în presă, televiziune, de mult timp şi doar ulterior să cumpere un astfel de bun, în cazurile în care acestea nu ar fi fost restituit foştilor proprietari.

Nefiind întrunite toate condiţiile necesare pentru a fi în prezenţa erorii comune şi invincibile care creează drept, în mod corect instanţa de fond nu a primit aplicabilitatea teoriei aparenţei în drept susţinută de către apelanta pârâtă V.I.O..

Apelanta pârâtă nu poate invoca nici uzucapiunea ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

Pentru a interveni prescripţia achizitivă, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv o posesie exercitată timp de cel puţin 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi, existenţa unei posesii utile, continue, neîntrerupte, publice şi neechivoce şi a unui lucru susceptibil de a fi uzucapat, iar în situaţia uzucapiunii scurte, o stăpânire timp de 10 - 20 ani, buna credinţă a posesorului şi un just titlu.

În speţă, apelanta pârâtă V.I.O. exhiba un just titlu, contractul de vânzare-cumpărare nr. din 1 noiembrie 1996. Chiar dacă actul translativ de proprietate provine de la altcineva decât proprietarul, deci de la un non dominus, el este un act juridic translativ de proprietate valabil, atât conform art. 1897 Cod civ. cât şi Deciziei civile nr. 1169 din 6 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a acestui act.

Pentru a putea uzucapa este necesar ca posesia exercitată să fie una utilă, adică să îndeplinească cumulativ calităţile prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, în cazul lipsei uneia dintre aceste calităţi posesia fiind viciată.

În ceea ce priveşte calitatea posesiei de a fi neîntreruptă, aceasta este o condiţie de existenţă a posesiei, în cazul în care posesia se întrerupe, aceasta pierzându-se.

În privinţa întreruperii şi suspendării prescripţiei achizitive se aplică aceleaşi dispoziţii legale ca şi în cazul prescripţiei extinctive, respectiv Decretul nr. 167/1958. Astfel, întreruperea prescripţiei achizitive are ca rezultat înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare intervenirii cauzei de întrerupere.

În doctrina s-a menţionat că dacă titularul dreptului real principal iese din pasivitate şi face demersurile legale pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea posesiei, nu se mai justifică sancţionarea acestui titular prin pierderea dreptului sau. Conform art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ arbitral necompetent.

În speţă, Curtea a apreciat că posesia exercitată de apelanta pârâtă V.I.O. a fost întreruptă în anul 1997, când intimata reclamantă a promovat acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 7169/1997, prin care a revendicat imobilul în cauză, acţiunea admisă prin Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, nefiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

O altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a opera prescripţia achizitivă este aceea ca posesia să fie de bună credinţă.

Buna credinţă presupune ca posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe care îl posedă îi aparţine altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia. În speţă, titlul de proprietate al apelantei pârâte a fost negat în anul 1998, când intimata reclamantă a promovat acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 17135/1998 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti prin care a solicitat, în contradictoriu cu autoarea apelantei pârâte din prezenta cauză, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, titlul exhibat de către apelanta-pârâtă în prezentul litigiu.

În aceste condiţii, posesia exercitată de apelanta pârâtă după momentul promovării acestei acţiuni nu mai poate fi considerată ca fiind de bună-credinţă, pentru a putea opera uzucapiunea.

Referitor la calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Apelanta pârâtă reclamantă V.I.O. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar suma de bani plătită ca preţ pentru apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare a intrat în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea acestuia se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din acest fond.

Deşi legiuitorul prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că restituirea preţului actualizat se face către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aceste dispoziţii sunt deopotrivă aplicabile şi proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate în acţiunile în revendicare promovate de foştii proprietari, care, potrivit dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a se stabili prin expertiză.

Modalitatea în care au fost evinşi chiriaşii cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanţă în stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare - Legea nr. 112/1995 - şi fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preţ.

Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special faţă de normele de drept comun, din aceste dispoziţii legale rezultând că Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui valoarea de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, desfiinţat prin soluţia dată acţiunii principale în prezentul litigiu, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta N.A.L. şi a fost obligată apelanta-pârâtă V.I.O. să lase în deplina proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Această normă are caracter special şi derogator de la dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 1337 C. civ., antrenând astfel direct răspunderea Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului pentru restituirea acestei valori din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

În acelaşi sens sunt şi modificările şi completările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legea nr. 1/2009, care introduce la art. 50 un nou alineat, alin. (2¹), cu următorul cuprins: "cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".

De asemenea, dispoziţiile art. 50 alin. (3) s-au modificat cu următorul cuprins: "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Curtea a apreciat că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui atât preţul plătit de către chiriaşii cumpărători ai imobilelor prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cât şi valoarea de circulaţie a acestor imobile.

Cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 1/2009 "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Din analiza textului legal, Curtea a apreciat că se înţelege foarte clar care sunt condiţiile în care se acordă foştilor proprietari preţul de piaţă pentru imobil, anume care dintre foştii proprietari sunt îndreptăţiţi a primi această valoare de piaţă a imobilului. În acest sens, Curtea reţine că dispoziţia din Legea nr. 1/2009 se interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de desfiinţare a contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract s-a încheiat cu nerespectarea unei dispoziţii a Legii nr. 112/1995, respectiv neîndeplinirea uneia dintre condiţiile impuse acest act normativ pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În cazul în care este vorba doar de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a statuat expres faptul că aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

În speţă, astfel cum s-a arătat, apelanta pârâtă V.I.O. a pierdut proprietatea imobilului prin admiterea acţiunii principale în prezenta cauză şi obligarea sa de a lăsa în deplina proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al apelantei pârâte reclamante V.I.O. ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, în cadrul căreia contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a reprezentat titlul acesteia.

În această situaţie, Curtea a apreciat că sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 1/2009, apelanta pârâte reclamante V.I.O. fiind îndreptăţită să primească preţul de piaţă calculat conform standardelor internaţionale de evaluare prin expertiza evaluatoare administrată în faţa instanţei de fond, având în vedere că, deşi prin apel s-a criticat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice cuantumul acestei valori, iar instanţa de apel a încuviinţat proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului, apelantul, deşi i s-a adus la cunoştinţă obligaţia de a achita onorariul de expert stabilit de instanţă, prin adresa de la dosar, nu şi-a îndeplinit această obligaţie, fiind decăzut din proba cu expertiză, în condiţiile art. 170 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.A.L., pârâta V.I.O. şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea recursului reclamanta N.A.L. a arătat următoarele.

Prin decizia atacată s-a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti şi s-a respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca lipsit de interes.

Prin întâmpinarea formulata la apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar a arătat faptul ca aceasta chestiune privind nevalabilitatea titlului statului a fost soluţionată de către instanţa de fond prin încheierea de şedinţa interlocutorie din data de 5 iunie 2012. Municipiul Bucureşti nu a înţeles să formuleze apel împotriva acestei încheieri, ci doar împotriva Sentinţei nr. 2060 din 19 noiembrie 2012. În atare situaţie, la momentul judecării apelului aceasta chestiune intrase în autoritatea de lucru judecat.

Aşa fiind, instanţa de apel, în mod greşit a admis apelul declarat de Mun. Bucureşti prin Primar împotriva sentinţei pronunţate de instanţa fondului cată vreme motivele dezvoltate de apelant vizau în realitate o încheiere interlocutorie rămasă neatacată şi bucurându-se aşadar de autoritate de lucru judecat.

În motivarea recursului pârâta V.I.O. a arătat următoarele:

1. Au fost încălcate prevederile art. 295 alin. (1) şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la primul motiv de apel prin care a susţinut inadmisibilitatea soluţionării capătului de cerere în revendicare atât prin raportare la Legea nr. 10/2001, cât şi la neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 în raport de dispoziţiile art. 8, 10 din Constituţia de la 1948, analiza care se face în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

2. Au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ., art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, atunci când instanţa de apel şi de fond au procedat la compararea titlurilor de proprietate, au interpretat noţiunea de bun şi au acordat preferabilitate titlului reclamantei, motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Atât instanţa de apel cât şi cea de fond au reţinut că pârâta are un bun actual, ca urmare a Deciziei civile nr. 1616/2001 prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996.

Instanţa de apel, în mod corect a reţinut că noţiunea de bun actual, aflat în patrimoniul său se concretizează într-un drept de proprietate asupra imobilului, respectiv în dreptul subiectiv de proprietate.

Potrivit celei de a doua teze din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prioritatea unei acţiunii în revendicare pe dreptul comun poate fi dată numai dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice civile.

În speţă, prin admiterea acţiunii în revendicare şi prin menţinerea acesteia de către instanţa de apel s-a încălcat Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice civile.

În ce priveşte încălcarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ., instanţa de apel nu face referire expresă la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi la dispoziţiile art. 480 C. civ., dar atât instanţa de apel cât şi cea de fond s-au pronunţat cu privire la o acţiune în revendicare care este reglementată de cele două texte de lege. Mai mult se referă la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care vorbeşte de acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care implicit instanţa de fond s-a referit, când a verificat constituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, este inadmisibilă, pentru că există o lege specială, Legea nr. 10/2001. Deci un eventual temei de drept al acţiunii în revendicare constând în art. 6 din Legea nr. 213/1998 reprezintă o aplicare greşită a acestui text de lege.

Analiza acţiunii în revendicare prin raportare la prevederile art. 480 C. civ. s-a făcut cu aplicarea greşită a legii. Un drept de proprietate este exclusiv şi nu poate exista concomitent în două patrimonii diferite. Or, în condiţiile în care s-a reţinut că pârâta este titulara unui bun actual concretizat în dreptul subiectiv de proprietate asupra imobilului, rezultă că nu mai poate exista în acelaşi timp un bun actual concretizat în acelaşi drept subiectiv aflat în patrimoniul unei alte persoane. Consecinţa este aceea că unul din bunuri nu mai este actual sub forma dreptului subiectiv de proprietate. Un bun actual sub forma dreptului subiectiv de proprietate este numai bunul său pentru că Decizia nr. 33/2008 interzice să se aducă atingere dreptului său de proprietate.

Instanţa de apel, reţinând că şi intimata reclamantă are un bun actual sub forma dreptului subiectiv de proprietate asupra imobilului a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

3. Au fost încălcate art. 295 alin. (1) şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi art. 480 C. civ., motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A criticat sentinţa de fond prin aceea că s-a reţinut greşit existenţa dreptul de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care autorul său nu a acceptat legatul cu titlu particular. La fond această critică s-a făcut prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesual active, excepţie care a fost unită cu fondul. La pag. 20 din decizie, după ce instanţa se referă la Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 spune că "în acest context nu mai poate fi pusă în discuţie calitatea procesual activă a intimatei reclamante".

Instanţa de apel trebuia să examineze în concret motivul de apel, fiind învestită cu acest motiv şi ţinută potrivit art. 295 şi art. 261 C. proc. civ. să se pronunţe pe acest motiv, cu atât mai mult cu cât cu ocazia pronunţării Sentinţei civile nr. 4251/2008 nu s-a examinat aspectul caducităţii legatului prin neacceptare. Sentinţa civilă nr. 4251/1998 s-a pronunţat în contradictoriu cu CGMB şi SC A. SA. Faţă de această sentinţă pârâta are calitatea de terţ, ceea ce înseamnă că faţă de pârâtă Sentinţa civilă nr. 4251/1998 reprezenta doar un fapt juridic pe care îl poate contesta prin orice mijloc de probă. Prin răspunsul la interogatoriu a şi făcut dovada că autorul intimatei reclamante nu a acceptat legatul cu titlu particular. De asemenea, la dosar nu există un act de acceptare a legatului.

Nelegal deci s-a reţinut că intimata a dobândit dreptul de proprietate în baza Sentinţei civile nr. 4251/1998.

4. A fost încălcat art. 1201 C. civ., motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În Decizia nr. 1616/2002 prin care s-a respins acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, proces purtat între intimata reclamantă şi autoarea sa, s-a reţinut drept cauză de respingere a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare buna-credinţă a mamei sale la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, pe chestiunea bunei credinţe există autoritate de lucru judecat între pârâtă şi intimata-reclamantă, iar instanţă nu mai are nici un drept de a reţine altă situaţie de fapt. Nerespectând aceste dispoziţii şi reţinând că mama sa ar fi fost de rea-credinţă instanţa a încălcat art. 1201 C. civ.

5. Au fost aplicate greşit art. 1847 C. civ., art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, art. 1895 C. civ., motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În faza apelului, deşi a arătat instanţei că sunt incidente dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile dreptului de proprietate din prezenta speţă, instanţa de apel continuă şi ea, ca şi instanţa de fond, să facă aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958. Spre deosebire de instanţa de fond, instanţa de apel se limitează însă doar la un singur exemplu care s-ar încadra în art. 16 alin. (1) lit. b), şi anume că prin acţiunea formulată de reclamantă în anul 1997 şi în urma căreia a obţinut Sentinţa civilă nr. 4251/1998 s-ar fi întrerup prescripţia de la 10 la 20 ani.

Este nelegală această aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) pentru că, pentru a se întrerupe prescripţia, acţiunea trebuia formulat împotriva celui în folosul căruia curgea prescripţia şi nu împotriva unor terţi.

În ce priveşte aplicarea greşită a art. 1847 şi încălcarea art. 1895 C. civ., dispoziţiile art. 1895 C. civ. sunt speciale faţă de art. 1837 şi urm. C. civ. şi prevăd doar două condiţii şi anume: buna-credinţă, care trebuie să existe la momentul încheierii actului translativ de proprietate şi existenţa justului titlu, condiţii reţinute constant în doctrina şi jurisprudenţa civilă. Fiind vorba de dispoziţii speciale nu este necesar a fi întrunită condiţia de la art. 1847 C. civ. care se referă strict la uzucapiunea de 30 ani, astfel că, nelegal s-a reţinut aplicabilitatea art. 1847 C. civ. şi deci condiţia continuităţii prescripţiei.

În motivarea recursului chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele.

Hotărârea este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În primul rând, critică soluţia instanţei de apel în raport de menţinerea obligaţiei de plată a sumei de 313.970 euro reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte fondul cauzei, apreciază că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că, în situaţia în care acţiunea în revendicare a fost admisă ca urmare a comparării titlurilor, cum este cazul în speţă, nu se mai impune verificarea condiţiilor stabilite de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea de drept a preţului de piaţă.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; Legea nr. 10/2001 modificată şi completată; art. 1337 şi urm. C. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de reclamantă şi fondate recursurile declarate de pârâtă şi de chematul în garanţie pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta N.A.L., Înalta Curte a constatat nefondată susţinerea în sensul că pârâtul Municipiul Bucureşti nu ar fi formulat apel împotriva încheierii din data de 5 iunie 2012 prin care tribunalul a respins excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Împotriva acestei încheieri nu se putea declara apel decât odată cu fondul. Acesta este motivul pentru care în apelul Municipiului Bucureşti se menţionează faptul că se declară apel împotriva Sentinţei nr. 2060 din 19 noiembrie 2012, prin aceasta soluţionându-se fondul litigiului.

În motivarea apelului se formulează critici cu privire la modul de soluţionare de către tribunal a excepţiei lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi se solicită schimbarea sentinţei în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca lipsit de interes.

Ca atare, apelul a vizat dispoziţia instanţei de fond prin care a fost respinsă excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Faptul că nu a fost menţionat expres în apel că dispoziţia criticată a fost luată prin încheierea din data de 5 iunie 2012 nu poate duce la concluzia neatacării acestei încheieri, atâta timp cât aceasta poate fi identificată cu uşurinţă pe baza motivării în fapt a apelului, intimatei reclamante neproducându-i-se nicio vătămare.

Limitele devoluţiunii apelului sunt date nu numai de precizarea hotărârii atacate ci şi de motivarea în fapt a apelului.

În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 295 alin. (1) raportat la prevederile art. 105 alin. (2) prima teză C. proc. civ.

Înalta Curte a avut în vedere doar motivele de recurs formulate în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1), (2) C. proc. civ., iar nu şi cele suplimentare susţinute prin concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor pe fondul recursurilor cu încălcarea termenului de decădere menţionat anterior.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta V.I.O., Înalta Curte a constatat nefondat primul motiv de recurs referitor la neanalizarea de către instanţa de apel a primului motiv de apel prin care a susţinut inadmisibilitatea soluţionării capătului de cerere în revendicare atât prin raportare la Legea nr. 10/2001 cât şi la neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, analiză care ar trebui să se facă în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanţa de apel a arătat în considerente de ce este admisibilă acţiunea în revendicare de faţă, prin raportare la decizia în interesul legii nr. 33/2008 care face referire şi la posibila incidenţă a Legii nr. 10/2001 asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun.

Temeiul acţiunii în revendicare este art. 480 C. civ., iar nu prevederile menţionate de recurenta pârâtă. În analiza preferabilităţii celor două titluri de proprietate aflate în conflict are relevanţă situaţia juridică a fiecăruia dintre bunuri, care poate fi guvernată de prevederi speciale.

De altfel, invocarea de către reclamantă a art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a făcut în legătură cu primul capăt de cerere prin care se solicita constatarea preluării fără titlu a imobilului prin Decretul nr. 92/1950, capăt de cerere care a fost respins de către instanţa de apel ca lipsit de interes.

Referitor la motivul de recurs prin care se critică modalitatea de comparare a titlurilor de proprietate de către instanţa de apel, cu consecinţa stabilirii titlului preferabil, Înalta Curte a reţinut că recurenta pârâtă îşi justifică titlul de proprietate supra apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 1169 din 6 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 1616/2002, irevocabilă, s-a respins acţiunea formulată de N.L.A. în contradictoriu cu V.E., CGMB şi SC A. SA privind constatarea nulităţii absolute a acestui contract, reţinându-se că statul a preluat imobilul fără titlu valabil şi că titlul de proprietate a fost încheiat cu buna credinţă la data de 1 noiembrie 1996, anterior pronunţării hotărârii privind acţiunea de revendicare.

Prin raportare la această constatare, care a intrat în puterea lucrului judecat, este fondată critica recurentei privind încălcarea art. 1201 C. civ. de către instanţa de apel, când a făcut o nouă analiză a conceptului de bună credinţă, ajungând la o concluzie opusă.

Atâta timp cât acest contract este valabil, fiind confirmat şi în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii absolute formulate de către reclamantă, pârâta are un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta a invocat în susţinerea dreptului său de proprietate Sentinţa civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunţată în Dosarul nr. 7169/1997 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă, prin care a fost admisă acţiunea reclamantei N.L.A., fiind obligaţi pârâţii C.G.M.B. şi S.C. A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4 de la etajul 2 al imobilului situat în Bucureşti, s-a recunoscut calitatea reclamantei de proprietar.

Pârâta nu a fost parte în cadrul acelui litigiu, deşi devenise proprietara apartamentului în cauză înainte de a se formula această acţiune.

Având în vedere că reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naţionalizat anterior, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (de ex. cauza Porţeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), şi aceasta are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte data de la care reclamanta se poate prevala de acest bun, ţinând cont de situaţia specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea prin care statul a fost obligat la restituirea bunului a devenit irevocabilă, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) "135. (...) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). // 136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-IX)."

Ca atare, mutatis mutandis reclamanta se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind astfel nefondată susţinerea recurentei pârâte în sensul că numai aceasta ar avea un bun actual.

Această hotărâre, dar şi contractul pârâtei sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Problema de drept a preferabilităţii unuia sau a altuia dintre cele două titluri de proprietate nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, lege specială, şi, ca atare, trebuie aplicate prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., pentru a fi dezlegată, prin raportare şi la decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, este nefondată susţinerea din recurs prin care se critică reţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare.

Întrucât atât reclamanta cât şi pârâta se prevalează de un bun, reprezentat de imobilul în cauză, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.

Aşa cum reiese din cele expuse mai sus, titlul de proprietate al pârâtei este anterior dreptului de proprietate de care se poate prevala reclamanta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi ca atare din această perspectivă este preferabil.

În urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag. 37).

De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Răţeanu contra României (parag. 23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 doar dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.

Această situaţie nu se verifică în cazul de faţă, având în vedere, pe de o parte, faptul că reclamanta nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru imobilul pe care statul prin reprezentanţii săi a fost obligat să îl restituie, dar s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru întrucât imobilul fusese înstrăinat anterior unui cumpărător de bună credinţă.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că în prezent este în vigoare Legea nr. 10/2001 care prevede modalitatea de despăgubire a foştilor proprietari ai unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu valoarea de circulaţie stabilită potrivit standardelor internaţionale.

Astfel, este neîntemeiată acţiunea în revendicare a imobilului în cauză, titlul pârâtei fiind preferabil.

Având în vedere această concluzie, Înalta Curte nu mai consideră necesar să mai examineze motivele de recurs privind celelalte apărări ale pârâtei faţă de acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă, motive referitoare la neevaluarea probatoriilor legate de inexistenţa titlului de proprietate al autorului reclamantei şi interpretarea greşită a prevederilor referitoare la întreruperea termenului de prescripţie achizitivă.

De altfel, în cazul unui act translativ de proprietate, încheiat conform legii, dobânditorul nu poate uzucapa bunul, acesta fiind dobândit ca efect al convenţiei. Or, în speţă, valabilitatea titlului pârâtei nu mai putea fi contestată, opunându-se puterea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a respins irevocabil cererea de constatare a nulităţii contractului,

În ceea ce priveşte recursul declarat de către chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte a reţinut că acesta priveşte admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâtă, având ca obiect obligaţia de plată a valorii de circulaţie a imobilului, pentru cazul admiterii acţiunii în revendicare, cu consecinţa pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei.

Având în vedere că, urmare a admiterii recursului formulat de către pârâtă, acţiunea în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată, nu mai subzistă principala condiţie a temeiniciei cererii de chemare în judecată, fapt ce atrage respingerea şi a acestei cereri, recursul fiind fondat din această perspectivă.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, va admite recursurile declarate de pârâtă şi de chematul în garanţie împotriva aceleiaşi decizii, va modifica, în parte, decizia recurată, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., va admite apelurile declarate de pârâtă şi de chematul în garanţie, va respinge ca nefondat capătul de cerere privind revendicarea imobilului din Bucureşti, sector 2, formulat de către reclamantă împotriva pârâtei, va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă împotriva chematului în garanţie, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta pârâtă a solicitat suma de 220.000 lei reprezentând de onorariu de avocat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. instanţa va obliga recurenta reclamantă la plata către recurenta pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 lei, reprezentând onorariul avocatului, faţă de căderea sa în pretenţii prin admiterea recursului formulat de către pârâtă.

Această sumă a fost determinată prin raportare la faptul că munca avocatului reflectată în onorariul solicitat în recurs a privit nu doar recursul formulat de către pârâtă, faţă de care reclamanta a căzut în pretenţii, ci şi formularea apărărilor faţă de recursul chematei în garanţie, al cărei recurs a fost admis de asemenea.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantă, prin acesta s-a criticat partea din decizie prin care s-a admis apelul Municipiului Bucureşti, astfel că prin respingerea recursului reclamantei nu se poate aprecia că aceasta ar fi căzut în pretenţii faţă de pârâtă, neimpunându-se acordarea vreunei sume reprezentând onorariu de avocat către pârâtă ca urmare a acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A.L. împotriva Deciziei nr. 251A din data de 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursurile declarate de pârâta V.I.O. şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că:

Admite apelurile declarate de pârâta V.I.O. şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 2060 din data de 19 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge ca nefondat capătul de cerere privind revendicarea imobilului din Bucureşti, sector 2, formulat de către reclamantă împotriva pârâtei.

Respinge cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă împotriva chematului în garanţie.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.

Obligă reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 lei către pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1095/2014. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 1103/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1095/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1103/2014. Civil