ICCJ. Decizia nr. 1095/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1095/2014

Dosar nr. 3382/108/2008

Şedinţa publică din 1 aprilie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 august 2008, precizată ulterior, la termenele din 2 decembrie 2010, 28 iulie 2011, 23 ianuarie 2012, 27 aprilie 2012 şi, respectiv la 28 mai 2012, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în calitate de for tutelar al Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică M., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parohia Ortodoxă Română M., K.Z., H.A., K.I., P.M., M.I., U.D., T.A. şi Oraşul Ineu să se dispună, modificarea, în baza dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, a suprafeţei imobilului înscris în cartea funciară M., de la 1.692 mp cât figurează în cartea funciară, la 2.808 mp, cât rezultă din expertiză, partajarea imobilului în două imobile noi, respectiv imobilul compus din terenul intravilan în suprafaţă de 1.837 mp pe care este edificată biserica greco-catolică din M. şi imobilul compus din terenul intravilan în suprafaţă de 971 mp pe care este edificată casa parohială şi construcţiile anexe. Totodată reclamanta a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului reprezentând lăcaş de cult (biserica greco - catolică), împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 1.837 mp, restabilirea situaţiei anterioare de cartea funciară, întrucât titlul pârâtei Parohia Ortodoxă Română M., respectiv încheierea din 9 aprilie 1971, este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei menţionate să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil. A mai cerut reclamanta ieşirea din indiviziune a imobilului proprietatea sa, format din teren şi locaş de cult, faţă de imobilul aparţinând pârâtei Parohia Ortodoxă Romană M., format din casă parohială şi teren în suprafaţă de 971 mp, potrivit raportului de expertiză topo, radierea, în temeiul dispoziţiilor art. 34 pct. 3 din Legea nr. II/1996, a înscrierii de sub B 1 din cartea funciară M. şi transferarea imobilului aparţinând pârâtei Parohia Ortodoxă Română M., într-o carte funciară nouă, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, precum şi notarea bisericii greco-catolice din satul M., jud. Arad în cartea funciară M., rectificarea suprafeţei de teren intravilan aferent acesteia ia suprafaţa de 1.837 mp, stabilită prin raportul de expertiză topografică, precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea precizată a fost întemeiată de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 completate prin Legea nr. 182/2005, ale art. 480 C. civ., art. 1 alin. (5), art. 33 alin. (3) art. 34 pct. 1 şi 3 din Legea nr. II/1996, canonul 190 din Titlul VII, Capitolul I şi art. 11 din Codul Canoanelor Bisericii Orientale, recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008, art. 8, art. 9, art. 27 din Legea nr. 489/2006, Decretul-Lege nr. 9/1989, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 29 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin acţiunea reconvenţională din data de 30 octombrie 2008, pârâta Parohia Ortodoxă Română M. a solicitat să se constate inexistenţa dreptului reclamantei Episcopia Română Greco-Catolică Unită cu Roma de Lugoj, în nume propriu şi ca for tutelar al Parohie Romane Greco-Catolice Unită cu Roma din M. asupra imobilului în litigiu şi, pe cale de consecinţă, să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

Totodată, prin întâmpinarea depusă, la aceeaşi dată, reiterată în urma precizărilor ulterioare de acţiune, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prematurităţii acţiunii, prescripţia dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin încheiere din data de 5 martie 2009, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant apreciind că Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Lugoj poate să formuleze acţiune în numele Parohiei Greco-Catolice M., în temeiul H.G. nr. 1218/2008 şi a statutului de organizare. Totodată a respins excepţia prematurităţii acţiunii deoarece a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 126/1990, potrivit procesului-verbal din data de 4 august 2006, iar părţile nu şi-au contestat calitatea de reprezentanţi. În privinţa prescripţiei, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 privind limitarea dreptului la acţiunea în revendicare.

Prin Sentinţa civilă nr. 1566 din 25 iunie 2012, Tribunalul Arad a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantă, dispunând rectificarea suprafeţei terenului din cartea funciară M. de la 1.692 mp la 2.808 mp şi dezmembrarea imobilului astfel notat, în două parcele, respectiv nr. top x compusă din teren de 1.837 mp şi construcţii constând în fosta biserică greco-catolică şi nr. top. compusă din teren de 971 mp şi casa parohială cu anexe. Totodată, a constatat dreptul de proprietate ai reclamantei asupra parcelei nr. top. x, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare şi a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să lase reclamantei acest imobil în deplină posesie şi liniştită folosinţă, îndrumând Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad - Biroul de Carte Funciară Ineu să facă menţiunile cuvenite privitor la dreptul de proprietate ale reclamantei şi pârâtei Parohia Ortodoxă Română M. şi a respins, ca nefondată, acţiunea reconvenţională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română M..

Tribunalul a reţinut că, din raportul de expertiză, rezultă că pe terenul în litigiu sunt două construcţii principale, biserica şi casa parohială, ultima construită de pârâta Parohia Ortodoxă Română M., în baza autorizaţie din 4 octombrie 1976, iar obiectul litigiului este reprezentat de un lăcaş de cult în sensul prevederilor Decretul ui-Lege nr. 126/190.

Din probele administrate, prima instanţă a concluzionat că este evidentă calitatea reclamantei de proprietar iniţial al imobilului compus din casă şi teren de 1.692 mp, chiar dacă nu figurează sub B 1 în foaia de proprietate a cărţii funciare, în foaia de avere figurând Parohia Greco-Unită M. în cotă de 1/1, la localizare, practică întâlnită şi în cazul altor cărţi funciare deschise în Transilvania, anterior anului 1918.

Din cartea funciară M. reiese că temeiul rectificării cărţii funciare şi intabulării pârâtei, Parohia Ortodoxă M., prin încheierea nr. 353/CF /1971, a fost Decretul nr. 358/1948 prin care se stabilea că, în urma revenirii comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox, organizaţiile acestui cult încetează de a mai exista, iar averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor cultului greco-catolic revine Statului Român, care le poate atribui, în parte, Bisericii Ortodoxe Române.

A mai reţinut prima instanţă că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a convocat Parohia Ortodoxă M., după cum rezultă din adresa din 29 iunie 2006 şi procesul-verbal din 4 august 2008 prin care i s-a adus la cunoştinţă pârâtei cererea de restituire a imobilului, biserică şi casa parohială şi a fost consemnat refuzul pârâtei de a retroceda biserica sau de a oficia slujbele religioase alternativ cu credincioşii greco-catolici.

Deşi instanţa a reţinut că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinţei credincioşilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situaţia bisericii, a apreciat că exprimarea acestei dorinţe este obligatorie doar în procedura desfăşurată în faţa comisiei mixte, asimilată avizului consultativ, dar nu şi în procedura jurisdicţională, în faţa instanţei, deoarece nu are semnificaţie juridică, din moment ce legiuitorul nu a stabilit criterii de cvorum şi vot pentru exprimarea acestei dorinţe.

Tribunalul a mai observat că, în temeiul alin. (2) al art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în cazul în care nu se ajunge la un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte vreuna din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, art. 3 C. civ., precum şi dispoziţiilor art. 21 din Constituţia Românie, concluzionând că, prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi inadmisibil ca dreptul la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri care o alcătuiesc, întrucât caracterul nelegal al Decretului-Lege nr. 358/1948 a fost stabilit prin voinţa legiuitorului tribunalul a apreciat că noţiunea de "atribuire" folosită de actul normativ nu poate fi asimilată cu cea de proprietate, motiv pentru care, văzând şi art. 480 C. civ., a reţinut că este întemeiată acţiunea principală precizată având ca obiect atât biserica cât şi terenul aferent, dreptul de proprietate al reclamantei cuprinzând ambele elemente imobiliare, iar preluarea a echivalat cu o expropriere nelegală, realizată fără dreaptă şi justă despăgubire.

Totodată, în baza art. 33 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, văzând că înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului, aşa cura a rezultat din raportul de expertiză, instanţa a dispus rectificarea suprafeţei terenului din cartea funciară M. de la 1.692 mp la 2.808 mp.

Tribunalul a apreciat că unica modalitate de dezmembrare a imobilului este cea propusă de reclamanta, ce are dreptul de proprietate, şi, în baza art. 42 şi art. 43 din Legea nr. 7/1996, a dispus dezmembrarea imobilului din cartea funciară M., conform raportului de expertiză topo efectuat în cauză, în compusă din teren de 1.837 mp şi construcţii constând în fosta biserică greco-catolică parcela compusă din teren de 971 mp şi casa parohială cu construcţiile anexe, atribuită pârâtei, reclamanta recunoscând pârâtei un drept de proprietate asupra acestei din urmă parcele.

Cererea de ieşire din indiviziune a fost respinsă ca lipsită de obiect, pe motivul că părţile nu sunt în indiviziune în urma dezmembrării şi recunoaşterii dreptului de proprietate.

Prima instanţă a îndrumat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad, Biroul de Carte Funciară Ineu să facă menţiunile cuvenite privitor la drepturile de proprietate ale părţilor, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să plătească reclamantei suma de 1.800 lei cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariile experţilor.

Împotriva Sentinţei nr. 1566 din 25 iunie 2013 a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română M. - Arad, iar prin motivele apelului depuse la dosar la termenul de judecata din data de 22 noiembrie 2012 a reiterat excepţiile şi motivele invocate în faţa primei instanţe, solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare şi cheltuieli de judecată la toate instanţele.

Apelanta a invocat că prima instanţă nu a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei a fost lacunar motivată, din probele administrate, respectiv Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, nerezultând existenţa Episcopiei şi a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică M. şi nu a fost făcută dovada calităţii de reprezentant a primei pentru reclamanta Parohia Greco Catolică.

Apelanta a susţinut că lipsa calităţii procesuale active rezultă şi din faptul că reclamanta nu a fost înscrisă, ca proprietar, în cartea funciară M., iar potrivit art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, lipsa înscrierii în partea B a cărţii funciare echivalează cu inexistenta dreptului.

Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, apelanta a invocat încălcarea art. 3 din Decretul nr. 126/1990 deoarece procesul-verbal depus în probaţiune, nu este încheiat între părţile în litigiu ci între Biserica Ortodoxă M. şi Biserica Greco-Catolică Bogsig urmare a invitaţiei la dialog din 4 iulie 2006 emisă de Episcopia Română Unita cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, acţiunii fiindu-i însă anexată adresa Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco-Catolic Arad. În plus, convocarea prevăzuta de alin. (2) al art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu a fost făcută cu 30 de zile înainte şi nici nu a fost exprimată dorinţa credincioşilor care deţin bunurile ce fac obiectul disputei.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei apelanta a susţinut că, potrivit textului art. 36 din Legea nr. 7/1996, reclamanta avea la dispoziţie termenul de 3 ani prevăzut de Decretul-Lege nr. 167/1958, ce începe să curgă de la data abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989, respectiv de la data de 31 decembrie 1989.

De asemenea, dreptul la acţiune prevăzut la art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România s-a prescris în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi.

A mai susţinut apelanta că, având în vedere precizarea de acţiune depusă la dosarul cauzei la data de 28 mai 2012, sunt aplicabile prevederile art. 914 din Legea nr. 287/2009, în temeiul cărora doar proprietarul imobilului înscris în cartea funciară, respectiv pârâta parohia, poate cere modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la teren, precum şi partajarea, iar nu reclamanta, ce nu a făcut dovada înscrierii în cartea funciară.

Pe fondul cauzei, apelanta a susţinut încălcarea art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, instanţa dispunând rectificarea suprafeţei terenului din cartea funciară M. de la 1692 mp la 2808 mp în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Apelanta a apreciat că soluţia dezmembrării terenului, mai înainte de recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei, lezează dreptul său de proprietate, înscris în cartea funciară M., iar reclamanta nu a fost justificat interesul în promovarea acestei cereri.

Apelanta a mai invocat că acţiunea a fost promovată de Episcopia Română Greco-catolică Unita cu Roma, în numele şi pentru Parohia Română Greco-Catolică Unita cu Roma M., iar tribunalul a constatat dreptul de proprietate al Episcopiei Unite cu Roma Greco-catolică de Lugoj, în calitate de reclamantă, fără să se refere şi la entitatea juridică în numele şi pentru care aceasta a formulat acţiunea în revendicare imobiliară.

Apelanta a mai susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică raportata la probele administrate, deoarece nici Episcopia şi nici Parohia greco-catolică unită cu Roma nu se regăsesc înscrise în cartea funciară şi nu a clarificat ce înseamnă înscrierea din fila de carte funciară referitoare la "terenul grec parohial unit + căsuţă", stabilind fără temei că se referă la "Episcopia Unita cu Roma Greco-Catolică de Lugoj".

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, apelanta a solicitat ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli reprezentând onorarii avocaţiale, arătând că a plătit jumătate din cheltuielile de expertiză.

Privitor la cererea reconvenţională, apelanta a invocat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nemotivată.

Prin Decizia nr. 87 R din 20 iunie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta împotriva din 25 iunie 2012, Tribunalul Arad, secţia civilă.

Curtea de apel a reţinut că sunt nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi respectiv, lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei în promovarea acţiunii în revendicarea şi rectificare de carte funciară, deoarece Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică M. nu a fost reînfiinţată. În consecinţă, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în calitate de reprezentantă a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică din zona de sud-vest a ţării, poate promova acţiune în instanţă pentru apărarea şi revendicarea drepturilor legitime ale instituţiilor acestei biserici şi le poate reprezenta legal.

Instanţa de apel a reţinut, totodată, că potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în România este recunoscută o singură biserică Greco-Catolică sub denumirea "Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică" care este continuatoarea fostei Biserici Greco-Catolice, desfiinţată prin Decretul nr. 358/1948. Caracterul nefondat ale excepţiei invocate a fost justificat şi de prevederile art. 42 C. proc. civ.

A mai arătat instanţa de apel că prin H.G. nr. 1218/2008 a fost recunoscut Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, în baza căruia se organizează şi funcţionează Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică, care conferă episcopului ce conduce o eparhie episcopală dreptul de a reprezenta parohiile din subordinea sa în faţa instanţei.

Instanţa de apel a apreciat, ca nefondată, susţinerea pârâtei-apelante privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că aceasta nu a probat calitatea de proprietar al imobilului revendicat, instanţa motivând că înscrierile din cartea funciară dovedesc faptul că imobilele au fost stăpânite de reclamantă, până la emiterea Decretului nr. 358/1948, abrogat în prezent, când au trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei.

Or, în urma recunoaşterii oficiale a Biserici Române Unită cu Roma Greco-Catolică, prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005, s-a reglementat, cu caracter reparator, procedura de restituire de către Biserica Ortodoxă Română a lăcaşurilor de cult ce au fost preluate în baza Decretului-Lege nr. 358/1948.

Reluând motivarea instanţei de fond, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate şi criticile privind excepţia prematurităţii întemeiată de dispoziţiile art 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că expertiza tehnică efectuată în cauză a constatat edificarea bisericii greco-catolice din localitatea M. pe terenul înscris în cartea funciară M., iar prin compararea titlurilor de proprietate prezentate părţi, acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun, astfel cum a fost formulată, este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., raportat la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Înscrisurile depuse la dosar, precum şi concluziile primului raport de expertiză tehnico-judiciară, au dovedit că anterior anului 1948, cultul greco-catolic a avut în proprietate un lăcaş de cult pe terenul înscris în cartea funciară M., respectiv biserica edificată în anul 1866, care a aparţinut de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, preluat apoi de cultul ortodox în temeiul Decretului nr. 358/1948. În raport de această situaţie de fapt şi de drept, adresa din 10 februarie 1971 emisă de Parohia Ortodoxă Română din M., nu are natura juridică a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la intabularea dreptului pârâtei-apelante, întrucât nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 17 alin. (1) art. 44 şi art 111 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Totodată Curtea a reţinut că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr 9/1989, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi (3) din Decretul-Lege nr. 115/3938.

Prin recursul declarat la data de 4 septembrie 2013 întemeiat de prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta Parohia Română M. a invocat caracterul netemeinic şi nelegal al hotărârii pronunţate, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a invocat faptul că instanţele nu au avut un rol activ şi nu au stabilit corect cadrul procesual şi calitatea părţilor implicate, deoarece reclamanta nu a prezentat procură de reprezentare în justiţie, în condiţiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948, în vigoare la data sesizării instanţei, precum şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006.

Apelanta a susţinut că Biserica greco-catolică M./teren parohial, menţionată în cartea funciară, este, de fapt, Parohia greco-catolică Unită cu R.M..

Or, potrivit Codului Canoanelor Bisericii Orientale, are dreptul de a reprezenta parohiile din subordine, structura ierarhică imediat superioară parohiei, respectiv Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco-Catolic Arad care, de altfel, a emis adresa din 4 iulie 2006, aflată la dosarul cauzei. Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 489/2006 cât şi art. 28 din Decretului nr. 177/1948 privind cultele, în vigoare la data promovării acţiunii, structurile administrative ale cultelor au personalitate juridică, motiv pentru care Protopopiatul este îndreptăţit să reprezinte şi să promoveze acţiunea în numele parohiei din subordine, iar nu episcopia, şi numai în temeiul unei speciale şi exprese împuterniciri, potrivit C. proc. civ.

Totodată, potrivit Statutului Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma respectiv Canonul 290 "în toate treburile juridice ale parohiei, parohul o reprezintă prin persoana sa" iar potrivit Canonului 925 "Dacă supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru", infirmă considerentele instanţelor de apel şi de fond în soluţionarea excepţiilor.

În ceea ce priveşte înscrierile în cartea funciară, recurenta a susţinut că instanţele de judecată nu s-au preocupat să descopere/lămurească dacă înscrierea în limba germană din foaia A a cărţii funciare ("teren ... grec unit") este sau nu în legătură cu patrimoniul/proprietatea reclamantei, în practică întâlnindu-se şi instituţii care nu se subordonau nemijlocit şi direct bisericii prin parohii ori episcopie.

Totodată, instanţele au reţinut greşit că s-a soluţionat procedura prealabilă de conciliere prevăzută de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, recurentul reluând criticile formulate în apel cu privire la acest aspect. Reţinerea instanţei ca părţile nu şi-au contestat calitatea de reprezentant a reclamanţilor din proces este în contradicţie cu excepţiile invocate de pârâtă, respectiv a lipsei calităţii de reprezentant.

Recurentul a susţinut că textul art. 3 din Decretul nr. 126/1990 reglementează o procedură speciala pentru rezolvarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale preluate de Biserica Ortodoxă Romană, întemeiată de acordul cultelor şi dorinţa credincioşilor, dispoziţiile fiind constituţionale, potrivit Deciziei nr. 23/1994 a Curţii Constituţionale.

Recurentul a invocat că reclamanta nu a respectat cerinţele minime impuse de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a solicitat imobilul înscris în cartea funciară M., erijându-se în proprietar în numele celor 4 greco-catolici ramaşi în viaţă, trecând peste dorinţa celor peste 98% de ortodocşi, deşi şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) şi alin. (3) din art. 37 din Decretul nr. 177 din 4 august 1977, în vigoare la data introducerii acţiunii, instituie reguli precise referitoare la numărul credincioşilor şi la situaţia migraţiei membrilor într-o proporţie mai mare de 75%, situaţie în care se regăseşte şi reclamanta.

Recurentul a mai susţinut că, faţă de prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, fac obiect al restituirii doar lăcaşurilor de cult şi casele parohiale, iar nu şi terenul aferent, motiv pentru care instanţele de fond şi apel trebuia să determine în ce măsura pretenţiile exprimate sunt sau nu în concordanţă cu acest text de lege, cererea introductivă fiind întemeiată doar pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 9/1989.

A mai invocat recurentul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului referitor la restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară dispusă prin sentinţă. În plus, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară trebuia dispusă potrivit inscripţiei de sub foaia A din cartea funciară a imobilului, respectiv în favoarea parohiei pârâte sau, pentru a păstra aparenţele şi continuitatea în motivare, în favoarea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma căreia i-a fost oarecum recunoscut dreptul de proprietate, reclamanta nefiind menţionată ca proprietar, deşi acţiunea a fost formulată de Episcopia Greco-Catolică Unită cu Roma în numele Parohiei, iar nu al Bisericii Greco-Catolice.

Recurentul a mai susţinut faptul că, pe fondul cauzei, cererea reclamantei este nelegală întrucât contravine dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 care consfinţeşte dreptul credincioşilor din comunităţile ce deţin aceste bunuri de a fi consultaţi şi de a hotărî cui aparţin imobilele revendicate, întrucât imobilele revendicate sunt edificate prin efortul comunităţii religioase, care este în fapt şi utilizatorul/beneficiarul şi proprietarul acestora. La dosarul cauzei au fost depuse, în proporţie de 139/4, semnăturile credincioşilor care sunt ortodocşi şi care susţin Biserica Ortodoxă Română, instanţa de fond omiţând să se pronunţe.

A mai susţinut recurentul că, admiţând acţiunea reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, instanţa de fond a atribuit imobilul ce face obiectul litigiului unei alte persoane juridice decât reclamantei. Astfel, prin cererea de chemare în judecată episcopia a cerut imobilul, ca for tutelar, pentru Parohia Română Greco-Catolică Unită cu R.M., iar nu pentru sine, iar instanţa de fond, cu confirmarea instanţei de apel, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei şi a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să lase reclamantei imobilul, respectiv parcela x, în deplină posesie şi liniştita folosinţă.

Susţine recurentul ca, procedând astfel, instanţele au pronunţat o hotărâre de expropriere întrucât anterior în cartea funciară M. este notat sub A "terenul grec parohial unit + căsuţă", nefiind notată nici Parohia ori Episcopia Greco-Catolică de Lugoj Unită cu Roma.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 7 noiembrie 2013, intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a invocat excepţia nulităţii recursului întemeiat de dispoziţiile art. 302 ind. 1 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că nu au fost indicate motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art, 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte urmează a o respinge ca nefondată.

Instanţa reţine că o parte din susţinerile recurentei-pârâte se referă la probatoriul administrat în cauză şi la modul în care acesta a fost analizat de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ.

Există însă critici formulate prin motivele de recurs care vizează legalitatea deciziei atacate şi care se circumscriu ipotezelor reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., ce au fost invocate de recurentă.

Astfel, Înalta Curte reţine, în sinteză, că recurenta a invocat, în principal, faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra unora dintre motivele apelului promovat împotriva hotărârii instanţei de fond, sau că nu a motivat sau a motivat insuficient soluţiile pronunţate în legătură cu excepţiile invocate sau asupra fondului cauzei.

Totodată, recurentul a invocat încălcarea prevederilor legale apreciate ca incidente în soluţionarea excepţiilor invocate de pârâtă, iar pe fond, în principal, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs al încălcării prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, Înalta Curte reţine că, anterior, incidenţa textului de lege, a mai fost invocată de pârâtă, atât în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prematurităţii cererii de chemare în judecată şi ca apărare în faţa instanţei de fond, precum şi ca motiv de apel.

Astfel, prin motivele de apel, pârâta a susţinut că nu este suficient motivată şi întemeiată soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prematurităţii acţiunii, deoarece în procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 nu au fost implicate părţile din prezenta cauză, iar convocarea la conciliere nu s-a realizat în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi nu a fost determinată dorinţa credincioşilor care deţin bunurile ce fac obiect al disputei.

Se observă că prima instanţă a reţinut că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a convocat Parohia Ortodoxă M. la conciliere prealabilă, şi pentru ca nu s-a ajuns la un rezultat, reclamanta are la îndemână calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun; instanţa a reţinut, totodată, că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinţei credincioşilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situaţia bisericii, dar că, în orice caz, aceasta nu are semnificaţie juridică deoarece legiuitorul nu a stabilit criterii precise pentru exprimarea sa.

Instanţa de apel, analizând motivul de apel invocat, a confirmat soluţia instanţei de fond în sensul că în cauză au fost corect soluţionate excepţiile invocate, iar reclamanta a respectat dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 129/1990 în privinţa procedurii prealabile de conciliere, fără să se pronunţe asupra motivului referitor la faptul că nu a fost determinată dorinţa credincioşilor.

Înalta Curte constată că, potrivit cererii introductive de instanţă, cadrul normativ în care trebuie să fie soluţionate pretenţiile reclamantei este reprezentat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat ca efect al Decretului nr. 358/1948, de desfiinţare a cultului greco-catolic, distingându-se două situaţii: cea a bunurilor care se află în patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală şi, respectiv, cea a lăcaşelor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se stabileşte de o comisie mixtă, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine respectivele bunuri.

Faţa de reglementarea menţionată, sintagma "potrivit dreptului comun" cuprinsă în conţinutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanţa învestită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.

Este de reţinut că introducerea drept criteriu de preferinţă a dorinţei credincioşilor, reprezintă opţiunea legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectaţiune specială, respectiv cea de lăcaşe de cult, motiv pentru care instanţele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituţionale prin deciziile nr. 23/1993, 127/1994,49/1995 şi 804/2012 ale Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut, prin deciziile evocate, că prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, conform căruia statui român este un stat de drept, democratic şi social, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).

A motivat instanţa constituţională în sensul că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, iar teza ultima a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/3990 ţinând seama, de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel invocat, motiv pentru au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil, deoarece hotărârea pronunţată nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre motivele de apel, impunându-se, şi pentru acest motiv, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de apel urmează să aibă în vedere exigenţele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situaţia juridică a lăcaşurilor şi caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Unite cu Roma şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, atât în legătură cu soluţionarea excepţiilor invocate, cât şi pe fondul cauzei.

Sub acest aspect, instanţa de apel urmează a analiza înscrisurile aflate la dosarul instanţei de fond, referitoare la conscripţia religioasă a locuitorilor satului Morcea, jud. Arad, coroborat cu alte probe ce vor fi administrate în cauză în vederea determinării "dorinţei credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile" în sensul prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Totodată, văzând motivele de recurs formulate, raportate la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi asupra căreia instanţele nu s-au pronunţat, instanţa de apel urmează a analiza şi dacă terenul aferent bisericii poate face obiect al restituirii, în condiţiile în care, aşa cum susţine recurentul, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 face vorbire numai despre situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi, respectiv, a caselor parohiale.

De asemenea, în ceea ce priveşte problema lipsei calităţii procesuale a reclamantei (pentru situaţia în care se consideră că acţiunea a fost formulată în nume propriu de către Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj) şi a lipsei calităţii de reprezentant, instanţa de apel nu a răspuns concret prin raportare la prevederile legale invocate motivului de apel formulat de către pârâta care viza acest aspect, fapt care echivalează cu nemotivarea constatării netemeiniciei acestui motiv.

Înalta Curte, având în vedere cele expuse anterior, constată că nu mai este utilă în această fază procesuală analiza celorlalte motive de recurs, urmând, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 314 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în vederea analizării pe fond a tuturor motivelor de apel invocate, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi îndrumările date de instanţa de recurs în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română M. împotriva Deciziei nr. 87R din data de 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată m şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1070/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1096/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1096/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1103/2014. Civil