ICCJ. Decizia nr. 120/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 120/2014

Dosar nr. 17591/3/2006

Şedinţa publică din 17 ianuarie 2014

Asupra cauzei civile, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1825 din 10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamanta S.A.A. împotriva pârâtului A.I.B., dispunându-se obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. Dr. Ion Atanasiu, compus din construcţie (parter - vestibul, hol, 2 camere, dependinţe; etaj - 3 camere, baie, culoar, debara, terasă; mansardă - cameră de serviciu; subsol - 2 boxe, împreună cu 100% din părţile de folosinţă comună reprezentând 100% din construcţii) şi terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 80,98 mp. A fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată şi, de asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul proprietatea autorilor reclamantei, A. şi V.B., situat în Bucureşti str. Dr. I. Atanasiu şi compus din teren în suprafaţă de 146 mp şi construcţie cu subsol, parter şi etaj, a trecut în proprietatea statului fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Legii nr. 59/1974, prin deciziile nr. 1490/1984 (pentru o cotă de ¾) şi nr. 2409/1989 (pentru o cotă de 5/8), ambele ale C.P.M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 4507/1994 pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti în Dosarul nr. 5133/1994, definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 2058/1994 a Tribunalului Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti şi s-a constatat nulitatea celor două decizii administrative, cu obligarea pârâtei să respecte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, ca o consecinţă a repunerii reclamantei în situaţia anterioară emiterii deciziilor.

Împotriva acestei sentinţe a fost formulat recurs în anulare, iar prin decizia civilă nr. 1135/1996 a Curţii Supreme de Justiţie, hotărârile sus-menţionate au fost casate şi s-a respins acţiunea.

Reclamanta a adresat o notificare Primăriei Municipiului Bucureşti, la data de 18 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Prin contractul de vânzare - cumpărare din 16 aprilie 1998, pârâtul A.I.B. a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, str. Dr. Ion Atanasiu, compus din construcţie (parter: vestibul, hol, 2 camere, dependinţe; etaj: 3 camere, baie, culoar, debara, terasă; mansardă: cameră serviciu; subsol: 2 boxe, împreună cu 100% din părţile de folosinţă comună, reprezentând 100% din construcţie) şi terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 80,98 mp.

În raport de toate aceste elemente de fapt, prima instanţă a apreciat că acţiunea în revendicare de faţă intră în câmpul de aplicare al deciziei date în soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că, într-o astfel de acţiune, nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practica şi doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menţionate în recursul în interesul legii.

În analiza existenţei sau nu a unor neconcordanţe între legea specială şi convenţia şi a priorităţii acestei din urmă, esenţial este de a stabili dacă ambele părţi se bucură de un bun în sensul Convenţiei.

Tribunalul a reţinut că pârâtul a dobândit apartamentul în discuţie în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract care nu a fost anulat în urma unei acţiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că în favoarea acestuia operează prezumţia de bună credinţă la încheierea respectivului contract.

S-a apreciat însă că şi reclamanta poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că are un drept la restituire care să îi permită să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.

Făcând trimitere la decizia C.E.D.O. din cauza Atanasiu contra României pronunţată la data de 7 iulie 2009, s-a arătat că instanţa europeană a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus şi în sensul restituirii bunului. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acţiunii în revendicare de drept comun.

În cauza de faţă, reclamanta are un drept la restituire în sensul deciziei C.E.D.O. menţionate, în condiţiile în care repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziilor administrative, dispusă prin sentinţa civilă nr. 4507/1994 pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti în Dosarul cu nr. 5133/1994, definitivă, prin care s-a constatat nulitatea celor două decizii administrative, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, presupune în mod direct obligaţia Primăriei Municipiului Bucureşti la restituire în natură.

Este adevărat că prin decizia civilă nr. 1135/1996 a Curţii Supreme de Justiţie hotărârile sus-menţionate au fost casate şi s-a respins acţiunea, dar nu se poate face abstracţie de faptul că, în mod constant, într-o astfel de situaţie s-a constatat încălcarea art. 6 din C.E.D.O. şi a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. Dacă s-ar da relevanţă deciziei civile nr. 1135/1996 a Curţii Supreme de Justiţie, s-ar ajunge la încălcarea evidentă a dispoziţiilor convenţionale mai sus amintite.

Acţiunea în revendicare nu poate fi condiţionată de admiterea cererii de constatare a nulităţii actului de înstrăinare, practica şi literatura judecătorească prevăzând mijlocul juridic al comparării titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.

O eventuala respingere a acţiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul ca în cauză s-ar aplica dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se poate aplica în materia nulităţii contractului de vânzare cumpărare, nu şi în materia acţiunii în revendicare. Constatarea bunei credinţe şi respingerea acţiunii în constatarea nulităţii menţin valabilitatea titlului pârâţilor, în nici un caz nu fac din acesta unul preferabil. Faptul că nu a fost anulat titlul pârâţilor nu reprezintă un fine de neprimire al acţiunii în revendicare.

Aceste constatări au condus tribunalul la concluzia că ambele părţi se bucură de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.

Făcând trimitere la cauza Raicu împotriva României, prima instanţă a mai reţinut că instanţa europeană a acceptat posibilitatea ca dobânditorul de bună credinţă să piardă bunul, dar numai în condiţiile în care primeşte o compensaţie proporţională şi efectivă.

Întrucât reclamanta a formulat acţiune în revendicare, instanţa este obligată să compare titlurile celor două părţi, iar prin esenţa ei revendicarea presupune compararea unor titluri valide, neanulate de o instanţă, compararea titlurilor având loc pe baza criteriilor arătate prin decizia nr. 33/2008.

S-a apreciat că cererea în revendicare din cauză trebuie admisă, deoarece, pe de o parte, reclamanta are un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar, pe de altă parte, pârâtul are la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât reclamanta de obţinere a unei despăgubiri efective, prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 50¹din Legea nr. 10/2001, astfel încât, prin admiterea acţiunii în revendicare, pârâtului nu i s-ar crea un prejudiciu disproporţionat.

În schimb, pentru vechii proprietari, legea specială, în lipsa posibilităţii restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, care la acest moment sunt iluzorii şi deci reparaţia efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce. Legea nr. 247/2005, din cauza procedurii greoaie, neclare şi ineficiente, cât şi a faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparaţie rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.

Pe de altă parte, deşi se vorbeşte de posibilitatea transformării acţiunii în revendicare într-o acţiune personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de faţă, nu se poate vorbi de o practică cristalizată a instanţelor interne pentru a se putea conchide că, în concret, în afară de procedura administrativă şi de acţiunea în revendicare de drept comun, ar mai exista şi o a treia cale de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului proprietar, cale care să ofere o soluţie previzibilă, cu atât mai mult cu cât a fost pronunţată decizia în interesul Legii nr. 27/2011.

În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, s-a subliniat că în mod constant C.E.D.O. s-a raportat la situaţia existenţei unor căi de atac extraordinare care conduceau la desfiinţarea unor raporturi juridice tranşate în mod irevocabil de instanţele de judecată. În acest sens sunt atât cauza Brumărescu contra României cât şi Raicu contra României. Această situaţie nu se regăseşte şi în cauza de faţă.

Prin decizia nr. 59 din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A.I.B. împotriva sentinţei menţionate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâţi prin întâmpinare.

S-a reţinut că, în prezenta procedură, pârâţii s-au apărat invocând prin întâmpinare excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 6466 din 25 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, fără a face referire la celelalte hotărâri judecătoreşti ce au fost pronunţate asupra fiecăreia din acţiunile în justiţie iniţiate de reclamantă în scopul redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. Dr. Ion Anastasiu, sector 5, ce a aparţinut părinţilor săi şi care i-a fost transmis acesteia, parţial, pe cale succesorală.

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat necesară trecerea în revistă şi a acestora, pentru a putea da un răspuns corect motivului de apel vizând autoritatea de lucru judecat.

Astfel, instanţa a examinat pe larg fiecare dintre acţiunile introduse de reclamantă şi soluţia finală ce a fost dată acestora, ajungând la concluzia că niciuna dintre cele patru acţiuni că acestea nu a fost finalizată prin analiza şi dezlegarea în fond a raporturilor juridice litigioase deduse judecăţii. Cea dintâi cerere de chemare în judecată (introdusă la 9 decembrie 1992) a fost respinsă final prin decizia de soluţionare a recursului în anulare nr. 2135 din 27 iunie 1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, ce a constatat practic depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi lipsa unei abilitări legale pentru soluţionarea de către instanţe a acţiunilor în revendicarea imobilelor preluate de stat în regimul politic comunist, în timp ce toate celelalte acţiuni în justiţie formulate de reclamantă, ulterioare pronunţării acestei decizii, au fost respinse pentru autoritatea de lucru judecat pe care s-a considerat că aceasta o creează.

Chiar şi acţiunea introdusă la 8 august 2001 de către reclamantă, într-un cu totul alt cadru legal decât cel existent la data pronunţării deciziei nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, marcat de recenta (la acel moment) intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost respinsă pentru aceeaşi excepţie a autorităţii de lucru judecat generată de hotărârile judecătoreşti ce au fost pronunţate asupra acţiunilor introduse de reclamantă în 1996 şi 1997 (care, la rândul lor au fost respinse pentru autoritatea de lucru judecat creată prin decizia nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie), situaţie ce a antrenat şi o soluţie de necercetare în fond a unei acţiuni la promovarea căreia îndemnau texte imperative ale noii legi, care instituiau şi termenele legale de prescripţie speciale şi excepţionale: acţiunea în constatarea nulităţii actului de înstrăinare de către Primărie a imobilului preluat abuziv de către stat în favoarea chiriaşilor cumpărători.

În contextul arătat, instanţa de apel a considerat inutilă verificarea aprofundată a existenţei triplei identităţi la care se referă textul art. 1201 C. civ., de părţi, obiect şi cauză între acţiunea de faţă şi cele patru acţiuni anterioare promovate de către reclamantă, ce au avut incontestabil unul şi acelaşi scop, al redobândirii dreptului şi posesiei asupra imobilului în litigiu, de vreme ce niciuna dintre acestea nu a fost finalizată, irevocabil, în urma unei dezlegări în fond a raporturilor juridice litigioase şi a unei examinări în substanţă şi efective a pretenţiilor reclamantei, dezlegare ce reprezintă premisa puterii de lucru judecat, ca excepţie de fond, peremptorie şi absolută.

Curtea a mai observat că toate instanţele chemate să se pronunţe asupra acţiunilor reclamantei s-au rezumat să observe formal existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cererile de chemare în judecată, pe baza căreia au decis automat asupra existenţei autorităţii de lucru judecat sub aspectul său negativ, care se opune iniţierii unui al doilea litigiu identic între aceleaşi părţi, scăpând din vedere însă că nici o statuare asupra fondului pretenţiilor reclamantei încă nu avusese loc printr-o hotărâre irevocabilă.

Chemată să se pronunţe şi în litigiul pendinte asupra aceleiaşi autorităţi de lucru judecat invocată în raport de cele hotărâte prin sentinţa civilă nr. 6466 din 25 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, în mod corect prima instanţă a respins excepţia invocată, observând statuările instanţelor anterioare ce s-au pronunţat în litigiile dintre părţi, intrate în puterea lucrului judecat şi care au vizat fie necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti în a dispune repararea daunelor provocate de preluarea unor bunuri de către stat (decizia civilă nr. 2135/1996 a Curţii Supreme de Justiţie) fie autoritatea de lucru judecat (sentinţa civilă nr. 1593 din 5 martie 1997, definitivă şi irevocabilă, sentinţa civilă nr. 3829 din 22 mai 1998 modificată sub aspectul considerentelor prin decizia civilă nr. 2708 din 23 noiembrie 1999 ori sentinţa civilă nr. 6466 din 25 septembrie 2001, definitivă şi irevocabilă - în cazul acesteia existând şi o altă soluţie, însă tot pe excepţie, respectiv de respingere a cererii reclamantei având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare a imobilului de către stat, pentru lipsa calităţii procesuale active).

În al doilea rând, instanţa de apel s-a pronunţat asupra existenţei în patrimoniul părţilor a unui „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Criticând această reţinere a primei instanţe, apelantul pârât a susţinut, în esenţă, că recunoscând efecte juridice şi consecinţe celor statuate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 4507 din 17 iunie 1994, ce a fost casată prin decizia civilă nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea casată nu are nici o putere.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că o serie de circumstanţe particulare ale cauzei, ca şi prioritatea reglementărilor internaţionale consacrată prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia Românei, diminuează importanţa acestei reguli în economia cauzei.

Astfel cum a afirmat şi judecătorul de primă instanţă, soluţionarea corectă a prezentei cauze nu poate avea loc în alt cadru legal decât cel oferit de decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de blocul de convenţionalitate constituit din reglementările relevante ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene, o serie de elemente particulare ale cauzei plasând-o pe aceasta în jurisprudenţa constată a instanţei europene în anumite materii. S-a amintit şi principiul potrivit căruia judecătorul naţional este cel dintâi chemat să facă aplicare în cauzele deduse lui spre soluţionare dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum au fost ele interpretate şi clarificate prin jurisprudenţa Curţii Europene, acestea făcând parte, în egală măsură din dreptul intern, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (2).

Pornind de la aceste statuări de principiu, Curtea a constatat că modul în care au fost soluţionate cele patru acţiuni în justiţie anterioare formulate de reclamantă nu vădesc altceva decât o constantă şi sistematică încălcare a dreptului său la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcare care a îmbrăcat atât forma înfrângerii principiului securităţii juridice, dar şi pe aceea a blocării accesului la instanţă, prin excluderea din sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti de către Curtea Supremă de Justiţie a dreptului acestora de a se pronunţa asupra legalităţii preluării realizată de stat (cauza Brumărescu, cauza Vasilescu, cauza Licu, cauza Raicu c. României) ori prin utilizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, altfel decât ca pe o limită necesară a dreptului de acces la instanţă în scopul asigurării respectării securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii (cauza Lungoci c. României).

Curtea a constatat că nici o diferenţă nu există între circumstanţele prezente în cauza Brumărescu împotriva României şi cele care au condus în final la respingerea cererii în revendicare formulată de reclamantă, prin decizia nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, statuările cu valoare de principiu ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi raţionamentele utilizate în acea cauză de instanţa europeană sunt deplin valabile şi aplicabile şi în cauza reclamantei.

Aplicarea mutatis mutandis a jurisprudenţei Curţii Europene în litigiul pendinte justifică, alături de constatarea încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil, sub cele două aspecte - al înfrângerii principiului securităţii raporturilor juridice, care se opune, între altele, rediscutării unei soluţii definitive a oricărui litigiu, şi al încălcării accesului la instanţă prin excluderea din sfera de competenţă a instanţei judecătoreşti a litigiilor similare celui de faţă şi aprecierea că reclamanta are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

După cum în mod corect a reţinut judecătorul de primă instanţă, ceea ce justifică această apreciere este faptul că prin sentinţa civilă nr. 4507/1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 5133/1994, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 2058/1994 a Tribunalului Bucureşti, s-a constatat nulitatea celor două decizii administrative de preluare a imobilului de către stat, numerele 1490/1984 şi 2409/1989 şi, pe cale de consecinţă, au fost obligate pârâtele SC C. SA şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să respecte dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Dr. Ioan Atanasiu, compus din teren în suprafaţă de 146 m.p. şi construcţii aferente, ca o consecinţă a repunerii reclamantei în situaţia anterioară emiterii deciziilor.

Repunerea în situaţia anterioară presupune în mod direct obligaţia pârâtelor la restituirea în natură, ceea ce înseamnă că reclamantei i-a fost recunoscut un drept la restituirea în natură a imobilului în mod definitiv şi executoriu, drept care nu era revocabil şi că, deci, trebuie acceptat că reclamanta se bucura, în virtutea sentinţei civile nr. 4507/1994 a Judecătoriei Sectorului 5, de un „bun” în sensul dat acestei noţiuni prin decizia C.E.D.O. pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, pct. 140.

A nu ţine seama de efectele şi consecinţele acestei hotărâri judecătoreşti care era definitivă şi executorie la data promovării recursului în anulare de către procurorul general, înseamnă să se ignore dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie care a constatat încălcarea acestor drepturi în cazuri similare celui al reclamantei.

Fiind obligată, în virtutea prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2), să recunoască prevalenţa reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, în mod corect prima instanţă a apreciat că, dacă s-ar da relevanţă deciziei civile nr. 2135/1996 a Curţii Supreme de Justiţie, ce a casat sentinţa civilă definitivă nr. 4507/1994 a Judecătoriei sectorului 5, s-ar consfinţi o încălcare a drepturilor fundamentale ale reclamantei ocrotite prin Convenţia Europeană, respectiv cele privitoare la un proces echitabil şi la proprietate, de o manieră ce a fost deja condamnată şi sancţionată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (împotriva Statului român).

Importanţa dispoziţiei legale invocată de apelant, a art. 311 alin. (1) C. proc. civ. e neglijabilă faţă de imperativul asigurării priorităţii în aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În al treilea rând, instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantului în sensul că admiterea acţiunii în revendicare este condiţionată de constatarea nulităţii actului de înstrăinare, ca derivând dintr-o eronată interpretare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ce nu a fost însuşită niciodată la nivel de practică judecătorească sau doctrină.

În mod corect a reţinut judecătorul fondului că faptul de a nu fi fost anulat titlul chiriaşului cumpărător nu reprezintă un fine de neprimire al acţiunii în revendicare introdusă împotriva acestuia, ci doar una din ipotezele în care are loc judecata acţiunii în revendicare al cărei specific este totuşi cel al comparării şi observării a două titluri deopotrivă valabile şi recunoaşterea preferabilităţii aceluia dintre ele care se referă la dreptul mai bine caracterizat. Tot o ipoteză a acţiunii în revendicare poate fi şi aceea în care unul din titlurile concurente este afectat de vicii de legalitate, constatate anterior prin hotărârea unei instanţe ori invocate, pe cale incidentală, chiar în acţiunea în revendicare ce se judecă, o astfel de împrejurare neavând decât consecinţa unei victorii mai facile a aceluia dintre proprietarii al cărui titlu este obţinut în condiţii de legalitate.

Acest caz particular al acţiunii în revendicare, de o frecvenţă mai restrânsă, nu poate fi însă absolutizat şi ridicat la nivel de situaţie premisă a acţiunii în revendicare în lipsa căreia aceasta trebuie privită ca inadmisibilă, după cum fără temei pretinde apelantul pârât.

În al patrulea rând, instanţa de apel s-a pronunţat asupra susţinerilor pârâtului privind aplicarea criteriilor Legii nr. 10/2001 pentru compararea titlurilor în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, în cadrul cărora ar trebui să se de asemenea prioritate titlului de proprietate al pârâtului, care nu a fost contestat şi desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

S-a apreciat că prima instanţă a reţinut corect faptul că prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ce are ca obiect un imobil preluat abuziv de statul comunist în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, ce a fost introdusă după intrarea acestei legi în vigoare (respectiv la 17 mai 2006), intră în sfera de incidenţă a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În raport de criteriile particulare ce trebuie urmărite şi verificate în soluţionarea acestor acţiuni, potrivit deciziei menţionate, respectiv situaţia drepturilor în concurs şi măsura în care fiecare din părţile litigante se bucură de „un bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O, respectiv principiul securităţii raporturilor juridice, s-a apreciat că, deşi ambele părţi beneficiază de un asemenea drept, o justă soluţionare a cauzei, prin luarea în considerare a tuturor elementelor sale particulare şi a circumstanţelor în care s-a aflat reclamanta la data promovării sale, impun admiterea acţiunii şi recunoaşterea preferabilităţii dreptului acestei părţi de a câştiga bunul în natură, în detrimentul chiriaşului - cumpărător, fără ca soluţia arătată să poată fi privită ca fiind contrară deciziei nr. 33/2008.

Astfel, cu toate că nu a fost pronunţată vreo hotărâre judecătorească de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care apelantul pârât a dobândit proprietatea imobilului revendicat, este relevant că, ulterior pronunţării deciziei civile nr. 2135 din 27 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, respectiv în 1996, la 19 decembrie 1997 şi apoi la 8 august 2001, reclamanta a mai iniţiat încă trei acţiuni în justiţie în scopul evident al recâştigării proprietăţii sale.

Modul în care fiecare din aceste trei acţiuni iniţiate de reclamantă a fost soluţionată probează în mod incontestabil încălcarea dreptului acestei părţi la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, întrucât se poate spune că, în mod absolut identic celor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungoci împotriva României, reclamantei i-a fost asigurat accesul la instanţă doar pentru a-şi vedea cererile respinse pe temeiul art. 1201 C. civ. şi al art. 166 C. proc. civ.

Nivelul de acces asigurat a fost insuficient pentru a-i permite reclamantei să beneficieze de o examinare în substanţă a pretenţiilor sale din partea unei instanţe, printr-o hotărâre definitivă, excepţia autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri - cea a Curţii Supreme - ce constata necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa într-o anumită materie, devenind astfel o limită care nu mai urmărea scopul legitim de a se asigura securitatea raporturilor juridice şi echitatea procedurii.

În special, pentru Curte a fost relevantă în analiza de faţă acţiunea cu conţinut complex formulată de reclamantă după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 08 august 2001, acţiune prin care, odată cu revendicarea imobilului notificat, s-a solicitat să se constate, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi chemaţi în judecată şi în litigiul de faţă, nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare prin care Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat chiriaşilor imobilul din Bucureşti, str. Dr. Ioan Anastasiu, sector 5.

Curtea a constatat că această acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 948, 968 C. civ., ca şi pe cele ale Legii nr. 112/1995 şi că reclamanta s-a prevalat în susţinerea motivelor de nulitate a actului juridic de înstrăinare, de proba constând într-o notificare adresată SC C. SA, dar şi de argumentul că imobilul a fost vândut chiriaşilor, deşi exista litigiu pe rol, respectiv acela declanşat prin acţiunea din 19 decembrie 1997 împotriva pârâţilor Consiliul Local Sector 5 - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi C.G.M.B. (potrivit precizării ulterioare a cererii de chemare în judecată).

Promovarea acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare către terţi a bunurilor imobile preluate stat şi care intrau în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001, adică cele similare aceleia introdusă de reclamantă la 8 august 2001, a fost limitată în timp printr-un termen de prescripţie special, instituit prin norma art. 46 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată, şi limitat la durata unui an de zile de la momentul intrării în vigoare a legii.

Acţiunea promovată de reclamantă la 8 august 2001, inclusiv aceea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC C. SA şi pârâtul A.I.B., nu a mai fost niciodată examinată pe fond ca urmare a respingerii ei pentru motivul autorităţii de lucru judecat decurgând dintr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie ce reţinea necompetenţa generală a instanţelor de a judeca într-o anume materie şi din alte două hotărâri judecătoreşti irevocabile ce reţineau, la rândul lor, autoritatea de lucru judecat a aceleiaşi decizii dată în soluţionarea recursului în anulare promovat de procurorul general.

Această soluţionare pe excepţia autorităţii de lucru judecat a antrenat şi respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic de înstrăinare a imobilului litigios tot în absenţa unei examinări în fond, respectiv pentru motivul lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Situaţia reclamantei raportată la aceste din urmă trei acţiuni ale sale nu este cu nimic diferită de aceea regăsită în cauza Lungoci împotriva României, în care Curtea europeană a apreciat că „accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. (1) din Convenţie (…) reclamanta fiind astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil”.

Fără a specula asupra şanselor acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare introduse de către reclamantă, Curtea a observat că motivele invocate în susţinerea acesteia erau departe de a fi considerate lipsite de substanţă ori inapte de a conduce spre un rezultat pozitiv.

Singura afirmaţie care se poate face astăzi despre titlul de proprietate exhibat de apelantul pârât, este aceea că el nu a fost anulat prin hotărârea nici unei instanţe şi că s-a consolidat în virtutea legii, prin împlinirea termenului de prescripţie special prevăzut de art. 46 alin. final al Legii nr. 10/2001, republicată. Este însă important de subliniat că aceasta nu este consecinţa pasivităţii ori inacţiunii intimatei reclamante care nu ar fi acţionat înăuntrul acestui termen reglementat special în scopul mobilizării subiecţilor interesaţi şi a lămuririi cât mai grabnice a situaţiei juridice a acestor acte juridice, ci aceea a blocării accesului efectiv al reclamantei la o instanţă pentru a statua asupra temeiniciei contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.

Contrar susţinerilor judecătorului fondului, Curtea a apreciat că prin împlinirea termenului legal special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 46 alin. final din Legea nr. 10/2001, republicată, apelantul pârât nu este prezumat a fi un cumpărător de bună-credinţă, singura prezumţie legală ce decurge din această împrejurare fiind aceea a validităţii şi legalităţii titlului său de proprietate reprezentat de contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Fără a se înţelege că instanţa de apel a procedat la o analiză a bunei credinţe a apelantului pârât ca element al validităţii contractului de vânzare-cumpărare, peste textul imperativ al art. 46 alin. final din Legea nr. 10/2001, Curtea a notat totuşi că probatoriile administrate în litigiul de faţă au relevat şi adevăratele raporturi juridice în care părţile litigante s-au aflat în legătură cu bunul litigios, încă din perioada anterioară preluării integrale a acestuia de către stat.

Aşadar, fără a pune în vreun fel sub semnul întrebării validitatea titlului apelantului reclamant asupra imobilului revendicat, Curtea a reţinut că, potrivit celor dezlegate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1173 din 19 februarie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 14510/302/2009 (ce a soluţionat acţiunea numiţilor A.I.B., A.I. şi A.T.M. împotriva reclamantei, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 21 iunie 1991 şi redezbaterea succesiunii autoarei reclamantei S.A.A. cu consecinţa stabilirii calităţii acestora de moştenitori testamentari), pârâţii chemaţi în judecată în acţiunea reclamantei nu sunt alţii decât cei care au fost aduşi în imobilul din str. Ion Atanasiu, sector 5, chiar de către autoarea reclamantei, Bârcă Amelia, care le-a permis locuirea şi folosirea acestui spaţiu ca şi a tuturor bunurilor mobile existente înăuntrul său tocmai în scopul de a preîntâmpina preluarea acestor bunuri în proprietatea statului cu ocazia deplasării sale în anul 1983 în Italia, la fiica sa (reclamanta).

Probele administrate în acel litigiu au relevat că, în acest scop, autoarea reclamantei chiar i-a instituit pe cei trei pârâţi drept legatari universali printr-un testament autentic întocmit la 13 mai 1983, lăsându-le lor toate bunurile mobile şi imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, dar şi că înţelegerea reală între părţi a fost aceea ca autoarea reclamantei să le lase pârâţilor în grijă şi păstrare toate bunurile mobile şi imobilul din str. Dr. Ioan Atanasiu, sector 5, sarcină pe care ei au înţeles să o îndeplinească întocmai, după cum s-a stabilit pe baza comunicărilor periodice pe care pârâţii le aveau cu reclamanta şi mama sa, prin scrisori şi telefonic, informându-le pe acestea asupra stării locuinţei şi a bunurilor existente în imobil. Informările transmise de pârâta A.T.M. au format convingerea instanţei asupra naturii reale a relaţiilor existente între cele două familii, cea a reclamantei şi cea a pârâţilor, relaţii care - potrivit considerentelor instanţei ce a judecat apelul împotriva sentinţei civile nr. 1173 din 19 februarie 2010 a Judecătoriei sectorului 5 - au continuat şi după decesul autoarei Bârcă Amelia (ce a avut loc la data de 15 decembrie 1990), reclamanta obişnuind să locuiască chiar în imobilul în litigiu, împreună cu pârâţii, cu ocazia vizitelor pe care le făcea în România.

Este semnificativ de menţionat - chiar dacă instanţele nu au putut reţine ca dovedit un atare fapt - că în acţiunea lor ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14510/302/2009 al Judecătoriei sectorului 5, pârâţii A. au pretins chiar că în anul 1994 - 1995 ar fi avut loc un partaj între ei şi reclamantă în privinţa bunurilor mobile ce au aparţinut defunctei S.A. şi care au fost lăsate în imobilul litigios.

Dat fiind acest context cu totul particular al raporturilor existente între părţi, Curtea a apreciat ca fiind credibilă susţinerea recurentei în sensul că familia pârâţilor a fost în permanenţă la curent cu încercările şi demersurile sale având ca scop recuperarea bunului imobil ocupat de aceştia în calitate de chiriaşi (la acea vreme).

Antagonismul drepturilor la care aspira fiecare din părţi în legătură cu imobilul în litigiu, desfiinţarea hotărârii definitive a Judecătoriei sectorului 5 nr. 4507 din 17 iunie 1994 în baza căreia reclamanta recâştigase bunul în discuţie, în urma promovării unui recurs în anulare, ca şi recenta apariţie a Legii nr. 112/1995 ce dădea dreptul chiriaşilor la cumpărarea imobilelor ocupate, au fost factori care, în mod evident, au alimentat interesul apelantului pârât de a deveni proprietarul imobilului din str. Dr. Ioan Atanasiu, sector 5, pe care în mod cert şi incontestabil, acesta l-a cumpărat având conştiinţa câştigării sale în detrimentul drepturilor fostului proprietar care îi lăsase bunul în grijă la momentul plecării sale din ţară tocmai sperând că în acest fel se va pune la adăpost de acţiunile uzurpatoare ale statului comunist.

Chiar dacă în virtutea unei prezumţii a legii, decurgând din dispoziţia legală a art. 45 alin. final, contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al apelantului pârât nu poate fi astăzi văzut altfel decât ca legal încheiat întrucât o contestare a legalităţii sale nu mai poate avea loc pentru nici un motiv, apare cu evidenţă din întreg istoricul relaţiilor dintre părţi şi a contextului în care acesta a fost încheiat, că acest act juridic nu este expresia manifestării cu bună credinţă a chiriaşului cumpărător care s-a încrezut în declaraţia publică a statului vânzător asupra calităţii sale de proprietar şi a voinţei politice a acestuia de a-şi înstrăina proprietatea, ci, apare, mai degrabă, ca specularea unei oportunităţi de a câştiga bunul imobil în detrimentul fostului său proprietar.

A.I.B. nu este acel chiriaş cumpărător care, acţionând cu bună credinţă în valorificarea drepturilor conferite lui prin Legea nr. 112/1995, a fost surprins de pretenţiile manifestate tardiv, printr-o acţiune în revendicare introdusă împotriva lui de fostul proprietar cu mult ulterior încheierii contractului său de dobândire a bunului imobil, pentru ca, în aplicarea îndrumărilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se dea prevalenţă necesităţii salvgardării drepturilor celor ce au dobândit bunuri cu bună-credinţă, spre a nu transfera către acestea responsabilitatea ce revine statului şi principiului securităţii raporturilor juridice.

Dimpotrivă, elementele cauzei evocate în cele de mai sus, demonstrează că apelantul pârât este acel cumpărător care a cunoscut în mod personal, direct şi foarte îndeaproape istoricul imobilului şi apartenenţa reală a acestuia, fiind cel care, prin acţiunile sale, împreună cu suita de încălcări aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei la un proces echitabil şi la proprietate prin hotărârile judecătoreşti ce au soluţionat acţiunile în justiţie ale acesteia, a concurat la imposibilitatea realizării şi valorificării drepturilor sale în legătură cu imobilul litigios.

Curtea a mai avut în vedere şi faptul că, din punct de vedere al modului în care a acţionat pentru recâştigarea bunului imobil preluat abuziv de către stat, reclamantei nu-i poate fi reproşat nimic, aceasta dovedind iniţierea repetată a unor acţiuni în justiţie promovate în acest scop încă începând cu anul 1992, apoi în 1996 şi 1997, toate fiind finalizate prin hotărâri ce au constituit încălcări multiple şi repetate ale drepturilor fundamentale ale părţii la un proces echitabil sau la proprietate, potrivit jurisprudenţei similare consacrate a C.E.D.O. în cauze împotriva României.

Tot astfel, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că reclamanta a acţionat cu diligenţa proprietarului ce urmăreşte redobândirea bunului ce i-a fost preluat abuziv şi clarificarea grabnică a regimului acestuia, formulând o notificare în baza acestei legi, adresată primăriei Municipiului Bucureşti şi introducând la 8 august 2001 o acţiune în justiţie cu conţinut complex, de revendicare a imobilului şi de constatare a nulităţii absolute a actului juridic de înstrăinare a imobilului de către stat în favoarea chiriaşilor cumpărători.

Deşi acest demers judiciar al reclamantei era apt de a asigura clarificarea deplină şi completă a tuturor raporturilor juridice litigioase născute între fostul proprietar, stat, chiriaşul cumpărător în legătură cu bunul imobil urmărit, nici el nu a beneficiat de o tratare şi examinare în fond şi în substanţă, reclamantei fiindu-i încălcat şi de această dată accesul la instanţă.

Apreciind asupra tuturor drepturilor şi intereselor părţilor aflate în concurs, reamintind că atât apelantul, cât şi intimata se bucură de un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., dar luând în consideraţie şi ansamblul de factori şi circumstanţe care au concurat la dobândirea acestui statut de către fiecare dintre părţi, factori şi circumstanţe, care în mod evident au întârziat şi slăbit şansele reclamantei de valorificare şi clarificare neîntârziate a drepturilor sale, fără nici o vină imputabilă ei, dar care, concomitent au întărit şi consolidat poziţia chiriaşului (permiţându-i acestuia cumpărarea imobilului, blocarea demersului judiciar al fostului proprietar iniţiat direct împotriva sa, consolidarea dreptului prin împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. final din Legea nr. 10/2001), Curtea a apreciat că dreptul mai bine caracterizat şi care se impune a fi asigurat prin câştigarea bunului imobil în natură şi, prin urmare, protejat de această manieră, este cel al reclamantei.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu reclamanta trebuie să suporte responsabilitatea statului pentru încălcările repetate aduse drepturilor sale fundamentale, în absenţa cărora, cu siguranţă situaţia părţii ar fi fost alta (măsura dispusă apărând, din acest punct de vedere, şi ca cea mai adecvată reparaţie posibilă), iar pe de altă parte întrucât, pentru considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că în cazul particular al apelantului pârât nu se regăseşte imperativul ocrotirii securităţii raporturilor juridice care, în situaţia în care acesta s-a aflat, ar ocroti o pură ficţiune.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A.I.B., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit, Curtea de Apel a apreciat că sentinţa casată nr. 4507/1994 face dovada că reclamanta se bucură de un bun, în sensul dat acestei noţiuni prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României (paragraf 140).

Din hotărârea Curţii, rezultă că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane subzistă doar dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţa i-a recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

În cauză, reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar, atât timp cât sentinţa civilă nr. 4507/1994 a fost casată, nemaiavând niciun fel de putere juridică şi în niciun caz nu este executorie.

În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi se arată că în practica C.E.D.O. desfiinţarea prin recurs în anulare a unei hotărâri judecătoreşti reprezintă numai o lipsire de proprietate ce nu are justificare, nicidecum că face dovada existenţei unui bun.

Practica Curţii Europene a fost aceeaşi chiar şi atunci când titlul subdobânditorului fusese confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii titlului întemeiată pe art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut în mod constant că nu intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul 1 simplele speranţe de restituire ori creanţele condiţionale, iar un simplu interes patrimonial devine valoare patrimonială ocrotită de convenţie doar atunci când o instanţă a statuat definitiv şi irevocabil asupra îndeplinirii condiţiilor pentru restituire.

Reclamanta nu are decât o simplă speranţă de restituire şi nicidecum un bun în sensul convenţiei, întrucât o hotărâre casată nu are niciun fel de efect şi ca atare nu este executorie, astfel cum prevede art. 311 C. proc. civ.

În acest context, toate susţinerile Curţii de Apel cu privire la încălcarea de către instanţele romane a accesului la justiţie nu au niciun fel de relevanţă juridică, cu atât mai mult cu cât în hotărârile pronunţate în cauzele Păduraru, respectiv Atanasiu, contra României, Curtea Europeană reţinut că nu poate impune statelor o obligaţie de restituire a imobilelor confiscate mai înainte ca o ţară să devină membră a convenţiei.

- În mod nelegal, a fost respins motivul de apel prin care s-a arătat că admiterea acţiunii în revendicare este condiţionată de constatarea nulităţii actului de înstrăinare, reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care putea fi introdusă în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

În decizia în interesul Legii nr. 33/2008 se arată că după apariţia Legii nr. 10/2001, pricinile vor fi soluţionate în raport de aceasta, potrivit principiului specialia derogant, iar Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condiţiilor cerute de lege nu se restituie în natură, ci doar în echivalent.

Întrucât actul de vânzare-cumpărare al pârâtului nu a fost anulat, mai mult acţiunea reclamantei fiind respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanta are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Criticile recurentei din primul motiv de recurs vizează aprecierea instanţei de apel privind existenţa unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în patrimoniul reclamantei din acţiunea în revendicare, în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 4507/1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, irevocabilă, a fost casată, nemaiavând forţă juridică.

Înalta Curte apreciază că este corectă aprecierea cu acest obiect a instanţei de apel, fundamentată pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, făcând referire inclusiv la hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), invocată prin motivele de recurs.

În hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, Curtea a arătat că un „bun” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).

Este de necontestat că această hotărâre fundamentală a instanţei europene reflectă un reviriment de jurisprudenţă în interpretarea noţiunii de „bun” în ceea ce priveşte imobilele preluate de Statul Român anterior anului 1989, însă nuanţările făcute în hotărârea din anul 2010 sunt importante în contextul în care, în hotărârile anterioare, pronunţate după anul 2005, Curtea constatase existenţa unui „bun” prin simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului (de exemplu, cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, paragraf 20).

Concluzia existenţei unui „bun”, desprinsă din hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, nu contrazice, însă, acea jurisprudenţă a Curţii în care s-a dat eficienţă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie combinat cu art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care se dovedeşte că s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care s-a dispus în sensul restituirii imobilului, iar aceasta a fost desfiinţată într-o procedură care este de natură să încalce principiul securităţii raporturilor juridice.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a făcut referire la hotărârea din data de 28 octombrie 1999 pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 414/2000), în care s-a apreciat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie pronunţată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată - reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Un raţionament asemănător a fost făcut de către instanţa europeană chiar în situaţia unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care îi reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat ulterior, printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie în urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunţată în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007).

Instanţa de apel a observat în mod corect că, în speţa de faţă, situaţia de fapt este similară celei din cauza Brumărescu contra României, din moment ce sentinţa civilă nr. 4507 din 17 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi pusă în executare (prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 407 din 20 martie 1995 - fila 22 dosar recurs), a fost anulată prin decizia nr. 2135 din 27 iunie 2006 a Curţii Supreme de Justiţie în urma admiterii recursului în anulare promovat de Procurorul General. Astfel, în mod corect, a fost aplicat raţionamentul juridic din hotărârea Curţii Europene şi s-a conchis în sensul existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei din prezenta acţiune în revendicare.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului pe acest aspect.

În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând corelaţia dintre acţiunea în revendicare şi acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat de fostul chiriaş al imobilului, reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001, se constată că este, de asemenea, nefondat.

Prin susţinerile pe acest aspect, se invocă, în fapt, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, subliniindu-se că singura modalitate de redobândire a posesiei de către foştii proprietari fiind restituirea în natură, dacă se obţine, în prealabil, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat tocmai asupra admisibilităţii unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a unui imobil din domeniul de aplicare al legii speciale.

Prin decizia dată în interesul legii, s-a statuat, în esenţă, că cererea în revendicare imobiliară formulată în aceste condiţii este, ca regulă, inadmisibilă.

S-a admis, totuşi, ca situaţie de excepţie, că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Or, această situaţie este întrunită în cauză, ceea ce înseamnă că acţiunea în revendicare de faţă este admisibilă prin simplul fapt că reclamanta s-a prevalat de existenţa unui „bun”, cadru în care au fost analizate susţinerile şi apărările părţilor.

Faptul că, la rândul său, pârâtul deţine un asemenea bun, constatat ca atare de către ambele instanţe de fond, dat fiind că titlul său de proprietate nu a fost anulat pe cale judecătorească, nu reprezintă un fine de neprimire a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, întrucât ar echivala cu nesocotirea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 date în interesul legii, în care nu numai că nu s-a condiţionat admisibilitatea unei asemenea acţiuni în revendicare de promovarea, în prealabil, a acţiunii reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă s-a şi prevăzut expres că acţiunea este admisibilă atunci când ambele părţi invocă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei.

În cauză, instanţa de apel a procedat la compararea titlurilor pornind de la premisa valabilităţii titlului de proprietate al pârâtului şi ţinând cont de dreptul la restituirea în natură de care beneficiază reclamanta, considerând, în mod corect, că încheierea valabilă a contractului nu reprezintă, prin ea însăşi, un motiv de respingere a acţiunii, ci doar îi asigură pârâtului posibilitatea comparării titlului său cu cel al reclamantei.

Se constată că, prin motivele de recurs, nu a fost criticată aprecierea instanţei de apel privind preferabilitatea dreptului reclamantei de a câştiga bunul în natură (argumentată prin circumstanţele în care s-a aflat reclamanta la data promovării acţiunii - privată fiind, anterior, de un acces efectiv la justiţie pentru valorificarea drepturilor sale - şi prin modul în care a fost încheiat contractul în baza Legii nr. 112/1995), apreciere care nu poate face, aşadar, obiectul controlului de legalitate, ca, de altfel, nici aceea de menţinere a soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6466 din 25 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, care nu a fost criticată în prezentul recurs.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A.I.B. împotriva deciziei nr. 59/ A din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 123/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 118/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 118/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 123/2014. Civil. Expropriere. Recurs