ICCJ. Decizia nr. 1326/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1326/2014

Dosar nr. 15085/3/2007

Şedinţa publică din 7 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 mai 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al municipiului Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” şi SC L. SRL, solicitând anularea dispoziţiei din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, prin care s-a revocat dispoziţia din 5 octombrie 2006, precum şi a actelor subsecvente şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele terenuri situate în Bucureşti, şos. G.C. nr. A., sector 3, în suprafaţă de 6121 mp, şos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafaţă de 11705 mp şi şos. G.C. nr. C., sector 3, în suprafaţă de 738 mp.

La data de 27 septembrie 2007, s-a formulat cerere de intervenţie de către numiţii D.D., D.M., S.R. şi V.N., care au solicitat citarea, în calitate de pârât, şi a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, întrucât terenul asupra căruia invocă dreptul de proprietate se află în administrarea acestuia. S-a solicitat prin această cerere să fie obligat Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti şos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafaţa de 11705 mp, arătându-se de către intervenienţi că au cumpărat de la reclamanţii iniţiali terenurile obiect al prezentei cauze.

Prin cererea precizatoare din 23 noiembrie 2007, reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S. au arătat că solicită ca: 1) pârâtul SC B.T.T. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. A., în suprafaţă de 6121 mp, aşa cum este el identificat în actele anexe cererii şi 2) ca pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să fie obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafaţă de 11705 mp, aşa cum rezultă din actele de proprietate ale reclamanţilor. S-a solicitat, totodată, citarea în cauză, în condiţiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., alături de Ministerul Afacerilor Interne, a Inspectoratului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, motivat de faptul că această instituţie ar putea opune un titlu pentru terenul în suprafaţă de 11705 mp.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 decembrie 2007, reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S. au arătat că înţeleg să se judece şi cu SC L.I.I. SA, Grup Şcolar judeţul Constanţa, în calitate de pârâtă, pentru ca aceasta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 739,00 mp, situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. D., sector 3.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamanţii P.S., P.D.S. şi P.I. au precizat obiectul şi temeiul de drept pentru fiecare pârât în parte, astfel: anularea dispoziţiei Primăriei Muncipiului Bucureşti din 5 aprilie 2007, prin care s-a revocat dispoziţia Primăriei municipiului Bucureşti din 5 octombrie 2006 şi să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele-terenuri situate în Bucureşti, şos. G.C. (plan încadrare anexat), după cum urmează:

a) SC B.T.T. SA, de la care solicită parcelele: P2, nr. poştal E., în suprafaţă de 1755 mp; P3, nr. poştal F., în suprafaţă de 6122 mp; P5, nr. poştal G., în suprafaţă de 2902 mp; P6, nr. poştal H., în suprafaţă de 1007 mp, total suprafaţă ocupată 11786 mp;

- pârât ocupant SC L.I.I. SA societate învăţământ, cumpărător succesiv de la ocupant iniţial SC C. SA, de la care se revendică: parcela P4, nr. poştal I., în suprafaţă de 779 mp;

- pârât ocupant Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor, de la care se revendică parcela P7, nr. poştal B., în suprafaţă de 11705 mp.

Prin cererea reconvenţională formulată la data 15 septembrie 2009 şi precizată la 29 octombrie 2009, pârâtul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi art. 494 C. civ., a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă, în cazul admiterii cererii principale, iar reclamanţii, respectiv intervenienţii în interes propriu să fie obligaţi la plata contravalorii investiţiilor şi bunurilor imobile-construcţii, respectiv utilităţi şi instalaţii existente pe terenul în suprafaţă de 11085 mp, parcela P7, din şos. G.C., sector 3, în valoare de 681.416, 93 RON şi acordarea unui drept de retenţie.

Prin cererea de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului SC B.T.T. SA, formulată la data de 25 aprilie 2008, SC F.L.V. SRL a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Prin cererea formulată la 24 aprilie 2008, pârâtul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei sesizate pe capătul de cerere privind anularea dispoziţiei din 5 aprilie 2007 şi a solicitat disjungerea acestui capăt de cerere şi declinarea competenţei de soluţionare a acestuia, cu obligarea de a i se lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 11705 mp, situat în Bucureşti, şos. G.C. fără număr, sect. 3.

Prin încheierea din şedinţa publică de la 27 iunie 2008, tribunalul a luat act de transmisiunea calităţii procesuale în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, revendicarea, de la reclamanţi la numiţii D.D., D.M., S.R. şi V.N. Totodată, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie formulată de aceştia cu privire la capătul 1 de cerere, ca şi cererea de intervenţie accesorie formulată de SC F.L.V. SRL.

Prin cererea de intervenţie principală depusă la data de 23 octombrie 2008, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001, arătând că o parte din terenul în litigiu este ocupată de Brigada de Pompieri a Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea din data de 5 decembrie 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

La termenul din data de 20 noiembrie 2009, tribunalul a disjuns cererea reconvenţională formulată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti de judecarea cererii principale.

La acelaşi termen, pârâta SC B.T.T. SA a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, având în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar tribunalul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul această excepţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1455 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiate.

A admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S., D.D., D.M., S.R. şi V.N. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, Primarul General al municipiului Bucureşti, municipiul Bucureşti prin Primar General, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” şi SC L.I.I. SA şi cu intervenienta în interesul pârâtei SC B.T.T. SA, SC F.L.V. SRL şi intervenienţii în interes propriu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, D.D., D.M., S.R. şi V.N.

A dispus anularea dispoziţiei din 5 aprilie 2007 a Primarului General al municipiului Bucureşti, prin care s-a revocat dispoziţia din 5 octombrie 2006.

A obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor să lase reclamanţilor D.D., D.M., S.R. şi V.N. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. B., în suprafaţă de 11705 mp, aşa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

A obligat pe pârâta SC B.T.T. SA să lase reclamanţilor D.D., D.M., S.R. şi V.N. în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele imobile: imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. A., în suprafaţă de 6122 mp, aşa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, precum şi imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. H., în suprafaţă de 1020 mp, aşa cum a fost identificată prin acelaşi raport de expertiză; imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. G., în suprafaţă de 2888 mp, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.M.V. şi imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. E., aşa cum a fost identificată prin acelaşi raport de expertiză.

A obligat pe pârâta SC L.I.I. SA, să lase reclamanţilor D.D., D.M., S.R. şi V.N. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. J., în suprafaţă de 758 mp, aşa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

A respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenţie în interes propriu a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” şi cererea de intervenţie accesorie a intervenientei SC F.L.V. SRL.

A omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire Ia excepţiile invocate în cauză:

1. Susţinerile pârâţilor că acţiunea în revendicare a reclamanţilor este inadmisibilă, atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât şi în temeiul deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, sunt neîntemeiate.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza Flaimbat c. României, C.E.D.O. a decis că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acţiune în constatare şi nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluţia fiind deplin aplicabilă şi acţiunii în revendicare, pentru identitate de raţiune. De asemenea, şi în decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, instanţa supremă recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atunci când reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Deoarece printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă reclamanţilor din prezenta cauză li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceştia deţin un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

2. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este neîntemeiata, întrucât beneficiarii dispoziţiei revocate prin dispoziţia atacată sunt reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S., iar faţă de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceştia sunt şi persoanele îndreptăţite de a ataca dispoziţia de revocare a restituirii în natură.

Pe fondul cauzei:

a) în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea dispoziţiei din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, prin care s-a revocat dispoziţia din 5 octombrie 2006:

Prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S., iar municipiul Bucureşti prin Primar General a fost obligat să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. A., sector 3, în suprafaţă de 6121 mp.

Prin dispoziţia din 5 octombrie 2006 a Primarului General al municipiului Bucureşti, dată în temeiul acestei hotărâri irevocabile, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S.

Prin dispoziţia din 5 aprilie 2007, emisă tot de Primarul General al municipiului Bucureşti, s-a revocat dispoziţia din 5 octombrie 2006.

Faţă de această situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că, în temeiul autorităţii de lucru judecat, o hotărâre definitivă se prezumă a exprima adevărul.

Prin urmare, ca o consecinţă a aspectului pozitiv al lucrului judecat, nu se putea revoca prima dispoziţie de restituire în natură şi nu se putea dispune contrariul celor dispuse printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

În consecinţă, deoarece contrazice ceea ce s-a statuat cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dispoziţia de revocare din 5 aprilie 2007 este nelegală.

Pentru acelaşi motiv (puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile), au fost apreciate ca neîntemeiate susţinerile pârâţilor SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, potrivit cărora dispoziţia din 5 octombrie 2006 a Primarului General al municipiului Bucureşti este nelegală, deoarece Primăria municipiului Bucureşti nu era competentă să emită această dispoziţie ori trebuia să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent şi nu restituirea în natură. Atât timp cât această dispoziţie s-a dat în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, este inadmisibil ca printr-o altă hotărâre judecătorească să se dispună altceva cu privire la acelaşi raport juridic. Practic, dacă s-ar admite aceste apărări ale pârâţilor s-ar modifica o hotărâre judecătorească definitivă prin alte căi decât căile legale de atac, ceea ce ar însemna încălcarea dreptului la un proces echitabil al reclamanţilor, precum şi încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice. De asemenea, s-a apreciat ca neîntemeiată şi apărarea pârâtului Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” prin care s-a invocat excepţia de tardivitate a formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 faţă de el, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

b) În ceea ce priveşte capătul de cerere în revendicare:

Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar şi expertiza tehnică topografică, rezultă că o parte din terenurile pentru care s-a dispus restituirea în natură prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti sunt ocupate de pârâţii SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” şi SC L.I.I. SA.

Analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., aşa cum solicită reclamanţii, ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Imobilul în litigiu face parte dintre imobilele preluate abuziv de către stat şi intră astfel în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, domeniu în care C.E.D.O. are o jurisprudenţă constantă în cauzele împotriva României.

Dat fiind caracterul declarativ al sentinţei civile nr. 362 din 14 aprilie 2005, irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu şi s-a dispus restituirea acestuia în natură către reclamanţi, efectele acesteia se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimonial titularilor iniţiali, constatare ce concordă cu voinţa legiuitorului exprimată în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii cererii principale. Dreptul de proprietate astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu este revocabil. Reclamanţii nu au intrat în posesia întregului imobil în urma hotărârii judecătoreşti menţionate, împrejurare care constituie o privare de bun în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Păduraru c. României, cauza Suciu-Arama c. României).

Având în vedere că atât reclamanţii, cât şi pârâţii pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate, fiecare invocând înscrisuri ca titluri de proprietate, titluri ce emană de la autori diferiţi, se va proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile în concurs.

Astfel, titlul reclamanţilor este confirmat în justiţie prin hotărârea definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. Procedând în continuare la compararea titlurilor invocate de părţi, se constată ca reclamanţii au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945, prin care autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, certificatul de moştenitor din 1991 de pe urma defunctei G.N., certificatul de moştenitor din 7 aprilie 2005 de pe urma defunctului A.D.

În apărare, pârâţii au invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 12 mai 2000 de către Ministerul Tineretului şi Sportului, pe numele pârâtei SC B.T.T. SA şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 mai 1996, emis de Ministerul Industriilor pe numele SC D.F. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 mai 1995, emis de Ministerul Industriilor pe numele SC C. SA, contractul din 14 ianuarie 2004, contractul din 31 ianuarie 2004 prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului SC L.I.I. SA. De asemenea, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” invocă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti.

Comparând drepturile autorilor de la care emană titlurile în concurs, se constată că la momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv a deciziei din 1984, autorii pârâţilor, respectiv Ministerul Tineretului şi Sportului şi Ministerul Industriilor, precum şi Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, nu erau proprietarii imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv. În concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate şi de succesiune.

Şi pârâţii dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, însă viciul care afectează titlul autorului acestora, statul, radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului pârâţilor în concurs cu cel al reclamanţilor, mai bine caracterizat.

Întrucât atât reclamanţii, cât şi pârâţii deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, în conflictul dintre ele se va recunoaşte preferabilitatea titlului reclamanţilor ca fiind cel originar, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării.

Apărarea pârâtei SC L.I.I. SA privind preferabilitatea titlului său, faţă de anterioritatea înscrierii lui în cartea funciară, nu poate fi primită, această împrejurare neavând relevanţă în compararea titlurilor care provin de la autori diferiţi cum este cazul în speţă. Nici susţinerea că fiind al unui imobil este una dintre excepţiile de la aplicarea principiului dobândit, cu titlu oneros, de la transmiţătorul al cărui titlu de proprietate a fost declarat nul sau anulat, nu poate fi primită, deoarece cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil este una dintre excepţiile de la aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal şi are relevanţă în materia principiilor efectelor nulităţii, neavând nicio consecinţă juridică în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.

c) În ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, prin care acesta solicită obligarea reclamanţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu:

Intervenientul deţine imobilul în litigiu în temeiul deciziei din 10 ianuarie 1984, art. 3, decizie a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti. După cum s-a constatat anterior, acest titlu nu poate fi considerat mai preferabil decât titlul reclamanţilor, deoarece provine de la un non dominus (neproprietar).

d) Faţă de soluţia dată acţiunii în revendicare a reclamanţilor, se va respinge cererea de intervenţie accesorie a intervenientei SC F.L.V. SRL, având în vedere preferabilitatea titlului reclamanţilor şi nu al pârâtei SC B.T.T. SA.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiul Bucureşti, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA şi intervenienta SC F.L.V. SRL.

Prin decizia civilă nr. 267A din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanţilor D.D., D.M., S.R. şi V.N. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. B., în suprafaţă de 11054,30 mp, aşa cum a fost identificată în raportul de expertiză topografică întocmit în apel de expert P.C.M. şi schiţe anexă.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA şi intervenienta SC F.L.V. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt:

S-a dovedit în cauză că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor reclamanţilor iniţiali, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, contract prin care G.N., C.G. şi A.D. au cumpărat terenul de 3 ha din trupul fostei moşii X. de la numitul M.N.; reclamanţii iniţiali au dovedit, totodată, calitatea lor de succesori în drepturi ai acestora, cu certificatele de moştenitor din 1991 şi din 7 aprilie 2005, iar apoi reclamanţii D.D., D.M., S.R. şi V.N. şi-au justificat calitatea în cadrul cererii de revendicare în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2007.

Întregul imobil a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 114/1949.

Reclamanţii au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, notificare care a fost soluţionată de Primăria municipiului Bucureşti iniţial prin dispoziţia din 2004, în sensul restituirii în natură a 3 suprafeţe de teren, identificate în raportul de expertiză efectuat de expertul F.L.

Împotriva acestei dispoziţii s-a formulat contestaţie, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, de către reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S., iar prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă în urma soluţionării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul Bucureşti prin Primar General, iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a altor suprafeţe de teren, identificate prin aceeaşi expertiză efectuată de F.L.

Aşa cum s-a relevat atât prin expertiza efectuată în faţa tribunalului de către expertul R.M.V., cât şi prin expertiza efectuată în apel de expertul P.C.M., parcelele sunt deţinute astfel: parcela P7 (nr. poştal B.) este deţinută de Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, Centrul de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S., parcela P4 (nr. poştal C.) este deţinută de SC L.I.I. SA, parcelele P2 (nr. poştal E.), P3 (nr. poştal A.), P5 (nr. poştal G.) şi P6 (nr. poştal H.) sunt deţinute de SC B.T.T. SA.

În ce priveşte apelurile formulate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti:

Curtea a respins prima critică adusă de apelantul Ministerul Afacerilor Interne referitoare la nelegala sa citare, precum şi la faptul că nu i s-au comunicat cererea de chemare în judecată şi actele anexe, critică susţinută şi de apelantul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

În ce priveşte citarea, din analiza actelor dosarului de fond rezultă că pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a fost legal citat la adresa sa din Bucureşti, Piaţa R., sector 1, atât pentru termenul din data de 20 noiembrie 2009, cât şi pentru termenul anterior din 6 noiembrie 2009, sub semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondentei.

În ce priveşte necomunicarea cererii de chemare în judecată şi a celorlalte acte procedurale şi înscrisuri, trebuie avută în vedere distincţia dintre citare şi comunicarea actelor de procedură, aceste două concepte juridice fiind total diferite.

Dispoziţiile legale privind comunicarea cererii de chemare în judecată şi a celorlalte acte procedurale (art. 86, art. 113, art. 114¹ C. proc. civ.) nu prevăd în mod expres sancţiunea nulităţii, ceea ce semnifică faptul că este aplicabil art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume întrucât nulitatea nu este expresă, vătămarea trebuie să fie dovedită.

Mai departe, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 108 C. proc. civ., conform cărora neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare care a urmat şi înainte de a pune concluzii. Or, în cauză, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, legal citat pentru termenul din 20 noiembrie 2009, nu a invocat la acel termen necomunicarea către el a actelor de procedură şi documentelor dosarului, situaţie în care neregularitatea s-a acoperit.

În ce priveşte dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., invocate de apelant, acestea nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, aceste dispoziţii au în vedere nerespectarea cerinţelor legale pentru citare în situaţia în care aceste cerinţe sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deci când sancţiunea nulităţii este prevăzută expres, situaţie în care, coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se prezumă vătămarea, de aceea instanţa din oficiu dispune amânarea. În situaţia în care însă sancţiunea nulităţii nu este prevăzută expres, vătămarea nu se prezumă, partea este cea care trebuie să o invoce, iar instanţa nu mai este îndreptăţită şi nici obligată să dispună din oficiu amânarea, dacă partea însăşi nu a cerut-o.

Curtea a respins criticile apelantului-pârât Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” vizând necompetenţa secţiei civile în soluţionarea primului capăt de cerere referitor la anularea dispoziţiei din 2007, constatând că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit o competenţă specială de contestare a actelor emise de unităţile notificate, anume a instanţelor civile.

Astfel, dispoziţia din 2007 emisă de Primăria municipiului Bucureşti s-a dorit a fi o dispoziţie emisă în procedura Legii nr. 10/2001, asupra notificării reclamanţilor. Aşa fiind, competenţa de soluţionare a cererii de anulare a acesteia revine secţiei civile, iar nu secţiei de contencios administrativ.

În ce priveşte fondul acestei soluţii, tribunalul a apreciat în mod corect că această dispoziţie este nelegală şi se impune a fi anulată.

Dispoziţia din 2006, a cărei revocare s-a dispus prin dispoziţia din 2007, fusese emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 362/2005), astfel că Primăria municipiului Bucureşti nu mai putea să o revoce, cu motivarea că municipiul nu este deţinător al terenurilor iniţial restituite, pentru că această revocare punea în discuţie cele irevocabil stabilite prin sentinţa civilă nr. 362/2005, conduită inacceptabilă pentru partea direct obligată prin această hotărâre judecătorească şi faţă de care hotărârea judecătorească îşi producea efectele cu autoritate de lucru judecat. Aşadar, dispoziţia din 2006 nu a reprezentat decât punerea în executare de către Municipiul Bucureşti a celor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 362/2005, iar faţă de obligativitatea acestei sentinţe faţă de Municipiul Bucureşti, acesta nu putea reveni pentru a dispune prin dispoziţia din 2007 în sens contrar.

Nu are relevanţă sub acest aspect faptul, corect de altfel, că sentinţa civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părţi în acea judecată. Esenţial este faptul că această sentinţă are autoritate de lucru judecat faţă de Municipiul Bucureşti şi, ca atare, acesta, în calitate de debitor obligat prin această sentinţă, nu putea să procedeze într-un fel care să încalce autoritatea de lucru judecat, obligativitatea şi executorialitatea acestei sentinţe.

În al doilea rând, această revocare intervenea după ce dispoziţia din 2006 intrase în circuitul civil şi produsese efecte juridice, fiind înscrisă ca atare în cartea funciară, înscriere care are funcţia de publicitate.

În ce priveşte inadmisibilitatea cererii reclamanţilor, invocată de apelantul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, curtea a constatat că principiul disponibilităţii nu înseamnă, într-adevăr, că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, dimpotrivă, instanţele de judecată fiind cele care fac încadrarea juridică corectă şi aplică normele juridice incidente, fără să fie ţinute de textele de lege indicate de către părţi.

Incidenţa şi prioritatea Legii nr. 10/2001 nu semnifică însă inadmisibilitatea de plano a prezentei acţiuni în revendicare, căci astfel cum s-a tranşat prin decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008, acţiunea în revendicare de drept comun nu este în mod automat inadmisibilă, fiind posibil ca reclamantul să poată invoca în patrimoniul său un bun, or, în cauză, reclamanţii au în mod indiscutabil un asemenea bun, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. De aceea, a fost înlăturată această critică a apelantului-pârât.

În ce priveşte criticile aduse pe fond de către apelanţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, curtea a constatat următoarele:

Este fondată susţinerea apelanţilor conform căreia, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamanţii iniţiali trebuia soluţionată pentru suprafaţa de teren deţinută de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti de către deţinător.

Pe de altă parte, la momentul soluţionării prezentei cauze exista deja pronunţată o hotărâre judecătorească irevocabilă care îşi produce efectele juridice ca atare şi care face irelevantă împrejurarea nesoluţionării notificării de către unitatea deţinătoare.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă în urma soluţionării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţii P.S., P.I. şi P.D.S. în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul Bucureşti prin Primar General, iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a anumitor loturi de teren situate în Bucureşti, şos. G.C., printre care şi terenul ocupat de către Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” şi revendicat de reclamanţi în prezenta cauză.

Urmează a se determina care sunt consecinţele juridice ale acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile asupra cauzei prezente, raportat la dreptul intern, dar şi la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în raport exclusiv de dreptul intern, se constată că această hotărâre judecătorească anterioară nu a fost pronunţată în contradictoriu cu apelantul Ministerul Afacerilor Interne sau cu vreuna din structurile sale, ceea ce face ca ea să nu poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

Trebuie făcută distincţie între efectele relative ale unei hotărâri judecătoreşti, efecte care se produc numai între părţile faţă de care s-a pronunţat, şi opozabilitatea faţă de terţii străini de proces a situaţiilor juridice născute prin acea hotărâre judecătorească.

O hotărâre judecătorească are efecte relative, ceea ce semnifică faptul că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat unor persoane care nu au figurat ca părţi în procesul astfel soluţionat, dar aceasta nu semnifică faptul că terţele persoane pot ignora situaţiile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească, dimpotrivă, drepturile şi obligaţiile astfel stabilite le sunt opozabile şi străinilor de proces, cu diferenţa că aceştia se pot apăra repunând în discuţie toate aspectele deja analizate prin acea hotărâre (fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat).

Aşadar, sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă, reprezintă o realitate juridică ce nu poate fi ignorată, născătoare de efecte juridice, dar faţă de care apelanţii Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” s-ar putea apăra, de principiu, prin repunerea în discuţie a aspectelor acolo analizate, întrucât nu apar ca părţi în acel proces. Aceasta este situaţia dacă analiza este limitată exclusiv în dreptul intern.

Pe de altă parte, sunt efecte ale acestei hotărâri judecătoreşti care se produc în mod obiectiv şi din perspectiva drepturilor recunoscute prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Principalul efect juridic al acestei hotărâri judecătoreşti este acela că, fiind pronunţată în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, a reprezentat modul de soluţionare a notificării formulate de reclamanţii iniţiali din prezenta cauză cu privire la terenul deţinut de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

Procedura Legii nr. 10/2001 apare, deci, că s-a consumat în ce priveşte notificarea reclamanţilor, această procedură finalizându-se prin recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului de restituire în natură a terenului, recunoaştere care reprezintă în mod neîndoios consfinţirea unui bun în patrimoniul reclamanţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, la acest moment nu se mai poate în niciun caz discuta posibilitatea „redeschiderii” sau „repetării” procedurii Legii nr. 10/2001 în sensul soluţionării notificării pe cale administrativă de către unitatea deţinătoare Ministerul Afacerilor Interne, în raport de dispoziţiile art. 21 şi art. 25 din lege invocate de apelanţii-pârâţi, pentru că această procedură a fost efectiv finalizată, pe cale judecătorească, prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus. Este, aşadar, exclusă o „retrimitere” a notificatorilor în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în faţa unităţii deţinătoare.

În afara acestui efect de ordin procedural, al doilea efect produs de această hotărâre judecătorească este de ordin material, constând în recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a unui bun şi, în concret, a dreptului lor de restituire în natură.

La acest moment al analizei intervine un element esenţial al cauzei, anume situaţia particulară a apelanţilor Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” de a fi instituţii ale statului, iar nu particulari.

Din perspectiva principiilor de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, litigiul purtat anterior de reclamanţi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi finalizat prin sentinţa civilă nr. 362/2005 apare ca fiind purtat împotriva autorităţii statului, împotriva Statului în ultimă instanţă, iar apelanţii-pârâţi Ministerul Afacerilori Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” sunt în egală măsură autorităţi ale aceluiaşi stat. La fel, sentinţa civilă nr. 362/2005 şi hotărârile din căile de atac pronunţate de instanţele române reprezintă acte de recunoaştere a drepturilor reclamanţilor emanate de la una din puterile statului. De notat că recunoaşterea drepturilor reclamanţilor dobândite prin sentinţa civilă menţionată a continuat, din partea Statului Român, la momentul efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară şi mai ales prin încasarea de către stat, de la reclamanţi, a impozitelor pe proprietate pe toată durata de la această restituire până în prezent.

Aşadar, din perspectiva principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acest moment, în baza sentinţei civile nr. 362/2005 reclamanţii au un drept de proprietate recunoscut printr-un act al autorităţii de stat şi împotriva statului însuşi (reprezentat în acel proces prin unitatea sa administrativ-teritorială), dar nu au intrat în posesia imobilului, împrejurare care constituie o privare de bun.

Pe de altă parte, privarea de bun este cauzată în mod direct prin deţinerea imobilului chiar de autorităţile statului, Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” (iar nu de către un particular oarecare).

Sub acest aspect, obligaţia de a pune pe reclamanţi în posesia terenului parcela P7 în baza sentinţei civile nr. 362/2005 revine statului. Or, nu se poate găsi îndreptăţire aceluiaşi stat (de data aceasta prin alte instituţii ale sale, dar în mod esenţial, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acelaşi Stat) să nu îşi îndeplinească această obligaţie, sub pretextul unor chestiuni de ordin procedural (faptul că nu Municipiul Bucureşti era deţinătorul, aspect invocat la momentul soluţionării litigiului anterior, inclusiv în căile de atac, şi pe care instanţele nu l-au considerat pertinent) sau de ordin material (faptul că terenul este ocupat pentru o activitate de interes public, situaţie de fapt identică şi la momentul pronunţării sentinţei nr. 362/2005).

În esenţă, printr-un act al puterii judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 362/2005) s-a recunoscut în favoarea reclamanţilor dreptul la restituire în natură, într-un proces purtat în contradictoriu cu o autoritate a statului (Statul în esenţă), iar la acest moment reclamanţii sunt privaţi de acest bun prin fapta statului însuşi, care, prin autoritatea sa (Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”), stăpâneşte terenul.

Această situaţie particulară a speţei împiedică orice altă analiză care să pună în discuţie justificarea acestei privări de bun a reclamanţilor.

Astfel, la momentul identificării unei privări de bun, pentru a constata dacă se săvârşeşte sau nu o încălcare a dreptului fundamental de proprietate, trebuie verificată justificarea ingerinţei din perspectivele următoare: ingerinţa să fi fost prevăzută de lege, să fi vizat un scop legitim, să fie menţinut un echilibru just între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţa de protecţie a dreptului fundamental al reclamanţilor.

Nu poate fi exclusă ideea că primele două condiţii sunt îndeplinite. Anume, prevederea de către lege a ingerinţei şi scopul legitim al acesteia ar putea fi analizate în contextul Legii nr. 10/2001, faţă de activitatea apelanţilor-pârâţi desfăşurată pe terenul în litigiu, activitate de interes public, şi faţă de semnificaţia lotului de teren de a servi accesului în incinta Centrului de Pregătire a Pompierilor, putându-se pune în discuţie incidenţa art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul ar fi afectat unei servituţi legale de trecere. Nu este, însă, incidenţă în cauză ipoteza de imposibilitate de restituire în natură prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe motivul că terenul ar fi afectat de construcţii noi, ipoteză susţinută de apelanţi, pentru argumente care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Dacă primele două condiţii ar putea fi analizate ca îndeplinite, nu poate fi, însă, niciodată considerată îndeplinită cea de-a treia condiţie, referitoare la proporţionalitate, în condiţiile în care reclamanţii nu se văd despăgubiţi în niciun fel, în natură sau prin echivalent, pentru privarea de proprietate suferită. Iar această lipsă de despăgubire nu poate fi acoperită în prezentul litigiu, pentru motive care vor fi arătate în continuare.

Nu poate fi adoptată o soluţie alternativă de despăgubire prin echivalent a reclamanţilor, aşa cum cer apelanţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

Pe de o parte, această despăgubire nu poate fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, căci această procedură a fost deja finalizată prin acordarea către reclamanţi a restituirii în natură, iar procedura Legii nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea „convertirii” măsurilor reparatorii în natură, odată acordate, în măsuri reparatorii prin echivalent, ci acordarea de la bun început a uneia din cele două categorii.

Pe de altă parte, instanţa în prezentul litigiu nu a fost învestită cu vreo cerere care să permită o asemenea măsură, cerere care ar fi trebuit să aibă un anumit cadru procesual subiectiv şi obiectiv. Evident, nu poate fi respinsă cererea reclamanţilor de revendicare în contradictoriu cu aceste două instituţii ale statului cu motivarea că aceştia pot beneficia de restituire prin echivalent într-un proces separat, această soluţie reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind cu siguranţă o sarcină exorbitantă pentru reclamanţii care au câştigat deja bunul din anul 2005 să fie obligaţi a purta un alt proces. Nu în ultimul rând, însuşi cadrul legal în care ar putea avea loc o asemenea transformare în despăgubire prin echivalent a obligaţiei statului de restituire în natură apare ca fiind nedeterminat şi imprecis, în lipsa unei practici judiciare constante şi consacrate pentru un asemenea tip de acţiuni, grefate pe o situaţie de fapt similară (care este în sensul că situaţia de fapt de la pronunţarea sentinţei civile nr. 362/2005 până în prezent este neschimbată, deci nu ne aflăm în prezenţa unei imposibilităţi de punere în executare intervenită ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 362/2005, ci a unei veritabile modificări a soluţiei atunci adoptate).

De aceea, au fost înlăturate apărările apelanţilor referitoare la acordarea de despăgubiri prin echivalent către reclamanţi, după cum nici propunerea apelantului Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul protejării interesului public implicat de activitatea desfăşurată de el, nu a fost primită.

În concluzie, admiterea cererii în revendicare a reclamanţilor în contradictoriu cu deţinătorii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” se impune drept unică soluţie de restabilire a dreptului de proprietate recunoscut în favoarea reclamanţilor, cu respectarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru acelaşi motiv nu mai poate fi dispusă nici măsura de menţinere a afectaţiunii speciale, prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru că la acest moment raportul juridic a ieşit din limitele Legii nr. 10/2001, iar dreptului la restituire în natură deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu îi pot fi aduse circumstanţieri ulterioare.

Pe de altă parte, luând în analiză motivarea soluţiei dată de tribunal, curtea a constatat că tribunalul a reţinut, în operaţiunea de comparare de titluri, că titlul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” îl reprezintă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti.

În privinţa reclamanţilor, tribunalul a reţinut că titlul acestora constă în contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov şi că acesta a fost confirmat în justiţie prin hotărârea definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul a constatat că la momentul emiterii deciziei din 1984 prin care imobilul a fost trecut în administrarea apelanţilor-pârâţi, autorul pârâţilor, respectiv Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, nu era proprietarul imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv, astfel că, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate şi de succesiune.

În acelaşi timp, tribunalul a apreciat că şi pârâţii sunt deţinători ai unui titlu asupra imobilului, încă necontestat şi dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Referitor la această motivare, curtea a constatat următoarele:

Decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, reţinută de tribunal ca reprezentând titlu de proprietate al pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, nu poate fi privită decât în mod formal ca un „titlu” care justifică deţinerea terenului, în realitate ea neputând valora titlu de proprietate, pentru că prin această decizie nu s-a realizat decât predarea imobilului de la o autoritate a statului către o alta. Titlu de proprietate poate reprezenta acel act care justifică calitatea de proprietar a unei anumite persoane, prin aceea că atestă unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii prevăzute de lege. Or, în cauză, decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti de predare a imobilului de la o unitate la alta nu reprezintă un asemenea act de transfer de proprietate, ci doar un act de gestiune a bunului în cadrul aceleiaşi proprietăţi comune a statului comunist.

Aşadar, în cadrul operaţiunii de comparare de titluri, apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, dată fiind calitatea sa de autoritate statală, nu poate invoca un act de transfer al proprietăţii către el, ci, de fapt, îşi justifică deţinerea prin însuşi actul de preluare de către statul comunist a imobilului, anume exproprierea în baza Decretului nr. 114/1949.

Or, niciodată pe parcursul cauzei nu s-a făcut dovada că această expropriere a avut loc cu respectarea art. 10 din Constituţia României din anul 1948, anume cu plata unei „drepte despăgubiri stabilită de justiţie”, pentru a putea fi considerată o preluare cu titlu valabil, în contextul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Curtea a înlăturat susţinerea apelantului Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” conform căreia reclamanţii ar fi trebuit să dovedească faptul că nu au fost despăgubiţi, în realitate reclamanţii nu puteau fi puşi în situaţia de a face o asemenea probă negativă cu caracter general, ci pârâţii, susţinând că preluarea a fost făcută legal şi cu titlu valabil, trebuiau să facă proba acordării de despăgubiri.

Pe de altă parte, este greşită şi aprecierea tribunalului că pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S." sunt posesorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În primul rând, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează drepturile fundamentale ale particularilor, după cum îi este şi denumirea, iar această protecţie se reglementează în raporturile cu statul. Nicidecum Statul însuşi nu poate să fie posesorul unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (decât în raporturile cu un alt stat). Iar apelanţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” nu pot fi consideraţi particulari, ci sunt în mod evident instituţii ale statului, reprezentând în ultimă instanţă statul însuşi.

Pe de altă parte, aceste două instituţii ale statului invocă dobândirea proprietăţii prin preluarea săvârşită de către statul comunist, iar această preluare nu poate fi valorizată drept o modalitate de dobândire a unui bun, cu atât mai mult în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 362/2005 a fost stabilit caracterul abuziv al preluării.

Aşadar, în niciun caz nu poate fi recunoscută apelanţilor-pârâţi, autorităţi ale statului, calitatea de titulari de bun, în virtutea unor acte de preluare a imobilului emanate de la autorităţile comuniste ulterior preluării abuzive.

De aceea şi în cadrul acestei operaţiuni de comparare de titluri, realizată în spiritul art. 480 C. civ., singura soluţie posibilă în cauză este aceea de admitere a cererii reclamanţilor, care justifică dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic legal, de la proprietarul necontestat, drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în vreme ce pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” sunt autorităţi ale statului, care deţin imobilul preluat de statul comunist în mod abuziv de la autorul reclamanţilor.

Nu au fost primite apărările apelanţilor-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” referitoare la dispoziţiile art. 16 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, privind obligativitatea menţinerii afectaţiunii publice şi imposibilitatea restituirii în natură a terenului pe care s-au amplasat noi construcţii, întrucât la acest moment apelanţii-pârâţi nu mai pot pune în discuţie aspectele referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, această lege fiind epuizată la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 362/2005. Instanţa are de soluţionat la acest moment o cerere de revendicare, care are o cauză juridică total diferită de cererile întemeiate pe Legea nr. 10/2001, căci de data aceasta situaţia de fapt pe care se grefează cauza este aceea a recunoaşterii deja obţinută pentru reclamanţi a dreptului de restituire în natură printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Curtea a înlăturat şi criticile apelantului Ministerul Afacerilor Interne referitoare la dispoziţiile art. 494 C. civ., căci soluţia de admitere a cererii reclamanţilor nu priveşte decât terenul, fără să semnifice în vreun fel o recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiilor. Dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., invocate de apelantul Ministerul Afacerilor Interne, nu împiedică restituirea terenului, ci vizează posibilitatea de ridicare a construcţiilor. Iar în ce priveşte eventualul drept la despăgubire pe care apelantul-pârât l-ar putea avea în contextul acestui text legal, curtea a constatat că cererea reconvenţională cu acest obiect a fost disjunsă, nefăcând obiectul dosarului prezent.

În ce priveşte criticile referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei în faţa instanţei de fond, care vizează lipsa convocării şi necomunicarea raportului de expertiză către Ministerul Afacerilor Interne, precum şi respingerea cererii de efectuare a unui supliment la raportul de expertiză, acestea rămân fără obiect, urmare a faptului că în apel a fost efectuată o nouă expertiză, la care instanţa se va raporta în soluţionarea apelurilor Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”. Iar aspectele referitoare la elementele constructive existente pe teren au fost lămurite şi cu prilejul cercetării la faţa locului, efectuate de către instanţa de apel.

În ce priveşte construcţia sălii multifuncţionale de sport, invocată de apelantul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, curtea a constatat că aceasta nu poate fi considerată ca o construcţie, cercetatea la faţa locului relevând că în cauză nu este vorba decât de nişte aşa-zişi „piloţi” (piloni, stâlpi zidiţi în pământ), destinaţi a servi turnării fundaţiei. În realitate, nici măcar fundaţia viitoarei construcţii nu a fost efectuată, construcţia rămânând în stadiu de proiect, cu excepţia acelor piloţi turnaţi în pământ nefiind edificat niciun element constructiv. Fără să nege că aceste elemente constructive au prilejuit costuri, curtea a arătat că totuşi acestea nu pot fi considerate în niciun caz „construcţia sălii multifuncţionale de sport”, nici măcar parţială. Acest început de construcţie, în formă atât de incipientă şi nesemnificativă, nu ar putea justifica aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a fi împiedicată restituirea în natură, pe considerentul existenţei unor noi construcţii. Iar în ce priveşte garajele pentru adăpostirea autospecialelor existente pe teren, curtea a constatat şi cu prilejul cercetării la faţa locului că este vorba de garaje de metal, construcţii provizorii, care pot fi demontate şi care nu se constituie în impedimente de natură obiectivă pentru restituirea în natură. Celelalte elemente constructive existente pe terenul revendicat, anume gard de beton, alei betonate, punct de control cu caracter provizoriu, conductă de gaze cu cofret, cămin cu pompă, reţele subterane de electricitate, apă şi canal, nu se constituie nici ele în impedimente de natură obiectivă pentru restituirea în natură, fiind lucrări care pot fi mutate sau care nu sunt afectate de schimbarea posesorului (reţelele de canalizare, apă şi electricitate, de pildă).

Oricum, rediscutarea naturii măsurilor reparatorii în contextul Legii nr. 10/2001 nu poate fi făcută, întrucât această procedură a fost finalizată pentru reclamanţi.

Curtea a înlăturat apărarea apelantului-pârât în sensul nedovedirii identităţii dintre terenul autorului reclamanţilor şi terenul revendicat de la pârât, prin expertiza topografică efectuată în apel de către expertul P.C.M. relevându-se această identitate. Astfel, expertul a întocmit raportul de expertiză şi mai multe suplimente la acesta, prin raport identificând amplasamentul fostei proprietăţi a autorului reclamanţilor şi suprapunând acest amplasament peste planurile actuale a rezultat că acesta se identifică conform schiţelor anexă. Identificarea amplasamentului fostei proprietăţi a fost făcută, aşa cum în mod explicit a arătat expertul, prin folosirea unor puncte de reper comune, anume amplasamentul arterelor de circulaţie din zonă. Expertul a precizat că din proprietatea autorului reclamanţilor, suprafaţa de 11054 mp este ocupată de apelanţii-pârâţi Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

Aşadar, acest aspect a fost lămurit prin expertiza efectuată în apel, pe care curtea o va avea în vedere la soluţionarea acestor două apeluri.

În ce priveşte faptul că nu s-ar fi dovedit plata integrală a preţului între vânzătorii reclamanţi iniţiali şi cumpărătorii S.R., D.D., D.M. şi V.N., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 2007, curtea a înlăturat această apărare întrucât apelantul-pârât Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” nu poate invoca acest aspect, invocarea neplăţii preţului şi, cu atât mai mult, a eventualei activări a unui pact comisoriu pe acest motiv fiind lăsate la disponibilitatea exclusivă a părţii contractante beneficiară a acestei obligaţii, fără ca terţii să poată invoca neexecutarea şi consecinţele juridice ale acesteia.

În ce priveşte interdicţia de vânzare reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta vizează pe deţinătorii cărora le revine obligaţia de restituire către persoanele îndreptăţite, iar nu pe persoanele îndreptăţite însele, care pot vinde fără nicio restricţie.

În concluzie, curtea a constatat corectă soluţia de admitere a cererii de revendicare formulată de reclamanţi pentru terenul deţinut de Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”.

Curtea a constatat însă, cu privire la suprafaţa în discuţie, că din raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul P.C.M. a rezultat o suprafaţă de 11054,30 mp ca reprezentând parcela P7, ocupată de aceşti apelanţi-pârâţi, urmând a se admite sub acest aspect apelurile declarate de Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” şi a se schimba sentinţa în parte, în sensul modificării suprafeţei restituite reclamanţilor conform acestei expertize efectuate în apel (prin sentinţa tribunalului, raportat la expertiza efectuată în faţa tribunalului de către expertul R.M.V., s-a restituit reclamanţilor suprafaţa de 11705 mp, deci o suprafaţă mai mare decât cea constatată în apel).

Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti este nefondat, pentru următoarele argumente:

În ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamanţilor iniţiali, curtea a înlăturat criticile pârâtului, văzând că tribunalul a reţinut calitatea procesuală a acestora doar cu privire la primul capăt de cerere, referitor la anularea dispoziţiei din 5 aprilie 2007, iar nu şi cu privire la revendicare. Aşa fiind, în mod evident persoanele vizate de această dispoziţie şi ale căror drepturi erau în discuţie prin respectiva dispoziţie au calitate procesuală activă să o conteste.

În ce priveşte legalitatea acestei dispoziţii, curtea a înlăturat criticile apelantului, pentru aceleaşi motive expuse cu prilejul soluţionării apelului Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, anume că nu se poate pune în discuţie legalitatea primei dispoziţii din 5 octombrie 2006, pe motiv că Municipiul Bucureşti nu era unitatea deţinătoare, de vreme ce aceasta fusese emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar această dispoziţie intrase în circuitul civil şi nu mai putea fi revocată unilateral de către emitent. În plus faţă de aceste argumente, în raporturile cu apelantul Municipiul Bucureşti această hotărâre judecătorească se bucură de deplină autoritate de lucru judecat, ceea ce face cu atât mai inadecvată repunerea în discuţie de către acest apelant-pârât a celor tranşate acolo.

Curtea a respins şi susţinerea apelantului conform căreia reclamanţii nu fac dovada proprietăţii, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 362/2005 pronunţată în contradictoriu cu apelantul Municipiul Bucureşti, recunoscându-se acest drept. Iar reclamanţii D.D., D.M., S.R. şi V.N. au făcut dovada calităţii lor în cadrul cererii de revendicare cu actul de vânzare-cumpărare din 2007.

Soluţionând apelul declarat de pârâta SC B.T.T. SA, curtea a constatat următoarele:

1. Curtea a respins criticile SC B.T.T. SA referitoare la lipsa calităţii procesuale active şi la aceea că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

Astfel, tribunalul a arătat că reclamanţii iniţiali îşi păstrează calitatea procesuală activă cu privire la capătul 1 de cerere, faţă de această cerere cumpărătorii devenind doar intervenienţi, dar faţă de capătul 2 de cerere privind revendicarea a constatat că a intervenit transmiterea calităţii procesuale active, fiind aşadar contrafactuală susţinerea SC B.T.T. SA că tribunalul „a respins efectele contractului de cesiune de drepturi litigioase”, „constatând că nu se poate realiza în acest fel transferul calităţii procesuale”.

Pentru acelaşi motiv, este nefondată şi critica referitoare la obiectul cererii cumpărătorilor de drepturi litigioase, pentru că atâta timp cât a operat o transmitere a calităţii de la reclamanţii iniţiali, cumpărătorii D.D., D.M., S.R. şi V.N. au preluat calitatea reclamanţilor iniţiali pe capătul 2 de cerere privind revendicarea, astfel cum aceasta a fost formulată, inclusiv în contradictoriu cu SC B.T.T. SA. Nu s-a dat, aşadar, mai mult decât s-a cerut.

În ce priveşte dovada dreptului de proprietate, aceasta este o chestiune de fond, care va fi analizată ca atare.

2. Curtea a respins criticile privind inadmisibilitatea prezentei acţiuni în revendicare.

Astfel, în primul rând, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată în ce îi priveşte pe reclamanţi, notificarea acestora fiind soluţionată parţial prin dispoziţia din 9 februarie 2004 emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi parţial prin sentinţa civilă nr. 362/2005, irevocabilă. Aşa fiind, nu mai poate fi aplicat principiul priorităţii legii speciale.

În plus, chiar în lumina deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, invocată de apelantă, având în vedere că reclamanţii au un bun recunoscut prin sentinţa civilă nr. 362/2005, aceştia au deschisă calea acţiunii în revendicare.

Faptul că SC B.T.T. SA este unitatea deţinătoare care ar fi trebuit să soluţioneze notificarea nu schimbă raţionamentul, iar referirile făcute de apelantă relativ la drepturile sale asupra terenului vor fi avute în vedere pe fondul cauzei. Aşa cum s-a arătat deja, aceste efecte de epuizare a procedurii Legii nr. 10/2001 şi de consfinţire a unui bun în favoarea reclamanţilor au fost produse de această sentinţă, indiferent că aceasta nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat faţă de SC B.T.T. SA. Faptul că sentinţa nu produce efecte relative faţă de SC B.T.T. SA atrage însă consecinţa că SC B.T.T. SA poate să repună în discuţie în cauza prezentă drepturile reclamanţilor, discuţie care însă vizează fondul raporturilor juridice dintre reclamanţi şi SC B.T.T. SA (şi vor fi analizate ca atare de către curte).

În ce priveşte referirile făcute de SC B.T.T. SA la maniera în care reclamanţii s-au judecat mai întâi cu o persoană care nu era deţinător, pentru ca apoi să opună adevăratului deţinător dispoziţia de restituire emisă de nedeţinător, curtea a constatat că aceste împrejurări de fapt nu justifică un fine de neprimire a demersului judiciar prezent, un asemenea fine de neprimire trebuind să fie de natură juridică, să decurgă din raţionamente de drept, iar nu din aspecte de fapt.

Inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocată de reclamanţi faţă de SC B.T.T. SA este relevantă pe fondul cauzei, fără a putea justifica respingerea de plano a cererii de revendicare.

Inadmisibilitatea semnifică formularea unei cereri care este interzisă procedural de lege sau rară îndeplinirea unor cerinţe prealabile prevăzute legal. Or, aspectele puse în discuţie de apelanta SC B.T.T. SA, referitor la inopozabilitatea sau lipsa de autoritate de lucru judecat faţă de ea a sentinţei civile nr. 362/2005, nu intră în această categorie de impiedimente, ci vizează fondul cauzei.

3. Curtea a respins criticile dezvoltate pe fondul cauzei de către SC B.T.T. SA.

În prezenta cauză, reclamanţii revendică de la SC B.T.T. SA patru loturi de teren, anume loturile P2, P3, P5 şi P6.

Curtea a constatat că loturile P2 şi P5 au fost restituite reclamanţilor iniţiali, P.S., P.I. şi P.D.S., prin dispoziţia din 9 februarie 2004, emisă iniţial de Primăria municipiului Bucureşti asupra notificării reclamaţilor, numai loturile P3 şi P6 făcând ulterior obiectul sentinţei civile nr. 362/2005 şi al dispoziţiei din 5 octombrie 2006.

Curtea a reţinut şi faptul că, prin expertiza efectuată în faţa tribunalului de expertul R.M.V., aceste suprafeţe au fost delimitate uşor diferit de către expertul P.C.M. în faţa curţii, anume: parcela P2 (nr. poştal E.)-suprafaţa de 1755 mp în faţa tribunalului, respectiv 1958,21 mp în faţa curţii; parcela P3 (nr. poştal A.)-suprafaţa de 6122 mp în faţa tribunalului, respectiv 5991,98 mp în faţa curţii; parcela P5 (nr. poştal G.)-suprafaţa de 2888 mp în faţa tribunalului, respectiv 2522,02 mp în faţa curţii; parcela P6 (nr. poştal H.)-suprafaţa de 1020 mp în faţa tribunalului, respectiv 1412,90 mp în faţa curţii. Expertul P.C.M. a explicat că aceste diferenţe se datorează preciziei cu care a fost adus în coordonate planul din anul 1924 folosit pentru reconstituirea fostei proprietăţi peste planurile topografice ale zonei.

Expertizele efectuate în faţa tribunalului şi a curţii, ca şi cercetarea la faţa locului, au relevant faptul că toate aceste patru loturi de teren sunt complet libere şi pot fi restituite în natură către reclamanţi, neexistând niciun impediment la restituirea în natură. Astfel, este vorba de terenuri virane sau un teren afectat de o aşa-zisă parcare, de fapt doar o suprafaţă de teren asfaltată, care serveşte în fapt parcării autoturismelor. Iar aşa-zisul teren de sport reprezintă de fapt un teren viran, fără nicio amenajare, năpădit de vegetaţie, care poate în proiect sau în concepţie să fie destinat a servi unui teren de sport cu gazon, fără să fie însă amenajat ca atare. În ce priveşte nr. poştal G., aceasta este afectată de o rampă auto metalică improvizată, construcţie eminamente provizorie şi demontabilă (aflată în evidentă stare de degradare, de altfel). Iar stâlpii de iluminat stradal (2 la număr) şi reţeaua subterană de apă reprezintă utilităţi ale terenului susceptibile de a afecta proprietatea particulară indiferent de proprietar, care nu împiedică restituirea în natură. De altfel, şi la acest moment aceşti stâlpi şi reţeaua de apă afectează tot o proprietate particulară, căci SC B.T.T. SA este o persoană juridică de drept privat, titular de proprietate privată.

Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 şi urm. C. civ., invocând însă şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în mod expres prin cererea de chemare în judecată. La fel, pârâta SC B.T.T. SA şi-a construit apărarea făcând referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar propunând şi criterii de preferinţă a „titlului” său de proprietate în raport de dreptul comun.

Luând în discuţie raportul juridic dintre reclamanţi şi pârâtul SC B.T.T. SA, curtea a constatat că acesta este guvernat de prevederile Legii nr. 10/2001, de vreme ce loturile de teren în discuţie cad sub incidenţa acestei legi.

Aşadar, soluţionând cererea de revendicare, curtea a avut în vedere care sunt soluţiile date de această lege specială asupra acestui raport juridic.

Astfel cum s-a decis şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia dată în recurs în interesul legii sub nr. 33/2008, instanţa, odată ce stabileşte că imobilul în discuţie cade sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, trebuie să dea prioritate legii speciale în concursul dintre legea generală şi legea specială şi, ca atare, are de verificat care sunt drepturile părţilor în contextul legii speciale, urmând a pronunţa soluţia impusă de această lege specială, iar, pe de altă parte, are de verificat dacă această lege specială contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în caz de conflict aceasta din urmă având prioritate.

Această modalitate de soluţionare a raportului juridic dintre reclamanţi şi SC B.T.T. SA, din perspectiva dispoziţiilor legii speciale, nu semnifică schimbarea cauzei juridice a cererii reclamanţilor. Principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale şi că instanţa de judecată este obligată să soluţioneze cauza cu aplicarea exclusivă a unor anumite dispoziţii legale invocate de parte, ci, dimpotrivă, instanţele de judecată, în virtutea atribuţiilor lor constituţionale de aplicare a legii, sunt cele care fac încadrarea juridică corectă şi aplică normele juridice incidente în raport de situaţia de fapt, fără să fie ţinute de textele de lege indicate de către părţi.

Legea nr. 10/2001 conţine norme de ordin procedural, care vizează îndeplinirea unei proceduri administrative şi apoi judiciare, dar conţine şi norme de drept material, care reglementează soluţiile pe fondul raporturilor juridice dintre persoanele îndreptăţite şi unităţile deţinătoare.

Normele de ordin procedural nu mai pot fi aplicate în raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârâţii din prezenta cauză, în sensul de a retrimite pe reclamanţi să urmeze procedurile speciale ale Legii nr. 10/2001 în faţa unităţilor deţinătoare, întrucât din perspectiva reclamanţilor procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat. Aşadar, prioritatea de principiu a acestor norme speciale de ordin procedural nu mai poate fi aplicată la acest moment, în sensul de a atrage inadmisibilitatea cererii prezente.

Curtea a aplicat însă în raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârâţi normele de drept material conţinute în Legea nr. 10/2001, pentru că acestea guvernează aceste raporturi juridice, iar nu cele de drept comun.

Or, soluţionarea raportului juridic dintre reclamanţi şi SC B.T.T. SA din perspectiva legii speciale, Legea nr. 10/2001, conduce către aceeaşi concluzie a admiterii cererii reclamanţilor de restituire în natură a imobilului, iar nu în sensul invocat de pârâta SC B.T.T. SA, care ignoră dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ce o obligau la restituirea în natură.

Astfel cum însăşi apelanta-pârâtă SC B.T.T. SA arată, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (şi chiar la momentul formulării cererii de apel), SC B.T.T. SA era o societate comercială cu capital majoritar de stat. Acest regim juridic a rezultat în cauză din actele administrate, dar a fost precizat expres şi de SC B.T.T. SA, chiar prin apelul formulat.

Aşa fiind, devin incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar în temeiul acestui text este indubitabil că apelanta-pârâtă SC B.T.T. SA este obligată să restituie în natură terenul către reclamanţii persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001.

Aşadar, soluţionând cauza din perspectiva dispoziţiilor speciale care guvernează raportul juridic dintre reclamanţi şi SC B.T.T. SA, curtea a constatat că soluţia pronunţată de tribunal este corectă.

Rămân irelevante în contextul cauzei toate celelalte dezvoltări ale apelantei-pârâte referitoare la nulitatea şi inopozabilitatea dispoziţiei din 5 octombrie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, act căruia curtea, la rândul ei, nu i-a acordat nicio semnificaţie în raţionamentul expus, ca şi argumentele de „preferabilitate” a titlului pârâtului sau cele referitoare la expertiza efectuată în dosarul din 2004, cauza tranşându-se în mod direct prin aplicarea art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Toate discuţiile făcute de apelanta-pârâtă referitor la modul de dobândire de către ea a proprietăţii rămân irelevante, faţă de aceste dispoziţii clare ale Legii nr. 10/2001, dar, pe de altă parte, sunt oricum nefondate, pentru că apelanta-pârâtă, societate cu capital de stat, nu poate invoca dobândirea proprietăţii în favoarea sa într-un mod legal, care să se bucure de protecţie juridică.

Astfel, plecând de la modurile legale de dobândire a dreptului de proprietate (act juridic, uzucapiune, ocupaţiune, lege etc.), curtea a constatat că nu poate fi identificat niciunul din aceste moduri de dobândire a proprietăţii în persoana pârâtei.

Apelanta-pârâtă face apel chiar la Legea nr. 15/1990, ca mod de dobândire a proprietăţii de către ea (susţinând că „dreptul său de proprietate a fost consacrat prin lege”), dar această naştere ex lege a „dreptului” pârâtei nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist.

Or, Legea nr. 15/1990 este adoptată după instaurarea unui regim democratic în România (chiar dacă anterior adoptării Constituţiei din 1991). De aceea, nu se poate asuma opinia că prin această lege s-ar „constitui” dreptul de proprietate în favoarea pârâtei şi în detrimentul reclamanţilor, căci aceasta ar opera practic o a doua „expropriere” a adevăratului proprietar, de data aceasta sub un regim democratic, cu încălcarea art. 480 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o prealabilă şi justă despăgubire şi pentru cauze de utilitate publică.

Pentru toate aceste motive, apelul declarat de SC B.T.T. SA este nefondat.

Deşi expertiza efectuată de expertul P.C.M. în apel este temeinic fundamentată şi a fost reţinută de către curte cu valoare probatorie, totuşi având în vedere că suprafeţele rezultate prin această expertiză totalizează mai mult decât prin expertiza de la fond, anume în apel se totalizează 11885 mp teren deţinut de SC B.T.T. SA, faţă de 11785 mp total deţinut de SC B.T.T. SA conform expertizei de la fond, având în vedere că reclamanţii nu au făcut apel şi suntem în propriul apel al pârâtei SC B.T.T. SA, căreia nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, faţă de dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., curtea a păstrat loturile din sentinţă, conform expertizei efectuată în faţa tribunalului.

Soluţionând apelul declarat de pârâta SC L.I.I. SA, curtea l-a respins pentru următoarele argumente:

Curtea a respins criticile aduse soluţiei de anulare a dispoziţiei din 5 aprilie 2007 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, pentru aceleaşi argumente expuse cu prilejul soluţionării apelurilor Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”. Din această perspectivă, în ansamblul argumentelor care au fundamentat soluţia dată acestui capăt de cerere rămâne irelevantă lipsa de efecte a sentinţei civile nr. 362/2005 faţă de apelanta SC L.I.I. SA.

În ce priveşte soluţia dată pe fondul cererii de revendicare a reclamanţilor împotriva pârâtei SC L.I.I. SA, curtea a constatat următoarele:

În fapt, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul disputat în cauza prezentă, parcela P4 (nr. poştal C.), parte a unui lot mai mare de teren, era în patrimoniul SC C. SA şi SC D.F. SA, în cote egale, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 1995 şi respectiv din 1996, ambele emise de fostul Minister al Industriei.

Ulterior, terenul a fost vândut de către SC C. SA şi SC D.F. SA către SC V.G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2003, care la rândul ei a vândut către SC L. SRL, prin contractul din 2004, pentru ca în final această societate să vândă către pârâta din prezenta cauză, SC L.I.I. SA, lotul în suprafaţă de 18999,86 mp, situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. D., sector 3, lot care include şi suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi în prezenta cauză.

Curtea a aplicat şi în soluţionarea cererii de revendicare în contradictoriu cu SC L.I.I. SA aceleaşi principii enunţate cu prilejul soluţionării apelului SC B.T.T. SA, în sensul că, plecând de la faptul că imobilul cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile regulile de drept material prevăzute de această lege specială pentru reglementarea conflictului dintre unităţile deţinătoare şi persoanele îndreptăţite.

În această analiză, instanţa are de verificat care era regimul juridic al deţinătorului terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru ca în raport de acesta se determină potrivit legii speciale natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite, anume dacă aceasta are dreptul la restituire în natură.

Verificând actele dosarului, respectiv înscrisurile depuse la dosar apel, curtea a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 situaţia deţinătorilor terenului era următoarea: SC D.F. SA avea ca asociat statul în cotă de 19% (aport subscris 108.037 RON) şi asociaţi privaţi în cotă de 51%; SC C. SA era integral privatizată.

Curtea a avut în vedere mai departe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile faţă de situaţia SC D.F. SA, precum şi art. 27 alin. (1) din aceeaşi lege (în forma anterioară Legii nr. 247/2005).

Conform dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, anterior Legii nr. 247/2005: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”

Interpretarea acestui text conduce la concluzia că textul face distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urma se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege.

În acest context, curtea a avut în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 830/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) [fost art. 27 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Aşadar, Legea nr. 247/2005 a produs o modificare a textului iniţial, iar prin declararea ca neconstituţională a acestei modificări, consecinţa este aceea că această modificare nu a operat, textul art. 29 din Legea nr. 10/2001 rămânând în forma anterioară.

Odată lămurite aceste aspecte de drept, curtea a constatat că imobilul în discuţie a fost preluat de stat fără un titlu valabil, întrucât preluarea prin expropriere în baza Decretului nr. 114/1949 s-a făcut cu încălcarea art. 10 din Constituţia României din anul 1948, anume s-a făcut fără plata unei „drepte despăgubiri stabilită de justiţie”, pentru a putea fi considerată o preluare cu titlu valabil, în contextul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În concluzie, curtea a constatat că, soluţionând cauza din perspectiva Legii nr. 10/2001, soluţia legală impusă în cauză era aceea a restituirii în natură a imobilului-teren deţinut de SC C. SA şi SC D.F. SA către reclamanţi, pentru că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, exista pentru unităţile deţinătoare la acel moment obligaţia restituirii în natură, conform art. 21 alin. (2) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în formă nemodificată.

Curtea a analizat mai departe consecinţele împrejurării că terenul a fost vândut de către cele două unităţi deţinătoare de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 către dobânditorul final, pârâta SC L.I.I. SA, urmând a se stabili dacă în această situaţie mai subzistă soluţia de restituire în natură către reclamanţi sau, dimpotrivă, aceasta nu mai poate fi adoptată.

Curtea a apreciat că, dacă se raportează la dispoziţiile stricte ale Legii nr. 10/2001, soluţia de restituire în natură subzistă, fiind impusă în contextul dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care interzicea înstrăinarea imobilelor notificate până la finalizarea procedurilor reglementate de această lege.

Astfel, dacă dispoziţiile art. 27 alin. (1) din lege reglementau soluţia de restituire în natură, iar, pe de altă parte, art. 21 alin. (5) interzic înstrăinarea imobilului până Ia finalizarea procedurilor, este exclusă logic soluţia ca, în cazul încălcării interdicţiei de înstrăinare, să poată fi modificată şi natura măsurii reparatorii cuvenite. Altfel spus, nu poate fi admisă posibilitatea de modificare a naturii măsurii reparatorii tocmai prin încălcarea unei dispoziţii legale imperative (interdicţia de înstrăinare).

Curtea a avut în vedere şi faptul ca nu există un impediment obiectiv la restituirea în natură, de natura celor menţionate în art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză topografică întocmite şi cercetarea la faţa locului. Cabina portarului reprezintă o construcţie de dimensiuni foarte mici şi de o importanţă nesemnificativă în ansamblul cauzei, iar instalaţiile aferente reţelei de apă şi canalizare sunt, de asemenea, elemente care nu pot împiedica restituirea în natură. Curtea a putut constata cu prilejul cercetării la faţa locului şi faptul că accesul în incinta campusului şcolar existent la adresă poate fi făcut pe o altă cale de acces publică, anume pe partea laterală a proprietăţii SC L.I.I. SA. Expertul P.C.M. a precizat că pe acea latură figurează în documentele oficiale cadastrale un drum public, aşadar accesul maşinilor, inclusiv a microbuzelor şcolare în incinta campusului poate avea loc pe acolo, fără niciun impediment pentru pârâtă. Curtea a putut constata, de asemenea, că dimensiunile curţii rămase în deţinerea pârâtei SC L.I.I. SA sunt destul de mari încât să fie posibil accesul concomitent a mai multor maşini şi chiar autobuze şcolare, după cum sunt posibile manevrele de întoarcere a acestor microbuze şcolare, fără mari dificultăţi pentru şoferi. Nu se poate constata, aşadar, că activitatea apelantei-pârâte ar fi în mod semnificativ afectată prin restituirea către reclamanţi a terenului în discuţie.

Pe de altă parte, cum s-a dezvoltat deja, sentinţa civilă nr. 362/2005 dată de Tribunalul Bucureşti, fără a putea fi opusă pârâţilor cu autoritate de lucru judecat, a produs în mod cert consecinţa recunoaşterii în favoarea reclamanţilor a unui bun, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Şi pârâta SC L.I.I. SA, cumpărătoare al cărei contract de cumpărare nu a fost contestat, poate invoca în favoarea sa un drept de proprietate dobândit legal şi principiul securităţii raporturilor juridice.

Aşadar, fără să conteste existenţa şi în patrimoniul pârâtei SC L.I.I. SA a unui bun, curtea a constatat că se află în faţa unui conflict între doi particulari, care invocă deopotrivă deţinerea unui bun.

Aşa fiind, instanţa este datoare a se raporta la criterii suplimentare de preferabilitate a titlului uneia sau alteia dintre părţi.

Plecând de la faptul că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, statul nedobândind niciodată valabil dreptul de proprietate, neputând în consecinţă nici să îl transmită valabil, curtea a constatat că se impune concluzia preferabilităţii titlului invocat de reclamanţi în faţa celui invocat de pârâta SC L.I.I. SA, aceasta din urmă deţinând în aplicarea unor mecanisme juridice care nu au putut conduce la convertirea titlului precar de deţinere a autorului ei în proprietate.

A fost înlăturată susţinerea apelantei-pârâte că potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 dreptul de proprietate s-a născut originar, cu titlu gratuit şi ope legis în patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor comerciale, în speţă în patrimoniul SC C. SA, autorul de la care apelanta-pârâtă a cumpărat, iar aceasta ar pune-o pe apelanta-pârâtă în poziţia de a fi dobândit de la proprietarul originar.

Curtea a constatat că moduri de dobândire a proprietăţii originare sunt acelea care semnifică dobândirea proprietăţii nu prin transmisiune de la alt subiect de drept, ci pentru prima oară de către un anumit subiect (cum sunt ocupaţiunea, dobândirea proprietăţii fructelor). În cauză însă, nu ne putem afla într-o asemenea situaţie de dobândire originară a dreptului, în condiţiile în care bunul a avut anterior alţi proprietari de la care a fost preluat, deci a avut loc o transmitere de la o persoană la alta.

Iar în ce priveşte legea, ca mod de dobândire a proprietăţii, în concret Legea nr. 15/1990 (mod de dobândire care nu este originar), s-a dezvoltat deja cu prilejul soluţionării apelului formulat de SC B.T.T. SA faptul că în niciun caz această lege nu poate fi privită ca un mod de dobândire a proprietăţii de fosta unitate economică de stat organizată ca societate comercială în condiţiile acestei legi.

Nu are loc prin aplicarea Legii nr. 15/1990 decât o reorganizare a întreprinderii de stat într-o societate cu o altă formă juridică, deci nu putem identifica în acest mecanism creat de Legea nr. 15/1990 nicio operaţiune de transfer de proprietate de la o persoană la alta, ci aceasta rămâne în mod esenţial al aceleiaşi unice persoane juridice, care doar se reorganizează.

De aceea, în ultimă instanţă nu poate fi identificat decât un mod de preluare a bunului de către stat, anume prin exproprierea săvârşită în anul 1949, ulterior având loc doar reorganizări ale unităţii deţinătoare, din unitate economică de stat în societate comercială cu capital de stat, urmată de privatizare.

Faţă de aceasta şi având în vedere şi faptul că bunul nu a fost preluat de către stat cu titlu valabil, consecinţa este că pârâta SC L.I.I. SA nu putea dobândi proprietatea prin acte juridice succesive, pentru că însuşi autorul său ultim, Statul, nu avea acest drept pentru a-l transmite.

Aşa cum a reţinut şi tribunalul, în concursul dintre reclamanţi şi pârâta SC L.I.I. SA, primii se află în posesia titlului valabil de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu acte juridice între vii şi pentru cauză de moarte perfect legale, în vreme ce viciul care afectează titlul autorului ultim al pârâtei, Statul, radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului pârâtei.

Este nefondată susţinerea apelantei-pârâte SC L.I.I. SA că titlul de proprietate al reclamanţilor l-ar constitui certificatele de moştenitor, în realitate acest titlu de proprietate îl constituie actul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Curtea a constatat corectă argumentarea tribunalului pentru a respinge apărarea pârâtei SC L.I.I. SA potrivit căreia preferabilitatea titlului său ar fi determinată şi de aceea că a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, într-adevăr în ipoteza speţei, când părţile au titluri provenind de la autori diferiţi, neavând relevanţă care parte a făcut prima opozabil dreptul său. Îndeplinirea formalităţilor de publicitate interesează ipoteza în care ambele părţi în conflict au dobândit dreptul de la acelaşi autor, premiză care nu se regăseşte în speţa de faţă.

În legătură cu necontestarea în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 a actului de vânzare-cumpărare prin care apelanta-pârâtă SC L.I.I. SA a dobândit terenul, curtea a constatat că acest termen în mod logic nu îi era aplicabil acestui contract, faţă de faptul încheierii lui ulterior împlinirii termenului special de prescripţie, la data de 31 martie 2004. Termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 este incident în ce priveşte actele de înstrăinare săvârşite anterior intrării în vigoare a legii, pentru cele încheiate ulterior fiind logic ca prescripţia să nu curgă atâta timp cât însuşi contractul nu a fost încheiat şi deci dreptul la acţiune nu s-a născut încă, concluzie care este, de altfel, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituiau interdicţia de înstrăinare a imobilelor notificate până la finalizarea procedurilor de soluţionare a notificărilor.

Curtea nu a contestat buna-credinţă a apelantei-pârâte la cumpărarea terenului, însă a constatat că buna-credinţă nu are nicio relevanţă în soluţionarea cererii de revendicare, nereprezentând un mod de dobândire a proprietăţii asupra imobilelor.

Curtea a constatat că soluţia de admitere a cererii de revendicare a reclamanţilor în contradictoriu cu SC L.I.I. SA este impusă şi de următoarele considerente:

În condiţiile în care reclamanţii au în mod indubitabil recunoscut un bun în temeiul sentinţei civile nr. 362/2005, iar aceştia nu sunt în posesia terenului ocupat în prezent de SC L.I.I. SA, suntem în prezenţa unei ingerinţe în dreptul acestora de proprietate, care impune a se analiza mai departe în ce măsură această privare de proprietate corespunde cerinţelor alin. (1) al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă” este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Or, sub acest aspect curtea a constatat că nu poate fi considerată ca prevăzută de lege ingerinţa, în condiţiile în care înstrăinarea terenului s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar textul iniţial al Legii nr. 10/2001, de la momentul formulării notificării reclamanţilor, prevedea restituirea în natură a terenului către reclamanţi [art. 27 alin. (1) din lege].

Pe de altă parte, în mod cert nu este menţinută nici condiţia proporţionalităţii, în condiţiile în care legislaţia internă nu reglementează pentru o situaţie ca cea a speţei un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, iar, pe de altă parte, reclamanţii nu ar putea fi îndrumaţi către un alt proces, sarcina unui alt proces fiindu-le exorbitantă.

Curtea a constatat şi că în apel expertiza efectuată de expertul P.C.M. a relevat faptul că suprafaţa parcelei P4, ocupată de SC L.I.I. SA, este de 869,36 mp, diferit de raportul de expertiză efectuat în faţa tribunalului de expertul R.M.V., care a stabilit suprafaţa de 758 mp, însă aflându-ne în apelul pârâtei şi faţă de dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., curtea nu a putut modifica soluţia tribunalului prin luarea în considerare a suprafeţei din expertiza din apel, pentru că aceasta ar semnifica agravarea situaţiei în propria cale de atac.

Soluţionând apelul declarat de intervenienta SC F.L.V. SRL, curtea l-a respins, pentru următoarele considerente:

A fost respinsă critica referitoare la necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti, această instanţă fiind competentă material atât în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cât şi în raport de valorea litigiului şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 Iit. b) C. proc. civ. Astfel, primul capăt de cerere viza anularea unei dispoziţii emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage competenţa materială specială a tribunalului, iar, pe de altă parte, prin încheierea din data de 27 iunie 2008 s-a precizat valoarea obiectului litigiului, rezultată din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţii iniţiali, din acesta rezultând cu evidenţă că valoarea loturilor de teren revendicate în prezenta cauză este superioară valorii de 500.000 RON.

În ce priveşte natura cererii făcută de reclamanţi la data de 21 aprilie 2008, de a fi o modificare de cerere, curtea a constatat că la termenul de judecată care a urmat depunerii acestei cereri, anume la 27 iunie 2008, cu procedura de citare legal îndeplinită, părţile au pus concluzii asupra altor aspecte (încuviinţarea în principiu a cererilor de intervenţie şi cereri de probe), fără să se invoce tardivitatea acestei cereri. Aşa fiind, chiar în spiritul celor susţinute de apelanta-intervenientă, nu mai poate fi discutată la acest moment tardivitatea modificării de cerere, dispoziţiile legale invocate de apelanta-intervenientă fiind dispozitive, iar nu imperative. Nu era necesară o consimţire expresă a celorlalte părţi, cum susţine apelanta-intervenientă, ci neinvocarea neregularităţii în termenul legal era suficientă.

În ce priveşte sentinţa civilă nr. 362/2005, tribunalul nu a reţinut că se impune cu autoritate de lucru judecat părţilor prezente, ci a vorbit de puterea de lucru judecat, aspect diferit, iar, pe de altă parte, tribunalul a reţinut autoritatea de lucru judecat faţă de Municipiul Bucureşti, emitentul dispoziţiei din 5 aprilie 2007, aspect corect pentru că Municipiul Bucureşti a fost parte în procesul soluţionat prin această sentinţă şi faţă de el există autoritate de lucru judecat. Faţă de această autoritate de lucru judecat, Municipiul Bucureşti nu îşi mai putea revoca dispoziţia emisă în punerea în executare a sentinţei civile nr. 362/2005.

În ce priveşte diferenţa de 13 mp de suprafaţă, curtea a constatat-o total irelevantă, în condiţiile în care faţă de SC B.T.T. SA se discută mai multe loturi, iar în ansamblul acestora nu se mai poate vorbi de diferenţa la care face referire apelanta-intervenientă.

Este total irelevantă aprecierea apelantei-interveniente sau a instanţelor care judecă prezentul proces referitor la măsurile care s-ar fi impus în soluţionarea dosarului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 362/2005.

Criticile apelantei-interveniente referitoare la inadmisibilitatea prezentei cereri de revendicare în contradictoriu cu SC B.T.T. SA şi la faptul că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului deţinut de către SC B.T.T. SA, ca şi la incidenţa Legii nr. 10/2001, au fost înlăturate pentru motivele expuse cu prilejul soluţionării apelului declarat de SC B.T.T. SA.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs, în termen legal, pârâţii.

I. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Instanţa de apel nu a făcut o apreciere corectă a actelor din dosar, din analiza tuturor documentelor aferente notificării rezultând următoarele aspecte:

1. Situaţia juridică a imobilului-teren revendicat:

Prin notificarea din 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, P.S. şi A.D. au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 11705 mp, situat în Municipiul Bucureşti, şos. G.C., sector 3.

Prin dispoziţia din 5 aprilie 2007, Primăria municipiului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a notificării formulate de P.S. şi A.D. în favoarea Ministerului Afacerilor Interne, acesta urmând să se pronunţe în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 11705 mp, aflată în administrarea directă a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti.

Anterior declinării competenţei de soluţionare a prezentei notificări în favoarea Ministerului Afacerilor Interne, Primăria municipiului Bucureşti a soluţionat cererea notificatorilor prin emiterea dispoziţiei din 9 februarie 2004, prin care s-a dispus restituirea în natură a unei părţi a terenului revendicat, 8181 mp (parcelele P1-3524 mp, P2-1775 mp şi P5-2902 mp, identificate în baza unui raport de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat anterior formulării notificării) şi au fost propuse măsuri reparatorii pentru celelalte parcele P3-6122 mp, P4-779 mp, P6-1007 mp şi P7-11705 mp, administrată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti.

Dispoziţia Primăriei municipiului Bucureşti anterior menţionată a fost contestată de notificatori în faţa Tribunalului Bucureşti care, prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005, irevocabilă prin decizia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9640 din 24 noiembrie 2006, a dispus completarea dispoziţiei de soluţionare a notificării prin restituirea în natură a tuturor parcelelor părţi componente ale terenului revendicat, 3 ha, cu excepţia suprafeţei de 2206 mp, afectată utilităţilor publice.

În executarea dispoziţiilor instanţei de judecată, Primăria municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 5 octombrie 2006, restituind în natură şi suprafaţa de 11705 mp administrată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, identificată în raportul de expertiză extrajudiciară ca P7. În baza acestei dispoziţii, la data de 3 noiembrie 2006, notificatorii au solicitat Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti eliberarea imobilului-teren în suprafaţă de 11705 mp.

La solicitările Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, urmare a reanalizării notificării formulate de către P.S. şi A.D., prin dispoziţia din 5 aprilie 2007, Primăria municipiului Bucureşti a revocat dispoziţia de restituire în natură şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării, în ceea ce priveşte terenul administrat de Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti, în favoarea Ministerului Afacerilor Interne, în acest sens fiind emisă dispoziţia Primăriei municipiului Bucureşti din 5 aprilie 2007.

Cu toate acestea, ulterior emiterii de către Primăria municipiului Bucureşti a dispoziţiei de restituire în natură din 5 octombrie 2006, notificatorii au procedat la vânzarea întregii suprafeţe de teren, motiv pentru care au precizat că nu mai au niciun interes a completa dosarul de notificare şi a-şi susţine pretenţiile în faţa Ministerului Afacerilor Interne.

2. Modul în care imobilul a intrat în proprietatea statului şi în administrarea Ministerului Afacerilor Interne:

Imobilul care face obiectul notificării a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 114/1949.

Prin decizia din 10 ianuarie 1984 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti s-a transmis din administrarea întreprinderii de administrare a grupurilor sociale şi cantinelor din subordinea Centralei de Construcţii Montaj Bucureşti în administrarea Grupului de Pompieri al Municipiului Bucureşti din subordinea Comandamentului Pompierilor, „Ministerul de Interne” terenul în suprafaţă totală de 57400 mp şi fondurile fixe aflate pe acesta.

Prin urmare, notificatorii au revendicat un teren în suprafaţă de 11705 mp, iar Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti are în folosinţă un teren în suprafaţă de de 57400 mp.

3. Din analiza tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, au rezultat următoarele aspecte:

Notificarea a fost formulată de către P.S. şi A.D. în termen legal, actele depuse la dosarul notificării fiind prezentate în original sau copii legalizate, conform prevederilor pct. 23.2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Ulterior formulării notificării şi anterior emiterii de către Primăria municipiului Bucureşti a dispoziţiei din 5 octombrie 2006 (emisă în executarea dispoziţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 362/2005), notificatorul A.D. a decedat (17 ianuarie 2005), moştenitorii acestuia fiind soţii P.I. şi P.D.S. (certificat de moştenitor din 2005), soţiei defunctului, A.F., revenindu-i uzufructul viager asupra întregii averi a defunctului.

În ceea ce o priveşte pe notificatoarea P.S., a rezultat faptul că aceasta este unica moştenitoare a defunctei G.N. (decedată la data de 14 iunie 1991), potrivit certificatului de moştenitor din 1991.

Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 12 decembrie 1945, proprietarii imobilului revendicat erau Ia data respectivă G.N., C.G. şi A.D.

Lanţul succesoral se prezintă astfel: G.N. (proprietar), moştenită de P.S. (notificatoare); C.G. (proprietar), moştenit de G.N. şi G.V., la rândul ei G.N. fiind moştenită de P.S. (notificatoare); A.D. (proprietar notificator), moştenit de A.F., P.I. şi P.D.S.

În urma analizării documentelor existente în dosarul notificării a rezultat existenţa unor diferenţe în ceea ce priveşte prenumele unuia dintre notificatori şi numele unuia dintre proprietari (A.D.).

De asemenea, proprietara G.N. apare în toate documentele ulterioare actului de vânzare-cumpărare (certificat de moştenitor de pe urma proprietarului C.G., testamentul întocmit la data de 24 aprilie 1991, certificatul de deces, certificatul de moştenitor emis în urma decesului acesteia).

Niciuna dintre neconcordanţele menţionate nu a fost înlăturată prin prezentarea unor declaraţii pe proprie răspundere ale unor persoane care i-au cunoscut pe cei doi dintre proprietarii imobilului revendicat.

La dosarul notificării nu au fost depuse documente notariale autentificate prin care notificatorii sau moştenitorii acestora să declare pe propria răspundere că pentru imobilul-teren revendicat nu s-au încasat despăgubiri în baza altor acte normative şi, totodată, să îşi asume obligaţia rambursării acestora (actualizate cu indicele inflaţiei), în cazul în care ulterior acordării beneficiului legii se constată şi dovedeşte că totuşi s-au încasat despăgubiri.

În ceea ce priveşte imobilul revendicat, se impun anumite menţiuni cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificări şi completări ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din actul normativ menţionat, nu intră sub incidenţa acestuia terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării.

În actul de vânzare-cumpărare prezentat de notificatori, întocmit la nivelul anului 1945, se menţionează că terenul ce face obiectul acestuia era un teren arabil, situat în zona comunei suburbane D.C.

Având în vedere necesitatea lămuririi aspectelor legate de identificarea suprafeţei de teren, precum şi de caracterul construcţiilor existente pe teren, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au dispus efectuarea unor expertize tehnice. Însă, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au ţinut cont de obiecţiunile formulate de Ministerul Afacerilor Interne la rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

a) În ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic S.C., din concluziile acestui raport asupra obiectivului nr. 1 a rezultat că „nu se poate reconstitui fosta proprietate a autorilor reclamanţilor, astfel cum aceasta exista la momentul preluării imobilului de către stat”. În consecinţă, răspunsurile la celelalte obiective au fost compromise, măsurătorile (nu se precizează cum au fost făcute) fiind aproximative.

De asemenea, la obiectivul nr. 5 fixat de instanţă, „se vor identifica lucrările de construcţie, amenajări, căi de acces sau orice alte lucrări de construcţie, precum şi utilităţile existente pe acest teren; se vor descrie ca suprafaţă şi caracterul definitiv sau provizoriu al acestora; se va preciza cine le foloseşte, ce destinaţie au, sunt de utilitate publică, interes general sau deservesc doar interesul particular al deţinătorilor”, expertul a specificat că pe terenul care se află în administrarea Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti există „6 grupuri de câte cinci piloţi”. În realitate, pe suprafaţa de teren se află 2 grupuri de 5 piloţi, 23 de grupuri de 2 piloţi, 5 grupuri de 9 piloţi, în total se află 96 de piloţi foraţi, din beton armat, la o adâncime de circa 10,5 m. Expertul a numărat doar părţile vizibile ale piloţilor şi nu a consemnat în raportul de expertiză piloţii acoperiţi. Totodată, expertul nu a răspuns cu privire la caracterul definitiv sau provizoriu al construcţiilor sau Ia aspectul privind deservirea unui interes public prin activitatea desfăşurată pe teren de serviciul public de situaţii de urgenţă (expertul nu a menţionat că în garaje se află maşinile de intervenţie, iar căsuţa poartă deserveşte serviciul de pază al unităţii).

b) Cu privire la răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză, expertul formulează la pct. 3 din răspunsul la obiecţiuni, după enumerarea celor 4 completări, o aşa-zisă concluzie, care este contradictorie, insuficient argumentată şi insuficient de lămuritoare.

Experta S.C. afirmă în ultimul material că terenul revendicat nu se identifică cu amplasamentul terenului deţinut de Ministerul Afacerilor Interne, deşi face trimitere la expertul F.L. care concluzionează că terenul notificatorilor se identifică cu terenul deţinut de Ministerul Afacerilor Interne, afirmând că „avem doi proprietari diferiţi expropriaţi pe acelaşi amplasament”, că suprafaţa Iotului din tabloul de împroprietărire este de 3,5 ha, iar în planul parcelar suprafaţa lotului este de 3 ha, astfel că toate aceste susţineri nu au dus la identificarea imobilului revendicat faţă de cel deţinut de Ministerul Afacerilor Interne.

Pe de altă parte, intimaţii-reclamanţi, prin precizările scrise depuse la termenul din 24 ianuarie 2012, afirmă că numitul M.N., de la care au cumpărat autorii notificatorului, a fost împroprietărit cu suprafaţa totală de 3,5 ha în satul D.C., însă în concret suprafaţa a fost primită defalcat în două parcele: una de 3 ha şi alta de 0,5 ha.

Aceasta se întemeiază pe conţinutul contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1945, din care rezultă vânzarea numai a suprafeţei de 3 ha, invocându-se, totodată, în sprijinul corectitudinii identităţii realizate de expertul F.L. vecinătăţile iniţiale ale terenului.

Rezultă că, răspunsurile date de expert nu sunt lămuritoare cu privire la identificarea terenului.

c) În ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic P.C.M.

Referitor la obiectivul nr. 1 stabilit de instanţă, „plecându-se de la actele de proprietate ale autorilor reclamanţilor, cu luarea în considerare a punctelor de reper menţionate în aceste acte de proprietate şi a planurilor cadastrale sau de amplasament valabile la acel moment (anterior preluării imobilului de către stat), să se reconstituie fosta proprietate a autorilor reclamanţilor, astfel cum aceasta exista la momentul preluării imobilului de către stat, cu schiţe de plan”, în capitolul IV al expertizei tehnice, concluzii, expertul nu răspunde întocmai solicitărilor instanţei. Metoda tehnică folosită de acesta, respectiv suprapunerea planurilor, nu asigură precizia necesară determinării corecte a amplasamentului fostei proprietăţi „astfel cum aceasta exista”, deoarece materialele cartografice utilizate de acesta au o vechime considerabilă (anul 1924), fiind supuse unor numeroase fotocopieri, măriri şi micşorări, acţiuni ce induc deformaţii generatoare de erori considerabile (la scara 1:5000,1 mm de pe plan înseamnă 5 m în teren).

De asemenea, expertul aminteşte faptul că pe planul loturilor cedate locuitorilor din comuna D.C. scara 1:5000 din anul 1924 (acelaşi plan folosit pentru reconstituirea parcelei în litigiu) există două loturi, unul în zona C.C. în suprafaţă de 3 ha, iar altul în zona râul D.V. în suprafaţă de 0,5 ha, iar în capitolul IV, concluzii, acesta nu menţionează care din cele două loturi l-a reconstituit, specificând doar numărul acestuia.

Pentru determinarea poziţiei terenului în litigiu, expertul a folosit ca elemente comune şos. G.C., şos. I.I., şos. D.P., str. R.N., str. D.T. şi G.C. Aceste artere de circulaţie, cât şi întreaga zonă adiacentă acestor străzi, în intervalul de timp scurs de la data întocmirii planului (1924) şi până în prezent au trecut prin etape succesive de sistematizare şi modernizare, care le-au modificat poziţia şi limitele, astfel că metoda suprapunerii planurilor poate fi una subiectivă şi nu poate fi considerată ca fiind exactă.

De menţionat este şi faptul că expertul a folosit ca reper G.C. (înţelegându-se clădirea acesteia), cu toate că aceasta nu apare delimitată exact pe pianul de parcelare de la 1924, ci numai conturul zonei unde acesta este amplasată.

Cele de mai sus sunt susţinute şi de diferenţa de poziţie dintre expertiza întocmită de domnul expert F.L. şi domnul expert P.C.M. (translaţie de circa 13 m).

Cu privire la inventarele de coordonate anexate expertizei la parcela B. Ministerul Afacerilor Interne, Pompieri, coordonatele nu corespund cu poziţia acestuia de pe anexa nr. 3, drept urmare verificarea corectitudinii calcului suprafeţei şi a poziţiei acestuia este imposibilă.

Referitor la vecinătăţile parcelei, în anul 2008, în baza sentinţei civile nr. 9618 din 22 noiembrie 2005 şi a procesului-verbal din data de 4 iulie 2008, a fost restituit în natură un teren în suprafaţă de 4436,68 mp, care face parte din parcela de pe acelaşi plan de parcelare al comunei D.C., întocmit în anul 1924.

Identificarea terenului în suprafaţă de 4436,68 mp a fost făcută în baza a două expertize tehnice întocmite în anul 1999 de către expert O.G. şi respectiv în anul 2002 de către expert I.I.I.

Suprafaţa parcelei a fost determinată tot prin suprapunerea planului din 1924 peste planurile actuale, rezultând o anumită poziţionare a acesteia, care în acest moment este suprapusă cu parcela determinată de expert P.C.M.

Având în vedere aceste aspecte, Ministerul Afacerilor Interne a solicitat instanţei ca în temeiul dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ. să pună în vedere expertului P.C.M. să demonstreze tehnic şi bine argumentat poziţionarea terenului în litigiu şi să specifice în raportul de expertiză procedeele tehnice folosite, precum şi calculul corect al erorilor apărute, astfel încât rezultatul să fie unul corect.

d) În ceea ce priveşte stadiul realizării investiţiei sălii de sport, instanţa de apel se afla în eroare, reţinând greşit că nu a fost începută construcţia propriu-zisă a sălii de sport, respectivii „piloţi” reprezentând, potrivit normativelor de specialitate, fundaţia în sine a sălii de sport.

Nici măcar expertul tehnic nu a făcut asemenea aprecieri cu privire la respectivii „piloţi”, acesta rezumându-se doar la a evidenţia că sunt „15 grupuri de piloţi foraţi din beton armat” (fără a putea preciza numărul de piloţi) destinaţi pentru construcţia unei săli de sport.

În orice lucrare de specialitate, fundaţia este tratată ca un subansamblu structural conceput să preia încărcările care acţionează asupra construcţiei şi să le transmită terenului de fundare.

Prin urmare, „aşa-zişii piloţi” împreună cu blocurile de fundare, turnate pentru solidarizarea capetelor acestora, pe care instanţa de apel nu le-a luat în considerare, constituie în fapt fundaţia propriu-zisă, element component al structurii de rezistenţă a construcţiei, care a fost executată în totalitate.

De altfel, fundaţia este în acest fel tratată şi în documentaţia tehnico-economică „Sala de sport multifuncţională în cadrul Centrului de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S.”, elaborată de SC R.P. SA.

De asemenea, decizia recurată nu a ţinut cont de solicitările referitoare la asigurarea ieşirii la intervenţie, pe traseul cel mai scurt, pentru autospecialele de intervenţie.

Având în vedere că pe suprafaţa revendicată sunt amplasate un garaj, un şopron din structură metalică, precum şi o platformă betonată, în suprafaţă de aproximativ 1150 mp, pe care este dispusă tehnica de luptă din dotarea Detaşamentului C.B.R.N., chimică, biologică, radiologică şi nucleară (un număr de 2 autospeciale de stins incendii, o autospecială de cercetare C.B.R.N., o autospecială pentru descarcerare, 5 ambulanţe, 2 autospeciale de intervenţie la accidente colective şi calamităţi, 3 motopompe remorcabile, ambarcaţiuni cu motor, o autospecială pentru personalul operativ şi 2 autocamioane), care asigură intervenţii de importanţă deosebită pe linie C.B.R.N., S.M.U.R.D. şi misiuni de stingere a incendiilor, este imperios necesar ca timpul de răspuns la situaţii de urgenţă a echipajelor de intervenţie sa nu fie afectat.

e) Instanţa de apel nu a ţinut cont de concluziile Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti cu privire la construcţiile noi realizate pe terenul care face obiectul litigiului.

Din analiza actelor depuse la dosar rezultă faptul că, la data preluării, imobilul era un teren liber, ulterior fiind edificate pe acesta mai multe construcţii, cu caracter definitiv.

Or, în această situaţie devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

De asemenea, intimaţilor-reclamanţi nu Ii se poate restitui mai mult decât a avut antecesorul lor în proprietate, întrucât ar însemna o îmbogăţire fără just temei pentru aceştia.

Având în vedere cele de mai sus, hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel:

- în actul de vânzare-cumpărare prezentat de notificatori, întocmit la nivelul anului 1945, se menţionează că terenul ce face obiectul acestui document era un teren arabil, situat în zona comunei suburbane D.C.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare”.

„Prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea nr. 18/1991 şi respectiv Legea nr. 167/1997.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi însă folosite pentru eludarea dispoziţiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii, caz în care instanţele au a argumenta împrejurările pentru care reţin incidenţa dispoziţiilor acestei legi de reparaţie cu privire la raporturile deduse în concret judecăţii.

În consecinţă, învestite cu soluţionarea unor cereri de restituire având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanţele au obligaţia de a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost sau nu reglementat prin dispoziţiile legilor funciare şi, respectiv dacă, funcţie de caracteristicile terenurilor şi modalitatea concretă de preluare, persoanele interesate pot obţine măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în procedurile legilor funciare, şi în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001” (decizia civilă nr. 182 din 23 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Prin urmare, în măsura în care constata că notificatorii ar fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru o anumită suprafaţă de teren intravilan în procedura Legii nr. 10/2001, în complinirea măsurilor reparatorii prevăzute în procedura Legii nr. 18/1991, instanţa de apel, în raport de situaţia juridică actuală a terenului indicat în notificare, avea a statua motivat, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce se impuneau a fi acordate.

Referitor la situaţia imobilului, la momentul preluării de către Statul Român, în proprietatea acestuia a intrat un teren arabil, ulterior fiind edificate construcţii cu caracter definitiv, astfel că actualul imobil nu poate face obiectul unei restituiri în natură, ci numai al unei restituiri prin echivalent.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

II. Recurentu-pârât Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” a formulat următoarele critici:

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu ar avea relevanţă faptul că sentinţa civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părţi în acea judecată şi că este legală şi temeinică soluţia tribunalului de anulare a dispoziţiei din 5 aprilie 2007.

Prin aceste aprecieri, instanţa a înţeles să aplice simplist şi formalist un principiu de drept, fără a avea în vedere situaţia juridică complexă la care se ajunsese în acel moment. Situaţia se datorează unor erori ale instanţelor judecătoreşti, care au înţeles anterior să soluţioneze notificarea reclamanţilor fără a cerceta care este adevăratul deţinător al imobilului şi, în consecinţă, să-l citeze în cauzele respective.

De altfel, instanţa de apel a constatat ca fondate susţinerile Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” şi ale Ministerului Afacerilor Interne potrivit cărora notificarea formulată de reclamanţii iniţiali trebuia soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru suprafaţa aflată în folosinţa Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.”, de către entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea acesteia, respectiv Ministerul Afacerilor Interne, care este titularul dreptului de administrare a imobilului. În acelaşi timp, instanţa de apel constată că la data soluţionării apelului era deja pronunţată o hotărâre judecătorească irevocabilă care îşi produce efectele juridice ca atare, făcând irelevantă împrejurarea nesoluţionării notificării de către unitatea deţinătoare. Acest punct de vedere nu poate fi, însă, primit, deoarece ar însemna consolidarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În cadrul raportării la dreptul intern şi a analizei efectelor relative ale unei hotărâri judecătoreşti şi opozabilităţii faţă de terţi, instanţa de apel concluzionează că şi străinilor de proces le sunt opozabile drepturile şi obligaţiile stabilite prin hotărâre „cu diferenţa că aceştia se pot apăra repunând în discuţie toate aspectele deja analizate prin acea hotărâre (fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat)”. Mergând mai departe, instanţa de apel afirmă că Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” s-ar putea „apăra, de principiu, prin repunerea în discuţie a aspectelor acolo analizate”.

În realitate, nu ar fi nişte apărări „de principiu”, ci ar fi acele apărări la care era îndreptăţit şi, totodată, obligat Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.”, în calitate de entitate învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Criticabilă este şi raportarea instanţei de apel la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nu se mai poate în niciun caz discuta posibilitatea „redeschiderii” sau „repetării” procedurii Legii nr. 10/2001, în sensul soluţionării notificării pe cale administrativă de către unitatea deţinătoare Ministerul Afacerilor Interne, în raport de dispoziţiile art. 21 şi art. 25 din lege, fiind exclusă o „retrimitere” a notificatorilor în faza administrativă, nu poate fi luată în considerare. Aceasta deoarece, hotărârea judecătorească în speţă nu a fost pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, instanţa de apel însăşi reţinând că respectiva hotărâre nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâţilor Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.”. Pe de altă parte, ar fi putut fi reţinută de însăşi instanţa de judecată sesizată cu prezentul litigiu pentru a fi soluţionată notificarea prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fără a mai fi necesară retrimiterea pentru soluţionare în faza administrativă către entitatea abilitată în acest sens, Ministerul Afacerilor Interne. Doar în acest mod s-ar fi creat legitimitate modalităţii de soluţionare a prezentului litigiu şi, implicit, a notificării, aceasta fiind singura soluţie în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare în ceea ce priveşte punerea în acord a situaţiei de fapt cu cea de drept.

De asemenea, a pune sub semnul egalităţii instituţia care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în speţă Municipiul Bucureşti, cu Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.”, doar prin prisma faptului că acestea sunt instituţii ale aceluiaşi stat, iar nu particulari, nu poate fi primit din considerente ce ţin de individualitatea, atribuţiile şi scopul pentru care fiinţează fiecare dintre acestea.

Într-adevăr, situaţia privind activitatea de interes public a Inspectoratului pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” este identică în prezent cu cea de la momentul pronunţării sentinţei nr. 362/2005 şi este pertinent faptul că deţinătorul imobilului nu era şi nu este Municipiul Bucureşti. Însă, a considera că indiferent dacă Municipiul Bucureşti a fost obligat să restituie imobilul, această obligaţie incumbă şi adevăratului deţinător al imobilului, Ministerul Afacerilor Interne, pe considerentul că ambele instituţii reprezintă autorităţi ale aceluiaşi stat, nu poate fi primit.

Deşi instanţa de apel constată că este exclusă o retransmitere a notificării pentru soluţionare în faza administrativă, prin invocarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în contextul analizei privării de bun a reclamanţilor a dat de înţeles că nu ar fi fost exclusă o analiză a litigiului prin prisma acestui act normativ. De altfel, însăşi instanţa de fond reţine incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 în cauza dedusă judecăţii.

Referitor la faptul că în prezentul litigiu instanţa nu a fost învestită cu vreo cerere care să permită o asemenea măsură, este de precizat că de la începutul litigiului Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” a arătat că s-a ajuns în situaţia actuală datorită nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, solicitând, totodată, ca litigiul să se raporteze la acest act normativ, de care nu se poate face abstracţie. Instanţa era obligată atât prin cererile formulate de Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.”, cât şi în virtutea rolului activ al judecătorului, fără a se restrânge cu nimic drepturile procesuale decurgând din principiul disponibilităţii, să pună în discuţie acest aspect din oficiu. Nu numai că instanţa de fond nu a făcut-o, mai mult, aceasta a înţeles cu privire la cererea reconvenţională formulată de Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” vizând sumele cheltuite din fonduri bugetare pentru realizarea fundaţiei sălii de sport, să o disjungă. În acelaşi timp, instanţa de apel a tratat prezentul litigiu prin prisma unui proces având ca obiect o revendicare, deşi pe tot parcursul argumentaţiei a făcut trimiteri şi raportări la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce, de altfel, este corect, acest act normativ fiind incident în cauză.

Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 prevede modalitatea alternativă de reparare prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, instanţa ar fi putut aplica dispoziţiile legale corespunzătoare situaţiei de fapt dacă ar fi reţinut cauza şi ar fi judecat-o prin raportare la Legea nr. 10/2001, motivat de argumentele anterioare legate de opozabilitate.

Nu pot fi înlăturate apărările referitoare la acordarea de despăgubiri prin echivalent, motivat doar pe remarca instanţei de apel potrivit căreia cadrul legal în care ar avea loc o asemenea transformare în despăgubire prin echivalent a obligaţiei statului de restituire în natură apare ca fiind nedeterminat şi imprecis, în lipsa unei practici judiciare constante şi consacrate.

Aprecierile instanţei de apel în ceea ce priveşte stadiul realizării investiţiei sălii de sport nu sunt conforme cu realitatea. Instanţa se află în eroare atunci când apreciază că nu a fost începută construcţia propriu-zisă a sălii de sport, respectivii „piloţi”, despre care expertul P.C.M. face vorbire în raportul de expertiză, reprezentând, potrivit normativelor de specialitate, fundaţia în sine a sălii de sport.

Nici măcar expertul tehnic nu a făcut asemenea aprecieri cu privire la respectivii „piloţi”, acesta rezumându-se doar la a evidenţia că sunt „15 grupuri de piloţi foraţi din beton armat (fără a putea preciza numărul de piloţi), destinaţi pentru construcţia unei săli de sport.”

În orice lucrare de specialitate, fundaţia este tratată ca un subansamblu structural conceput să preia încărcările care acţionează asupra construcţiei şi să le transmită terenului de fundare.

Prin urmare, „aşa-zişii piloţi” împreună cu blocurile de fundare, turnate pentru solidarizarea capetelor acestora, pe care instanţa de apel nu le-a luat în considerare, constituie în fapt fundaţia propriu-zisă, element component al structurii de rezistenţă a construcţiei, care a fost executată în totalitate.

De altfel, fundaţia este în acest fel tratată şi în documentaţia tehnico-economică „Sala de sport multifuncţională în cadrul Centrului de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S.”, elaborată de SC R.P. SA.

Pentru aceste aspecte, recurentul susţine că este îndreptăţit să solicite aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Decizia curţii de apel nu a ţinut cont de solicitările referitoare la asigurarea ieşirii la intervenţie, pe traseul cel mai scurt, pentru autospecialele de intervenţie, prin decizia luată Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” ajungând să deţină un teren fără acces la calea publică.

Având în vedere faptul că pe suprafaţa revendicată sunt amplasate un garaj, un şopron din structură metalică, precum şi o platformă betonată, în suprafaţă de aproximativ 1150 mp, pe care este dispusă tehnica de luptă din dotarea Detaşamentului C.B.R.N., chimică, biologică, radiologică şi nucleară (un număr de 2 autospeciale de stins incendii, o autospecială de cercetare C.B.R.N., o autospecială pentru descarcerare, 5 ambulanţe, 2 autospeciale de intervenţie la accidente colective şi calamităţi, 3 motopompe remorcabile, ambarcaţiuni cu motor, o autospecială pentru personalul operativ şi 2 autocamioane), care asigură intervenţii de importanţă deosebită pe linie C.B.R.N., S.M.U.R.D. şi misiuni de stingere a incendiilor, este imperios necesar ca timpul de răspuns la situaţii de urgenţă a echipajelor de intervenţie să nu fie afectat.

În concluzie, instanţa de apel a construit greşit întreaga argumentaţie de înlăturare a apărărilor pe aspectul că ne aflăm într-o acţiune de revendicare, că nu se mai poate pune în discuţie aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, ca urmare a epuizării acesteia la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 362/2005. Prezentul litigiu nu se poate însă soluţiona făcând abstracţie de incidenţa şi aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

III. Recurenta-pârâtă SC B.T.T. SA a invocat următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

1.1. În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Instanţele, în baza rolului activ, au obligaţia să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi să soluţioneze cauza în cadrul juridic determinat de reclamant, pentru a da posibilitatea părţilor să-şi formuleze apărările pe care le consideră necesare în raport cu încadrarea în drept a acţiunii.

Totodată, o problemă de drept de felul acelora la care se referă dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. este şi temeiul juridic în virtutea căruia reclamantul îşi poate îndrepta pretenţiile împotriva pârâtului şi susţine acţiunea, fiind necesar ca instanţa să pună în discuţie o eventuală schimbare a temeiului juridic al pretenţiilor.

Or, în speţă, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 şi urm. C. civ., invocând însă şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Instanţa de apel, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să pună în vedere reclamanţilor să-şi precizeze temeiul juridic al acţiunii, invocarea concomitentă a două temeiuri juridice diferite (dreptul comun şi legea specială) nefiind posibilă în speţă.

Dând ea însăşi calificarea juridică a acţiunii, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să aleagă modalitatea juridică de sesizare a instanţei şi stabilirea cadrului procesual, aceste aspecte fiind de esenţa învestirii instanţei de judecată, precum şi principiul contradictorialităţii, potrivit căruia instanţa ar fi trebuit să pună în dezbaterea părţilor această împrejurare de drept.

1.2. În legătură cu poziţionarea terenului revendicat în cauză, şi-au exprimat părerea 4 experţi, respectiv:

- expertul F.L., în dosarul de Legea nr. 10/2001, care a concluzionat că terenul autorilor reclamanţilor se află pe amplasamentul ce se suprapune cu terenul pârâţilor;

- expertul S.C., care a concluzionat în sensul că nu poate fi identificat terenul reclamanţilor pe amplasamentul ce se suprapune cu terenul pârâţilor;

- expertul parte al SC L.I.I. SA, care a concluzionat în sensul că nu se poate reconstitui fosta proprietate a autorilor reclamanţilor, astfel cum aceasta exista la momentul preluării imobilului de către stat;

- expertul P.C.M., ultimul expert desemnat în cauză, care a concluzionat că terenul autorilor reclamanţilor se află pe amplasamentul ce se suprapune cu terenul pârâţilor.

Experţii au puncte de vedere diametral opuse, aşa cum sunt complet diferite şi delimitările suprafeţelor de teren.

Raportul de expertiză efectuat de expertul P.C.M. conţine toate carenţele indicate în obiecţiuni şi nu demonstrează convingător identitatea dintre terenul revendicat şi terenul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor.

În ceea ce priveşte expertul parte propus de SC L.I.I. SA, acesta este un expert aflat pe lista Biroului Local de expertize, astfel încât este ţinut de respectarea deontologiei profesionale.

Ca atare, pentru soluţionarea corectă a cauzei, este necesară efectuarea unei contraexpertize de o comisie formată din 3 experţi tehnici judiciari, specialitatea topografie.

În concluzie, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului, al disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al aflării adevărului, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., astfel încât, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3), coroborat cu prevederile art. 313 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Nu poate fi reţinută constatarea instanţei de apel ca reclamanţii revendică de la SC B.T.T. SA patru loturi de teren, şi anume loturile P2, P3, P5 şi P6.

La data de 27 septembrie 2007, la fondul cauzei, s-a formulat cerere de intervenţie de către numiţii D.D., D.M., S.R. şi V.N., solicitând admiterea în principiu a cererii şi pe fond să fie obligat Inspectoratul de Stat pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” al municipiului Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafaţă de 11705 mp.

Prin încheierea din data de 27 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti a luat act de transmisiunea calităţii procesuale, în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, revendicarea suprafeţei de teren de 11705 mp, de la reclamanţi la numiţii D.D., D.M., S.R. şi V.N.

De asemenea, din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit la fondul cauzei de expertul R.M.V. rezultă faptul că reclamanţii, prin avocat, împreună cu S.R. şi D.D. au solicitat ca raportul de expertiză să nu mai facă referire şi la nr. poştal E. (suprafaţa P2, de 1755 mp) şi la nr. poştal G. (suprafaţa P5, de 2902 mp), pe motiv că acestea nu fac obiectul litigiului.

Dată fiind cererea acestora, obiect al raportului de expertiză omologat de prima instanţă (al expertului R.M.V.) îl reprezintă numai terenurile din şos. G.C. nr. A. (parcela P3), nr. B. (parcela P7), nr. H. (parcela P6) şi nr. I. (parcela P4).

Prin urmare, decizia apelată, prin menţinerea dispoziţiilor sentinţei instanţei de fond privind obligarea SC B.T.T. SA să lase reclamanţilor (iniţial intervenienţi) D.D., D.M., S.R. şi V.N. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în Bucureşti, şos. G.C. nr. A. (parcela P3-6122 mp), nr. H. (parcela P6-1020 mp), nr. G. (2888 mp-parcela P5) şi imobilul situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. E. (parcela P2-fără a se preciza suprafaţa), aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.M.V., este nelegală, instanţa acordând mai mult decât s-a cerut de către intervenienţi prin cererea de intervenţie (aceştia au revendicat de la Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” şi Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” numai suprafaţa de 11705 mp, situată în şos. G.C. nr. B., prin încheierea din data de 27 iunie 2008 instanţa de fond luând act de transmisiunea calităţii procesuale numai în ce priveşte revendicarea acestei suprafeţe, iar reclamanţii şi intervenienţii au declarat expres că suprafeţele P2 şi P5 nu fac obiectul litigiului).

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

3.1. Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată, intervenienţii au solicitat admiterea în principiu a cererii şi pe fond să fie obligat Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” şi Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafaţă de 11705 mp, iar prin încheierea din data de 27 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti a luat act de transmisiunea calităţii procesuale de la reclamanţi la numiţii D.D., D.M., S.R. şi V.N., însă numai în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, revendicarea suprafeţei de teren de 11705 mp (pe cale de consecinţă, numai faţă de pârâţii Inspectoratul pentru Situţii de Urgenţă „D.S.” şi Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”).

Ca atare, hotărârea este nelegală prin menţinerea admiterii acţiunii intervenienţilor (deveniţi reclamanţi) D.D., D.M., S.R. şi V.N. faţă de SC B.T.T. SA, intervenienţii neavând calitate procesuală activă în raport cu acţiunea în revendicare, neinvocând şi nedovedind că sunt proprietari ai imobilelor revendicate de la SC B.T.T. SA.

De altfel, la fondul cauzei instanţa de judecată a respins efectele contractului de cesiune de drepturi litigioase, făcut cu scopul ca intervenienţii în interes propriu să ia locul celor trei reclamante principale, constatând că nu se poate realiza în acest fel transferul calităţii procesuale. Sub acest aspect, instanţa nu a dat numai unei persoane fără calitate procesuală activă, dar a dat şi mai mult decât s-a cerut prin cererea de intervenţie în interes propriu.

3.2. În mod greşit instanţa de fond a respins, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ., faţă de existenţa căii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

Potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Ca atare, o acţiune în revendicare bazată pe regulile dreptului comun în cazul imobilelor deţinute de persoanele juridice care trebuie notificate este inadmisibilă, reclamanţii trebuind să se raporteze la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Acest punct de vedere este menţinut de decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât „ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială”. Cu atât mai mult, „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României)”.

Faţă de apariţia legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi în raport de prevederile de mai sus, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva SC B.T.T. SA este o acţiune inadmisibilă, reclamanţii fiind obligaţi să urmeze numai calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit faptul că admisibilitatea acţiunii în revendicare ar putea să fie justificată de eventuale neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanţe ce ar putea să fie temei al unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi care să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate.

Analizând cererea reclamanţilor din perspectiva legii interne speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, în privinţa bunului imobil-teren în litigiu nu poate opera restituirea în natură, deoarece el a intrat în patrimoniul SC B.T.T. SA, ce are calitatea de unitate deţinătoare în sensul legii, în temeiul unui act juridic valabil. De asemenea, constatând că titlul de proprietate al pârâtei SC B.T.T. SA este valabil, în cauză sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, din punctul de vedere al legii speciale, în compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi are preferabilitate titlul de proprietate al pârâtei, care este dobânditoare de buna-credinţă a imobilului în litigiu.

SC B.T.T. SA nu este un terţ fată de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, împotriva căruia persoana căreia i s-a restituit un bun în temeiul unei decizii emise de unitatea deţinătoare să se îndrepte în vederea restituirii bunului deţinut fără drept.

Din dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că persoana îndreptăţită Ia restituire în temeiul acestei legi trebuie să se adreseze persoanei care deţine în prezent bunul, sensul sintagmei „persoană juridică deţinătoare”, potrivit art. 21, art. 22, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 fiind acela de persoană în posesia căreia se află imobilul respectiv.

Totodată, în dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unor probleme de drept similare, s-a reţinut că sensul sintagmei „persoană juridică deţinătoare” este echivalent cu cel de „entitate învestită cu soluţionarea notificărilor” şi care are înţelesul de persoană care are puterea şi competenţa de a angaja patrimonial persoana juridică, fie ea şi instituţie publică, ca în cazul de faţă.

Având în vedere probele depuse la dosarul cauzei, SC B.T.T. SA este persoana care, în temeiul art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, avea şi are calitatea de persoană juridică deţinătoare, iar nu Primăria/Primarul municipiului Bucureşti, care nu putea să dispună de un bun aflat în patrimoniul altei persoane juridice deţinătoare.

Art. 21.2 şi art. 21.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 dau o dezlegare cât se poate de clară sintagmei „persoană juridică deţinătoare” şi precizează organele de conducere în drept să soluţioneze cererea de restituire în natură.

În concluzie, imobilul revendicat a fost şi este în proprietatea şi posesia SC B.T.T. SA, însăşi formularea acţiunii în revendicare dovedind faptul că posesorul imobilului revendicat este SC B.T.T. SA. Totodată, nu se face nicio referire la vreo ocupare recentă, după emiterea dispoziţiei invocate ca titlu de proprietate.

Faţă de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Legea nr. 10/2001, precum şi faţă de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia în interesul legii nr. 33/2008, este inadmisibilă acţiunea în revendicare îndreptată împotriva SC B.T.T. SA, reclamanţii având la dispoziţie calea Legii nr. 10/2001, prin care, pe calea administrativă deschisă de această lege, trebuia să solicite restituirea în natură a imobilului de la SC B.T.T. SA.

Nu pot fi reţinute concluziile instanţei de apel potrivit cărora normele de ordin procedural nu mai pot fi aplicate în raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârâţi, în sensul de a retrimite pe reclamanţi să urmeze procedurile speciale ale Legii nr. 10/2001 în faţa unităţilor deţinătoare, pe motivul că, din perspectiva reclamanţilor, procedura Legii nr. 10/2001 s-ar fi finalizat, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu s-a realizat faţă de SC B.T.T. SA, deţinătorul imobilului, ci faţă de o persoană juridică nedeţinătoare, astfel încât faţă de SC B.T.T. SA calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu s-a finalizat.

Inadmisibilitatea, ca o excepţie ce împiedică alegerea unei căi procesuale în mod aleatoriu, dincolo de cadrul legal, este dată şi de faptul că, în aceeaşi acţiune judecătorească, instanţele de judecată au permis părţilor şi le-a dat câştig de cauză, prin amestecul sui generis a celor doua căi, calea Legii nr. 10/2001 şi cea a dreptului comun, astfel:

- deşi o altă persoană decât cea către care se îndreaptă notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este persoana juridică deţinătoare, reclamanţii au solicitat acesteia din urmă restituirea în natură şi chiar obţin în contradictoriu cu aceasta din urmă o hotărâre judecătorească de obligare la emiterea dispoziţiei de restituire;

- cu dispoziţia de restituire emisă de un terţ nedeţinător al imobilului, reclamanţii s-au îndreptat împotriva adevăratei persoane juridice deţinătoare, solicitând compararea titlurilor în contradictoriu cu aceasta din urmă. Or, o asemenea cale este nu numai inadmisibilă, dar ea dovedeşte şi o fraudare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale art. 480 C. civ.

O atare excepţie nu poate fi paralizată de argumentul potrivit căruia părţile reclamante şi, implicit, intervenienţii în interes propriu s-ar întemeia pe o hotărâre judecătorească a cărei contestare ar încălca autoritatea de lucru judecat care, pentru a putea fi invocată, presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Având în vedere că SC B.T.T. SA, împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în revendicare, nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, aceasta are posibilitatea să o ignore, să nu ţină seama de ea, pentru simplul motiv că nu îi este opozabilă.

De altfel, este absurdă observaţia că o atare sentinţă trebuie luată în considerare de terţi, instanţa de fond sugerând că ar fi putut fi reformată numai prin căile de atac; o asemenea sentinţă nu ar fi putut fi reformată prin căile superioare de atac de către terţul care nu a participat la judecată, întrucât acesta nu ar fi putut să atace o asemenea hotărâre.

Toate aceste argumente întăresc ideea inadmisibilităţii acţiunii prin care instanţa de judecată permite un amestec sui generis a două căi independente şi cu temeiuri diferite de acţiune.

Astfel, constatările instanţei de apel privind maniera în care reclamanţii s-au judecat mai întâi cu o persoană care nu era deţinător, pentru ca apoi să opună adevăratului deţinător dispoziţia de restituire emisă de nedeţinător, ce ar reprezenta împrejurări de fapt ce nu justifică un fine de primire a demersului judiciar, un asemenea fine de neprimire trebuind să fie de natură juridică, precum şi cele referitoare la inopozabilitatea sau lipsa de autoritate de lucru judecat faţă de terţi a sentinţei civile nr. 362/2005, sunt criticabile întrucât demersurile reclamanţilor s-au efectuat cu fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale art. 480 C. civ. şi cu încălcarea condiţiei privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 362/2005.

3.3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală atunci când a apreciat că titlul reclamanţilor ar fi preferabil titlului SC B.T.T. SA.

Nu există posibilitatea amestecului între calea Legii nr. 10/2001 şi cea a unei acţiuni în revendicare pentru situaţia în care persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea în revendicare este chiar persoana juridică deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, căreia îi este opus un titlu emis de către o persoană care nu are niciun drept întemeiat de Legea nr. 10/2001 în legătură cu emiterea titlului respectiv.

Acţiunea în revendicare de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în speţă punându-se în balanţă titlurile de proprietate ale celor două părţi, reclamanţii, pe de o parte, şi SC B.T.T. SA, pe de altă parte, cu privire la suprafeţele de teren revendicate, şi anume: decizia Primarului municipiului Bucureşti din 5 octombrie 2006, emisă în temeiul sentinţei civile nr. 362/2005 a Tribunalului Bucureşti; art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu” şi care, în temeiul art. 645 C. civ., reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii; certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 12 mai 2000 de Ministerul Tineretului şi Sportului, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al H.G. nr. 834/1991, are numai rolul de a concretiza şi dovedi dreptul de proprietate dobândit în temeiul legii.

Ca atare, constatarea instanţei de apel că nu poate fi identificat niciunul dintre modurile de dobândire a proprietăţii în persoana pârâtei SC B.T.T. SA (act juridic, uzucapiune, ocupaţiune, lege etc.) este criticabilă, SC B.T.T. SA demonstrând că transferul dreptului de proprietate de la stat către ea a operat ope legis [patrimoniul SC B.T.T. SA a fost stabilit printr-un act normativ emis de Guvern, respectiv actul de înfiinţare, H.G. nr. 91/1991, iar transferul dreptului de proprietate de la stat către noua persoană juridică înfiinţată a operat ope legis, în baza Legii nr. 15/1990, prin care, la art. 20 alin. (2), se prevede că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia].

Dat fiind faptul că cele două titluri provin de la autori diferiţi, în cazul reclamanţilor de la Primarul municipiului Bucureşti prin decizie, iar în cazul SC B.T.T. SA de la stat, ce a dobândit dreptul său în temeiul unui titlu valabil, necontestat în niciun fel în cadrul acţiunii judecătoreşti sau al concluziilor ce au fost depuse pe fondul cauzei, se poate observa ca SC B.T.T. SA are un titlu preferabil, pentru următoarele argumente:

- titlul de proprietate invocat de reclamanţi, respectiv decizia Primarului municipiului Bucureşti din 5 octombrie 2006 nu poate produce efecte faţă de SC B.T.T. SA, din moment ce aceasta se întemeiază pe o hotărâre judecătorească ce nu este opozabilă SC B.T.T. SA;

- dispoziţia din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului Bucureşti provine de la un neproprietar, din moment ce nici municipiul Bucureşti, nici Primarul municipiului Bucureşti nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobilul fiind proprietatea statului, care nu a transmis niciodată proprietatea asupra respectivelor imobile către municipiul Bucureşti, ci către administratorul imobilului, SC B.T.T. SA, în temeiul Legii nr. 15/1990;

- dispoziţia din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului Bucureşti a fost emisă cu încălcarea prevederilor de ordine publică ale Legii nr. 10/2001 şi în special ale art. 21 şi art. 22 din lege, privind persoana juridică ce are dreptul de a dispune cu privire la restituire. Prin urmare, dispoziţia din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului Bucureşti nu reprezintă un titlu valabil şi care să poată fi opus SC B.T.T. SA.

Recurenta susţine că a invocat excepţia nulităţii absolute a dispoziţiei din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului Bucureşti, întemeiată pe:

- încălcarea prevederilor imperative ale art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001;

- argumentul potrivit căruia normele de competenţă stabilite de Legea nr. 10/2001 sunt norme de ordine publică, de la care nu se poate deroga.

Nulitatea dispoziţiei din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului Bucureşti nu poate fi acoperită prin susţinerea că respectiva dispoziţie a fost emisă în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, din moment ce aceasta a fost dată în raport cu o persoană care nu are calitatea de persoană juridică deţinătoare, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este opozabilă SC B.T.T. SA.

În consecinţă, faţă de încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la competenţă, este evident că dispoziţia din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului Bucureşti nu poate să reprezinte un titlu de proprietate în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, pe fondul dreptului, reclamanţii nu au făcut dovada, în raport cu SC B.T.T. SA, a locului în care se află terenul revendicat, iar în raportul de expertiză întocmit la fondul cauzei, expertul reţine faptul că imobilele revendicate au fost identificate în temeiul raportului de expertiză judiciară efectuată în Dosarul nr. 325/2004.

Or, expertiza efectuată în Dosarul nr. 325/2004, al unei instanţe nespecificate, nu este opozabilă SC B.T.T. SA, nefiind efectuată în contradictoriu cu această societate, care nu a fost parte în respectiva cauză. Totodată, expertul trebuia să măsoare în prezenţa părţilor suprafeţele de teren cuprinse în titlul exhibat de reclamanţi, iar nu printr-o expertiză ce a stat la baza unei alte dispoziţii ce nu face obiectul dosarului de faţă şi nu la baza dispoziţiei din 5 octombrie 2006.

De altfel, nici raportul de expertiză efectuat la fondul cauzei nu confirmă decât aşezarea a două dintre parcele şi chiar arată în mod expres faptul că obiectul expertizei, în ceea ce o priveşte pe SC B.T.T. SA, l-au constituit numai parcelele P3 şi P6, iar nu P2 şi P5. Deşi s-a arătat că din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit la fondul cauzei de expertul R.M.V. rezultă faptul că reclamanţii, prin avocat, împreună cu S.R. şi D.D. au solicitat ca raportul de expertiză să nu mai facă referire şi la nr. poştal E. (suprafaţa P2, de 1755 mp) şi la nr. poştal G. (suprafaţa P5, de 2902 mp), pe motiv că acestea nu fac obiectul litigiului şi dată fiind cererea acestora, obiect al raportului de expertiză omologat de prima instanţă (al expertului R.M.V.) îl reprezintă numai terenurile din şos. G.C. nr. F. (parcela P3), nr. B. (parcela P7), nr. H. (parcela P6) şi nr. I. (parcela P4), expertul tehnic judiciar din apel a extins obiectul expertizei şi la parcelele P2 şi P5.

În plus, instanţa de fond este contradictorie atunci când, pe de o parte, arată că se compară numai titlurile mai sus menţionate, iar, pe de altă parte, reţine că reclamanţii se află în posesia titlului originar de proprietate şi fac dovada transferurilor succesive cu acte de proprietate şi succesiuni, iar pârâţii, deşi dispun de un bun, viciul care afectează titlul autorului lor, Statul, radiază şi asupra propriului titlu, aspect care împiedică recunoaşterea preferabilităţii titlului pârâţilor.

Nu s-a făcut dovada vreunui transfer succesiv şi nici nu au fost analizate atare acte de proprietate ale reclamanţilor, dispoziţia din 5 octombrie 2006 nefiind opozabilă SC B.T.T. SA pentru motivele mai sus arătate.

De asemenea, este criticabil şi raţionamentul potrivit căruia nu poate fi pronunţată o altă hotărâre care să constate că respectiva sentinţă ar fi nelegală, dispunând altceva cu privire la acelaşi raport juridic, fără ca în acest fel să fie reformată o sentinţă prin alte căi decât căile legale de atac, atunci când s-a solicitat instanţei să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate invocate ca excepţie de fond:

- dacă instanţa s-ar pronunţa asupra excepţiei invocate, nu s-ar pronunţa în niciun caz asupra aceluiaşi raport juridic; în cauză este vorba despre alte părţi decât cele din raportul dedus judecăţii şi finalizat anterior prin hotărâre judecătorească; o atare concluzie ar conduce la ideea că niciun terţ nu ar putea să invoce nulitatea absolută a unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001; or, sub acest aspect, practica judecătorească este plină de exemple de acţiuni în anulare împotriva dispoziţiilor/deciziilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, întemeiate cel puţin pe principiul accesului liber la justiţie;

- efectele actelor juridice sunt relative la raportul juridic concret, astfel încât este posibil ca, în raportul dintre două părţi, actul juridic să aibă aparenţa validităţii, dar nu şi în altul. Sub acest aspect, s-a invocat analogia cu actul juridic administrativ, de a cărui natură actul de dispoziţie întemeiat de Legea nr. 10/2001 nu este departe.

Astfel, şi în raportul juridic concret în care se invocă încălcarea de către actul juridic administrativ a unui drept determinat, instanţele pronunţă nulitatea actului administrativ pentru cazul în speţă, indiferent dacă în altă speţă actul administrativ va fi fost validat.

3.4. În ceea ce priveşte dispoziţiile dreptului comun, în cauză operează principiul error comunis facit jus, atâta vreme cât, până la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC B.T.T. SA, titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat de nimeni, nici măcar de reclamanţi. Ca atare, chiar dacă ar fi fost reţinută nevalabilitatea titlului statului (cu toate că instanţa nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere), eroarea a fost comună şi invincibilă, iar SC B.T.T. SA a fost de bună-credinţă. Constatând astfel îndeplinite condiţiile „error comunis facit jus”, titlul de proprietate al SC B.T.T. SA este preferabil faţă de titlul de proprietate al reclamanţilor, aşa încât, din punct de vedere al dreptului comun, acţiunea în revendicare este neîntemeiată.

Mai mult, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-o acţiune în revendicare ambele părţi se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.

Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti. În acest punct, C.E.D.O. aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

3.5. Raportând cererea reclamanţilor la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa C.E.D.O., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima, care este cuprinsă în prima frază a alin. (1) şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, figurând în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, se referă la privarea de proprietate pe care o supune unor condiţii; cea de-a treia, consemnată în cel alin. (2), care recunoaşte statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Aceste reguli au o strânsă legătură între ele. A doua şi a treia reprezintă exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate şi, ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (James şi alţii contra Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1986).

În considerarea valabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, rezultă că SC B.T.T. SA a dobândit un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În ipoteza că reclamanţii ar avea, la rândul lor, un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce o priveşte pe SC B.T.T. SA nu a operat încă o ingerinţă în dreptul său de proprietate. S-ar ajunge la exercitarea unei ingerinţe în măsura în care s-ar menţine soluţiile primelor două instanţe, întrucât SC B.T.T. SA ar pierde dreptul de proprietate, consfinţit prin lege, asupra imobilului în litigiu. Neluarea în considerare a actelor normative ar avea ca efect privarea SC B.T.T. SA de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Raicu c. României).

S-a mai statuat de către C.E.D.O. în sensul că o nedreptate nu se poate îndrepta cu o altă nedreptate, respectiv că atenuarea vechilor prejudicii (respectiv ale reclamanţilor) nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. S-a mai reţinut că o privare de proprietate care să ţină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Admiterea acţiunii în revendicare împotriva SC B.T.T. SA nu se încadrează însă în aceste excepţii.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

În subsidiar, în cazul în care se consideră că nu sunt motive de casare, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul admiterii apelului formulat de SC B.T.T. SA şi respingerii, pe cale de consecinţă, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.D.S., P.I. şi P.S. şi a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii D.D., D.M., S.R. şi V.N.

IV. Recurenta-pârâtă SC L.I.I. SA a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel, în mod greşit a apreciat că dispoziţia din 5 octombrie 2006 nu a reprezentat decât punerea în executare, de către Municipiul Bucureşti, a celor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 362/2005, iar faţă de obligativitatea acestei sentinţe, Municipiul Bucureşti nu putea reveni pentru a dispune prin dispoziţia din 5 aprilie 2007 în sens contrar.

Se mai reţine, de către instanţa de apel, că nu are relevanţă sub acest aspect faptul că sentinţa civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părţi în acea judecată.

Sentinţa nr. 362 din 14 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti nu este, însă, opozabilă SC L.I.I. SA, deoarece aceasta nu a fost parte în acel proces, ba mai mult, a fost pronunţată faţă de o persoană care nu a avut calitatea de persoană deţinătoare a bunului în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin dispoziţia Primarului General din 5 aprilie 2007 se recunoaşte în mod corect deţinătorul terenului în litigiu de la acea dată, SC C. SA, fiind primul proprietar al terenului, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 31 mai 1995, de la care SC L.I.I. SA a cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2004.

În mod greşit, curtea de apel a reţinut ca fiind temeinică şi legală soluţia tribunalului în ceea ce priveşte anularea dispoziţiei din 5 aprilie 2007, motivat de faptul că revocarea intervenea după ce dispoziţia din 5 octombrie 2006 intrase în circuitul civil şi produsese efecte juridice, fiind înscrisă în cartea funciară. Dispoziţia din 5 octombrie 2006 nu a fost înscrisă în cartea funciară niciodată, aşa cum instanţa în mod greşit a reţinut.

2. Referitor la soluţia dată pe fondul cererii de revendicare a reclamanţilor împotriva SC L.I.I. SA, curtea de apel interpretează greşit actul dedus judecăţii, astfel:

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul ce face obiectul cererii de revendicare, situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. C., sector 3, parcela P4, parte a unui lot mai mare de teren, era în patrimoniul SC C. SA şi SC D.F. SA în cote egale, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 31 mai 1995 şi din 1996, ambele certificate fiind emise de fostul Minister al Industriei.

Ulterior, terenul a fost vândut de SC C. SA şi SC D.F. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2005, către SC V.G. SRL, care la rândul ei a vândut către SC L. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2004, iar în final această societate a vândut către SC L.I.I. SA lotul în suprafaţă totală de 18929,86 mp, situat în Bucureşti, şos. G.C. nr. D., sector 3, lot care include şi suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi.

În soluţionarea cererii de revendicare, curtea de apel a aplicat şi interpretat greşit regulile de drept material prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru reglementarea conflictului dintre unităţile deţinătoare şi persoanele îndreptăţite.

Conform probelor administrate în apel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţia deţinătorilor era următoarea: SC D.F. SA, care avea ca asociat statul în cote de 19% şi asociaţi privaţi de 51%, iar SC C. SA era integral privatizată.

Curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior Legii nr. 247/2005, potrivit cărora „pentru imobilele unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesele de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Interpretarea dată acestui text, de către curtea de apel, a condus la concluzia greşită că textul face distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege.

Tot instanţa de apel a avut în vedere şi dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) [fost art. 27 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 din alin. (1) din Constituţie.

Interpretând dispoziţiile Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut că toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Curtea de apel, în mod greşit a constatat că imobilul în discuţie a fost preluat de stat fără titlu valabil, motivat de faptul că preluarea prin expropriere, în baza Decretului nr. 114/1949, s-a făcut cu încălcarea art. 10 din Constituţia României din anul 1948.

Faţă de probele administrate în cauză, rezultă că SC C. SA şi SC D.F. SA erau persoanele care, în temeiul art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, aveau calitatea de persoană juridică deţinătoare.

Din art. 22 al Legii nr. 10/2001, rezultă că persoana îndreptăţită la restituire în temeiul acestei legi trebuia să se adreseze persoanei care avea deţinerea bunului, în sensul sintagmei persoană juridică deţinătoare, conform art. 22, art. 21 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unor probleme de drept similare, s-a reţinut că sensul sintagmei „persoană juridică deţinătoare” este echivalent cu cel de „entitate învestită cu soluţionarea notificării” şi care are înţelesul de persoană care are puterea şi competenţa de a ajunge patrimoniul persoanei juridice.

Or, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, SC C. SA şi SC D.F. SA aveau calitatea de persoane juridice deţinătoare şi nu Primăria prin Primarul municipiului Bucureşti, care nu putea să dispună de un bun aflat în patrimoniul altei persoane juridice deţinătoare.

Curtea a analizat consecinţele împrejurării privind terenul deţinut de SC C. SA şi SC D.F. SA, ca unităţi deţinătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, punându-şi întrebarea dacă în această situaţie mai subzistă soluţia de restituire în natură către reclamanţi sau, dimpotrivă, aceasta nu mai poate fi adoptată.

Concluzia şi interpretarea greşită dată de instanţa de apel este aceea că, dacă se raportează la dispoziţiile stricte ale Legii nr. 10/2001, soluţia de restituire în natură există, fiind impusă în contextul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care interzice înstrăinarea imobilelor notificate până la finalizarea procedurilor reglementate de această lege.

Astfel, Legea nr. 10/2001 prevede această interdicţie de înstrăinare a bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, numai acelora care au calitatea de persoană juridică deţinătoare şi au fost notificate.

Instanţa de judecată permite şi le dă câştig de cauză reclamanţilor prin amestecul sui generis a celor două căi, calea Legii nr. 10/2001 şi cea a dreptului comun.

Deşi reclamanţii au solicitat restituirea în natură altor persoane decât cea care era persoana juridică deţinătoare, au obţinut o hotărâre judecătorească de obligare la emiterea dispoziţiei de restituire.

Cu dispoziţia de restituire emisă de un terţ, nedeţinător al imobilului, s-au îndreptat împotriva adevăratei persoane juridice deţinătoare şi au solicitat compararea titlurilor în contradictoriu cu aceasta din urmă.

În calitate de proprietară a suprafeţei de teren P4-779 mp, situată în Bucureşti, şos. G.C. nr. I., sector 3, SC L.I.I. SA a notificat instituţiile implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001, arătând că este proprietară, iar acest teren nu putea şi nu poate fi restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece acesta nu s-a aflat şi nu se află la dispoziţia Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Odată efectuate operaţiunile de publicitate imobiliară, reclamanţii din prezenta cauză aveau posibilitatea reală şi efectivă de a cunoaşte persoana care avea posesia bunului şi de a se judeca în contradictoriu cu aceasta chiar din anul 2005.

Instanţa de apel a reţinut greşit că nu există un impediment obiectiv la restituirea în natură, conform celor menţionate în art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză topo întocmite în cauză şi cercetarea la faţa locului.

Instanţa de apel a reţinut că, cabina portarului şi instalaţiile aferente reţelei de apă, energie electrică şi canalizare sunt elemente care nu pot împiedeca restituirea în natură a terenului revendicat.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, instanţa de apel a constatat în mod eronat că accesul în incinta campusului şcolar existent la adresa din şos. G.C. nr. I. poate fi făcut pe o altă cale de acces publică şi anume pe partea laterală a proprietăţii SC L.I.I. SA.

Din concluziile rapoartelor de expertiză tehnice topografice, efectuate atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, s-a putut constata că pe terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare, şi anume parcela P4 deţinută de SC L.I.I. SA, aceasta este singura intrare principală în campusul I.S.B., iar toate construcţiile, cabină poartă, cămin apometre, cabină zidită pentru staţia de pompare apă menajeră, cofret gaze şi energie electrică, se încadrează în ansamblul sistematic şi funcţional care deserveşte şcoala. Pe această porţiune de teren se află amplasate racordurile de la calea publică la clădirea şcoli, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză.

Expertul topografic P.C.M. a precizat în expertiza efectuată că, pe partea laterală a proprietăţii SC L.I.I. SA, figurează în documentele oficiale cadastrale un drum public, însă în realitate terenul este unul liber neîngrădit, acesta nefiind un drum public, deoarece nu are cale de ieşire, este un drum închis, iar instanţa de apel când a efectuat cercetarea la faţa locului a sugerat tuturor părţilor prezente că „se poate intra cu maşinile şi pe acea latură”.

Soluţia instanţei de apel, în sensul restituirii în natură a lotului P4 deţinut de SC L.I.I. SA, este dată interpretând greşit atât rapoartele de expertiză, cât şi cercetarea la faţa locului, deoarece din conţinutul rapoartelor de expertiză la instanţa de fond a rezultat o suprafaţă de teren de 758 mp, iar în apel a rezultat o suprafaţă de 869,36 mp, cu 111 mp mai mult decât la instanţa de fond. Curtea de apel reţine suprafaţa de teren din expertiza de la fond, motivând amplasamentul pe expertiza din apel.

Din probele administrate rezultă că există un impediment la restituirea în natură a lotului P4, deoarece pe aceasta se află amplasate utilităţile campusului în ceea ce priveşte energia electrică, gazele şi apa, cât şi faptul că pe partea laterală nu există cale de acces, aceasta fiind un teren neîngrădit, nefiind pavat şi nefiind delimitat în rapoartele de expertiză efectuate ca fiind un drum de acces.

Dacă s-ar restitui parcela P4 reclamanţilor, SC L.I.I. SA ar trebui să efectueze noi lucrări de debranşare a utilităţilor, care ar avea costuri foarte mari atât la electricitate, apă şi gaze, iar intrarea în şcoală s-ar efectua de pe un teren care nu este prevăzut ca drum de acces, pietruit-pavat, fiind doar un teren neîngrădit.

Tot greşit a reţinut instanţa de apel şi faptul că, dacă s-ar restitui suprafaţa de teren revendicată, nu s-ar afecta curtea şcolii, care este destul de mare.

Instanţa de apel reţine în mod corect că sentinţa civilă nr. 362/2005 a Tribunalului Bucureşti nu poate fi opusă SC L.I.I. SA cu autoritate de lucru judecat, însă interpretează această sentinţă prin recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, reţine că şi SC L.I.I. SA poate invoca în favoarea sa un drept de proprietate dobândit legal şi principiul securităţii raporturilor juridice.

Aşadar, fără să conteste existenţa în patrimoniul SC L.I.I. SA a unui bun, curtea de apel a constatat că se află în faţa unui conflict între doi particulari care invocă deopotrivă deţinerea unui bun.

Astfel, instanţa de apel s-a raportat la criterii suplimentare de preferabilitate a titlului uneia sau alteia dintre părţi, schimbând înţelesul actului juridic dedus judecăţii.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel preferabilitatea titlului invocat de reclamanţi în faţa titlului invocat de SC L.I.I. SA, motivat de faptul că titlul pârâtei este deţinut în aplicarea unor mecanisme juridice care nu pot conduce la convertirea titlului precar de deţinere a autorului în proprietate.

Prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 stipulează că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu” şi în temeiul art. 645 C. civ. reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii.

Certificatul de atestare emis la data de 31 mai 1995 de Ministerul Industriei, în temeiul Legii nr. 15/1990, precum şi a H.G. nr. 834/1991, are rolul de a concretiza şi dovedi dreptul de proprietate dobândit în temeiul legii.

Rezultă că SC L.I.I. SA a dobândit dreptul de proprietate în temeiul unui titlu valabil, necontestat în nici un fel de reclamanţi.

Astfel, având în vedere situaţia particulară a imobilului în litigiu, titlul pârâtei SC L.I.I. SA devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 19 aprilie 1995, titlul autoarei SC C. SA, şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2004 al pârâtei. Aceste titluri de proprietate nu au fost anulate în instanţă, iar dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 stabilesc în această situaţie o reparaţie echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, condiţie îndeplinită în prezenta cauză.

Astfel, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 2004, titlu în baza căruia SC L.I.I. SA deţine şi terenul în suprafaţă de 779 mp, nu a fost anulat în urma unei acţiuni, instanţa nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credinţă la încheierea contractului, SC L.I.I. SA fiind prezumată de bună-credinţă.

În ceea ce priveşte criteriul vechimii titlului, instanţa de apel în mod greşit a înlăturat titlul SC L.I.I. SA, ignorând că are prioritate legea specială, Legea nr. 10/2001, care i-a conferit speranţa legitimă că atât timp cât actul de proprietate nu a fost anulat nu va pierde proprietatea şi posesia bunului în litigiu.

În mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond compararea titlurilor autorilor, urmând să dea câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai concretizat.

Reclamanţii nu au dovedit identitatea imobilului-teren revendicat în cazul societăţii SC L.I.I. SA în suprafaţă de 779 mp; ba mai mult, actul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1945 nu este însoţit de nici un plan cu puncte de reper în coordonate topografice, pentru a putea fi identificat.

Cele trei rapoarte de expertiză depuse la dosarul cauzei nu sunt concludente, aşa încât nu trebuia omologat nici unul.

Astfel, ne aflăm în situaţia a trei expertize cu trei păreri diferite şi măsurători diferite privind parcela pe care o deţine SC L.I.I. SA, nr. I. Astfel, la instanţa de fond s-a găsit o suprafaţă de 758 mp, iar la instanţa de apel 869,36 mp, iar expertiza domnului F.L. 799 mp nu poate fi luată în calcul, deoarece terenul a fost identificat Ia depoziţia reclamanţilor.

Faţă de probele administrate la fond şi în apel, SC L.I.I. SA este proprietarul terenului situat în Bucureşti, şos. G.C., în suprafaţă totală de 18999,86 mp, iar pentru suprafaţa revendicată, care se presupune că ar corespunde cu această suprafaţă, reclamanţii nu deţin un titlu valabil.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva sa de către reclamanţi, privind parcela P4, ca nefondată.

V. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a invocat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a legii sub aspectul confirmării soluţiei fondului de anulare a dispoziţiei din 95 aprilie 2007.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că decizia sau dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului constituie un act administrativ de autoritate, iar faptul că Legea nr. 10/2000 dă în competenţa instanţei civile soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva dispoziţiei primarului nu schimbă natura juridică a actului emis (act de putere).

Fiind un act administrativ, el se supune regulilor generale în materie, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul a prevăzut norme speciale derogatorii, astfel, această dispoziţie poate fi revocată de organul care a emis-o, dacă se constată că actul este ilegal sau nu mai este oportun.

Art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispun că „După efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o.”

Din interpretarea acestui text de lege reiese că unitatea deţinătoare are dreptul de a revoca o dispoziţie până la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Dispoziţia din 5 octombrie 2006 reprezintă un act nelegal în raport de dispoziţiile art. 21, art. 22, art. 27 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001. Fiind un act de putere care are efecte pe planul raporturilor juridice de drept civil, revocarea nu va putea fi făcută însă oricând, ci doar până la intrarea acestui act în circuitul civil.

În acest context, se pune problema dacă dispoziţia din 5 octombrie 2006 a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziţiei de revocare din 5 aprilie 2007.

Conform definiţiei, prin circuit civil „se înţelege acea parte componentă a circuitului juridic, ce cuprinde totalitatea faptelor şi actelor juridice care dau naştere, modifică sau sting raporturi de drept civil”.

În speţă, nu a existat până la 5 aprilie 2007 vreun fapt sau act care să ducă la naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic, iar contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanţii au vândut imobilul către S.R. şi D.D. a fost încheiat în 19 iunie 2007, deci ulterior emiterii dispoziţiei contestate.

De altfel, textul din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 250/2007), art. 25 alin. (7), este edificator: „După efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natura nu mai poate fi revocată de unitatea care a dispus-o”.

per a contrario, înainte de efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară dispoziţia poate fi revocată. Or, simplul fapt că dispoziţia a fost comunicată contestatorilor nu echivalează cu intrarea în circuitul civil. Astfel că, fiind un act emis cu încălcarea legii, respectiv dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001, în mod corect Primarul General a anulat această dispoziţie şi a emis o altă dispoziţie din 5 aprilie 2007 prin care şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării către entitatea deţinătoare a terenului, în speţă Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este de menţionat că acele critici care se referă la situaţia de fapt şi la probele administrate nu pot fi analizate de prezenta instanţă, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în actuala reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, respectiv pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute la pct. 1-pct. 9 din art. 304 C. proc. civ. Dispoziţiile pct. 11 ale art. 304, care permiteau în recurs efectuarea de verificări spre a se stabili dacă hotărârea atacată se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, în urma abrogării acestui motiv de casare, criticile care supun dezbaterii temeinicia hotărârii atacate în raport de probe nu mai pot fi analizate în recurs, şi anume criticile privind dubiile ce se pot contura în legătură cu amplasamentul terenului litigios, identitatea dintre acesta şi cel care s-a aflat în proprietatea autorilor reclamanţilor, în raport de probele administrate în cauză, inclusiv expertizele dispuse, respectiv criticile privind modul de întocmire a expertizelor şi respingerea de către instanţele de fond a obiecţiunilor formulate la acestea.

Trecând la analiza criticilor ce permit un control de legalitate asupra hotărârii atacate, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica vizând greşita confirmare în apel a soluţiei dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, ce se regăseşte în recursul pârâtei SC B.T.T. SA, nu este fondată.

Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun a fost susţinută, de către recurenta-pârâtă, faţă de existenţa căii legii speciale, Legea nr. 10/2001, raportat la decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Într-adevăr, raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea opţiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în caz contrar încălcându-se principiul „specialia generalibus derogant”, „legea specială derogă de la cea generală".

Cu toate acestea, astfel cum se menţionează şi în cuprinsul deciziei în interesul legii enunţate, nici nu se poate considera că Legea nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aşadar, în măsura în care reclamantul invocă un „bun” în favoarea sa, în sensul normei europene, acţiunea în revendicare formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 este admisibilă, ceea ce este şi cazul în speţă, unde reclamanţii invocă existenţa unui „bun”, raportat la dispoziţia de restituire în natură a imobilului litigios, emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată în contradictoriu cu emitentul acesteia. Cât priveşte împrejurarea dacă reclamanţii sunt, într-adevăr, titularii unui „bun”, aceasta este o chestiune ce ţine de fondul acţiunii în revendicare, iar nu de admisibilitatea ei.

Critica din recursul pârâtei SC B.T.T. SA privind neclarificarea temeiului juridic al acţiunii în revendicare, precum şi critica privind imposibilitatea aplicării concomitente a dispoziţiilor dreptului comun şi ale Legii nr. 10/2001 în soluţionarea acestei cereri, ce se regăseşte în recursurile pârâtelor SC L.I.I. SA şi SC B.T.T. SA, sunt fondate.

Astfel, prin cererea introductivă de instanţă, ca şi prin precizarea ulterioară de acţiune, formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamanţii au indicat ca temei de drept al pretenţiilor lor dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001.

La fel ca şi prima instanţă, instanţa de apel s-a considerat învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun privind un imobil ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, acţiune formulată după intrarea în vigoare a legii speciale. Cu toate acestea, în soluţionarea fondului cererii în revendicare, instanţa de apel s-a raportat atât la dispoziţiile dreptului comun, cât şi la cele ale legii speciale, faţă de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” a avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar faţă de pârâtele SC B.T.T. SA şi SC L.I.I. SA a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., înainte de a proceda la cercetarea fondului cauzei, instanţa trebuia să clarifice temeiul juridic al acesteia, având obligaţia de a solicita iniţiatorilor demersului judiciar să decidă dacă înţeleg să se prevaleze de dispoziţiile dreptului comun sau de cele ale legii speciale, cele două categorii de norme juridice neputând fi invocate concomitent, ca temei de drept, al raportului juridic dedus judecăţii. Aceasta deoarece modalitate de abordare este diferită în funcţie de fiecare temei juridic, respectiv acţiunea în revendicare de drept comun privind un imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, formulată după intrarea în vigoare a acestei legi se soluţionează după criteriile prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe când acţiunea în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, circumscrisă contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din această lege, raportat la decizia în interesul legii nr. 20/2007, presupune aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie.

În speţă, instanţa de apel nu a clarificat temeiului juridic al cererii în revendicare, iar în soluţionarea fondului acesteia a avut în vedere atât dispoziţiile dreptului comun, cât şi pe cele ale legii speciale de reparaţie, raportându-se la temeiuri juridice diferite faţă de persoane juridice aflate în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce este greşit. Aşa cum s-a arătat mai sus, faţă de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar faţă de pârâtele SC B.T.T. SA şi SC L.I.I. SA a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, analizând pretenţia de restituire în lumina dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, ca în cadrul unei contestaţii circumscrise art. 26 alin. (3) din această lege, raportat la decizia în interesul legii nr. 20/2007.

Încadrarea în drept a pretenţiilor deduse judecăţii, calificarea juridică a acţiunii este, într-adevărat, obligaţia instanţei, care însă nu are dreptul ca, în această operaţiune, să depăşească limitele învestirii fixate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Cum, în speţă, reclamanţii au indicat, prin cererea introductivă şi precizarea ulterioară din 21 aprilie 2008, două temeiuri juridice, art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, ce se exclud reciproc, instanţa avea de lămurit, cu prioritate, care este voinţa reală a reclamanţilor, solicitându-le să precizeze la care dintre temeiurile de drept invocate înţeleg să se oprească, respectiv să indice fără echivoc temeiul juridic al pretenţiilor formulate.

Neprocedând în acest mod, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., impunându-se astfel casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 312 alin. (3) şi alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în vederea clarificării cadrului procesual, din punctul de vedere al temeiului juridic pentru cererea în revendicare.

Numai după clarificarea acestui aspect, instanţa de apel poate păşi la verificarea legalităţii soluţiei date la fond cererii în revendicare, din perspectiva temeiului juridic de care au înţeles să se prevaleze reclamanţii.

În verificarea legalităţii soluţiei fondului pe cererea în revendicare prezintă relevanţă dacă dispoziţia de restituire în natură emisă de Primăria municipiului Bucureşti la data de 5 octombrie 2006 este un act juridic valabil, în condiţiile în care aceasta a fost invocată de către reclamanţi în justificarea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, iar pârâta SC B.T.T. SA i-a contestat în apel legalitatea, invocând în mod expres excepţia nulităţii respectivei dispoziţii. Or, instanţa de apel nu a analizat excepţia nulităţii dispoziţiei Pimăriei municipiului Bucureşti din 5 octombrie 2006, criticile în acest sens din recursul pârâtei SC B.T.T. SA fiind fondate, astfel că şi din acest punct de vedere se impune soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, o atare excepţie a fost invocată, în mod indirect, şi de către ceilalţi pârâţi, cât timp toţi au susţinut că dispoziţia din 5 octombrie 2006 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 referitoare Ia entitatea competentă să soluţioneze notificarea, respectiv unitatea deţinătoare a imobilului solicitat.

Ca atare, în rejudecare, instanţa de apel va analiza cu prioritate această excepţie, prin raportare la toate argumentele invocate în susţinerea ei, inclusiv a criticilor din recurs formulate pe acest aspect.

Chestiunea legalităţii revocării de către emitent a dispoziţiei de restituire în natură este subsecventă analizei excepţiei nulităţii dispoziţiei de restituire în natură, putând fi influenţată de soluţia ce se va da acestei excepţii, în cazul admiterii excepţiei şi constatării, pe cale incidentală, a nulităţii dispoziţiei de restituire în natură, dispoziţia de revocare din 5 aprilie 2007 rămâne fără obiect, impunându-se astfel ca instanţa de trimitere să analizeze ambele chestiuni. în acest context, se impune şi admiterea recursului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti exclusiv cu privire la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect anularea dispoziţiei de revocare din 5 aprilie 2007, urmând ca în rejudecare, în funcţie şi de dezlegarea ce se va da excepţiei nulităţii dispoziţiei de restituire în natură din 5 octombrie 2006, să se verifice legalitatea emiterii dispoziţiei de revocare din 5 aprilie 2007, luându-se în considerare şi criticile pe acelaşi aspect din recursurile pârâtelor Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.” şi SC L.I.I. SA.

Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (3) şi alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursurile pârâţilor, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru clarificarea şi soluţionarea chestiunilor sus-menţionate (temeiul juridic de care se prevalează reclamanţii în soluţionarea cererii în revendicare, excepţia nulităţii dispoziţiei de restituire în natură din 5 octombrie 2006, legalitatea dispoziţiei de revocare a dispoziţiei de restituire în natură).

În rejudecarea apelurilor, instanţa de trimitere va analiza şi criticile de fond vizând cererea în revendicare, sens în care va avea în vedere şi criticile din recurs pe aspectul revendicării, neanalizate de prezenta instanţă faţă de motivul care a determinat soluţia de casare cu trimitere, urmând a se aprecia asupra relevanţei sau, după caz, temeiniciei respectivelor critici, raportat la temeiul juridic reţinut pentru cererea în revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „D.S.”, SC B.T.T. SA, SC L.I.I. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 267A din 24 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 7 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1103/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1358/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: