ICCJ. Decizia nr. 1487/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1487/2014
Dosar nr. 11737/3/2011
Şedinţa publică din 20 mai 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată, următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii F.A. şi F.E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, SC R. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la restituirea actualizată a sumei de 26,069.561 ROL, reprezentând preţ plătit pentru imobilul situat în Bucureşti, str. N.R., obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă a imobilului şi valoarea preţului actualizat plătit de ei pentru imobil, respectiv la plata tuturor cheltuielilor suportate în apărare în procesele purtate cu evingătorii, inclusiv cheltuielile de executare a hotărârilor.
Reclamanţii au susţinut că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 20 iunie 1997 încheiat cu SC R. SA, în calitate de mandatară a Municipiului Bucureşti, preţul locuinţei fiind de 26.069.561 ROL.
Prin acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 9459/2002 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, moştenitoarele fostului proprietar au solicitat constatarea nulităţii absolute a acestui contract, cerere ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 115 din 13 ianuarie 2003, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 7680 din 17 mai 2006, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, în Dosar nr. 32308/299/2005 s-a admis acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de aceleaşi reclamante, sentinţă rămasă irevocabilă prin respingerea recursului pârâţilor, conform deciziei nr. 251 R din 23 februarie 2007.
Pârâta SC R. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât a avut calitatea de mandatar al vânzătorului.
De asemenea, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat aceeaşi excepţie, a lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că nu a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997, ce a fost anulat. Mai mult, el nu ar putea fi obligat la plata daunelor interese, întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Economiei şi Finanţelor doar la restituirea preţului actualizat. În situaţia în care s-ar respinge această excepţie, pârâtul a solicitat chemarea în garanţie a SC R. SA, pentru restituirea comisionului încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997, în temeiul dispoziţiilor art. 41 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 6663/2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s~a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA şi a Ministerului Finanţelor Publice; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti şi s-a respins acţiunea formulată împotriva acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis acţiunea în contradictoriu cu SC R. SA şi Ministerul Finanţelor Publice şi au fost obligaţi aceştia la restituirea preţului actualizat în cuantum de 24954 RON şi a fost obligată pârâta SC R. SA la plata sumei de 688.693 RON reprezentând daune interese (diferenţa dintre valoarea actualizată a preţului plătit pentru apartament şi valoarea de circulaţie), a fost obligată pârâta SC R. SA şi la plata sumei de 13138,77 RON, cheltuieli de judecată efectuate, potrivit art. 3341 pct. 3 C. civ. Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare din 20 iunie 1997, reclamanţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. N.R., iar prin sentinţa civilă nr. 7680/2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, au fost obligaţi să le lase în deplină proprietate imobilul menţionat mai sus numitelor M.A.S. şi C.I.V.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a reţinut că primul nu a făcut dovada că a acţionat ca mandatar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar cel de~al doilea are calitate procesuală pasivă faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la restituirea preţului actualizat, s-a reţinut că această obligaţie îi revine atât Ministerului Finanţelor Publice cât şi SC R. SA.
Prin decizia civilă nr. 485A din 09 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice şi SC R. SA. A anulat sentinţa apelată, a constatat competenţa materială a Tribunalului Bucureşti de soluţionare a cauzei în primă instanţă şi a trimis dosarul în vederea repartizării aleatorii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii F.A. şi F.E. au investit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat, precum şi la piaţa diferenţei dintre valoarea imobilului situat în Bucureşti, str. N.R. şi preţul actualizat plătit de reclamanţi.
Prin raportul de expertiză construcţii efectuat de expertul A.V. s-a concluzionat că valoarea imobilului din litigiu este de 713.647 RON, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. "Tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei".
Tribunalul a mai constatat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ., întrucât nu au intervenit pe parcursul soluţionării cauzei modificări în privinţa valorii imobilului.
Prin decizia civilă nr. 1484 R din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.A. şi F.E.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin cererea introductivă reclamanţii nu au stabilit valoarea litigiului, decât cu aproximaţie, arătând că solicită obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat şi la plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat. În cursul judecării cauzei s-a efectuat un raport de expertiză care a stabilit că valoarea totală a imobilului la preţul de circulaţie este de 713.647 RON. Preţul de circulaţie este compus din preţul plătit iniţial la care se adaugă diferenţa până la valoarea de piaţă, aşa cum a fost stabilită de către expert.
Aşadar, nu este vorba despre mai multe capete de cerere sau diferite obiecte ale acţiunii, ci de un singur obiect care vizează restituirea preţului de circulaţie a imobilului în litigiu.
În consecinţă, în mod corect tribunalul a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., investindu-se în primă instanţă cu judecarea cererii în pretenţii întemeiată pe evicţiune, având o valoare de peste 500.000 RON.
Cererea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15 februarie 2011, sub nr. 11737/3/201L
Prin sentinţa civilă nr. 1905 din 02 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primar general, pentru capătul de cerere privind plata preţului de piaţă al imobilului şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive. S-a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat acesta la plata către reclamanţi a sumei de 713.647 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului apartament situat în Bucureşti, str. N.R. S-a admis cererea de chemare în garanţie a SC R. SA formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligată chemata în garanţie să restituie Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice comisionul de 1% din preţul de vânzare încasat la încheierea contractului de vânzare-cumparare din 20 iunie 1997. Totodată, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor suportate de reclamanţi cu evingătorii, A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 700 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în speţă se pune problema concursului între dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., ce reglementează evicţiunea şi prevederile speciale referitoare la răspunderea statului faţă de persoanele ce au cumpărat imobile m temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte au fost desfiinţate.
Astfel, s-a statuat asupra posibilităţii pentru reclamanţi de a uza numai de dispoziţiile legii speciale, iar nu de acelea ale dreptului comun.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC R. SA, instanţa a reţinut următoarele:
Una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă", în raport de litigiul dedus judecăţii.
Raportat la criticile concrete formulate, tribunalul a apreciat că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, în speţă SC R. SA, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
Prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s~a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desfiinţarea" lor ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că acel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielile necesare şi utile), este Ministerul Finanţelor Publice.
Prin urmare, faţă de cele de mai sus, s~a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primar general pentru capătul de cerere privind plata preţului de piaţă al imobilului şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru aceleaşi considerente s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA, vizând acelaşi petit, cu aceeaşi consecinţă.
În ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat că, într-adevăr, nu se poate pune semnul egalităţii între acesta şi Ministerul Finanţelor Publice, despre care vorbeşte Legea nr. 10/2001, dar, pentru că această neconcordanţă nu este una de substanţă, câtă vreme şi într-un caz şi în celălalt, restituirea sumelor se realizează din fondul Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca neîntemeiată.
Asupra fondului pretenţiilor reclamanţilor tribunalul a reţinut că aceştia sunt îndreptăţiţi la a beneficia de preţul de piaţă al imobilului, calculat potrivit standardelor internaţionale de evaluare, motiv pentru care s-a admis acţiunea lor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat acesta la plata sumei de 713.647 RON, preţ de piaţă, stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a SC R. SA., tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Solicitarea pârâtului de chemare în garanţie a SC R. SA este întemeiată deoarece, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente este de 1% din valoarea acestora. De asemenea, potrivit prevederilor art. 7 din H.G. nr. 20/1996 prin care au fost adoptate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente se încasează de către acestea, numai dacă s-a încheiat contractul de vânzare".
Procentul de 1% din preţul achitat de cumpărători a fost reţinut de către SC R. SA, în calitate de mandatar al statului, în temeiul dispoziţiilor legale anterioare, astfel că acesta trebuie să îl restituie.
Drept urmare, s-a admis cererea de chemare în garanţie, SC R. SA fiind obligată să restituie comisionul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, şi chemata în garanţie SC R. SA.
Prin decizia civilă nr. 269A din data de 25 septembrie 2013, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 419.643 RON, reprezentând preţ de piaţă al imobilului.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de recurenta chemată în garanţie SC R. SA.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, intimaţii-reclamanţi încheind contractul de vânzare-cumpărare pentru imobil, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dreptul lor asupra imobilului fiind desfiinţat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, situaţie în care au dreptul la restituirea preţului de piaţă.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză, valoarea de piaţă a apartamentului este de 419.643 RON, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar apel, sumă ce înglobează şi preţul actualizat al sumei de 2606,9561 RON achitat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost primită întrucât, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC R. SA, calitatea procesuală pasivă a acestei părţi este determinată de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text de lege care dispune obligarea la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de către Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte apelul formulat de SC R. SA, instanţa de apel a arătat că este nefondat, cu motivarea că procentul de 1% din preţul achitat de cumpărător a fost reţinut de către această parte în calitatea sa de mandatar al statului şi, în consecinţă, acest comision trebuie restituit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi chemata în garanţie SC R. SRL.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice menţinând în sarcina acestuia plata preţului de piaţă.
Sub acest aspect, pârâtul a arătat că instanţa nu a avut în vedere faptul că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R. SA este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă având în vedere că în acest moment nu exista o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997, încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R. SA.
În cauza de faţă nu a fost îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu a fost anulat irevocabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În mod greşit Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat în judecată în prezentul litigiu în numele Statului şi nu în nume propriu, astfel încât aceste instituţii nu pot fi confundate şl nu poate fi vreodată pus semnul egalităţii între ele.
În consecinţă, s-a susţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în aceasta cauză, iar hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
A subliniat faptul că pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, cumulativ, două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată consideră că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu pârâţii, contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
2. Prin motivele de recurs, chemata în garanţie SC R. SRL. a susţinut următoarele:
Comisionul de 1% din preţul vânzării a fost încasat pentru întocmirea documentaţiei tehnice şi stabilirea preţului, reprezentând în drept şi în fapt plata pentru efectuarea unor servicii strict tehnice- documentaţie cadastrală-suma respectivă neputând fi interpretată ca fiind un comision pentru intermedieri imobiliare. Destinaţia lucrărilor tehnice executate nu interesează din prisma prestatorului de servicii.
În mod greşit instanţa de apel a păstrat dispoziţiile instanţei de fond în ceea ce priveşte obligarea la restituirea comisionului de 1% din preţul de vânzare încasat la încheierea contractului de vânzare cumpărare, atâta vreme cât practica instanţelor care au soluţionat acelaşi tip de cereri, în cadrul cărora SC R. SRL a avut calitatea de pârât/chemat în garanţie, este constantă, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind achitarea acestui comision, având în vedere disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, şi din perspectiva dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:
Reclamanţi au învestit instanţa cu o acţiune prin care au solicitat restituirea actualizată a preţului achitat pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. N.R., cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi acordarea unor daune interese reprezentând diferenţa dintre valoarea actualizată a preţului plătit şi valoarea actuală de circulaţie, imobil pe care aceştia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 7680 din 17 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor formulată de către moştenitorii fostului proprietar al imobilului în discuţie, iar intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul. Titlul de proprietate al intimaţilor reclamanţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997 nu a fost anulat, iar acţiunea în revendicare a fost analizată comparând titlul fostului proprietar cât şi titlul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, considerându-se că titlul foştilor proprietari este mai bine caracterizat.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că restituirea preţului aciualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de dispoziţiile legale anterior redate, nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiului relativităţii efectelor contractului şi poziţiei de terţ a pârâtului, atâta timp cât legitimarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice a fost dată, aşa cum corect au reţinut şi instanţele fondului, de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituţii îi incumbă obligaţia de restituire a preţului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.
Se reţine aşadar, ca fiind corect soluţionată această problemă de drept de către instanţele fondului, în condiţiile în care susţinerea recurentului că este terţ faţă de contractul de vânzare - cumpărare, deşi reală, nu produce efectele juridice pe care pârâtul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului nu este un efect al contractului ci o obligaţie care decurge ope legis.
Astfel, în cauză nu se pune problema unei răspunderi contractuale, pentru a se invoca în opozabilitatea efectelor actului ci aceea a activării unei obligaţii legale, instituită în sarcina recurentului.
Aceste dispoziţii legale, prin care se instituie legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului, au un caracter special, derogatoriu de la dispoziţiile de drept comun pe care le invocă recurentul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Se constată totodată, caracterul pur formal al criticii potrivit căreia obligaţia de plata ar reveni, eventual, doar Ministerului Finanţelor Publice şi nu statului prin respectiva instituţie, atâta timp cât această din urmă autoritate a figurat în calitate de reprezentant al Statului Român, răspunderea în asemenea situaţii revenind Statului, în sens larg, iar bugetul din care se restituie sumele datorate cu titlu de preţ de piaţă sau preţ actualizat fiind la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1337 şi 1341 din vechiul C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv Municipiul Bucureşti ar trebui să răspundă pentru evicţiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor este dat de alte dispoziţii legale.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la constituirea fondului extrabugetar, conform art. 13 justifică adoptarea unei norme derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de foştii chiriaşi care nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Se reţine totodată că obligaţia instituita de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire - relativ la critica privind cheltuielile de judecată.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la neincidenţa în speţă a prevederilor Legii nr. 10/2001 pentru motivul că nu sunt întrunite condiţiile cerute art. 501.
Contrar susţinerii recurentului, în speţa este îndeplinită condiţia impusă de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de desfiinţare a contractului de vânzare - cumpărare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, dar nu în forma constatării nulităţii acestuia, ci în forma lipsirii de efecte juridice prin admiterea acţiunii în revendicare.
Împrejurarea că în cadrul acţiunii în revendicare s-a acordat preferabilitate titlului fostului proprietar a avut drept consecinţă lipsirea de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare, fiind evident deci că obligarea reclamanţilor din prezenta cauză de a lăsa fostului proprietar în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, obiect al contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, determină lipsirea de valoare juridică a actului de înstrăinare în sensul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situaţie care îi îndreptăţeşte pe aceştia la acordarea despăgubirilor în baza textului legal menţionat.
Potrivit art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 contractele de vânzare-cumpărare pot fi desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de chemata în garanţie SC R. SRL:
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente este de 1% din valoarea acestora.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 7 din H.G. nr. 20/1996 prin care au fost adoptate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente se încasează de către acestea, numai dacă s-a încheiat contractul de vânzare".
În cauză, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost încheiat contractului de vânzare-curnpărare cu plata în rate din 20 iunie 1997 între SC R. SA, în calitate de mandatară a Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, procentul de 1% din preţul achitat de cumpărători a fost reţinut de către SC R. SA, în calitate de mandatar al statului, în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate. Acest procent reprezintă remuneraţia cuvenită societăţii pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare cumpărare, respectiv preţul mandatului cu titlu oneros, acordat societăţii în temeiul legii.
Astfel, SC R. SA, a încasat comisionul în cadrului unui contract de prestări servicii, pentru operaţiunile de vânzare, (un mandat cu plată), ori câtă vreme acest contract nu a fost desfiinţat, iar aceasta a efectuat serviciul pentru care a fost mandatată, cererea de chemare în garanţie a acestei recurente este nejustificată.
Aşadar, în cauză, mandatul nu a fost revocat, iar obligaţiile asumate de SC R. SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite, prin încheierea contractului de vânzare-curnpărare.
Obligaţia restituirii comisionului de 1% nu este prevăzută de dispoziţiile incidente în cauză astfel că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că acesta trebuie restituit.
În aceste condiţii, prin raportare şi la prevederile art. 1547 C. civ., cererea de chemare în garanţie formulată de recurentul pârât nu este întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte, urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 269A din data de 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Va admite recursul declarat de chemata în garanţie SC R. SRL împotriva aceleiaşi decizii. Va modifica, în parte, decizia în sensul că va admite şi apelul declarat de chemata în garanţie. Va schimba, în parte, sentinţa în sensul că va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. va fi obligat recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1800 RON către fiecare intimată reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 269A din data de 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de chemata în garanţie SC R. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte decizia în sensul că se admite şi apelul declarat de acelaşi chemat în garanţie împotriva sentinţei nr. 1905 din data de 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă, în parte, sentinţa în sensul că se respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Obligă pe recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1800 RON pentru fiecare intimată reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1817/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1488/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
