ICCJ. Decizia nr. 1817/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1817/2014
Dosar nr. 200/1/2014
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 3583/2005 (număr unic 24216/3/2005), reclamanta M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, K.M.N., M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ş. şi M.I.Te.:
1) să se constate nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 91/2001, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a procesului-verbal din 26 septembrie 2001, emis de C.G.M.B-AFI, în baza cărora a fost restituit, în natură, imobilul situat în Bucureşti, str. R., pârâţilor M.I.Te., M.D.M.Ş., M.A.A. şi K.M.N.;
2) să se constate calitatea reclamantei de coproprietar al imobilului situat Bucureşti, str. R., compus din construcţii şi teren în suprafaţa de 840 m.p.;
3) să se stabilească cota legală din imobil care îi revine în calitate de moştenitor legal al defunctului M.M., respectiv cota de 1/6 din imobil;
4) să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în str. R., prin atribuire în natură, conform cotei din dreptul de proprietate care îi revine;
5) să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, la BNP Asociaţi G.E., S.S. şi D.T., încheiat între pârâtul K.M.N. şi SC U. SRL, prin care a fost înstrăinată şi cota parte - proprietatea reclamantei, din imobilul situat în str. R. şi
6) să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza dispoziţiei nr. 91/2001 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a procesului verbal din 26 septembrie 2001, emis de C.G.M.B-AFI, a fost restituit în natură pârâţilor M.I.Te., M.D., M.A.A. şi K.N.M., imobilul situat în Bucureşti str. R., compus din construcţie şi teren, în suprafaţa de 840 m.p., care s-a aflat în proprietatea fraţilor M.D.M.Ş., M.I.Te. şi M.M. şi care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Conform deciziei nr. 800A din 30 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta şi pârâtul K.M.N. sunt moştenitorii legali ai defunctului M.M., decedat în 1994, în calitate de descendenţi (fii rezultaţi din căsătorii diferite), în cote de 1/2 fiecare din succesiune; prin aceeaşi decizie a fost anulat certificatul de moştenitor nr. CC/1995.
Reclamanta a mai arătat că în termenul legal a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001, în baza Legii nr. 10/2001 (Dosar nr. 18539/2001 Primăria Municipiului Bucureşti), prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului sus-menţionat. Deşi are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, în calitate de coproprietar al imobilului, prin dispoziţia nr. 91/2001, emisă înainte de expirarea termenului legal de depunere a notificărilor, în baza certificatului de moştenitor nr. CC/1995 a cărui nulitate absolută a fost constatată printr-o hotărâre definitivă (decizia civilă nr. 800/A din 30 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă), existentă la data emiterii dispoziţiei, a fost exclusă de la restituirea imobilului, fiindu-i încălcat dreptul de proprietate asupra cotei de 1/6.
A susţinut reclamanta că existenţa sa, în calitate de fiică a defunctului M.M., a fost ascunsă cu rea-credinţă de pârâtul K.M.N., care a urmărit să îşi însuşească şi cota sa parte din dreptul de proprietate asupra imobilului.
Ulterior obţinerii dispoziţiei de restituire menţionate şi anulării în mod irevocabil a certificatului de moştenitor nr. CC/1995, deşi avea cunoştinţă că reclamanta a formulat notificare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. R., pârâtul K.M.N. a vândut întreaga cotă de 1/3 din imobil, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX/2002, sus-menţionat.
Susţinând că pârâtul K.M.N. a vândut mai mult decât deţinea în proprietate, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX din 28 februarie 2002, pentru cota parte de 1/6 din imobil.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 111 C. proc. civ., precum şi art. 480, 481 şi 728 C. civ.
La data de 07 noiembrie 2005, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat introducerea în cauză a succesorilor lui M.I.T., decedat în octombrie 2005, respectiv M.M.R., în calitate de fiică, şi M.H., în calitate de soţie supravieţuitoare.
La data de 09 ianuarie 2006, reclamanta M.I., a formulat o cerere precizatoare şi completatoare, prin care a completat al doilea şi al patrulea capăt de cerere, solicitând: să se constate că are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi de coproprietar al imobilului situat în Bucureşti str. R., compus din teren în suprafaţa de 840 m.p. şi construcţii, să se dispună ieşirea din indiviziune asupra acestui imobil şi, în consecinţă, să se dispună obligarea pârâţilor persoane fizice la plata sultei corespunzătoare cotei pe care o deţine în calitate de coproprietar sau atribuirea în natură către aceasta a cotei de 1/6, prin partajarea imobilului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2006, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia tardivităţii acţiunii, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi excepţia insuficientei timbrări, invocate de pârâtul K.M.N.
Prin sentinţa civilă nr. 471 din 30 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor K.M.N., M.M.R. şi M.M.R.E. pe capetele de cerere nr. 3 şi 5 privind partajul şi revendicarea şi a inadmisibilităţii capătului 3 din cerere privind partajul, ca neîntemeiate; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare; a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta M.I.; s-a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 91/2001 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în sensul că şi reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită la restituire şi deci de coproprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p. S-a constatat că beneficiarii dispoziţiei deţineau următoarele cote din imobil: M.D.M.Ş. şi M.A.A. - cota de 1/3 din imobil înstrăinată către SC U. & P. SRL, care a înstrăinat cota de 1/3 din construcţie către SC U. SA; M.M.R. şi M.M.R.E. - cota de 1/3 înstrăinată către SC U. SA; M.I. -cota de 1/6 şi K.M.N. - cota de 1/6; s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor asupra imobilului situat în Bucureşti, str. R. compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p., identificat conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii efectuat de expertul tehnic C.L. şi raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de expertul tehnic C.G. prin atribuirea în natură a imobilului către SC U. SA şi SC U. & P. SRL; a fost obligat pârâtul K.M.N. să plătească reclamantei suma de 1.236.453,8 RON, cu titlu de sultă, reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât; a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. XX din 28 februarie 2002, ca neîntemeiat; a fost respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, ca inadmisibil şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul K.M.N., iar prin decizia civilă nr. 416/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia nulităţii sentinţei, a fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza Tribunalului Bucureşti, spre rejudecare, reţinându-se că la termenul de judecată din data de 23 martie 2010, apelantul K.M.N. nu a fost legal citat, iar viciul de procedură nu a fost acoperit prin prezenţa personală a acestuia sau a avocatului acestuia.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 24216.01/3/2005, la data de 10 noiembrie 2010.
Pârâta SC. U. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâtului K.M.N.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că primul capăt de cerere este reprezentat de contestaţie în baza Legii nr. 10/2001; a solicitat anularea parţială a dispoziţiei nr. 91/2001, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire şi de coproprietar al imobilului sus-menţionat, precum şi să se dispună restituirea, în natură, a cotei de 1/6 din imobil.
Pe al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate că, în calitate de moştenitor legal al autorului M.M., îi revine cota de 1/6 din imobil şi să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului, fie prin atribuirea în natură a imobilului, fie prin obligarea pârâtului K.M.N. la sultă.
Pe capătul al treilea de cerere a solicitat ca imobilul să fie atribuit în natură pârâţilor K.M.N. şi SC U. SA, cu obligarea pârâtului K.M.N. la plata sultei corespunzătoare către reclamantă şi salvarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC U. SA sau desfiinţarea parţială pentru cota reclamantei de 1/6, cu efect retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/2002, în situaţia în care se îndeplineşte condiţia rezolutorie.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 decembrie 2011, tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (tardivitate) şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului K.M.N. ca neîntemeiate, cu motivarea arătată în cuprinsul acestei încheieri de şedinţă.
La termenul de judecată din 13 februarie 2012, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC U. SA şi a admis cererea pârâtului K.M.N. de administrare a probei cu expertiză specialitatea evaluare proprietate imobiliară, raportul de expertiză fiind întocmit de expertul D.P.
Pârâtul K.M.N. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtului I.B.C. însă, prin încheierea din 18 iunie 2012, tribunalul a respins această cerere, ca tardiv formulată, dispunând disjungerea acestuia şi formarea unui dosar distinct.
La acelaşi termen, tribunalul a respins cererea de refacere a raportului de expertiză formulată de pârâtul K.M.N.
La termenul din 17 septembrie 2012 I.B.C. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi cerere de intervenţie în interesul pârâtului K.M.N., solicitând respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 octombrie 2012, tribunalul a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de I.B.C. şi a admis, în principiu, cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de I.B.C., cu motivarea arătată în cuprinsul acestei încheieri de şedinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1928 din 19 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.I., astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 91/2001, emisă de Municipiul Bucureşti, în sensul că a constatat că şi reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi deci de coproprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţa de 840 m.p.
S-a constatat că beneficiarii dispoziţiei deţin următoarele cote din imobil: M.D.M.Ş. şi M.A.A. - cota de 1/3 din imobil înstrăinată către SC U. & P. SRL, care, la rândul ei, a înstrăinat cota de 1/3 din construcţie către SC U. SA; M.M.R. şi M.M.R.E. - cota de 1/3, înstrăinată către SC U. SA; M.I., cota de 1/6 şi K.M.N. - cota de 1/6.
A fost respinsă cererea de restituire în natură a cotei de 1/6 din imobil, ca neîntemeiată.
S-a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în Bucureşti, str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p., identificat conform raportului de expertiză tehnică construcţii efectuat de expert tehnic C.L. şi raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de expertul C.G., prin atribuirea, în natură, a imobilului către SC U. SA.
A fost obligat pârâtul K.M.N. să plătească reclamantei echivalentul în RON a sumei de 32.500 dolari SUA, reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, la B.N.P. Asociaţi G.E., S.S. şi D.T., ca neîntemeiat.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de SC U. SA, ca neîntemeiată.
De asemenea, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, formulată de intervenientul I.B.C., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. 91/2001 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numiţilor M.I.Te., M.A.A., M.D.M.Ş. şi K.M.N. a imobilului situat în Bucureşti, str. R. compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p.
Conform înscrisurilor din dosarul administrativ care a stat la baza emiterii acestei dispoziţii, imobilul sus-menţionat a aparţinut fraţilor M.D.M.Ş., M.I.T. şi M.M., în cote egale de 1/3, fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Cota de 1/3 aparţinând lui M.D.M.Ş. a fost restituită, prin dispoziţie, moştenitorilor acestuia, M.A.A. şi M.D.M.Ş., conform certificatului de moştenitor nr. ZZ/1994, iar cota de 1/3 a fost restituită lui M.I.T., decedat ulterior emiterii dispoziţiei, ale cărui moştenitoare sunt pârâtele M.M.R.E., M.M.R., conform certificatului de moştenitor nr. BB/2005.
Cealaltă cotă de 1/3, care a aparţinut lui M.M., a fost restituită lui K.M.N., reţinându-se calitatea acestuia de unic moştenitor, conform certificatului de moştenitor din 28 iunie 1995.
Reclamanta a contestat legalitatea dispoziţiei nr. 91/2001 în condiţiile în care şi ea era moştenitoarea defunctului M.M., alături de fratele său (K.M.N.), şi formulase notificarea din 14 noiembrie 2001, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Până la data soluţionării prezentei acţiuni, această notificarea nu a fost soluţionată de către pârâtul Municipiul Bucureşti.
În speţă s-a făcut dovada că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica, în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.
Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin decizia civilă nr. 800/A din 30 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a fost admis apelul declarat de apelanta M.I., în contradictoriu cu pârâtul K.M.N., împotriva sentinţei civile nr. 5551/2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, a fost admisă acţiunea şi a fost anulat certificatul de moştenitor din 28 iunie 1995, eliberat de notariatul de Stat sector 2 Bucureşti, a fost constatată deschisă succesiunea defunctului M.M., decedat în anul 1994, precum şi calitatea de moştenitori a numiţilor M.I. şi K.M.N., în calitate de fii ai defunctului, cu o cotă de 1/2 fiecare din masa succesorală.
Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 2702 din 5 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În consecinţă, având în vedere calitatea de moştenitoare a reclamantei M.I., de pe urma lui M.M., calitate constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi care produce efecte retroactive până la data deschiderii succesiunii, precum şi faptul că reclamanta a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001, emisă de BEJ S. şi N., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din str. R., Bucureşti în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (prelungit succesiv), tribunalul a apreciat că reclamanta avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea acestui imobil pentru cota deţinută de tatăl său, M.M., alături de fratele său K.M.N.
În consecinţă, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis, în parte, cererea şi a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 91/2001 emisă de Municipiul Bucureşti în sensul că s-a constatat că şi reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi deci, de coproprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p.
Tribunalul a constatat că după emiterea dispoziţiei de restituire, pârâtul K.M.N. a înstrăinat cota 1/3 deţinută conform dispoziţiei de restituire către SC U. SA, aşa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. XX din 28 februarie 2002, cu preţul de 65.000 dolari SUA.
În urma constatării nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei şi a concluziei că acest pârât deţinea doar cota de 1/6 din imobil, cealaltă cotă de 1/6 revenind surorii sale M.I., tribunalul a constatat că acest pârât a înstrăinat parţial bunul altuia.
Întrucât pârâtul K.M.N. a înstrăinat cota de 1/6 din imobil, care îi aparţinea reclamantei M.I., iar capete de cerere în prezenta acţiune sunt atât nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinată această cotă, cât şi cererea de partaj a bunului, tribunalul a apreciat că valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. XX din 28 februarie 2002 depinde de modul în care va fi soluţionată cererea de ieşire din indiviziune, contractul putând fi salvat în situaţia în care bunul cade în lotul copărtaşului care a înstrăinat mai mult decât îi revenea.
Cu referire la cererea de ieşire din indiviziune, având în vedere că, în prezent, întreaga construcţie în litigiu, precum şi terenul sunt deţinute de către SC U. SA, conform sentinţei civile nr. 2835/2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 14203/301/2006, rămasă irevocabilă, reţinând criteriul prioritar al cotei deţinute, reglementat de art. 6739 C. proc. civ., precum şi criteriul subsidiar al necesităţii salvgardării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, prin care pârâtul K.M.N. a înstrăinat către SC U. SA şi cota de 1/6 deţinută de reclamantă, tribunalul, în baza art. 728 C. civ., a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în Bucureşti, str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţa de 840 m.p., identificat conform raportului de expertiză construcţii efectuat de expert tehnic C.L. şi raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de expertul C.G., prin atribuirea în natură a imobilului către SC U. SA.
Urmare atribuirii imobilului, în proprietate, cumpărătoarei SC U. SA, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, însă, având în vedere faptul că pârâtul K.M.N. a fost cel care a înstrăinat şi cota de 1/6 din imobilul în litigiu ce aparţinea reclamantei, acesta a fost obligat să-i plătească reclamantei echivalentul în RON a sumei de 32.500 dolari SUA, reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA.
Tribunalul a avut în vedere valoarea la care pârâtul K.M.N. a înstrăinat bunul, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX/2002 şi nu valoarea de circulaţie stabilită prin raportul de expertiză efectuat în acest dosar de către expertul D.P., având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 6735 C. proc. civ., dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii.
Şi în speţa dedusă judecăţii, capetele de cerere privind constatarea calităţii de moştenitor şi ieşire din indiviziune sunt capete de cerere atipice, în sensul că acestea au fost formulate şi soluţionate ca atare, numai pentru a se putea soluţiona şi capătul de cerere principal care reprezintă o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 91/2001 şi împotriva refuzului Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, de a soluţiona notificarea.
Strict formal, Municipiul Bucureşti nu mai poate soluţiona notificarea deoarece prin dispoziţia nr. 91/2001 a dispus restituirea în natură a întregului imobil, astfel că în prezent bunul nu se mai află în proprietatea Municipiului Bucureşti iar dacă notificarea reclamantei s-ar soluţiona în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, ar însemna ca unitatea deţinătoare să restituie mai mult de 1/1 din imobil (adică întregul imobil în natură şi o cotă de 1/6 în echivalent).
Tribunalul a constatat că la data soluţionării cauzei bunul care a făcut obiectul dispoziţiei nr. 91/2001 şi, respectiv, al notificării formulate de către reclamantă există în patrimoniul unui terţ, străin de moştenirea defunctului M.M., respectiv SC U. SA.
Aşadar, strict juridic, ieşirea din indiviziune nu poate avea loc atâta timp cât imobilul nu este în proprietatea comoştenitorilor sau coindivizarilor defunctului M.M., pentru că nu se poate solicita ieşirea din indiviziune cu privire la un bun care se află în proprietatea unei terţe persoane, care l-a dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare neanulat de o instanţă judecătorească.
A apreciat tribunalul că în cuprinsul masei partajabile nu poate intra decât contravaloarea sumei obţinute ca preţ de către pârâtul K.M.N. din vânzarea bunului imobil, respectiv suma de 65.000 dolari SUA.
Reţinând că este incidentă ipoteza în care unul dintre comoştenitori a vândut integral bunul ce face obiectul moştenirii, dar înainte de a se constata nulitatea certificatului de moştenitor, tribunalul a apreciat că, în realitate, reclamanta are doar un drept de creanţă asupra cotei ce îi revine din preţul cu care s-a vândut imobilul şi nicidecum nu are un drept la sultă care să fie calculată în raport cu valoarea de circulaţie a imobilului în prezent.
Pe cale de consecinţă, solicitarea reclamantei de a se constata dreptul său la sultă calculată la valoarea de circulaţie a imobilului a fost apreciată neîntemeiată.
A mai arătat tribunalul că, dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, pârâtul K.M.N. ar trebui să achite o sumă exorbitantă de 988.803,33 RON, care ar reprezenta sulta corespunzătoare cotei de 1/6 din imobil, deşi acesta a vândut bunul cu doar 65.000 dolari SUA, la o dată la care era emisă dispoziţie în favoarea sa, neanulată şi necontestată; astfel, certificatul de moştenitor de pe urma defunctului M.M. a fost anulat prin hotărâre irevocabilă în decembrie 2002, în vreme ce actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în februarie 2002.
În raport de soluţiile date cererilor principale, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în garanţie formulată de SC U. SA şi cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M.I., pârâtul K.M.N. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 278 A din 03 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii - pârâţii K.M.N. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 1928 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi M.A.A., M.D.M.Ş., M.M.R. şi M.M.R.E., SC U. SA şi intimaţii-intervenienţi SC Compania de Construcţii U. & P. SRL, prin lichidator judiciar S. IPURL SRL şi I.B.C.
A admis apelul declarat de apelanta - reclamantă M.I. şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: l-a obligat pe pârâtul K.M.N., să plătească reclamantei suma de 224.564,66 euro (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi l-a obligat pe apelantul - intimat - pârât K.M.N., la plata către apelanta intimată-reclamantă M.I. a sumei de 8.850 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în apel.
Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reţinut că prin dispoziţia nr. 91/2001, emisă de Primăria municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea, în natură, în proprietatea numiţilor M.I.Te., M.A.A., M.D.M.Ş. şi K.M.N. a imobilului situat în Bucureşti, str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p.
La rândul ei, apelanta-reclamantă M.I. formulase, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, notificare pentru restituirea imobilului, înregistrată din 14 noiembrie 2011, care nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare.
Prin cererea dedusă judecăţii, apelanta-reclamantă a contestat legalitatea dispoziţiei nr. 91/2001, în condiţiile în care şi aceasta avea calitatea de persoană îndreptăţită, alături de fratele său, apelantul-pârât K.M.N., de pe urma autorului comun, M.M. şi formulase notificare potrivit Legii nr. 10/2001.
În dovedirea calităţii sale de persoană îndreptăţită, apelantul-pârât K.M.N. a depus la dosarul administrativ certificatul de moştenitor din 28 iunie 1995 eliberat de Notariatul de Stat sector 2, Bucureşti, în care se menţionează calitatea acestuia de unic moştenitor de pe urma defunctului M.M.
Apelanta-reclamantă M.I. a formulat, în anul 2000, cerere de anulare a certificatului de moştenitor menţionat, solicitând să se stabilească drepturile sale la succesiunea defunctului său tată, M.M.
Prin decizia civilă nr. 800A din 30 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2702 din 05 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă M.I. Împotriva sentinţei civile nr. 5551 din 14 mai 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea, a fost anulat certificatul de moştenitor din 28 iunie 1995 eliberat de Notariatul de Stat sector 2 Bucureşti, s-a constatat deschisă succesiunea defunctului M.M. (decedat în 1994) şi s-a constatat că moştenitori ai defunctului sunt M.I. şi K.M.N., în calitate de fii ai defunctului, cu câte o cotă de ½ fiecare din masa succesorală.
În motivarea acestei decizii, tribunalul a reținut că reclamanta a fost împiedicată să-şi manifeste dreptul de opţiune succesorală în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii din motive temeinice (în sensul că este plecată din România din anul 1979, iar pârâtul şi soţia tatălui său i-au ascuns cu rea-credinţă decesul), însă prin cererea de chemare în judecată depusă la 26 iunie 2000, s-a încadrat în termenul de 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea pentru a-şi manifesta dreptul de opţiune succesorală.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în cazul în care reclamanta nu ar fi fost repusă în termenul de opţiune succesorală pe cale judecătorească, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „succesibilii care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept, în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că „certificatul de moştenitor nr. CC/1994 a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 şi 75 din Legea nr. 36/1995, prin fraudarea legii şi a drepturilor apelantei reclamante”.
Cu referire la apelul declarat de pârâtul K.M.N., împotriva sentinţei şi a încheierii de şedinţă din data de 23 noiembrie 2011 (prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei/tardivităţii dreptului material la acţiune), s-au reţinut următoarele:
Apelantul-pârât a susţinut că, în privinţa respingerii excepţiei invocate, tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, întrucât acţiunea este una atipică, capătul de cerere privind anularea dispoziţiei fiind unul accesoriu capetelor de cerere privind constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, modalitatea de restituire şi soluţionarea pe fond a notificării, capete de cerere care nu sunt tardive sau prescrise, atâta timp cât notificarea nr. 344/2001, formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamanta M.I. nu a fost soluţionată de către pârât. Capătul de cerere privind anularea dispoziţiei reprezintă tocmai o modalitate concretă prin care reclamanta solicită soluţionarea pe fond a notificării şi o consecinţă a nesoluţionării acesteia, întrucât reclamanta se pretinde unul dintre comoştenitorii autorului pârâţilor.
Reclamanta a invocat nulitatea parţială a dispoziţiei, în considerarea faptului că şi aceasta trebuia menţionată în dispoziţie, astfel încât, capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nu poate fi prescris sau tardiv.
Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile din perspectiva cărora se impune verificarea formulării în termen legal a capătului de cerere privind anularea parţială a dispoziţiei nr. 91/2001 sunt cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu cele prevăzute de dreptul comun, respectiv Decretul nr. 167/1958.
În acest sens, Curtea de apel a reţinut că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În cauză, chiar dacă dispoziţia contestată priveşte soluţionarea notificării formulate de pârâţi, în calitate de persoane îndreptăţite la restituire, reclamanta M.I., la rândul ei, are aceeaşi calitate şi deşi a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificarea sa nu a fost soluţionată.
Prin urmare, reclamanta nu poate fi considerată propriu-zis un terţ faţă de dispoziţia contestată pentru ca cererea sa de anulare parţială a acestui act să fie analizată ca o acţiune de drept comun, ci, având calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, aceasta poate ataca dispoziţia emisă, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin admiterea cererii de restituire numai în favoarea celorlalţi moştenitori coproprietari, implicit a fost respinsă cererea de restituire formulată de reclamantă în baza legii speciale.
O asemenea calificare a acţiunii din perspectiva temeiului de drept aplicabil se impune în condiţiile în care notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluţionată, această interpretare fiind în spiritul legii şi în concordanţă cu interpretarea dată şi prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
A reţinut instanţa de apel că, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia emisă poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare, însă reclamantei nu i-a fost comunicată dispoziţia respectivă; prin urmare aceasta este în termen pentru a o contesta, excepţia tardivităţii formulării cererii, invocată de apelantul pârât, fiind respinsă în mod corect.
În ceea ce priveşte critica prin care apelantul-pârât a susţinut că hotărârea este pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că este nefondată, deoarece instanţa a reţinut că apelanta-reclamantă este îndreptăţită la plata unei sume de bani, sumă care se determină nu prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, astfel cum a solicitat reclamanta, ci la preţul primit de pârât la înstrăinarea imobilului.
Acest raţionament, care este explicat în motivarea hotărârii, a determinat soluţia de admitere în parte, iar dispozitivul sentinţei este în sensul arătat, prin urmare nu a fost încălcat principiul disponibilităţii şi nu există nicio contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Pentru considerentele expuse mai sus, în limitele criticilor formulate, în temeiul art. 295 alin. (1) şi art. 296 C. proc. civ., a fost găsit nefondat apelul declarat de apelantul-pârât K.M.N.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, instanţa de apel a constatat că acesta nu a fost motivat, soluţionarea căii de atac urmând a se face potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv pe baza celor invocate la prima instanţă; s-a constatat că, în primă instanţă, apelantul pârât nu a formulat întâmpinare pentru a putea fi analizate eventualele apărări formulate prin aceasta.
În raport cu susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, Curtea de apel a constatat că tribunalul a reţinut în mod corect că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a soluţionat notificarea formulată de reclamantă în vederea acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ceea ce face aplicabile în speţă dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007.
De asemenea, s-a reţinut în mod corect calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, având în vedere că prin decizia civilă nr. 800A din 30 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat cu efect retroactiv calitatea de moştenitor a reclamantei de pe urma autorului M.M., ceea ce a determinat, conform textului legal menţionat, constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei nr. 91/2001 emisă de Municipiul Bucureşti, în sensul că şi reclamanta are calitatea de coproprietar al imobilului.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a fost respins, ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta reclamantă M.I., s-a reţinut că aceasta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului sumei la care a fost obligat pârâtul K.M.N. în favoarea sa, susţinând că aceasta trebuia stabilită în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului, iar nu prin raportare la preţul cu care pârâtul a înstrăinat cota-parte din imobil (inclusiv cea deţinută de apelanta reclamantă).
Instanţa de apel a apreciat că acest apel este fondat, pentru următoarele considerente:
Aşa cum în mod corect a reţinut Tribunalul, anularea certificatului de moştenitor din 28 iunie 1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, produce efecte retroactive iar apelanta-reclamantă are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului alături de fratele său, apelantul-pârât K.M.N., în cote de 1/6 fiecare. În urma constatării nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei, având în vedere cota pe care acest pârât o deţinea, se desprinde concluzia că a fost înstrăinat parţial bunul altuia.
Întrucât înstrăinarea a privit un bun aflat în coproprietate, prima instanţă a aplicat în mod corect, în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, regulile proprii stării de indiviziune, reţinând că valabilitatea contractului depinde de soarta partajului, în sensul că, dacă bunul este atribuit la partaj copărtaşului înstrăinător, contractul rămâne valabil.
În opinia Curţii de apel o asemenea măsură de atribuire a imobilului este numai una formală, necesar a fi efectuată pentru rezolvarea raporturilor dintre coproprietari care decurg din starea de indiviziune, pentru că, în condiţiile în care bunul a fost înstrăinat, acesta rămâne în proprietatea cumpărătorului, al cărui drept se consolidează retroactiv.
Prima instanţă, reţinând că întregul imobil a fost înstrăinat către SC U. SA, a atribuit în natură bunul acesteia şi a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, soluţie care nu a fost atacată de părţi, intrând în puterea lucrului judecat.
O asemenea soluţie nu schimbă însă raporturile dintre coproprietari, care trebuie rezolvate potrivit regulilor stării de indiviziune.
Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6735 C. proc. civ., stabilind suma de bani datorată de pârâtul K.M.N. prin raportare la preţul cu care pârâtul a înstrăinat cota parte din imobil, cu titlu de drept de creanţă, iar nu în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului.
Astfel, ieşirea din indiviziune prin atribuirea bunului către unul dintre coproprietari presupune în mod necesar, conform art. 6735 alin. (2) teza finală şi art. 67310 teza finală C. proc. civ., stabilirea unei sulte în favoarea celuilalt coproprietar pentru egalizarea loturilor, în funcţie de valoarea bunului la data efectuării partajului, pentru a se asigura respectarea principiului egalităţii între părţi la partaj.
Faptul că actul de vânzare cumpărare nu a fost anulat este o consecinţă a atribuirii formale a imobilului în patrimoniul coproprietarului înstrăinător, dar nu poate produce efecte în ceea ce priveşte raporturile dintre coproprietari relativ la stabilirea sultei ca urmare a sistării stării de indiviziune care este o operaţiune distinctă, guvernată de reguli specifice.
Nu se poate considera că într-o asemenea situaţie coproprietarul căruia nu i-a fost atribuit bunul are doar un drept de creanţă constând în contravaloarea cotei sale raportat la preţul vânzării, având în vedere şi faptul că vânzarea-cumpărarea este guvernată de principiul libertăţii contractuale care se manifestă şi în stabilirea preţului lucrului vândut. Cum echivalenţa prestaţiilor este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea bunului vândut, dar şi la subiectivismul părţilor, este posibil ca părţile să determine un preţ, care, fără a fi derizoriu, poate fi inferior valorii bunului. Or, într-o asemenea situaţie coproprietarul care nu şi-a dat consimţământul la vânzare ar fi evident prejudiciat prin stabilirea unei sume de bani calculată în funcţie de cota ce i se cuvine din preţul vânzării. În egală măsură, coproprietarul nu ar putea fi nici favorizat în ipoteza vânzării la un preţ mai mare decât valoarea bunului, acesta fiind îndreptăţit la stabilirea unei sulte calculată raportat la valoarea de circulaţie a bunului la data efectuării partajului, potrivit regulilor sistării stării de indiviziune.
Curtea de apel a apreciat că în mod greşit a argumentat tribunalul soluţia de stabilire în favoarea apelantei-reclamante a unui drept de creanţă reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată de pârât pe motiv că la data vânzării dispoziţia nr. 91/2001 nu era anulată iar certificatul de moştenitor nu fusese anulat irevocabil, deoarece anularea acestor acte produce efecte retroactive, iar contractul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2002 s-a încheiat în timp ce pe rolul instanţei exista procesul iniţiat de apelanta-reclamantă privind anularea certificatului de moştenitor nr. CC/1994, ceea ce denotă faptul că apelantul-pârât, care a participat în proces, a fost de rea-credinţă procedând la înstrăinarea întregii cote de 1/3 din imobil, deşi întinderea dreptului său făcea obiectul unei contestaţii judiciare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă M.I., a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul K.M.N. să plătească reclamantei suma de 224.564,66 euro (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât, sumă calculată la valoarea de circulaţie a imobilului stabilită conform raportului de expertiză efectuat în primă instanţă de expert D.P.; au fost fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., intimatul-pârât K.M.N. a fost obligat la plata către apelanta-intimată-reclamantă M.I. a sumei de 8.850 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul K.M.N. şi intervenientul în interesul recurentului - pârât K.M.N., I.B.C.
Pârâtul K.M.N. a criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la soluţia dată excepţiei tardivităţii a susţinut că hotărârea este nelegală, instanţa de apel respingând în mod greşit criticile din apel care priveau acest aspect.
Astfel, prin capătul de cerere principal, care a fost precizat ca fiind “contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001”, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 91 din 14 septembrie 2001, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în procedura Legii nr. 10/2001; contestaţia împotriva acestei dispoziţii a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 05 august 2005.
În opinia recurentului-pârât, acţiunea este tardiv introdusă, atât în raport de normele speciale (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), cât şi faţă de normele general aplicabile (art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958).
Acesta a arătat că potrivit art. 26 (fost 24) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare prin care se respinge notificarea, poate fi contestată de persoana care se consideră îndreptăţită, în termen de 30 de zile de la data comunicării, termenul fiind unul de decădere.
Reclamanta M.I. are calitate de terţ faţă de dispoziţia contestată, astfel încât «comunicarea» echivalează cu data luării la cunoştinţă, respectiv cu data la care actul a devenit public prin publicarea pe site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti (data emiterii dispoziţiei), precum şi cu data înscrierii în cartea funciară. Or, faţă de data actului contestat şi faţă de data publicării acestuia, termenul de 30 de zile a fost depăşit.
În condiţiile normelor de drept comun, acţiunea este tardivă, deoarece deşi reclamanta a invocat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 91 din 14 septembrie 2001 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, aceasta nu a arătat care este motivul de nulitate absolută invocând, în fapt, o cauză de nulitate relativă (încălcarea unui drept succesoral).
Potrivit dispoziţiilor art. 3 coroborate cu cele ale art. 7 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea dispoziţiei nr. 91/2001, în litigiu, începe să curgă la data emiterii acestui act.
În opinia recurentului-pârât, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 14 septembrie 2004, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată în luna august a anului 2005, după împlinirea termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.
Recurentul - pârât a solicitat, ca urmare a admiterii recursului, în considerarea primului motiv de recurs, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca tardiv formulată.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 673 din acelaşi act normativ, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat recurentul-pârât că, pe cale de contestaţie formulată în condiţiile şi în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanta a solicitat: anularea parţială a dispoziţiei nr. 91/2001 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; să i se constate calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului şi de coproprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. R. şi să fie obligată Primăria Municipiului Bucureşti să restituie, în natură, cota de 1/6 din imobil către reclamantă.
În opinia recurentului, având în vedere că până la data de 14 srptembrie 2001, când a fost emisă dispoziţia nr. 91/2001, reclamanta nu formulase notificare, în mod corect primăria a restituit imobilul către persoanele îndreptăţite care au formulat notificare. Cum nulitatea unui act administrativ se raportează la momentul condiţiilor existente la data emiterii actului şi nicio dispoziţie legală nu a fost încălcată de entitatea emitentă, cererea de constatare a nulităţii dispoziţiei nu este întemeiată.
Prin cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat să se constate că îi revine cota de 1/6 din imobil în contradictoriu cu K.M.N., M.M.R., M.M.R.E., M.D.M.Ş., M.A.A. şi SC U. SA şi să se dispună ieşirea din indiviziune, prin atribuirea în natură sau prin obligarea pârâtului K.M.N. la sultă.
Prin cel de-al treilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu K.M.N. şi SC U. SA, reclamanta a solicitat ca imobilul să fie atribuit în natură către aceşti pârâţi, cu obligarea pârâtului K.M.N. la plata sultei către reclamantă şi salvarea contractului de vânzare cumpărare încheiat între K.M.N. şi SC U. SA sau desfiinţarea parţială pentru cota reclamantei de 1/6, cu efect retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/2002 încheiat între K.M.N. şi SC U. SA în situaţia în care se îndeplineşte condiţia rezolutorie. Cererea de constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare nr. XX/2002, a fost respinsă de prima instanţă, iar împotriva soluţiei nu s-a declarat apel.
A susţinut recurentul-pârât că cererea de ieşire din indiviziune formulată în contradictoriu cu el, de obligare la plata sultei, astfel cum a fost formulată, se impunea a fi respinsă, ca inadmisibilă, deoarece ieşirea din indiviziune şi obligarea la sultă pot fi cerute numai în contradictoriu cu părţile care au calitate de coindivizar al imobilului or, întregul imobil este în proprietatea SC U. SA.
Deşi instanţa a fost investită cu o cerere de ieşire din indiviziune, faţă de modul cum această cerere a fost formulată şi de autoritatea de lucru judecat a soluţiilor date unor capete de cerere, imobilul asupra căruia se solicită partajul nu se află în stare de indiviziune, astfel că nu se poate dispune ieşirea din indiviziune asupra unui imobil aflat în proprietatea exclusivă a unui terţ; pentru identitate de raţiune, nu pot fi aplicabile regulile partajului şi nu se poate dispune obligarea la sultă.
A susţinut, de asemenea, recurentul-pârât că astfel cum a fost motivată, hotărârea instanţei de apel soluţia are o natură hibridă şi contradictorie deoarece instanţa a admis că nu există stare de indiviziune, dar a aplicat dispoziţiile specifice ieşirii din indiviziune. În acest mod, instanţa de apel a soluţionat o acţiune în răspundere civilă delictuală, cu care nu a fost investită, motivând, în drept, soluţia pe normele care reglementează partajul, astfel că au fost încălcate dispoziţiilor art. 129 şi art. 673 C. proc. civ.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 167 şi 261 pct. 2 şi 5 C. proc. civ., deoarece a solicitat în faţa instanţei de apel administrarea de probe pe aspectul valorii cotei de 1/6 din imobil, probe concludente pentru ipoteza admiterii apelului declarat de reclamantă şi care sprijineau întâmpinarea la apel.
Instanţa de apel a respins probele considerându-le neconcludente, reţinând că instanţa de fond s-a raportat la preţul din actul de vânzare, dar, admiţând apelul reclamantei, a valorificat un raport de expertiză prin care s-a stabilit o valoare care, în opinia recurentului-pârât, nu corespunde realităţii, încălcându-i în acest fel dreptul la apărare cu privire la un aspect esenţial dedus judecăţii, respectiv valoarea cotei de 1/6 din dreptul de proprietate pretins de reclamantă.
A mai susţinut recurentul-pârât că raportul de expertiză realizat la judecata în primă instanţă nu putea fi omologat, deoarece nu reţine corect zona unde este situat imobilul, iar acesta nu este identificat în mod corect în ceea ce priveşte suprafaţa şi destinaţia.
Pe de altă parte, din probele existente la dosar rezultă că imobilul s-a aflat în stare de ruină, fiind refăcut din fondurile SC U. SA; în aceste condiţii, instanţa, aplicând regulile partajului, ar fi trebuit să ţină seama şi de dispoziţiile art. 6735 alin. (1) C. proc. civ. privind creanţele terţilor şi să dispună refacerea raportului de expertiză, stabilind care este valoarea cotei pretinse de reclamantă, prin raportare la bunul redobândit de pe urma autorului său, iar nu a unui bun grevat de creanţa SC U. SA, care l-a reconstruit.
În opinia recurentului-pârât, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu se poate raporta la valoarea din contractul de vânzare-cumpărare, cu motivarea că este posibil ca aceasta să nu reflecte valoarea de piaţă, având în vedere dovezile existente la dosar astfel că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
A mai arătat recurentul-pârât că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a ignorat complet apărările sale referitoare la greşita evaluare a imobilului, respectiv a cotei de 1/6 din imobil şi nu a arătat motivele pentru care i-a înlăturat apărările. Pentru aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru refacerea raportului de expertiză.
Recurentul-intervenient I.B.C. a solicitat, ca efect al admiterii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea, în parte, a deciziei recurate precum şi a sentinţei civile nr. 1928 din 19 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, pentru greşita aplicare a legii; în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea, în parte, a hotărârii recurate, pentru că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut; în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea, în parte, a deciziei recurate, deoarece se întemeiază pe motive contradictorii iar în subsidiar, casarea deciziei recurate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti, deoarece modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-intervenient a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţiile invocate de pârât, excepţii care vizează tardivitatea, respectiv prescripţia dreptului la acţiune deoarece prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei Primarului nr. 91 din 14 septembrie 2001, care este tardiv introdusă, prin raportare atât la normele speciale ale Legii nr. 10/2001, cât şi la normele general aplicabile prevăzute în Decretul nr. 167/1958.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a susţinut că, dacă instanţa va trece peste primul motiv de recurs şi va menţine hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti şi, implicit a primei instanţe, în sensul respingerii excepţiilor invocate, solicită să se constate că, prin hotărârea recurată, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
A arătat recurentul-intervenient că, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta M.I. a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 91/2001, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa instanţei de fond, menţinută prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei M.I., constatându-se nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 91/2001, pentru considerentul că şi reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii. Pentru a adopta această soluţie, ambele instanţe au invocat considerentele deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, în sensul că absenţa soluţionării notificării formulată de reclamantă echivalează cu refuzul nejustificat de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, refuz care trebuie cenzurat de către instanţă. Însă, reclamanta, nu a solicitat în petitul cererii sale cenzurarea acestui refuz nejustificat, ci, a contestat decizia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti. Prin urmare, în opinia recurentului-intervenient, instanţa a dat altceva decât s-a cerut.
Prin al treilea motiv de recurs, recurentul-intervenient a arătat că hotărârea se întemeiază pe motive contradictorii, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de ieşire din indiviziune şi de obligare a apelantului-pârât K.M.N. la sultă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că instanţa de apel a reţinut că, la data soluţionării prezentei cauze, întregul bun imobil care face obiectul cererii de partaj şi, respectiv, al dispoziţiei nr. 91/2001 şi al notificării formulate de către reclamantă, nu mai există în patrimoniul autorului reclamantei sau al pârâtului K.M.N., după cum nu există nici în patrimoniul reclamantei, fiind în proprietatea unui terţ, străin de moştenirea defunctului M.M., şi anume SC U. SA.
Aşadar, strict, juridic, ieşirea din indiviziune nu poate avea loc atâta, timp cât imobilul nu este în proprietatea comoştenitorilor sau coindivizarilor defunctului M.M., pentru că nimeni nu poate solicita ieşirea din indiviziune cu privire la un bun care se află în proprietatea unei terţe persoane, fiind dobândit printr-un act de vânzare care nu a fost anulat de o instanţă judecătorească.
În opinia recurentului-intervenient, dacă instanţa de apel ar fi respectat limitele învestirii sub aspectul pretenţiilor deduse judecăţii, constatând că apelanta-reclamantă nu a declarat apel împotriva soluţiei prin care a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între K.M.N. şi U. SA, şi văzând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., ar fi trebuit să respingă, ca inadmisibilă, cererea prin care s-a solicitat ieşirea din indiviziune şi obligarea apelantului-pârât la sultă.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (3) teza a treia C. proc. civ., şi casarea hotărârii pronunţate, fiind necesară administrarea de probe noi.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul-intervenient a arătat că “sulta” pe care reclamanta o pretinde de la pârât, în cuantum de 224.564 euro, nu a existat în patrimoniul pârâtului, astfel că acesta nu poate fi obligat la plata sumei menționate.
Pe de altă parte, nu poate fi omologat raportul de expertiză realizat în fond după casare, pentru motivele pe care şi recurentul-pârât K.M.N. le-a învederat (respectiv zona situării imobilului, determinarea valorii de piaţă, existenţa creanţei terţului care a reconstruit imobilul).
A susţinut, de asemenea, recurentul-intervenient că instanţa de apel a respins nemotivat cererea de administrare a probei cu înscrisuri solicitată de apelantul - pârât, nu a dispus refacerea raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond şi a ignorat apărările apelantului-intimat-pârât.
Cu referire la interesul apelantului-pârât K.M.N. de a susţine casarea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele art. 312 alin. (3). C. proc. civ., recurentul-intervenient a arătat că imobilul din Bucureşti, str. R. a fost preluat, în baza Decretului nr. 92/1950, de la M.I.Te., M.M. şi M.D.
Recurentul-intervenient a făcut o prezentare a demersurilor judiciare ale moştenitorilor foştilor proprietari, exprimându-şi opinia cu privire la atitudinea subiectivă a unora dintre aceştia (în special a intimatei-reclamante), care exced criticilor de recurs; a arătat că a preluat prin cesiune câteva procente din drepturile succesorale ale unora dintre moştenitorii familiei M. şi că, în urma unor îndelungate diligenţe, şi în ciuda neînţelegerilor care existau între membrii acesteia, a reuşit să convoace întreaga familie pentru a ajunge la un punct de vedere unitar.
În acest sens, între moştenitorii lui M.D.M.Ş. şi succesorii acestora în drepturi, s-a încheiat o tranzacţie autentificată din 22 iunie 2011, la BNP S. din Bucureşti, prin care părţile s-au înţeles cu privire la împărţirea drepturilor constând în măsuri reparatorii prin echivalent pentru fosta Fabrică M., preluată abuziv de către stat; această tranzacţie a fost urmată de mai multe acte adiţionale, prin care părţile şi-au făcut concesii reciproce.
Prin această tranzacţie s-a urmărit recunoaşterea calităţii de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii şi moştenitorilor care nu au formulat notificări în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, cu scopul redobândirii în patrimoniu a imobilelor deţinute de autorii acestora în mod special a fabricii; în această situaţie s-a aflat şi intimata-reclamantă M.I., căreia, prin tranzacţie, K.M.N. i-a recunoscut îndreptăţirea la drepturile ce vor fi dobândite asupra “Fabricii M.”, pentru care M.I. nu formulase notificare valabilă.
Recurentul - intervenient I.B.C. a mai arătat că în temeiul actului adiţional nr. 1 la tranzacţia amintită, act autentificat din 22 iunie 2011, s-a obligat să se subroge pârâtului K.M.N. şi să achite în numele acestuia obligaţia ce i-ar fi revenit prin hotărârea judecătorească din Dosarul nr. 24216.01/03/2005.
Deşi intimata-reclamantă M.I. a declarat anterior, în scris, faptul că pretinde de la fratele său 1/2 din preţul obţinut pentru imobilul din str. R., respectiv 28.500 dolari SUA, (recunoscând şi drepturile soţiei supravieţuitoare a tatălui său), după ce a obţinut prin act autentic recunoaşterea unor drepturi asupra unui bun valoros, respectiv Fabrica M. (evaluată prin decizia AVAS la 53.000.000 RON), în privinţa căruia intimata-reclamantă nu formulase o notificare valabilă, acesta şi-a schimbat poziţia exprimată şi solicită peste 200.000 euro pentru cotă de 1/6 din imobilul situat în Bucureşti, Strada R.
Intimata SC U. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat menţinerea deciziei nr. 278A din 03 octombrie 2013, a Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la contractul nr. XX din 28 februarie 2002, încheiat între SC U. SA şi pârâtul K.M.N., având ca obiect vânzarea cumpărarea cotei de 1/3 din imobilul situat în Bucureşti, str. R.
Intimata - pârâtă SC U. SA a arătat că a devenit proprietara întregului imobil situat în str. R. Bucureşti prin cumpărarea tuturor cotelor de la moştenitorii familiei M., cumpărând cu bună-credinţă, de la K.M.K. (moştenitorul lui M.M.), cota parte de 1/3 din imobilul compus din teren şi construcţie, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002.
SC U. SA a cumpărat o altă cotă parte de 1/3 din imobilul edificat pe terenul situat în Bucureşti, str. R., de la SC Compania de Construcţii U. & P. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2005, urmând ca ulterior aceasta să îndeplinească şi formalităţile privind vânzarea cumpărarea a 1/3 din teren. SC Compania de Construcţii U. & P. SRL, a cumpărat la rândul ei, cota de 1/3 (teren şi clădire) de la fraţii M.D.M.Ş. şi M.A.A., moştenitorii lui M.D.M.Ş., prin contractul din 24 iulie 2002.
Prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 5034 R din 18 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 14203/301/2006, s-a atribuit către SC U. SA, pe care a obligat-o la sultă, cota de 1/3 din teren, care a aparţinut SC Compania de Construcţii U. & P. SRL.
Prin contractul de vânzare cumpărare din 28 februarie 2008, SC U. SA a cumpărat cota de 1/3 din imobil (teren şi clădire) de la M.M.R.E. şi M.M.R., moştenitoarele lui M.I.Te.
Recurentul-pârât K.M.N. a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că a declarat că este unic moştenitor prezentând certificatul de moştenitor din 14 noiembrie 2001.
Intimata-pârâtă a mai arătat că solicită să se aibă în vedere că a formulat cerere de chemare în garanţie a recurentului-pârât K.M.N. şi că acesta a făcut afirmaţii inexacte cu privire la raportul de expertiză.
De asemenea, intimata-reclamantă, M.I., a formulat întâmpinare împotriva celor două recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât K.N.M., intimata-reclamantă a arătat că primul motiv de recurs este nefondat deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, iar nu cele prevăzute de dreptul comun, reprezentat de Decretul nr. 167/1958.
Cu referire la al doilea motiv de recurs, prin care s-a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susţinut că nu este fondată, recurentul-intimat nearătând, în concret, în ce constă încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât, conform căreia hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 673 C. proc. civ., intimata-reclamantă a învederat că este formulată omisso medio, sentinţa nefiind criticată sub aspectul modului de soluţionare a cererii de ieşire din indiviziune.
A arătat, de asemenea, intimata-reclamantă că hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în Bucureşti str. R., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 840 m.p. identificaţi conform raportului de expertiză tehnică construcţii efectuat de expert tehnic C.L. şi raportului de expertiză tehnică topografică efectuat de expert C.G. prin atribuirea în natură a imobilului către SC U. SA, nu a fost atacată cu apel de niciunul dintre apelanţi, astfel că a devenit definitivă şi irevocabilă.
În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, intimata-reclamanta a susţinut că nu este fondat, întrucât recurentul-pârât K.N.M. nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică imobiliară administrat la judecata în primă instanţă, neformulând critici nici în apel, sub acest aspect. Pe de altă parte, aceste critici nu vizează motive de nelegalitate a hotărârii conform dispoziţiilor legale aplicabile în materia recursului iar instanţa de apel a respins, în mod corect, cererea apelantului-pârât K.M.N. de efectuare a unei noi expertize tehnice imobiliare în cauză, prin raportatare la motivele de apel formulate de acesta.
În subsidiar, intimata-reclamantă a susţinut că acest motiv de recurs este nefondat, deoarece recurentul-pârât nu a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă prin care instanţa de apel a dispus, motivat, respingerea probelor solicitate de acesta.
Cu referire la recursul formulat de recurentul-intervenient I.B.C., intimata-reclamantă a arătat că este inadmisibil şi, în consecinţă, a solicitat respingerea acestuia.
A susţinut intimata-reclamantă că în temeiul art. 49 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul I.B.C. în interesul pârâtului K.M.N., acesta dobândind calitatea de parte în proces; în calitate de intervenient în interesul uneia dintre părţi, el sprijină doar apărarea acesteia.
A arătat intimata că, în măsura în care intervenientul I.B.C. ar fi fost nemulţumit de soluţia primei instanţe în ceea ce-l priveşte pe pârâtul K.M.N. (în interesul căruia a intervenit), avea dreptul să formuleze apel.
Însă, aşa cum rezultă din dosar, intervenientul I.B.C. nu a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1928 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel nu pot fi atacate cu recurs. Recursul nu poate fi exercitat omisso medio, trecând peste apel, întrucât doar în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie.
Având în vedere că intervenientul I.B.C. nu a declarat apel, acesta nu are deschisă calea de atac a recursului; în consecinţă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de intervenient, ca inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-reclamantă cu referire la recursul declarat de recurentul-intervenient I.B.C., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia supusă controlului judiciar a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, fiind schimbată, în parte, sentința în sensul că a fost obligat pârâtul K.M.N. să plătească reclamantei suma de 224.564,66 euro (în echivalent în RON la data plății), reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată de acest pârât către SC U. SA; de asemenea, apelantul-pârât K.M.N. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamantă M.I., în apel.
Așa cum a arătat intimata-reclamantă, intervenientul I.B.C., care a devenit parte la judecata în fond, nu a declarat apel împotriva hotărârii de primă instanță. În consecință, el nu poate formula, omisso medio, direct în recurs critici cu privire la aspecte care nu au format obiectul controlului judiciar în apel, având în vedere principiul ierarhiei căilor de atac, consacrat de dispozițiile art. 299 alin. (1) şi 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Cu toate acestea, partea care nu a exercitat apel, poate declara recurs împotriva hotărârii instanței de apel, dacă prin aceasta i-a fost creată o situație mai grea decât cea din hotărârea primei instanțe, ceea ce presupune că apelul părții adverse a fost admis.
Însă, într-o asemenea ipoteză, criticile de recurs nu pot viza decât interpretarea și aplicarea legii cu referire la schimbările aduse sentinței de către instanța de apel.
În cazul particular dedus judecății, se constată că intervenientul I.B.C., care a intervenit în proces în interesul pârâtului K.M.N. la judecata în primă instanță, a formulat în recurs atât critici prin care pune în discuție soluționarea de către tribunal a excepțiilor de tardivitate, respectiv prescripție a dreptului material la acțiune și determinarea limitelor învestirii de către prima instanță, cât și critici care privesc strict decizia instanței de apel (respectiv existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia și nerespectarea dispozițiilor procedurale privitoare la probe, în faza procesuală a apelului).
Prin raportare la principiul ierarhiei căilor de atac, Înalta Curte reține că sunt formulate omisso medio, astfel că nu pot fi examinate, primele două motive de recurs prin care recurentul-intervenient a arătat, în esență, că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţiile invocate de pârât, excepţii care vizează tardivitatea, respectiv prescripţia dreptului la acţiune, respectiv că instanţa a dat altceva decât s-a cerut, având în vedere că reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată, precizată, cenzurarea refuzului nejustificat de acordare a măsurilor reparatorii, ci a contestat decizia emisă în folosul celorlalți coproprietari.
Urmează a fi însă examinate celelalte două motive de recurs formulate de recurentul-intervenient.
Având în vedere că în soluționarea excepției invocate instanța trebuie să se raporteze la ansamblul criticilor formulate, dar și interesul pe care părțile trebuie să îl justifice pentru punerea în mișcare a acțiunii civile prin declararea căii de atac, Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul-intervenient I.B.C. nu este fondată, astfel că va fi respinsă.
Cu referire la recursul declarat de recurentul-pârât K.M.N., Înalta Curte reține următoarele:
Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat.
Astfel, recurentul-pârât a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a respins criticile prin care a susținut atât tardivitarea formulării capătului de cerere principal, cât și prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 91 din 14 septembrie 2001, emisă de Primarul General al Municipiului București, precizată ulterior drept contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Sub un prim aspect Înalta Curte constată că, așa cum în mod judicios a reținut instanța de apel, ceea se pune în discuție este respectarea termenului de formulare a cererii, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așadar excepția de tardivitate, iar nu prescripția dreptului material la acțiune prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Cu referire la interpretarea și aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea persoanei care se consideră îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în sensul acestui act normativ, de a ataca decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, într-un termen de 30 de zile, care curge de la data comunicării.
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, a fost formulată de intimată-reclamantă M.I., în calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului din str. R. (în limita cotei-părți de 1/6 din dreptul de proprietate), a cărei notificare formulată în termenul şi condiţiile impuse de lege, nu a fost soluţionată, imobilul sus-menționat fiind restituit integral în procedura administrativă, prin dispoziţia nr. 91 din 14 septembrie 2001 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, celorlalţi coproprietari, înainte de expirarea termenului de depunere a notificărilor.
Or, în condițiile în care dispoziția contestată nu a fost comunicată intimatei-reclamante, care nu este un terț, ci o persoană care se consideră îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, termenul pentru formularea contestației, care este un termen de decădere, nu a început să curgă la o dată anterioară formulării cererii de chemare în judecată.
În plus, notificarea formulată de intimata-reclamantă nici nu mai poate fi soluţionată de entitatea învestită conform legii întrucât imobilul a fost restituit integral prin dispoziţia nr. 91/2001, această situaţie echivalând implicit cu respingerea cererii reclamantei de acordare de măsuri reparatorii pentru cota sa parte din dreptul de proprietate.
În consecință, instanţa de apel a reținut în mod corect că sunt nefondate criticile privitoare la soluția dată de prima instanță excepției tardivității, față de dispozițiile legale menționate neavând nicio relevanță data la care actul a fost publicat pe site-ul municipalității ori la care au fost făcute mențiunile în evidențele de publicitate imobiliară.
Față de calificarea excepției în discuție și de legea aplicabilă, nu se impune examinarea criticilor care vizează prescripția dreptului material la acțiune în condițiile dreptului comun.
Și cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat.
Înalta Curte reține că, prin acest motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 673 C. proc. civ., în sensul că s-a pronunțat asupra unei acțiuni în răspundere civilă delictuală care nu făcea obiectul învestirii instanței, însă a argumentat soluția prin normele din materia partajului.
Sub aspectul dispozițiilor legale pretins încălcate, se constată că dispozițiile art. 673 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, procedura împărțelii judiciare fiind reglementată de art. 6731- 67314 C. proc. civ.
Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt vădit nefondate, recurentul-pârât încercând să acrediteze ideea că instanța de apel nu a ținut seama de limitele învestirii, în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată, prin raportare la situația de fapt reținută de instanțele de fond, că intimata-reclamantă, în calitate de descendent al unuia dintre coproprietarii imobilului situat în București, str. R., a formulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 notificarea din 14 noiembrie 2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii.
Notificarea sa nu a fost soluționată și nici nu mai poate fi soluționată în procedură administrativă deoarece, înainte de expirarea termenului legal pentru depunerea notificărilor, Municipiul București a restituit în natură imobilul celorlalți coproprietari.
Trebuie menționat că intimata-reclamantă a cules, împreună cu recurentul-pârât, conform deciziei civile nr. 800A din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și de contencios administrativ (devenită irevocabilă), cota de 1/3 din imobil care se cuvenea autorului lor comun - M.M., în vreme ce restul de 2/3 din dreptul de proprietate a revenit moștenitorilor celorlalți doi coproprietari: M.D.M.Ş. și M.I.Te.
Se constată că bunul imobil ce a făcut obiectul notificării s-a aflat, la momentul preluării de către stat în proprietate comună, fiecare dintre coproprietari având câte o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate.
La rândul lor, intimata-reclamantă și recurentul-pârât dețin împreună, în coproprietate, cota de 1/3, ce a aparținut autorului lor comun.
Înstrăinarea de către recurentul-pârât a întregii cote de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului către un terț, are semnificația efectuării unui act de dispoziție (juridică) cu nerespectarea regulii unanimității.
În reglementarea C. civ. de la 1864, această vânzare se consideră încheiată sub condiția rezolutorie ca, la partaj, bunul să nu cadă în lotul copărtașului care nu a participat la înstrăinare.
Deși în cauză nu se pune probleme înstrăinării de către recurentul-pârât a întregului bun în materialitatea sa, celelealte cote-părți fiind înstrăinate de coproprietarii care le dețineau în mod legal, regulile sunt aceleași, respectiv se procedează la efectuarea partajului între coproprietari, actul de înstrăinare făcut cu nerespectarea regulii unanimității fiind păstrat numai în situația în care în urma împărțelii judiciare bunul este atribuit chiar celui care l-a înstrăinat.
În cauză se constată că, distinct de problema înstrăinării de către celălalt coproprietar a cotei-părți de 1/3 din dreptul de proprietate, intimata-reclamantă a suferit o vătămare și din perspectiva modului de soluționare a cererilor de acordare de măsuri reparatorii formulate de către coproprietari în sensul că notificarea sa, deși a fost depusă în termenul legal, nu mai poate fi soluționată de unitatea deținătoare care a restituit întregul imobil, anterior expirării termenului de depunere a notificărilor, celorlalți coproprietari.
Așadar, aceasta a formulat o cerere de recunoaștere a calității sale de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii și de anulare, în parte, a dispoziției nr. 91/2001, cerere care se circumscrie dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a reținut în mod corect că, între coproprietari se aplică regulile proprii stării de indiviziune, ceea ce presupune sistarea stării de proprietate, într-una din formele reglementate de C. proc. civ.
Conform dispozițiilor art. 67310 C. proc. civ., coproprietarul căruia nu i se atribuie bunul în natură va primi o sumă de bani care tradițional poartă denumirea de sultă.
Recurentul-pârât a susținut că ieșirea din indiviziune nu a avut loc în contradictoriu și cu el, astfel că nu poate fi obligat la sultă.
Este real că bunul nu a fost atribuit formal pârâtului K.M.N. ci direct intimatei SC U. SA, măsură care nu a fost contestată de niciuna dintre părți, astfel că a intrat în puterea de lucru judecat. Această intimată a participat la partaj nu în calitatea de cumpărător al cotei de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la recurentul-pârât, ci în calitate de coproprietar al cotei de 2/3 dobândită de la moștenitorii celorlalți doi coproprietari ai imobilului.
Însă respingerea cererii de constatare a nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare cumpărare autentificat sub nr. XX/2002, este tocmai consecința neîndeplinirii condiției rezolutorii, aceea ca bunul să nu cadă la partaj în lotul intimatei-reclamante.
În raportul dintre intimata-reclamantă și recurentul-pârât, privitor la cota pe care au dobândit-o în indiviziune, menținerea contractului de vânzare a cotei de 1/3 de către recurentul-pârât este consecința atribuirii fictive a bunului către acesta.
Nu este fondată susținerea conform căreia instanța ar fi examinat acțiunea din perspectiva răspunderii civile delictuale. Această instituție a fost utilizată în jurisprudența C. civ. de la 1864, pentru a justifica amendarea regulii unanimității, însă, în speță, obligația recurentului-pârât la plata contravalorii cotei-părți din dreptul de proprietate, care revenea intimatei-reclamante, nu s-a dispus în temeiul răspunderii civile delictuale ci cu titlu de sultă prin aplicarea regulilor care guvernează partajul, ca modalitate de sistare a dreptului de proprietate comună.
Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, care a fost întemeiat de recurentul-pârât pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Recurentul a invocat încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil arătând că cererea sa de administrare de probe în faza procesuală a apelului a fost respinsă în mod neprocedural, precum și faptul că în decizia recurată nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale.
Acest motiv de recurs, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este fondat.
Astfel, cu prilejul judecății în fond, la data de 13 februarie 2012, pârâtul K.M.N. a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză având ca obiectiv stabilirea “valorii de circulație a imobilului la momentul actual”.
Tribunalul a încuviințat cererea, arătând că “valoarea masei partajabile trebuie stabilită în funcție de valoarea reală de circulație a bunurilor, la data pronunțării hotărârii”.
Conform raportului de expertiză judiciară întocmit de expertul D.P., care a fost valorificat de instanța de apel, s-a determinat o valoare a imobilului de 5.932.820 RON, echivalentul sumei de 1.347.388 euro.
Pârâtul K.M.N. a formulat obiecțiuni la acest raport solicitând și refacerea lui.
La data de 18 iunie 2012, tribunalul a calificat această cerere ca una de refacere a expertizei și a respins-o.
Având în vedere că tribunalul l-a obligat pe pârâtul K.M.N. la plata contravalorii cotei de 1/6 prin raportare la valoarea din contract, nu la valoarea de circulație a bunului, acesta nu a justificat interesul de a critica în apel modul de administare a probei cu o expertiză căreia prima instanță nu i-a dat nicio eficiență.
Cu toate acestea, în combaterea criticilor formulate de apelanta-reclamantă, apelantul-pârât K.M.N. a solicitat administrarea de probe în ceea ce privește valoarea bunului și starea acestuia.
În ședința publică de la 19 septembrie 2013, Curtea de apel a respins probele solicitate de acest apelant-pârât, apreciind că nu sunt pertinente și utile; ulterior a admis apelul declarat de reclamantă, valorificând un raport de expertiză cu încălcarea dreptului la apărare al apelantului - pârât.
Înalta Curte menționează că este corect raționamentul instanței de apel conform căruia sulta cuvenită reclamantei trebuie calculată în raport de valoarea de circulație a bunului la data efectuării partajului însă, ținând seama de starea în care bunul se afla la data înstrăinării.
Prin respingerea cererii de administrare a probelor solicitate în apel instanța de apel a nesocotit dreptul apelantului-pârât la apărare, pricinuindu-i părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei, în vederea administrării de probe pentru determinarea valorii de circulație a imobilului în litigiu.
Înalta Curte subliniază că, distinct de proba cu expertiză judiciară evaluatorie, instanța de apel va administra probe în vedere stabilirii stării imobilului situat în București, str. R., la momentul înstrăinării de către pârâtul K.M.N. a cotei-părți de 1/6 din dreptul de proprietate asupra acestuia.
De asemenea, față de susținerile conform cărora imobilul ar fi fost grevat de o creanță a SC U. SA, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora: “Imobilele preluate în mod abuziv, (...), se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.
Cu referire la criticile formulate de recurentul-intervenient prin al treilea și al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte reține că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurentul-intervenient susține că nu este admisibilă obligarea recurentului-pârât la sultă și că decizia recurată conține considerente contradictorii.
În mod similar și recurentul-pârât a susținut că ieșirea din indiviziune nu s-a dispus în contradictoriu cu el.
Pentru argumentele expuse cu prilejul examinării celui de-al doilea motiv de recurs al recurentului-pârât, care sunt pe deplin aplicabile, Înalta Curte reține că nu există nicio contradicție între considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, aplicarea regulilor specifice partajului între coproprietari fiind soluția aplicabilă situațiilor în care unul dintre coproprietari săvârșește acte de dispoziție cu privire la bunul aflat în coproprietate.
Al patrulea motiv din recursul recurentului-intervenient reiterează critici pe care și recurentul-pârât le-a dedus judecății. Prin urmare, nu se impune examinarea separată a acestui motiv de recurs care este fondat, pentru considerentele deja expuse cu prilejul analizei celui de-al treilea motiv din recursul recurentului-pârât.
Pentru aceste considerente, recursurile declarate de recurentul - pârât și de recurentul-intervenient sunt fondate astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., vor fi admise, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul-intervenient I.B.C. împotriva deciziei nr. 278A din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocată de intimata-reclamantă.
Admite recursurile declarate de recurentul-pârât K.M.N. şi de recurentul-intervenient I.B.C. împotriva deciziei nr. 278A din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3503/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1487/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
