ICCJ. Decizia nr. 1740/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1740/2014
Dosar nr. 9371/138/2012
Şedinţa publică din 4 iunie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresata Tribunalului Constanţa la data de 10 august 2012 şi înregistrată sub nr, 9371/118/2012, precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamanta Z.R.M.E., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Constanţa prin primar a formulat acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenului intravilan, fără construcţii, situat în Staţiunea Mamaia - delimitat de planul de sistematizare al Plajei Mamaia, în suprafaţă totală de 521,99 mp, pe acelaşi amplasament sau pe un alt amplasament din intravilanul staţiunii. în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestui teren, prin raportare la vaioarea sa piaţă. A mai solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că terenul situat în Staţiunea Mamaia, în suprafaţă totală de 521,99 mp, a fost cumpărat de mama sa E.P., în baza actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2746 din 11 septembrie 1935.
În baza sentinţei civile nr. 433 din 23 aprilie 1953 s-a hotărât trecerea acestui imobil în patrimoniul statului, în temeiul Decretului 111/1951. Reclamanta a a arătat că această sentinţă civilă nu i~a fost niciodată comunicată, motiv pentru care a formulat apel, ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 1780 din 04 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa, dosarul reconstituit prin sentinţa civilă nr. 18909 din 15 noiembrie 1999 fiind trimis spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 2149 din 20 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a respins acţiunea reclamantei Administraţia Financiară Constanţa.
Reclamanta a susţinut că, în acest mod, a fost desfiinţat titlul în baza căruia statul deţinea proprietatea asupra acestui imobil, astfel că, în prezent, statui, prin organele locale din Constanţa, deţin posesia acestui teren tară a avea vreun titlu care să-i confere acest atribut.
Reclamanta a învederat instanţei că a încercat să redobândească acest teren şi pe cale administrativă, în condiţiile Legii 18/1991 şi Legii nr. 10/2001 însă organele competente au refuzat soluţionarea cererilor, declinându-şi reciproc competenţa.
În drept, reclamanta a invocat art, 563 şi urm.C. civ.
Cererii i-au fost anexate înscrisuri, în copie, act de vânzare cumpărare, certificat de moştenitor, hotărâri judecătoreşti.
În apărare, pârâtul Statui Român prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepţie a invocat inadmisibilitatea acţiunii.
În motivarea excepţiei acest pârât a susţinut că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, care prin art. 2 alin. (10 lit h) şi i) îşi extinde aplicabilitatea la toate imobilele preluate de stat, iar reclamanta trebuia să urmeze procedura specială instituită prin acest act normativ.
Pârâtul a susţinut că, a admite ca, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar mai fi admisibile acţiunile în revendicare, ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie dar şi termene ce trebuie respectate, a căror nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, sancţiune menită a asigura securitatea raporturilor juridice civile, prin eliminarea incertitudinii cu privire la situaţia unor bunuri imobile, de natura a afecta valoarea economică a acestora precum şi interesele eventualilor dobânditori de bună credinţă, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricând să se introducă o acţiune în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr, 2111 din 25 aprilie 2013, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Z.R.M.E. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Statul Român prin M.F.P. reprezentant de D.G.F.P. Constanta, ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta Z.R.M. este moştenitoarea legală a defunctei P.E., care a deţinut, în timpul vieţii, în proprietate terenul în suprafaţă de 521,99 mp, situat în staţiunea Mamaia, judeţul Constanţa.
În temeiul Decretului nr. 111/1951 imobilul a fost preluat de stat, conform sentinţei civile nr. 433 din 23 aprilie 1953 pronunţată de fostul Tribunal Popular al oraşului Constanţa.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a declanşat procedura administrativă, solicitând în baza notificării din 2 iulie 2001- primarului Municipiului Constanţa, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 521,99 mp, situat în Mamaia, judeţul Constanţa.
În baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, primarul Municipiului Constanţa a emis Dispoziţia din 27 septembrie 2002 - prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanta Z.R.M.E. privind restituirea în natură a suprafeţei de 521,99 mp situată în Mamaia, întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001; această dispoziţie nu a fost contestată de reclamantă.
Ulterior, reclamanta a solicitat revendicarea acestei suprafeţe pe calea dreptului comun.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă, cu motivarea că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiunea în revendicare având în vedere regula electa ana via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României. - 1977).
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în ceea ce o priveşte pe reclamantă a constituit un remediu efectiv care a acoperit speranţa legitimă a acesteia când a uzat de această procedură, astfel încât nu se mai poate prevala de un bun în temeiul art. 1 din Primul Protocol şi nu se poate invoca încălcarea accesului liber la justiţie, prin urmare nu are deschisă calea acţiunii în revendicare.
Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost suprimată practic posibilitatea recurgerii ta dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, fără a fi îngrădit accesul liber la justiţie.
Prin Decizia nr. 82 C din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.R.M.E. împotriva sentinţei civlie nr. 2111 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Instanţa de apel, referitor la criticile reclamantei formulate prin cererea de apel - care vizau faptul că în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibiliîăţii acţiunii, în raport de temeiul de drept - art. 563 C. civ., că terenul pe care îl revendică nu a fost niciodată în proprietatea statului, că nu are relevanţă faptul că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă prin dispoziţie emisă de primar, pe care nu a contestat-o întrucât acţiunea în revendicare este imprescriptibilă -, a reţinut următoarele:
Reclamantă a. învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, solicitând obligarea pârâţilor să-i restituie în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 521,99 mp, situat în Mamaia, judeţul Constanţa.
Acţiunea formulată de către reclamantă a fost respinsă, ca inadmisibilă pe considerentul că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii fa dreptul comun; ce constituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, De altfel, reclamanta a uzitat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 iar notificarea formulată a fost respinsă prin dispoziţia emisă de primar pe care nu a contestat-o.
Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta a pretins că trebuia acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că soluţia menţionată este cuprinsă în dezlegarea dată recursului în interesul legii conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În mod legai, instanţa de fond, analizând cauza, a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente şi a stabilit că, în raport cu principiul specialia generaiibm derogant, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică cu prioritate, astfel încât după adoptarea Legii nr. 10/2001 nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura instituită de această lege şi a recurge în continuare la dreptul comun.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 referitoare la imobilul preluat abuziv de către stat tară titlu valabil, prevăd că, pot fi revendicate de foştii proprietar sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri inclusiv pentru imobilele preluate Iară titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestei legi, nici dispoziţiile ar. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu pot constitui temei legal pentru revendicarea imobilelor conform dreptului comun.
Pe de altă parte Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze instabilitatea raporturilor juridice văzute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de către stat cu sau tară titlu, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect, decizia secţiilor unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii In revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. l din acest act normativ.
S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească, a jurisprudenţei instanţei supreme - prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - şi că în acest sens este şi Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanta, a revendicat imobilul preluat de stat a fost promovată în 2012, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi tăcută decât în raport, cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţiaiă în aplicarea dispoziţiilor de drept comun.
O astfel de concluzie se impune şi din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare deoarece şi-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire şi numai potrivit reglementării legii speciale. Or, reclamanta nu a continuat acest demers procedural după respingerea notificării.
Deşi este real ca art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate, nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul 3a justiţie prin. recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.
De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O. - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. C.E.D.O. a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalentă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţie".
Prin urmare, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pent.ru bunul pretins a fî fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie Î989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statuiui ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de elemente se constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat şi că acţiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia a dobândit proprietatea imobilului.
În egală măsură, reclamanta nu are nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său pentru că, prin decizia în interesul legii pronunţată de secţiile unite, ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile dreptului comun mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar C.E.D.O. a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată - că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu înadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
În cuprinsul aceleiaşi decizii instanţa europeană a statuat că simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează eu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective".
Din cele ce preced rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate ti invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv" şi ca în cauză nu s-a dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare, a cărei respingere ca inadmisibilă, pe acest considerent, nu aduce atingere liberului său acces la justiţie şi nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel, constatând că tribunalul a făcut o corectă aplicare a principiilor generale de drept şi a normelor de drept material incidente cauzei, pentru argumentele expuse, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva deciziei menţionate, reclamanta a declarat recurs şi, criticând-o pentru nelegalitate, a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în revendicare, tribunalul, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a califîcat-o şi examinat-o ca o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi, fără a o analiza ca o acţiune în revendicare, a respins-o, ca inadmisibilă.
La rândul său, instanţa de apel, deşi a apreciat ca se află în soluţionarea unei acţiuni în revendicare, a respins apelul, ca nefondat, menţinând soluţia instanţei de fond, atât tribunalul cât şi instanţa de apel evitând să se pronunţe cu privire la fondul acţiunii în revendicare,
Întreaga motivare a deciziei instanţei de apei se limitează numai la a susţine că singura cale de a redobândi imobilul este Legea nr. 10/2001, lege care a anulat în totalitate acţiunea în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţele n-au exminat cauza din perspectiva art. 563 N.C.C. (introdus de legiuitor ia data de 01 octombrie 2011) şl aplicabilitatea acestuia după data intrării în vigoare a noului C. civ., deşi critica vkând acest aspect a reprezentat primul motiv de apel.
A susţinut că terenul de 521,99 mp situat în Staţiunea Mamaia, a fost cumpărat de mama reclamantei (P.E.) şi înscris în evidenţele fiscale din Constanţa.
Prin Decretul-Lege nr. 111/1951 terenul a fost preluat de stat, prin sentinţa civilă nr. 433 din 23 aprilie 1953, hotărâre ce a fost însă anulată prin Decizia civilă nr. 1780 din 04 octombrie 2000, acţiunea Circumscripţiei H.I. Financiară Constanţa fiind respinsă, definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2149/2001 şi încheierea din 18 noiembrie 2001.
Recurenta-reclamantă a susţinut că, urmare a hotărârilor judecătoreşti menţionate, a fost anulat titlul statului, imobilul revenind în proprietatea cumpărătoarei P.E., moştenită de fiica sa Z.R.M.E.
Din data de 20 februarie 2001 (când a fost recunoscută calitatea de proprietară a reclamantei pentru terenul de 521,99 mp din Staţiunea Mamaia) imobilul nu a fost preluat prin nici un act normativ sau administrativ din nou, de stat.
Recurenta-reclamantă a susţinut că terenurile vândute de Primăria Municipiului Constanţa - prin actele autentificate şi transcrise la Tribunalul Constanţa, conţineau obligaţia cumpărătorului de a construi o casă sau vilă timp de 6 ani de la cumpărare, însă intervenirea unor situaţii de forţă majoră : război, localitate de graniţă cu acces limitat şi controlat, ocuparea de către Armata Roşie a Constanţei, cu interzicerea de acces în localitate a persoanelor ce nu aveau locuinţa în Constanţa, interdicţia de a construi într-o zonă de frontieră după anul 1945, naţionalizarea proprietăţilor i-a pus în imposibilitate pe cumpărătorii terenurilor de a-şi construi imobile ele pentru care cumpăraseră aceste terenuri.
Fostul Sfat Popular al Oraşului Constanţa în august 1958 a adoptat Decizia nr. 22043 prin care a anulat contractele de cumpărare a terenurilor din Staţiunea Mamaia, unii cumpărători reuşind, însă, după anul 1990 să anuleze efectele deciziei pe cale judecătorească.
Dispoziţia din august 1958 nu avea cum să se aplice contractului autoarei reclamante întrucât nu mai era în vigoare, dată fiind sentinţa civilă nr. 433 din 24 aprilie 1953 iar după 20 februarie 2001 nu a mai existat vreun act prin care să se constate că statul este proprietar al terenului.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a refuzat administrarea probatoriului cu acte, astfel cum a fost solicitat la termenul din 14 octombrie 2013, întrucât tindea doar a verifica existenţa rolului fiscal pentru terenul în litigiu, ca urmare a hotărârii judecătoreşti din anul 2001.
Recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că acţiunea în revendicare nu poate fi primită, ca urmare apariţiei Legii nr. 10/2001 şi că în practică există posibilitatea ca unele solicitări formulate în baza Legii nr. 10/2001 să nu fi fost soluţionate pe fond (din raţiuni formale, procedurale etc), situaţie în care cel deposedat de regimul comunist apare ca fiind naţionalizat a doua oară.
O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a motivat de ce art. 563 C. civ. nu ar fi aplicabil în soluţionarea unei acţiuni în revendicare promovate după data de 01 octombrie 2011, deoarece prin acest articol de lege se consacră imprescriptibilitatea acţiunii, fără a fi impuse limitări.
Recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, sunt întrunite toate cerinţele pentru a se constata incidenţa art. 563 C. civ. în soluţionarea acţiunii, făcând dovada că este proprietara terenului revendicat cu actul autoarei sale şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauza, teren care se află în posesia Primăriei municipiului Constanţa şi pentru care nu a primit nicio despăgubire.
Înalta Curte, examinând decizia rec urata în raport de criticile recurentei-reclamante, care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată, că recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 200Î, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menţionată, inclusiv a celor expropriate şi s-a statuat care sunt condiţiile în care aceste imobîie pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, ori în cazul imposibi ii taţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau Iară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţa de C. civ., care constituie dreptul comun ai acţiunii în revendicare, inclusiv după intrarea în vigoare a N.C.C., la 1 octombrie 2011 care reglementează acţiunea în revendicare prin art. 563 şi urm., singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generaiibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Declanşarea procedurii şi termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Lege înlăuntrui căruia persoanele îndreptăţite trebuie să se adreseze pe calea notificării unităţii deţinătoare, conform art. 21, nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată întrucât, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate a normei legale, " recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură sa genereze un climat de insecuritate juridica în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioada îndelungată sau nelimitată, întrucât imprescriptibilitatea, chiar dacă este consacrata cu titlu de principiu în legislaţia noastră, nu tine de esenţa dreptului de proprietate imobiliară şi, ea atare, nu este consacrata de Constituţie, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, sa deroge de la acest principiu (...)".
În acest context, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 dă expresie competenţei constituţionale a legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adiţional ia Convenţia europeană, potrivit cărora dispoziţiile referitoare la protecţia proprietăţii " nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care ie consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general". Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Raportul între legea speciala şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generatibus derogant"
Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai ca cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, ia compararea titlurilor opuse.
În speţă, terenul revendicat de reclamantă a fost proprietatea mamei reclamantei, E.P., teren care a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 111/1958, prin sentinţa nr. 433/1953, deci în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Învestite cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 563 şi urm. din noul C. civ.), formulată de reclamantă la data de 10 august 2012, cu privire la un imobii care intră în sfera de incidenţă a Legii nr. 10/2001, instanţele au avut de analizat dacă reclamanta justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul procesual definit de C. civ. în condiţiile în care, pentru situaţia unor astfel de imobile, a fost adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, deşi recurenta-reclamantă a pretins că este deţinătoarea unui bun susceptibil de protecţie pe calea acţiunii în revendicare, în realitate, titiui reclamantei nu a fost confirmat jurisdicţional pentru a se putea prevala de el în cadrul demersului său judiciar iniţiat în temeiul art. 563 şi urm C. civ.
În soluţionarea apelului, instanţa de apel a verificat dacă reclamanta deţine un „bun", ceea ce exclude ideea că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii ar fi fost respinsă „de plano", prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate.
Astfel, aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie sa se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., a avut loc o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nîcîo abatere, în practica ulterioara, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun",
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual" ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi urs bun actual în sensul art 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Pădurarii, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s~a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cate judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Data ftind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multa vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire", nici măcar unei „speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 140).
Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevaîabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Afortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantul este beneficiarul unui bun.
Din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
în speţă, reclamanta a iniţiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia a fost emisă, de către primarul municipiului Constanţa, Dispoziţia nr. 3431 din 27 septembrie 2002, prin care a fost respinsă notificarea din 2001 privind terenul situat în municipiul Constanţa, Staţiunea Mamaia, în suprafaţă de 521,99 mp (fila 39 dosar fond), cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Reclamanta nu a produs dovezi în sensul că ar fi contestat decizia menţionată (în pofida faptului că avea posibilitatea legală de a-şi exercita acest drept) pentru a se putea constata că au fost îndeplinite toate cerinţele vizând epuizarea procedurii, apte să îi confirme existenţa dreptului în patrimoniu pentru a putea formula, ulterior, o acţiune în revendicare de la posesorul neproprietar.
Referitor ia hotărârea judecătorească de care recurenta-reclamantă a înţeles să se prevaleze, susţinând că prin aceasta s-ar fi anulat titlul statului, se constată că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă că în favoarea reclamantei ar fi fost recunoscut un drept de proprietate, în sensul de a se fi dispus restituirea în natură a terenului revendicat.
Astfel, prin dispozitivul sentinţei nr. 2149 din 20 februarie 2001 pronunţată de judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 12872/2000 se respinge acţiunea reclamantei Z.R.M.E. în contradictoriu cu Administraţia Financiară Constanţa, instanţa reţinând că reclamanta a fost citată cu menţiunea de a preciza dacă mai insistă în acţiune şi de a face precizări cu privire la obiectul, cadrul procesual şi temeiul juridic al cererii - cerinţe cărora aceasta nu s-a conformat - şi că, faţă de lipsa de interes manifestată de reclamantă în soluţionarea cererii şi de art. 169 C. civ., se impune respingerea acţiunii (fila 19 dosar fond).
Prin încheierea din 18 octombrie 2001 a Judecătoriei Constanţa s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua şi dispozitivul sentinţei nr. 2149 din 20 februarie 2001 a Judecătoriei Constanţa în sensul că, în cauză, calitatea de reclamant are Administraţia Financiară Constanţa, iar calitatea de pârât Z.R.M. (fila 20 dosar fond).
Având în vedere considerentele expuse, se constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante vizând faptul că instanţa de apel mi ar fi examinat acţiunea în revendicare din perspectiva art. 563 C. civ. care consacră caracterul imprescriptibil al acestei acţiuni ci din perspectiva Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului disponibilităţii.
În este fondată nici critica recurentei-reclamante în sensul că, nelegaî, instanţa de apel ar fi refuzat administrarea probatoriului cu acte, astfel cum a fost solicitat la termenul din 14 octombrie 2013, probă prin care se tindea la verificarea rolului fiscal pentru terenul revendicat, ca urmare a sentinţei nr. 2149 din 20 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa.
Astfel, solicitarea apărătorului recurentei-reclamante adresată instanţei de apel la termenul din 14 octombrie 2013, de a se cere Administraţiei Financiare Constanţa să comunice dacă, după anularea sentinţei nr. 433/1953 şi finalizarea procesului la data de 18 octombrie 2001 a reînscris sau nu terenul, proprietatea reclamantei, în evidenţele fiscale, la matricola unde acesta fusese înscris iniţial, până în anul 1953 a fost respinsă de instanţa de apel cu motivarea ca proba solicitată nu este concludentă şi utilă cauzei, având în vedere că obiectul cauzei este o acţiune în revendicare, în care dovada titlului de proprietate se face conform rigorilor C. civ. (act juridic cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate).
De altfel, la data sesizării instanţei cu acţiunea în revendicare, erau încă în vigoare, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispoziţiile art. 1169 din vechiul C. civ., potrivit căruia „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie sa o dovedească", astfel că, reactivarea rolului fiscal cu privire la terenul revendicat în speţă, putea fi cerută chiar de către reclamantă, în decursul perioadei derulate între anii 2001 şi 2012, în condiţiile în care aprecia că, prin sentinţa nr. 2149 din 20 februarie 2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa, terenul a revenit în patrimoniul mamei sale, respectiv a sa, ca moştenitoare (anul 2001 reprezentând data când reclamanta susţine că, prin sentinţa menţionată s-ar fi anulat titlul statului iar anul 2012 reprezentând data formulării acţiunii în revendicare ce face obiectul prezentei cauze) şi dacă, de asemenea, aprecia că această reactivare a rolului fiscal pe numele său are o valoare probatorie menită să-i asigure câştig de cauză într-o acţiune în revendicare ca cea pe care a formulat-o.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8, C. proc. civ. au fost invocate de recurenta-reclamantă numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.R.M.E. împotriva Deciziei nr. 82/C din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apei Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2014,
| ← ICCJ. Decizia nr. 2512/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1794/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
