ICCJ. Decizia nr. 1794/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1794/2014
Dosar nr. 16360/3/2010
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 31 martie 2010, reclamanta D.S.P.A. a chemat în judecată pârâta SC El.G.I. SRL solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea, precum şi orice act de comerţ cu bunuri ce poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 26 ianuarie 2000 şi din 02 august 1985, fără acordul titularului şi ale căror etichete sunt alterate, prin tăierea acestora înainte de comercializare; să prezinte originea comercială a produselor purtând mărcile menţionate comercializate prin intermediul magazinelor, având în vedere că tăierea etichetelor acestora creează suspiciuni de încălcare a drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii comunitare combinate P.S., dar şi a mărcii naţionale din 02 august 1985 cu protecţie pe teritoriul României pentru clasa 25 de produse şi servicii.
Importul făcut de pârâtă, suspect a fi unul paralel şi alterarea informaţiilor cuprinse în etichetă creează titularului de marcă grave prejudicii prin pierderea posibilităţii acestuia de a controla reţeaua de distribuţie a propriilor lui produse până la consumatorul final, produse care încorporează un drept de proprietate intelectuală şi a căror calitate este garantată de titularul mărcii.
În cazul de faţă, nu se putea vorbi de o epuizare a dreptului la marcă în condiţiile în care bunurile ar fi fost puse iniţial în circulaţie pe teritoriul unei ţări din afara spaţiului comunitar şi ulterior acestea au fost importate în România fără acordul titularului de marcă, alterându-se totodată conţinutul informaţiilor din etichetă.
Prin sentinţa civilă nr. 1939 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea a fost admisă, fiind obligată pârâta SC El.G.I. SRL să înceteze importul, comercializarea, precum şi orice alt act de comerţ făcut fără acordul titularului mărcii, cu bunurile ce poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 02 august 1985 şi ale căror etichete sunt alterate prin tăierea acestora înainte de comercializare. De asemenea, a fost obligată să prezinte originea comercială a produselor purtând mărcile P.S. din 2 august 1985 comercializate prin intermediul magazinelor C.D.O.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtă, prin Decizia nr. 188 din 20 decembrie 2012, a admis calea de atac, a schimbat în parte sentința în sensul înlăturării obligaţiei stabilite în sarcina pârâtei de a înceta importul, comercializarea, precum şi orice alt act de comerţ făcut fără acordul titularului mărcii, cu bunurile ce poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 2 august 1985 şi ale căror etichete sunt alterate prin tăierea acestora înainte de comercializare; au fost menţinut celelalte dispoziţii ale sentinței şi a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei pentru considerentele ce urmează.
Prima instanţă a stabilit că produsele comercializate de pârâta sunt produse originale P.S., aspect care nu a fost contestat.
În apel a fost făcută dovada că apelanta-pârâta achiziționează produsele P.S. din Italia, de la firma SC F. SRL, deci din spaţiul comunitar.
Prin urmare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în U.E. şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.” şi ale art. 13 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, cu conţinut similar.
Prevederile alin. (2) ale aceluiaşi articol din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora „Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziţia titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.” şi ale alin. (2) din art. 13 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, cu conţinut similar, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu s-a făcut dovada că starea produselor ar fi fost modificată sau alterată după punerea lor în comerţ şi nici a vreunei alte împrejurări care să justifice opoziţia titularului de marcă la comercializarea produselor sale de către apelanta-pârâtă.
S-a recunoscut de către apelantă împrejurarea că de pe etichetele produselor a fost înlăturat, până la un moment dat, codul de bare al societăţii de la care au fost achiziţionate produsele, însă această împrejurare nu poate fi asimilată modificării sau alterării produselor şi nici nu poate fi considerată ca justificând opoziţia titularului de marcă la comercializarea produselor sale de către apelanta-pârâtă.
Singurul inconvenient al înlăturării de pe etichete a codului de bare care permite identificarea primului cumpărător este imposibilitatea pentru titularul de marcă sau reprezentanţii autorizaţi ai acestuia de a cunoaşte provenienţa produsului în mod direct, prin simpla analiză a etichetei. Însă, provenienţa poate fi stabilită şi pe alte căi, prin prezentarea documentelor de provenienţă, amiabil sau pe cale judiciară. Totodată, acest inconvenient nu are nicio influenţă asupra calităţii produselor şi nici asupra imaginii producătorului în rândul cumpărătorilor, pentru aceştia din urmă aspectul analizat fiind indiferent.
Din probele administrate în cauză a rezultat că înlăturarea codului de bare al sus-menţionatei societăţi nu este de natură să înlăture posibilitatea cumpărătorilor de a verifica autenticitatea produselor achiziționate, în cuprinsul etichetei fiind păstrate toate celelalte elemente de identificare.
Având în vedere înlăturarea de pe etichetele produselor a codului de bare care permite identificarea primului cumpărător al produselor şi, prin urmare, asigură controlul titularului de marcă asupra provenienţei produselor în cazul în care acestea nu sunt achiziţionate direct de la producător, Curtea a menţinut obligarea pârâtei la prezentarea originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. din 02 august 1985 comercializate prin intermediul magazinelor C.D.O.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicitând modificarea deciziei pronunţate în apel în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs cu referire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se arată că s-au aplicat greşit dispozițiile art. 38 din Legea nr. 84/1998 întrucât simpla comercializare a unor produse purtând mărci considerate de jurisprudenţă ca fiind „de lux”, în condiţii diferite decât cele prielnice pentru a păstra şi spori renumele mărcii, este de natură a prejudicia renumele şi reputaţia mărcii în sensul art. 38 alin. (2) din aceeaşi lege. În speţă, alterarea etichetelor produselor purtând mărcile recurentei, tăierea codurilor de bare ale acestora, urmată de acte de comercializare a acestor produse fără acordul titularului, reprezintă fapte de natură să altereze renumele şi reputaţia mărcii.
Instanța de apel a apreciat greşit că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 38 alin. -1 privind epuizarea dreptului la marcă şi nu dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 şi art. 13 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, deoarece există motive temeinicie ce justifică opoziţia titularului, având în vedere că marca este una de un puternic renume, identificând ceea ce jurisprudenţa C.J.U.E. a definit ca produse de lux, iar alterarea sau modificarea stării produselor este doar cu caracter exemplificativ, fapta putând consta şi în alte acţiuni sau omisiuni ale revânzătorului, cum ar fi ruperea etichetelor şi alterarea codurilor de bare.
Prima condiţie este îndeplinită atâta timp cât produsele purtând mărcile P.S. se bucură de renume fiind cunoscute în întreaga lume, inclusiv în România ca produse de lux, titularul depunând constant eforturi financiare în vederea obţinerii unor produse de calitate superioară şi pentru îmbunătăţirea constantă a calităţii acestora, pentru ca acestea să aibă succes în rândul consumatorilor.
Hotărârea instanţei de apel reţine această situaţie de fapt, însă omite să asocieze acestei situaţii de fapt un efect juridic în sensul analizării dacă celelalte circumstanţe de fapt reţinute în cauză sunt de natură să prejudicieze renumele mărcii.
Curtea de la Luxembourg cu privire la interpretarea art. 13 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 a statuat că revânzarea poate fi interzisă atunci când aduce atingere renumelui mărcii.
Jurisprudenţa franceză şi comunitară a extins excepţia neepuizării dreptului la marcă în folosul bunurilor de lux, atunci când, fără ca produsul să fie de fapt modificat, condiţiile de vânzare erau incompatibile cu imaginea de brand.
Referitor la produse de lux, revânzătorul nu trebuie să acţioneze neloial în legătură cu interesul legitim al proprietarului mărcii. El trebuie prin urmare să acţioneze în sensul de a evita ca promovarea făcută de el să afecteze valoarea mărcii prin diminuarea atracţiei şi prestigiului imaginii avute de bunurile respective şi a ariei lor de produse de lux (cauza Dior vs. Evora).
De asemenea, potrivit deciziei C.J.U.E. Copad SA împotriva Christian Dior Couture s-a considerat că atingerea adusă renumelui mărcii poate, în principiu, să reprezinte un motiv legitim în sensul directivei care justifică posibilitatea titularului mărcii de a se opune comercializării ulterioare a produselor de prestigiu introduse pe piaţă în cadrul S.E.E. de acesta sau cu consimţământul său.
În cazul produselor de lux sau de prestigiu, renumele produsului este, totodată, un element relevant pentru aprecierea calităţii în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.
În prezenta cauză faptele intimatei de comercializare neautorizată a produselor P.S. prin alterarea etichetelor însoţitoare şi ştergerea codurilor de bare aduc atingere reputaţiei mărcilor recurentei reclamante atât prin imposibilitatea acesteia de a permite verificarea calităţii produselor, fiind lipsită de posibilitatea de a afla cine le-a pus prima dată pe piaţă, cât şi prin modul de comercializare, aspectul neglijent al produselor datorat alterării unor elemente din etichetă nefiind acceptate în cazul unor produse de lux.
Argumentul instanţei de apel că acest impediment se poate rezolva prin obligarea intimatei pârâte de a pune la dispoziţie actele de provenienţă încalcă principiile dezvoltate de C.J.U.E. deoarece pentru protecţia valorii date de renume şi reputaţie nu este importantă aptitudinea practică de control, posibilitatea tehnică, ci reprezentarea consumatorului asupra faptelor în sine, care are o realitate limitată, dată de prezenţa produselor de lux şi a modului de comercializare a acestora.
Poate că tehnic vorbind lipsa etichetelor şi tăierea codurilor de bare poate fi reglementată, însă impactul acestor alterări în percepţia consumatorului nu poate fi remediat prin nicio măsură tehnică de control.
Textul de lege nu vorbeşte de alterarea sau modificarea stării produselor ca o condiţie în sine de îndeplinit cumulativ şi obligatoriu, ci face doar o menţiune exemplificativă a situaţiilor care pot justifica opoziţia titularului arătând că aceasta se poate face în special atunci când starea produselor este modificată sau alterata după punerea lor în comerţ.
Din examinarea fotografiei reiese de la fila 97 din dosar cât şi cele depuse la termenul din 27 septembrie 2011 în mod evident prin eticheta alterată, aspectul produsului este unul neglijent, ridicând suspiciuni unei persoane obişnuite cu un anumit standard.
Potrivit doctrinei şi practicii C.J.U.E., codurile de bară, codurile produselor şi alte numere de identificare sunt de obicei şterse/înlăturate fie pentru a ascunde faptul că produsele respective au fost prima dată puse în circulaţie în afara spaţiului european sau pentru alte raţiuni cum ar fi preluarea acestora din magazinele de solduri.
Din documentele existente la dosar, respectiv fotografii ale produselor, apelanta-pârâtă comercializa produse ale căror etichete au fost înlăturate sau alterate, aspect reţinut de instanţa de apel ca situaţie de fapt.
O altă critică a deciziei se referă la nemotivarea înlăturării apărărilor formulate în etapa devolutivă cu privire la imposibilitatea garantării calităţii produselor ale căror etichete sunt alterate.
Astfel, produsele purtând mărcile P.S. comercializate de apelanta SC E.G.I. SRL nu permit identificarea societăţii care le-a pus prima dată la comercializare. Rezultă că deteriorarea/tăierea etichetelor care permit identificarea produselor, îl lipseşte pe producător de orice posibilitate de a garanta siguranţa acelui produs şi de a retrage de pe piaţă produsele, constatând că în acea serie există un potenţial pericol pentru consumator.
De asemenea, potrivit O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, producătorii sunt obligaţi să garanteze produsele puse pe piaţă.
Vânzătorul, respectiv distribuitorul nu preia aşadar garanţia producătorului, astfel încât garantarea de către producător subzistă în sarcina acestuia, chiar dacă comercializarea se face împotriva voinţei noastre. În această situaţie producătorul-titularul de marcă trebuie să aibă posibilitatea de a opri în virtutea obligaţiei de garanţie, produsele neconforme, în lipsa unui acord direct între D.S.P.A. şi distribuitor, garantarea de către producător a produselor nu poate fi exercitată convenţional prin distribuitor.
Totodată, art. 15 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora prevede acţiunea în regres a vânzătorului faţă de producător.
Corelativ dreptului de regres al vânzătorului trebuie să existe şi dreptul titularului/producătorului de a interveni şi a opri comercializarea, astfel cum este stabilit ; prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
Dispoziţii referitoare la garanţie se regăsesc şi în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 449/2003 şi art. 2 pct. 9 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului.
Intimata, prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. solicită respingerea recursului, ca nefondat, precizând următoarele:
Sunt invocate aspecte ce privesc netemeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de apel.
În ciuda faptului că teoria produselor de „lux” a fost invocată şi în faţa instanţei de apel, în acest sens fiind depuse şi o serie de probe, prin recurs se reia încă o dată aceste aspect, sub o altă formă însă tocmai pentru a crea impresia invocării unei situaţii distincte, dar care conduce la un anumit moment chiar şi la schimbarea cauzei.
Amintim astfel că prejudiciul privind renumele mărcii fusese iniţial justificat ca urmare a punerii în circulaţie a produselor pe teritoriul unei alte ţări din afara spaţiului comunitar, iar ca urmare a acestui import paralel şi alterarea informaţiilor din etichetă se crea un risc de confuzie consumatorului final care era astfel pus în situaţia de a cumpăra un produs ce nu este original.
Instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere şi omisiunea reclamantei de a face precizarea limitei dintre alterarea etichetei şi alterarea calității produsului, originalitatea acestuia, aceasta în ciuda încheierii din data de 22 martie 2011 (fila 127 dosar fond).
Contrar argumentelor invocate de recurentă, susţine că instanţa de apel a avut în vedere întocmai probatoriul administrat atât în faţa sa cât şi în faţa instanţei de fond, iar din interpretarea acestuia a reţinut că nu a fost atins renumele mărcii ( iniţial neinvocat în cadrul acţiunii).
„Renumele” P.S. a fost creat în România de intimata - pârâtă SC EL.G.I. SRL.
Ca atare, cât timp recurenta reclamantă a apreciat că SC E.G.I. SRL întrunea toate condiţiile de vânzare ale unui astfel de brand de lux, cu atât mai mult consideră că această situaţie se impune actualmente.
Faptul că SC El.G.I. SRL nu reprezintă un simplu boutique de la colţul străzii, ci un magazin recunoscut pentru vânzarea produselor de lux consideră că poate reieşi şi din clasificarea sa, în cursul mai multor ani la rând, pe locul primelor 3 magazine din Bucureşti.
Fără a se detalia netemeinicia primului dintre argumentele recurentei - reclamante, respectiv importul paralel, se precizează că inclusiv reprezentantului D.S.P.A. a recunoscut în faţa instanţei de fond, (termenul din 24 mai 2011 - fila 143 dosar fond) faptul că acestea provin din spaţiul comunitar, în momentul în care a trebuit să identifice anumite produse de genul celor vândut, respectiv cu "alterarea "etichetei.
Argumentele recurentei, privind alterarea etichetelor însoţitoare şi ştergerea codurilor de bare - care ar aduce în acest mod o atingere reputaţiei mărcilor sale, întrucât nu poate să verifice calitatea produselor şi nici cine le-a pus în piaţă, sunt de respins.
Nu rezultă care este legătura dintre codul de bare şi calitatea unui produs, în condiţiile în care codul de bare priveşte persoana juridică vânzătoare, iar calitatea produsului se referă la materialele din care acesta este fabricat.
Deşi până la data soluţionării apelului, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cauza acţiunii pe baza imposibilităţii consumatorului de a identifica un produs purtând marca P.S., în lipsa codului de bare existent pe etichetă, ulterior depunerii facturii fiscale prin care s-a arătat vânzătorul acestora, recurenta încercă să susţină o altă cauză, respectiv imposibilitatea de verificare a calităţii produselor.
Sub un prim aspect, astfel cum s-a arătat şi în faţa instanţei de apel, la momentul actual niciun produs comercializat în magazinul pârâtei nu mai are etichetele tăiate. Aceste etichete nu erau tăiate de intimată, ci de către vânzătorul SC F. SRL din Italia, astfel încât, în măsura în care recurenta se consideră prejudiciată, ar putea să se îndrepte împotriva acestuia.
Se învederează că orice produs conţine două etichete.
Prima etichetă, cea fotografiată de către recurenta-reclamantă, este eticheta regăsită la suprafaţă, lipită de către comerciant de cele mai multe ori pe ambalajul produsului care întotdeauna rămâne la comerciant şi nu la client.
În interiorul produsului mai există însă o a doua etichetă, care niciodată nu a fost fotografiată de către recurentă şi care niciodată nu a fost alterată.
Această etichetă întotdeauna se înmânează clientului şi în baza elementelor de identificare a produsului, clientul poate, așa cum s-a arătat să verifice dacă produsul este sau nu unul original.
În măsura în care se admite teza recurentei privind crearea unei confuzii în mintea consumatorului, se apreciază că nici măcar reprezentantul acesteia nu ar fi putut să identifice produsele cu eticheta tăiată.
În ciuda acestui aspect - situaţie care confirmă susţinerea privind modalitatea de identificare a produsului în raport de cele 4 elemente şi nu în raport de codul de bare - reprezentantul recurentei confirmă posibilitatea de a identifica produsele, chiar şi în lipsa codului de bare.
Practic ceea ce solicită recurenta, este o reanalizare a probatoriului administrat, însă o astfel de situaţie, nu poate constitui un motiv de nelegalitate.
Nici argumentele invocate de recurentă cu privire la nemotivare nu sunt pertinente în condiţiile în care instanţa de apel a analizat întreg probatoriul administrat în cauză cât şi argumentele invocate de către fiecare dintre cele două părți, iar din coroborarea acestora şi-a format o singură opinie.
Intimata, ca probatoriu în recurs, în susținerea aserţiunii că este un magazin recunoscut pentru vânzarea produselor de lux, depune o serie de fotografii ce prezintă spaţiul de vânzare, e-mail-uri prin care se confirmă desfăşurarea raporturilor comerciale în bune condiţii precum şi facturi din care rezultă achiziţionarea unor mărfuri aparținând unor mărci cunoscute.
Înalta Curte analizând decizia prin raportare la criticile formulate precum şi apărările formulate de intimată în etapa procesuală a recursului, constată caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Intimata, prin întâmpinarea formulată, invocă nulitatea recursului, câtă vreme apreciază că aspectele învederate drept critici de nelegalitate reprezintă aspecte de netemeinicie din moment ce reanalizează probele administrate, solicitare ce nu poate fi primită în această etapă procesuală faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Aparent, criticile susţinute în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privesc chestiuni ce ţin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, însă, Înalta Curte, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curţii de la Luxemburg în materia proprietăţii intelectuale; aplicarea jurisprudenţei C.J.U.E., pe lângă obligativitatea decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E., înseamnă identificarea şi aplicarea conţinutului conceptului conturat în jurisprudenţa instanţelor Uniunii cu referire la motivele temeinice care justifică opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor. Prin notele de trimitere la subsolul motivelor de recurs sunt invocate cauzele Copad vs. Christian Dior Couturs ş.a., Dior Vs.Evora, Pharmacia & Upjon vs. Paranova etc., aşa încât se apreciază că cele învederate reprezintă motive de nelegalitate faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice se regăsesc în dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 a Consiliului privind marca comunitară şi art. 7 alin. (2) din Prima directivă a Consiliului de apropriere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile nr. 89/(104) C.E.E.
Intimata invocă şi un motiv de inadmisibilitate a recursului atunci când afirmă schimbarea cauzei în recurs faţă de împrejurarea că prin motivele cererii de chemare în judecată se invocă existenţa importului paralel, iar prin motivele de recurs se invocă afectarea renumelui mărcii şi alterarea calităţii produsului.
Cele afirmate de intimată nu se confirmă prin raportare la conţinutul cererii de chemare în judecată.
Reclamanta, în motivarea petitului, (obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea bunurilor ce poartă mărcile/semnele protejate şi ale căror etichete sunt alterate, prin tăierea acestora înainte de comercializare) pornind de la faptul găsirii unor produse ce aveau eticheta alterată, avansează ipoteza importului paralel.
Se arată că marca „ca poziţie pe piaţă (…) se încadrează în segmentul de produse de îmbrăcăminte sport, alături de alte branduri şi companii de renume precum Lacoste sau Polo”. Totodată se arată că „alterarea informaţiilor cuprinse în etichetă creează titularului de marcă grave prejudicii şi prin pierderea posibilităţii de a controla reţeaua de destinaţii…” precum şi că „fapta pârâtei împiedică pe reclamantă de a garanta consumatorilor controlul calităţii originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. expunând reclamanta riscului comercializării unor produse contrafăcute ori care ar încălca drepturile conferite de marcă”.
Cu alte cuvinte reclamanta învederează că marca este o marcă de de lux şi că mărfurile vândute de pârâtă afectează calitatea produselor sale.
Rezultă astfel că, pornind de la faptul comercializării unor produse ce aveau etichetele tăiate, reclamanta avansează mai multe ipoteze, firesc faţă de imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte modalitatea în care aceste mărfuri au ajuns să fie vândute de pârâtă.
De precizat că pârâta nu a contestat niciun moment faptul că a vândut produse ce purtau marca reclamantei şi care aveau etichetele tăiate precum şi faptul că marca reclamantei este una de lux.
Astfel, osebit de cele reţinute de ambele instanțe de fond cu privire la aspectele menţionate mai sus, pârâta, prin întâmpinarea depusă în recurs afirmă, cu referire la produsele reclamantei, că „SC E.G.I. SRL întrunea toate condiţiile de vânzare ale unui astfel de brand de lux (…)” precum şi că magazinul său „este recunoscut pentru vânzarea produselor de lux”.
Cu privire la faptul comercializării de produse având etichetele alterate, tot prin întâmpinarea depusă în recurs, se arată că „la momentul actual niciun produs comercializat în magazinele sale nu mai are etichetele tăiate” şi că “(…) aceste etichete nu erau tăiate de intimată, ci de către vânzătorul SC F. SRL din Italia”.
- Prima instanţă de fond a apreciat incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din Legea mărcilor, în timp ce instanţa superioară de fond a aplicat dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Lege, apreciind că apărarea intimatei, în sensul epuizării dreptului la marcă, este corectă.
Teoria epuizării pleacă de la ideea că folosirea mărcii de către dobânditorii şi subdobânditorii produselor marcate trebuie să fie acceptată de titularul mărcii, că titularul unei mărci nu poate interzice celor ce au dobândit produsele sale, de a se servi de marca aplicată pe aceste produse sau de a se referi la ea, întrucât punerea în circulaţie a unor produse marcate presupune că intermediarii le vor putea vinde cu marca pe care acestea o poartă.
Titularului mărcii i se recunoaşte un drept de intervenţie atunci când intermediarul săvârşeşte acte incomparabile cu funcţia mărcii. Această limitare a teoriei epuizării mărcii are ca fundament funcţia mărcii de a garanta consumatorului autenticitatea, originea şi calitatea produsului acoperit de marcă.
Aşa cum s-a arătat, ambele instanțe de fond, au reţinut că marca P.S. este o marcă de lux, situaţie de fapt recunoscută şi de pârâtă.
Fiind în prezenţa unui produs de lux, ce are, prin definiţie, un preţ de achiziţie accesibil doar unui segment redus din rândul consumatorilor, ceea ce se protejează este şi renumele şi reputaţia mărcii.
Situaţia de fapt reţinută, produse de lux vândute în magazine de lux cu etichete tăiate, conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din legea mărcilor, potrivit cărora dispoziţiile din alin. (1) al art. 38 referitoare la epuizarea dreptului de marcă „ nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziţia titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ”.
Potrivit practicii C.J.U.E., codurile de bară, codurile produselor şi alte numere de identificare sunt de obicei şterse/înlăturate, fie pentru a ascunde faptul că produsele respective au fost pentru prima dată puse în circulaţie în afara spaţiului european sau pentru alte raţiuni cum ar fi preluarea acestora din magazinele de solduri.
Pârâta, prin îndeplinirea obligaţiei statuată de ambele instanţe de fond de a arăta provenienţa bunurilor, firma din Italia, ţară ce aparţine comunităţii europene, a înlăturat ipoteza importului paralel.
Punerea în vânzare de către pârâtă de produse autentice ce poartă marca de lux P.S. cu etichete tăiate, conferă mărcii un aspect neglijent, ce poate genera pentru cumpărătorul ţintă suspiciuni cu privire la calitatea produsului cu referire la provenienţa sa ori a anului când a fost lansată colecţia căreia îi aparţine bunul achiziţionat.
Fiind vorba de produse de lux, titularul mărcii trebuie să prevină vânzarea produselor cu aspect nedorit pentru a proteja renumele mărcii.
De altfel şi pârâta, indirect, achiesează la punctul de vedere al recurentei, atunci când afirmă că în prezent nu mai comercializează produse cu etichete tăiate.
Este adevărat că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor reclamantei referitoare la imposibilitatea garantării calităţii produsului, însă omisiunea nu ar fi avut vreo înrâurire asupra soluţiei adoptate câtă vreme s-a reţinut ipoteza epuizării dreptului la marcă.
Înalta Curte, pentru argumentele ce succed, reţinând incidenţa în cauză doar a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica decizia în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă şi, drept consecinţă, menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de reclamanta D.S.P.A. împotriva Deciziei nr. 188/A din data de 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC E.G.I. SRL împotriva sentinţei nr. 1939 din data de 8 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe intimata pârâtă să plătească recurentei reclamante D.S.P.A. suma de 10.000 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
Opinie separată
Cu opinia separată în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta D.S.P.A. împotriva Deciziei nr. 188/A din data de 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În recurs au fost invocate motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. s-a susținut de către recurentă că instanța de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea apărărilor sale cu privire la imposibilitatea garantării calităţii produselor ale căror etichete sunt alterate, deşi instanţa a înlăturat interdicţia comercializării acestor produse, și că nicăieri în hotărârea pronunţată instanţa nu se referă la prevederile legale privind protecţia consumatorilor şi obligaţia producătorului de a garanta calitatea produselor, deşi în prezenta cauză comercializarea se face împotriva voinţei recurentei.
Cu privire la acest aspect este de subliniat că intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de apel, textele de lege la care face trimitere în recurs (art. 2 pct. 9, art. 7 alin. (1) lit. a O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor; art. 15, art. 20 alin. (2), art. 25 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora), fiind invocate doar prin concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fondul apelului.
Potrivit art. 292 C. proc. civ. ”(1) (părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.(…). (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.”
Prin cererea de chemare în judecată (în afara motivelor prin care se susține, în sprijinul neepuizării dreptului la marcă, importul produselor în cauză din afara U.E., situație care nu s-a verificat în speță, instanța de apel reținând prin interpretarea probelor administrate că mărfurile au fost achiziționate din spațiul intraunional), reclamanta a invocat faptul că alterarea informaţiilor cuprinse în etichetă creează titularului de marcă grave prejudicii prin pierderea posibilităţii acestuia de a controla reţeaua de distribuţie a propriilor produse, care încorporează un drept de proprietate intelectuală, până la consumatorul final, a căror calitate este garantată de titularul mărcii și că fapta pârâtei reduce posibilitatea de a garanta consumatorilor controlul calităţii originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. expunând reclamanta riscului comercializării unor produse contrafăcute, ori care ar încălca drepturile conferite de marcă.
Or, instanța de apel a răspuns în cadrul motivării sale acestor susțineri, considerând că ”singurul inconvenient al înlăturării de pe etichete a codului de bare care permite identificarea primului cumpărător este imposibilitatea pentru titularul de marcă sau reprezentanţii autorizaţi ai acestuia de a cunoaşte provenienţa produsului în mod direct, prin simpla analiză a etichetei. Însă, provenienţa poate fi stabilită şi pe alte căi, prin prezentarea documentelor de provenienţă, amiabil sau pe cale judiciară. Totodată, acest inconvenient nu are nicio influenţă asupra calităţii produselor şi nici asupra imaginii producătorului în rândul cumpărătorilor, pentru aceştia din urmă aspectul analizat fiind indiferent.”
Acesta este motivul pentru care instanța de apel a menținut obligarea pârâtei la prezentarea originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. din 02 august 1985, comercializate prin intermediul magazinelor C.D.O.
Astfel, nu se poate susține întemeiat că instanța de apel nu ar fi analizat, în mod nelegal, textele de lege menționate în recurs, enumerate anterior, atâta timp cât acestea nu au fost invocate cu respectarea art. 292 C. proc. civ., motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 fiind astfel nefondat.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată susținerea în sensul că instanța de apel ar fi reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării acțiunii, ca excepție de la epuizarea dreptului la marcă, pentru produsele introduse pe piața intraunională cu acordul titularului mărcii, în cazul alterării etichetelor prin dezlipirea autocolantului care conținea codul de bare al primului distribuitor, întrucât aceste dispoziții ar privi exclusiv alterarea produselor, ceea ce nu ar fi cazul aici, unde au fost alterate doar etichetele.
Instanța de apel, raportându-se la susținerile în fapt din cererea de chemare în judecată, a reținut că nu sunt aplicabile prevederile alin. (2) ale art. 37 din Legea nr. 84/1998, şi ale alin. (2) din art. 13 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, cu conţinut similar, ”întrucât nu s-a făcut dovada că starea produselor ar fi fost modificată sau alterată după punerea lor în comerţ şi nici a vreunei alte împrejurări care să justifice opoziţia titularului de marcă la comercializarea produselor sale de către apelanta-pârâtă.”
Ca atare, nu se poate susține întemeiat că instanța de apel ar fi redus aplicarea art. 37 alin. (2) al Legii nr. 84/1998 doar la exemplul oferit de acest articol, și anume când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ, instanța de apel reținând că nu s-a făcut dovada nici a vreunei alte împrejurări care să justifice opoziţia titularului de marcă la comercializarea produselor sale de către apelanta-pârâtă, adică s-a apreciat că simpla alterare a etichetelor prin dezlipirea autocolantului care conținea codul de bare al primului distribuitor nu se încadrează într-o astfel de ”altă” împrejurare.
Nu este întemeiată nici susținerea privind existența motivelor temeinice care să justifice opoziția titularului mărcii în cauză la comercializarea produselor purtând marca în cauză de către intimata-pârâtă, conform art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
Recurenta a invocat în recurs mai multe argumente.
Astfel, a susținut că produsele purtând mărcile P.S. sunt produse de lux și că instanța de apel nu a ținut cont că atingerea renumelui mărcii reprezintă un motiv justificat pentru opunerea la comercializare produselor intimatei pârâte ale căror etichete sunt alterate și prin comercializarea cărora titularul este lipsit de posibilitatea controlului acestora.
A mai arătat că în cazul produselor de lux sau de prestigiu, renumele produsului este, totodată, un element relevant pentru aprecierea calităţii în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 89/104. Independent de alte proprietăţi ale produsului o atingere adusă renumelui mărcii ar putea avea ca efect faptul că acesta să nu mai poată fi recunoscut în acelaşi mod ca un produs de lux sau de prestigiu. Pentru acest tip de produs, formele de distribuţie care aduc atingere renumelui său pot pune în discuţie în acelaşi timp calitatea acestuia.
A mai menționat că în prezenta cauză faptele intimatei de comercializare neautorizată a produselor P.S. prin alterarea etichetelor însoţitoare şi ştergerea codurilor de bare aduc atingere reputaţiei mărcilor recurentei reclamante atât prin imposibilitatea acesteia de a permite verificarea calităţii produselor, fiind lipsită de posibilitatea de a afla cine le-a pus prima dată pe piaţă, cât şi prin modul de comercializare, aspectul neglijent al produselor datorat alterării unor elemente din etichetă nefiind acceptate în cazul unor produse de lux.
Raportat la aceste susțineri din recurs, prioritar trebuie să se stabilească limitele recursului, prin întâmpinare intimata pârâtă invocând că situația încălcării renumelui mărcii prin modul, apreciat ca fiind neglijent, de alterare a etichetei nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, ceea ce ar atrage schimbarea cauzei în recurs.
Pentru a verifica această apărare a intimatei pârâte trebuie văzut ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea, precum şi orice act de comerţ cu bunuri ce poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 26 ianuarie 2000 şi din 02 august 1985, fără acordul titularului, şi ale căror etichete sunt alterate, prin tăierea acestora înainte de comercializare; obligarea pârâtei să prezinte originea comercială a produselor purtând mărcile menţionate comercializate prin intermediul magazinelor, având în vedere că tăierea etichetelor acestora creează suspiciuni de încălcare a drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea acestui obiect al cererii au fost invocate prevederile art. 35 și 37 din Legea nr. 84/1998.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, ”[titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titular sau cu consimţământul acestuia. Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile, dacă titularul probează motive temeinice de a se opune la comercializarea produselor, în special când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.”
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanta a susținut, în principal, faptul că nu s-ar aplica regula prevăzută la alin. (1)al art. 37 din Legea nr. 84/1998 a epuizării drepturilor exclusive asupra mărcii, întrucât mărfurile nu ar fi fost puse pe piață în U.E., de însuşi titular sau cu consimţământul acestuia, altfel spus că ar fi fost importate dintr-un stat terț, acesta fiind motivul pentru care ar fi fost dezlipit autocolantul conținând codul de bare al primului distribuitor.
Pe această primă cauză a cererii de chemare în judecată s-a bazat prima instanță când a admis cererea, susținere care s-a dovedit a fi neîntemeiată raportat la probele analizate de către instanța de apel, pârâtul dovedind că a cumpărat mărfurile purtând mărcile în cauză după ce fuseseră puse pe piață în U.E. de însuşi titular sau cu consimţământul acestuia, situație care nu a fost contestată în recurs.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanta a mai susținut, pentru situația în care s-ar fi dovedit că produsele au fost puse în comerţ de însuşi titular sau cu consimţământul acestuia, că ar exista motive temeinice de a se opune la comercializarea produselor, conform alin. (2) al art. 37 din Legea nr. 84/1998, care reglementează o excepție de la regula epuizării dreptului asupra mărcii, prevăzută la alin. (1).
Reclamanta a indicat două motive considerate de către aceasta temeinice, în sensul art. 37 alin. (2):
- alterarea informaţiilor cuprinse în etichetă creează titularului de marcă grave prejudicii prin pierderea posibilităţii acestuia de a controla reţeaua de distribuţie a propriilor lui produse până la consumatorul final, produse care încorporează un drept de proprietate intelectuală şi a căror calitate este garantată de titularul mărcii.
- fapta pârâtei reduce posibilitatea de a garanta consumatorilor controlul calităţii originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. expunând reclamanta riscului comercializării unor produse contrafăcute, ori care ar încălca drepturile conferite de marcă.
Așa cum rezultă din cele consemnate în încheierea din 22 martie 2011, pârâta i-a solicitat reclamantei să precizeze în ce constă fapta ilicită imputată, iar prin precizarea depusă la 24 mai 2011 reclamanta a arătat că ulterior anului 2008 pârâta comercializează produse purtând marca P.S. fără a avea autorizarea titularului mărcii, produse a căror autenticitate și proveniență nu poate fi garantată, întrucât etichetele au fost alterate prin eliminarea codului de bare, astfel că nu poate fi identificat primul cumpărător. În aceeași precizare se arată că pârâta până în 2008 a comercializat autorizat produse purtând această marcă.
După cum se poate observa, reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată ca situație de fapt care să susțină existența unui alt motiv temeinic de derogare de la aplicarea alin. (1) al art. 37 din Legea nr. 84/1998, încălcarea renumelui mărcii prin modul neglijent în care ar fi fost tăiate și dezlipite de pe etichetă autocolantele care conțineau codurile de bare ale primului distribuitor, care ar afecta imaginea de lux a mărcii.
Această situație de fapt, care se constituie într-un nou caz justificativ de derogare de la aplicarea principiului epuizării drepturilor asupra mărcii, a fost invocată pentru prima dată în recurs.
Cauza cererii de chemare în judecată reprezintă situația de fapt calificată juridic. Așa cum se reține în doctrină, pentru a defini cauza cererii de chemare în judecată nu se poate face abstracție nici de fapte, nici de drept.
În recurs, conform art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.
Astfel această nouă situație de fapt calificată juridic, invocată direct în recurs, reprezintă o nouă cauză a cererii de chemare în judecată, care nu putea fi analizată de către instanța de recurs, fiind inadmisibilă.
În ceea ce privește cazurile invocate în fața primei instanțe pentru a susține aplicarea art. 37 alin. (2), în legătură cu capătul de cerere prin care se solicita obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea, precum şi orice act de comerţ cu bunuri ce poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 26 ianuarie 2000 şi din 02 august 1985, fără acordul titularului, şi ale căror etichete sunt alterate, prin tăierea acestora înainte de comercializare, consider că nu sunt temeinice pentru a justifica restrângerea dreptului la libera circulația bunurilor în favoarea dreptului la marcă, pentru următoarele motive.
În cauza C-349/95, hotărârea din 11 noiembrie 1997 a C.J.C.E., Loendersloot vs Ballantine și alții (în care s-a pornit de la premisa că este vorba despre produse purtând mărci de renume, având o imagine de lux parag. 33), în ceea ce privește înlăturarea codurilor de identificare a produselor, s-a reținut că pentru a stabili drepturile și limitele titularului mărcii trebuie determinate motivele care au dus la înlăturarea codurilor de identificare a produselor (parag. 39-43), cum sunt, printre altele, și codurile de bare, ținând cont că art. 7 din Directiva nr. 89/104 (C.E.E.), care a fost transpus în art. 37 din Legea nr. 84/1998 a fost edictat cu intenția de a reconcilia interesul fundamental de a proteja dreptul la marcă cu interesul fundamental la libera circulație a bunurilor în interiorul comunității europene (parag. 18, C-349/95).
În această hotărâre au mai fost reținute următoarele premise.
Potrivit jurisprudenței C.J.C.E. art. 36 din T.C.E. permite derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a bunurilor în interiorul comunității europene doar atâta timp cât aceste derogări reprezintă motive temeinice justificate pentru protecția drepturilor care constituie subiectul specific al proprietății industriale și comerciale în cauză (parag. 21).
Titularul unei mărci protejate de legislația unui stat membru nu se poate baza pe această legislație pentru a se opune la importarea sau punerea pe piață a unui produs care a fost pus pe piață într-un alt stat membru de acesta sau cu consimțământul său. Drepturile asupra mărcii nu au fost edictate pentru a permite titularilor lor împărțirea piețelor naționale și astfel menținerea unor diferențe de preț care ar putea exista între statele membre (parag. 23).
În continuare, s-a constatat că îndepărtarea numerelor de identificare se poate dovedi a fi necesară pentru a preveni împărțirea artificială a piețelor între statele membre cauzată de dificultățile pentru persoana implicată în comerțul paralel de a se aproviziona de la distribuitorii Ballantine și ai altora de teama sancțiunilor impuse de producători în eventualitatea vânzării unor astfel de persoane și că nu se poate exclude faptul că numerele de identificare au fost plasate pe produse de către producători pentru a le permite să refacă itinerariul produselor lor cu scopul de a preveni ca dealerii lor să aprovizioneze persoanele implicate în comerțul paralel (parag. 40).
În circumstanțele în care numerele de identificare au fost aplicate cu scopul de a se conforma unor obligații legale, în special pentru identificarea unui lot căruia îi aparține marfa sau pentru a realiza alte obiective legitime cum ar fi rechemarea produselor defecte și combaterea contrafacerii, faptul că titularul mărcii își folosește dreptul său pentru a preveni ca o terță parte să îndepărteze etichetele purtând marca sa cu scopul de a elimina aceste numere nu se poate considera că aceasta contribuie la împărțirea artificială a pieței (parag. 42).
În schimb, când se stabilește că numerele de identificare au fost aplicate pentru scopuri care sunt legitime din punctul de vedere al dreptului comunitar, dar sunt, de asemenea, folosite de către titularul mărcii pentru ai permite să detecteze slăbiciunile din organizația sa de vânzări și astfel să combată comerțul paralel al produselor sale, atunci, potrivit dispozițiilor tratatului referitoare la concurență, cei angajați în comerțul paralel trebuie protejați împotriva unor acțiuni de acest tip (parag. 43).
În speță, reclamanta a invocat faptul că dezlipirea autocolantului conținând codul de bare al primului distribuitor ar împiedica-o să controleze rețeaua de distribuție, cu incidență asupra controlului calității produselor, ca atare, ar împiedica-o să exercite obligația de rechemare a produselor defecte, și combaterea contrafacerii.
Pentru a verifica existența motivelor temeinice care ar justifica limitarea principiului liberei circulații a bunurilor în U.E. trebuie să se determine de către instanța națională, care au fost rațiunile, în cazul concret pentru înlăturarea codului de bare al primului distribuitor (C-349/95, Loendersloot vs Ballantine și alții, para38, teza finală).
În speță, așa cum a reținut instanța de apel, produsele purtând marca în cauză nu sunt contrafăcute, iar, pe de altă parte, nu s-a susținut că ar fi produse cu defecte sau nocive pentru cumpărător. Mai mult, nu a fost îndepărtată porțiunea din autocolant care permitea identificarea lotului sau a numărului de identificare a produsului. Ca atare, nu se poate susține întemeiat că acestea ar fi motivele pentru înlăturarea codurilor de bare ale primului distribuitor.
În aceste condiții, este credibil să se rețină că rațiunea pentru care a fost dezlipit autocolantul purtând codul de bare al primului distribuitor a fost aceea de a permite persoanei implicate în comerțul paralel de a se aproviziona de la distribuitorii P.S., caz în care s-a reținut în hotărârea C.J.C.E. menționată anterior că, potrivit dispozițiilor tratatului referitoare la concurență, persoanele angajate în comerțul paralel trebuie protejate împotriva unor acțiuni de acest tip (parag. 43).
Această situație de fapt se verifică în speță, unde pârâtul s-a opus la administrarea unei probe pentru a nu divulga numele societății distribuitoare (fila 84, dosar tribunal), pârâtul a apelat la o astfel de modalitate de comercializare după anul 2008, până când a avut acordul titularului mărcii pentru a distribui produsele purtând această marcă, pârâtul a arătat că a fost înlăturat codul de bare pentru a nu putea fi identificat primul vânzător.
Astfel, cele două motive invocate de către reclamantă pentru a interzice importul și comercializarea produselor P.S. având alterată eticheta prin tăierea și dezlipirea autocolantului purtând codul de bare al primului distribuitor nu pot fi apreciate ca fiind temeinice pentru limitarea liberei circulații a mărfurilor în U.E.
Chiar dacă s-ar aprecia că invocarea direct în recurs a faptului că prin modul pretins neglijent în care au fost tăiate și dezlipite etichetele autocolante conținând codul de bare al primului distribuitor al produselor purtând marca P.S., ar fi afectată imaginea de lux a produselor și astfel reputația mărcii, nu ar reprezenta o cauză nouă, formulată cu încălcarea art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ., în speță nu s-a făcut dovada temeiniciei nici a acestui motiv, pentru a fi aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, pentru următoarele considerente.
Fapta ilicită menționată anterior, așa cum a fost invocată direct în recurs, constă în atingerea renumelui mărcii prin modul de comercializare, întrucât aspectul neglijent al produselor datorat alterării unor elemente din etichetă, şi ştergerea codurilor de bare, nu este acceptat în cazul unor produse de lux.
În primul rând, este de remarcat că potrivit, dovezilor administrate în cauză, alterarea etichetelor produselor a avut loc doar prin operațiunea de tăiere în parte și dezlipire, cu urmele pe care le presupune, în mod normal, o astfel de operațiune, a autocolantului care conținea codul de bare al primului vânzător al produselor, autocolant care se regăsea pe spatele ultimei file a etichetei produselor purtând marca P.S.
Pe această filă, alocată chiar de către producător lipirii unor astfel de autocolante, sub partea de autocolant rămasă, conținând mărimea, lotul, culoarea, anul, a fost aplicat autocolantul conținând codul de bare al pârâtei, vânzător al produsului.
Astfel, în speță, nu se susține îndepărtarea unui însemn aplicat pe etichetă de către producător pentru a garanta originea produsului, nici ștergerea mărcii, nici înlocuirea etichetei, nici înlocuirea ambalajului, nici prezentarea neglijentă a produsului în sine.
Fapta ilicită care ar aduce atingere impr esiei de lux a produsului constă, în final, în viziunea recurentului, în modul neglijent în care a fost dezlipit de pe etichetă autocolantul care conținea codul de bare al primului distribuitor al produsului.
Din hotărârea, invocată de către recurent în recurs, rezultă că, chiar și în situația în care produsul ajunge să fie vândut într-o categorie de magazin exceptat expres prin contractul de licență (ceea ce, de altfel, nu s-a pretins în prezenta cauză), printr-o clauză inserată în contract, în scopul păstrării notorietății și a prestigiului mărcii, instanța națională nu poate constata, pur și simplu, că într-un astfel de caz ar fi afectată impresia de lux a produselor, ci trebuie să verifice în raport cu circumstanțele din litigiul cu care este sesizată, dacă încălcarea unei astfel de clauze de către licențiat aduce atingere impresiei de lux a produselor de prestigiu, cu afectarea calității acestora (para.31).
În speță, nu se pune problema verificării încălcării contractului de către licențiat, dar indicațiile menționate anterior, de a se verifica în raport cu circumstanțele din litigiul cu care este sesizată, dacă fapta pretins ilicită aduce atingere impresiei de lux a produselor de prestigiu, cu afectarea calității acestora sunt cu atât mai mult aplicabile în cazul de față formulat în contradictoriu cu un vânzător ulterior al produsului, după ce produsul a fost pus pe piață în U.E. cu acordul titularului mărcii (parag. 57-59, C-59/08).
În această hotărâre s-a reținut că ”(…) atunci când instanța națională stabilește că vânzarea efectuată de licențiat către un terț nu poate repune în discuție calitatea produselor de prestigiu care poartă această marcă, astfel încât introducerea acestora pe piaţă trebuie considerată ca fiind efectuată cu consimțământul titularului mărcii, este de competența acestei instanțe să aprecieze, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, dacă această comercializare ulterioară a produselor de prestigiu care poartă marca, efectuată de terț utilizând modalitățile uzuale în sectorul de activitate al acestuia, aduce atingere renumelui respectivei mărci. (parag. 57)” și că ”în această privință, este important să se ia în considerare, în special, destinatarii revânzării, precum și, (…), condițiile specifice de comercializare a produselor de prestigiu.”
Astfel, în speță, fapta ilicită pretinsă constă în modul în care a fost dezlipit de pe etichetă autocolantul care conținea codul de bare al primului distribuitor al produsului, apreciat de către recurentă ca fiind neglijent, și care ar aduce atingere imaginii de prestigiu care îi conferă o impresie de lux a mărcii.
Consider că aceste susțineri nu reprezintă un motiv temeinic al titularului mărcii pentru a se opune comercializării ulterioare a produselor, având în vedere că modificările aduse etichetei nu sunt de natură să afecteze renumele mărcii în cauză, imaginea de lux acesteia.
Această imagine nu este asociată de către cumpărător cu partea din etichetă pretins a fi neglijent alterată, atâta timp cât autocolantele conținând codurile de bare este cunoscut că sunt aplicate de către vânzătorii succesivi ai produselor, iar nu de către producătorul acestora, fiind dezlipite și înlocuite și cu prilejul schimbării prețurilor cu ocazia diferitelor promoții, astfel că nu ar putea trece drept o operațiune atipică în ochii cumpărătorilor; aceste autocolante se regăsesc pe spatele etichetei care nu este în mod direct vizibilă consumatorului; urmele lăsate de dezlipirea autocolantului sunt cele firești unei astfel de operațiuni, care a fost apreciată ca fiind justificată pentru asigurarea liberei circulații a bunurilor, așa cum s-a reținut mai sus. Cel mult modul de alterare a etichetei, așa cum se prezintă în cauză, ar putea afecta credibilitatea vânzătorului pârât, iar nu renumele mărcii aplicate pe produs.
Așa cum se susține chiar în cererea de chemare în judecată, pârâta este o societate comercială din Bucureşti al cărei obiect principal de activitate este comerţul cu produse de îmbrăcăminte şi încălţăminte purtând însemnele a diferite mărci de renume, astfel că nu se pune problema lipsei de seriozitate, în general, a pârâtei cu privire la comercializarea unui astfel de gen de produse care să afecteze prezentarea valorizantă a produselor în spațiul de vânzare. Mai mult, pârâta nu vinde doar produse purtând marca P.S. pentru a exista riscul asocierii pârâtei exclusiv cu această marcă.
Astfel, nici acest motiv invocat pentru aplicarea art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 nu poate fi considerat temeinic pentru limitarea liberei circulații a bunurilor în U.E.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., recursul trebuia respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1740/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2975/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
