ICCJ. Decizia nr. 176/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 176/2014
Dosar nr. 1980/3/2009*
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 527 din 9 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1980/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.L.A.E. şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să restituie reclamantei camera de la etaj situată în corpul A al imobilului situat în Bucureşti, sector 4 şi cota indiviză de 3/8 din terenul aferent imobilului de 321,68 mp.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că reclamanta S.L.A.E. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la cota de 3/8 din imobilul situat în Bucureşti, sector 4, notificare ce nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare a imobilului după cum rezultă din adresa din 4 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de moştenitor pot fi depuse până la data soluţionării notificării, iar potrivit dispoziţiilor art. 24 din acelaşi act normativ, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Pe baza înscrisurilor depuse de către notificatoare, care fac parte din dosarul administrativ comunicat instanţei de către pârât, tribunalul a reţinut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, a calităţii de moştenitor şi au fost probate situaţia juridică şi locativă a imobilului.
Astfel, imobilul compus în întregul său din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie formată din corp A de casă (P+E) şi corp secundar B (cameră şi beci), a fost dobândit de M.G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 august 1947 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Potrivit certificatului de moştenitor din 13 iunie 1974 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, au calitatea de moştenitori ai defunctului M.G. soţia supravieţuitoare, M.E., cu o cotă de 1/4 şi descendenţii S.L.A.E. şi M.C.F.O., cu câte o cotă de 3/8 fiecare din masa succesorală.
În anul 1975, în baza deciziei nr. 307 din 31 martie 1975, emise în temeiul Decretului 223/1974, a trecut în proprietatea statului cota-parte de 3/8 din suprafaţa de 330 mp şi din construcţii de la S.L.A.E.
Conform certificatului de moştenitor din 1979 şi a certificatului de moştenitor suplimentar din 7 august 2002, are calitatea de moştenitor al defunctei M.E., C.E. iar de pe urma defunctei C.E. (potrivit certificatului de moştenitor din 1982 şi a certificatului suplimentar de moştenitor din 7 august 2002), are calitatea de legatar universal C.A., în calitate de nepoată de frate predecedat.
Potrivit contractului de donaţie autentificat din 16 august 2002 de Biroul Notarial Public L.C., C.A. a donat către M.C.F.O. cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, cu menţiunea că în proprietatea statului a trecut cota de 3/8 din întregul imobil de la S.L.A.E.
Potrivit certificatului de moştenitor din 25 octombrie 2006 eliberat de Biroul Notarial Public C.A.R., de pe urma defunctului M.C.F.O. au rămas ca moştenitori M.D., în calitate de soţie cu o cotă de 1/4 din moştenire, şi R.A.T., în calitate de nepot de fiică predecedată, cu o cotă de 3/4 din moştenire.
Potrivit sentinţei civile nr. 7074 din 19 decembrie 2008 pronunţate de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în Dosarul nr. 8845/4/2007, s-a dispus ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 4, ieşire din indiviziune care s-a realizat în contradictoriu şi cu Municipiul Bucureşti.
Au fost alcătuite trei loturi care au fost atribuite astfel: lotul 1 compus din apartamentul de la etajul corpului A şi pivniţa în suprafaţă de 19,37 mp, reclamantei-pârâte M.D.; lotul 2 compus din spaţiul comercial şi apartamentul de la parterul corpului A, pivniţele în suprafaţă de 15,54 şi 17,64 mp şi corpul B, pârâtului-reclamant R.A.T., iar lotul 3 compus din camera de la etaj, pârâtului Municipiul Bucureşti.
Reţinând că notificarea nu a fost soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 iar unitatea deţinătoare nu a comunicat notificatoarei că dosarul administrativ trebuie completat cu anumite înscrisuri şi faţă de prevederile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor, precum şi dovada trecerii imobilului în proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr. 12A din 18 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul şi schimbată sentinţa civilă nr. 527 din 9 aprilie 2009 în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că intimata-reclamantă a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, restituirea camerei de la etaj (corp A) din imobilul situat în Bucureşti, sector 4 şi a cotei-indivize din terenul aferent imobilului. Reclamanta a arătat că această cotă-parte indiviză a aparţinut numitei S.L.A.E. şi a trecut în proprietatea statului în anul 1975 prin Decretul nr. 223/1974, fiind emisă decizia nr. 307 din 31 februarie 1975.
Intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei titlul de proprietate al imobilului al autoarei sale şi notificarea formulată la data de 14 octombrie 2002 şi comunicată prin Biroul Executorului Judecătoresc M.D.
La data de 20 septembrie 2007 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii M.D. şi R.A.T., au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţia aferentă.
Imobilul în litigiu a aparţinut defunctului M.G., care l-dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare în anul 1947 şi a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în anul 1975. Succesorii acestuia sunt: M.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, S.L.A.E. şi M.C.F.O., în calitate de fii, cărora le-au revenit 1/4 şi respectiv 3/8 din masa succesorală.
Drepturile succesorale ale numiţilor S.L.A.E. şi M.C.F.O. au fost întregite prin dobândirea cotei de 1/4 prin contractul de donaţie autentificat din 2002 al Biroului Notarial Public L.C., act prin care C.A. succesoarea defunctei C.E., care a moştenit cota de 1/4 a defunctei M.E., a donat cota sa parte către M.C.F.O.
Prin sentinţa civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008 rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra întregului imobil ce a aparţinut defunctului M.G., fiind stabilită situaţia juridică a imobilului prin această sentinţă.
Înscrisul aflat la dosarul tribunalului dovedeşte că notificarea din 2001 formulată de defunctul M.C.F.O., în calitate de mandatar al reclamantei S.L.A.E., pentru cota de 3/8 din imobilul situat în Bucureşti, sector 4, nu a fost soluţionată deoarece era necesară depunerea documentelor prevăzute în acest înscris, respectiv copia decizia nr. 307 din 31 martie 1975, declaraţia reclamantei cu privire la încasarea despăgubirilor potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România cu alte state, copii ale actelor de stare civilă ale reclamantei, actul de identitate al acesteia şi situaţia juridică şi locativă actuală eliberată de Administraţia Fondului Imobiliar.
A mai reţinut curtea de apel că situaţia juridică a imobilului a fost dezlegată prin sentinţa civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, că la dosarul administrativ nu s-au depus documentele necesare soluţionării notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea cotei de 3/8, iar procura specială în vederea îndeplinirii formalităţilor legale de revendicare a imobilului în litigiu a fost dată de către reclamantă numitei M.D., care are calitate de parte în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008.
Deoarece nu s-au depus documentele necesare cu privire la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire de către reclamantă, respectiv depunerea certificatelor de naştere şi de căsătorie din care să rezulte că aceasta este una şi aceeaşi persoană cu S.L.A.E., cât şi celelalte acte menţionate de către unitatea deţinătoare, iar situaţia juridică a imobilului a fost incertă până la data de 9 octombrie 2011, curtea de apel a constatat că pârâtul nu putea soluţiona notificarea, iar motivele de apel formulate sunt întemeiate.
S-a mai arătat că, deoarece a fost formulată notificare pentru restituirea imobilului din Bucureşti, sectorul 4, soluţionarea cererii de chemare în judecată este supusă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pe cale administrativă, dar având în vedere sentinţa civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 urmează a fi soluţionată, pe cale administrativă, după completarea probelor cu înscrisurile necesare soluţionării acesteia.
Prin decizia civilă nr. 6818 din 7 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a fost casată decizia civilă nr. 12A din 18 ianuarie 2012 şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că sintagma „până la data soluţionării notificării” nu are în vedere doar etapa administrativă de soluţionare a notificării ci, trebuie înţeleasă în sensul de etapă până la soluţionarea notificării în oricare dintre etapele administrativă şi jurisdicţională deoarece legiuitorul nu a făcut o distincţie între cele două faze de soluţionare a notificării.
Nedepunerea actelor doveditoare în etapa administrativă avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei pe baza actelor administrate şi nicidecum imposibilitatea de a le depune în etapa jurisdicţională.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 1980/3/2009*.
Prin decizia civilă nr. 179A din 22 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 527 din 9 aprilie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.L.A.E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că intimata-reclamantă a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, fiind moştenitoarea tatălui ei M.G., conform certificatului de moştenitor din 13 iunie 1974; tatăl reclamantei a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 august 1947 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
De asemenea a făcut dovada că statul a preluat cota sa de proprietate de 3/8 prin decizia nr. 307 din 31 martie 1974, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti.
Criticile de apel sunt nefondate deoarece dovada calităţii de persoană îndreptăţită se face atât în faza administrativă cât şi în faza jurisdicţională de soluţionare a notificării, iar Decretul nr. 223/1974 face parte din categoria actelor normative considerate de Legea nr. 10/2001 ca determinând o preluare abuzivă, fapt ce conferă intimatei-reclamante dreptul de a pretinde restituirea bunului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul având în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură sau echivalent este condiționată de dovedirea preluării abuzive a imobilului, ori în speţă, nu este îndeplinită aceasta condiţie deoarece, pentru imobilul trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, s-au primit despăgubiri.
A susţinut recurentul că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, în baza deciziei din 31 martie 1974 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, iar intimata-reclamantă a fost despăgubită, astfel ca dreptul de proprietate al statului s-a constituit chiar la data emiterii respectivei decizii.
Intimata-reclamantă nu a atacat în contencios administrativ decizia de preluare, care astfel şi-a menţinut valabilitatea şi constituie titlul de proprietate al statului. Prin urmare, aceasta nu mai este îndrituită la restituirea în natura, deoarece așa cum rezultă din probatoriu, ea a încasat deja despăgubirile ce i se cuveneau în baza Decretului nr. 223/1974.
Recurentul-pârât a arăta că nu este de acord cu susţinerile intimatei-reclamante, care a susţinut că modalitatea prin care statul a preluat în proprietate imobilul a fost abuzivă, deoarece trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974; preluarea de către stat a imobilului trebuie considerată a se fi realizat cu titlu valabil dacă ea s-a realizat în concordanţă cu legislaţia în vigoare, inclusiv cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.
Dacă reclamanta era nemulţumită avea la îndemână, conform art. 8 din acelaşi act normativ, posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva procesului-verbal de evaluare a imobilului, în termen de 15 zile de la data comunicării în scris a sumei stabilite ca despăgubire.
În speţă, aceasta nu a uzat de aceasta procedura ceea ce conduce la concluzia ca a fost de acord cu evaluarea stabilită. De asemenea, a încasat despăgubiri pentru imobil, iar decizia de preluare în proprietatea stalului nu a fost contestata de către reclamantă care nu a făcut uz de dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974.
A mai arătat recurentul-pârât că dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 250/2007 prevăd că în situaţia imobilelor deţinute de stat, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natura este condiţionată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit, iar în conformitate cu art. 31 alin. (2) din acelaşi act normativ, reclamanta trebuie să facă dovada ca nu a primit despăgubiri în baza unor tratate internaţionale, astfel cum prevede art. 5.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din 1965, care prevedea că dreptul de proprietate este ocrotit şi că, prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 231/1998, statul nu a avut calitatea de proprietar asupra cotei de 3/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu; în plus, chiar legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001, a recunoscut caracterul abuziv al preluărilor realizate în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, încrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19 ianuarie 2009, reclamanta S.L.A.E. a solicitat restituirea camerei de la etajul corpului A al imobilului situat în Bucureşti, sector 4 şi a cotei indivize de 3/8 din terenul aferent imobilului, întemeindu-şi demersul judiciar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.”
Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. h) şi lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt incluse în categoria imobilelor preluate abuziv, atât cele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
În speţă, prin decizia nr. 307/1975, emisă în temeiul Decretului nr. 225/1974, s-a dispus preluarea cu plată, a cotei-părţi de 3/8 din dreptul de proprietate asupra construcţiei şi, fără plată, a cotei-părţi de 3/8 din dreptul de proprietate asupra terenului aferent.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică prevăd că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”
Din perspectiva modului de preluare a dreptului de proprietate, Înalta Curte reţine că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei României din 1965, care în art. 36 alin. (1) prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Recurentul-pârât a susţinut că preluarea de către stat nu s-a făcut abuziv ci cu titlu valabil, ignorând, pe de o parte, împrejurarea că Legea nr. 10/2001 include în categoria bunurilor preluate abuziv şi bunurile preluate de stat cu titlu valabil [art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001], iar pe de altă parte că Decretul nr. 223/1974 nu poate fi considerat ca respectând Constituţia în vigoare la momentul preluării şi tratatele internaţionale la care România era parte.
De altfel, recurentul-pârât nu a arătat, în concret, cum justifică pretinsa concordanţă a dispoziţiilor cuprinse în actul de preluare cu Constituţia în vigoare la momentul preluării şi tratatele internaţionale la care România era parte.
În consecinţă, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a soliciat restituirea în natură, ca măsură reparatorie acordată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanţă dacă intimata-reclamantă a contestat în contencios administrativ decizia de preluare sau dacă a uzat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 223/1974.
Cu referire la criticile de recurs care vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din H.G. nr. 270/2007 şi ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că sunt formulate omisso medio întrucât sunt formulate pentru prima oară în recurs. Cum obiectul controlului judiciar în recurs îl constituie decizia dată în apel, iar instanţa de apel nu a fost învestită cu motive de apel care să privească aplicarea dispoziţiilor art. 12 din H.G. nr. 270/2007, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu se impune analiza acestor critici.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 179A din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 157/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 128/2014. Civil. Strămutare. Contestaţie în... → |
|---|
