ICCJ. Decizia nr. 178/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 178/2014

Dosar nr. 13571/3/2010

Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constata următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 septembrie 2011, sub nr. 13571/3/2010, reclamanta SC R.G. SRL i-a chemat în judecată pe pârâţii D.D., M.E., M.M., B.M. şi B.T., solicitând instanţei:

- obligarea pârâţilor să-i lase în deplina proprietate şi posesie terenul în suprafaţa de 511,24 mp, situat în Bucureşti, sector 1, nr. cadastral X1, înscris în cartea funciară ;

- în subsidiar, obligarea pârâţilor sa-i lase în deplina proprietate şi posesie terenul în suprafaţa de 511,24 mp, astfel cum a fost identificat mai sus, cu constatarea unei servituti de trecere în favoarea pârâţilor asupra unui teren în suprafaţa de 117 mp, cu numărul cadastral X1/2, dar aceasta numai în situaţia în care pârâţii nu au asigurat accesul la propria locuinţă;

obligarea pârâţilor să ridice garajul, o magazie şi gardul aflate pe terenul mai sus precizat, pe cheltuiala lor, iar în cazul neexecutărîi de către pârâţi, sa fie autorizată ridicarea acestora de către reclamantă, pe cheltuiala pârâţilor;

obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului precizat la capătul 1 al cererii, începând cu data la care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, conform contractului de

vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 5219 din 14 decembrie 2007, la BNP M.L.; estimată la valoarea de 54.000 euro;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de la fila nr. 249 din dosar, reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti a renunţat la judecată privind cererea îndreptată împotriva pârâţilor M.M., M.E. şi B.M.

Prin cererea de la dosar, reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti a precizat cererea îndreptată numai împotriva pârâtei D.D., arătând că solicită admiterea acţiunii împotriva acesteia şi;

1. constatarea unei servituţi de trecere în favoarea pârâtei, astfel încât să-i fie asigurat accesul la propria locuinţă, respectiv, apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 1;

2. obligarea pârâtei să-i lase în deplina proprietate şi posesie terenul aflat în proprietatea reclamantei, pe care pârâta îl foloseşte abuziv şi care excede dreptului de servitute de trecere care îi este necesar;

3. obligarea pârâtei D.D. la plata contravalorii lipsei de folosinţa a terenului, începând cu data la care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 2007 la Biroul Notarial Public M.L., până la data eliberării celei mai mari părţi a terenului (7 iunie 2011), când a încheiat tranzacţia cu ceilalţi pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 188 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus:

„Ia act că reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, a renunţat la judecată privind cererea îndreptată împotriva pârâţiior M.M. şi M.E. şi B.M.

Respinge ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes a reclamantei SC R.G. SRL Bucureşti privind promovarea acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâta D.D.

Respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti, precizată prin cererea de la dosar şi îndreptată împotriva pârâtei D.D.

Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei D.D., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta SC R.G. SRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei civile nr. 188, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată la data de 31 august 2011.

Prin decizia civilă nr. 27 A din 13 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări social, s-a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, având ca obiect acţiune în constatare; s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC R.G. SRL, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D.D., împotriva sentinţei civile nr. 188 din 31 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 13571/3/2010; s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: s-a respins primul capăt de cerere precizat, ca inadmisibil; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a constatat că apelul este fondat, pe baza excepţiei de ordine publică pusă în discuţie la termenul din 6 februarie 2013, a inadmisibilităţii primului capăt de cerere precizată, având ca obiect acţiune în constatare.

„Pentru o imagine de ansamblu a situaţiei litigioase din apel, sub aspectul capetelor de cerere având ca obiect revendicare şi pretenţii băneşti pentru lipsă de folosinţă, în vederea dezlegării criticilor de apel formulate de reclamantă în privinţa acestora”, instanţa de apel a redat în mod amplu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi normelor metodologice de punere în aplicare a lor, precum şi dispoziţiile Legilor nr. 114/1996 şi nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, ce nu se impun a fi reiterate.

Instanţa a reţinut că, în contractul de vânzare-cumparare al intimatei D.D., din 2 decembrie 1996, se menţionează expres că, o dată cu locuinţa cu două camere, vestibul, hol, baie, cu suprafaţă utilă de 65,3 mp, reprezentând o cotă indiviză de 26,46% din imobilul supus vânzării în baza Legii nr. 112/1995, se vând: 1) 101,82 mp teren situat sub construcţie conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996; 2) o cotă indiviză de 26,46% din părţile de folosinţă comune ale imobilului.

În speţă, conform înscrisurilor cauzei, apelanta-reclamantă este titulara unui drept de proprietate asupra unui teren de 511,24 mp, grevat de un drept de acces în favoarea proprietarilor apartamentelor construcţiei, a cărei curte a fost retrocedată fostului proprietar grevată de această sarcină, deci este titulara unui drept de proprietate asupra unui teren grevat de un drept de acces şi în favoarea intimatei-pârâte, după cum atestă atât extrasul de carte funciară şi încheierea de carte funciară din 15 mai 2008, emisă de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti sector 1, cât şi dispoziţia Pimarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007, care a reprezentat actul de proprietate al vânzătorului C.I.P. şi a fost predată de vânzători în original apelantei-reclamante, deşi, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007, autorii apelantei-reclamante (vânzătorii) au declarat, la art. 3.3.2, că terenul vândut nu este grevat, ci este liber de orice sarcini, litigii, interdicţii sau servituti.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007, vânzătorii terenului l-au dobândit prin moştenire, fiindu-le restituit, pe baza deciziei civile nr. 1606, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25913/3/2005, la data de 12 septembrie 2006, definitivă şi irevocabilă, prin care doar s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală din 1965, emis de notariatul de Stat, restituirea fiind realizată prin dispoziţia din 27 august 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi protocolul de predare-preluare a terenului, încheiat cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar din 11 septembrie 2007.

Sarcina care grevează terenul apelantei-reclamante, în favoarea intimatei-pârâte, a fost creată prin dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007, care menţionează că se restituie în natură, în proprietatea lui C.I.P., terenul situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 618,58 mp, din totalul de 825,00 mp teren liber de construcţii ce reprezintă curte, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari, modificată parţial de dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008, prin care s-a admis cererea intimatei-pârâte şi numiţilor B.M. şi M.E. şi, constatându-se diferenţe de calcul privind suprafaţa imobilului, a modificat dispoziţia anterioară astfel:

- art. 1: dispune respingerea notificării depuse de C.I.P. privind restituirea în natură a construcţiei, întrucât aceasta a fost vândută în baza Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 4/1973 împreună cu terenul aferent de 313,76 mp;

- art. 2: propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţie şi terenul aferent de 313,76 mp, imposibil de restituit către C.I.P., C.C. şi C.I., şi lămurită de adresa din 4 august 2009 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Serviciul Fond Locativ, care menţionează că, prin dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008, s-a modificat art. 1 al dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007, în sensul că se restituie în natură, în proprietatea d-lor C.I.P., C.C. şi C.I., terenul situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 511,24 mp, din totalul de 825,00 mp teren liber de construcţii ce reprezintă curte, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari.

Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007, care legitimează dreptul de acces al intimatei-pârâte pe terenul apelantei-reclamante (sarcina ce grevează terenul apelantei-reclamante), nu a fost, însă, lămurită cu privire la vreo identificare topografică a căii de acces la care se referă, în sensul pretins de reclamantă la demararea procesului sau în sensul pretins de aceasta la restrângerea cadrului procesual la prima instanţă, apelanta-reclamantă neacţionând, faţă de emitentul dispoziţiei, în acest sens al lămuririi dispoziţiei, astfel că, în mod corect şi legat, prima instanţă nu a putut reţine vreo exercitare abuzivă a dreptului de acces de către pârâta D.D., pentru a admite revendicarea sau despăgubirile băneşti pentru lipsa de folosinţă a terenului revendicat, pretinse de reclamantă faţă de aceasta.

Sarcina în speţă îmbracă forma unei servituti de trecere urbane şi nu a fost creată pe cale convenţională, actul autentic de dezmembrare, întocmit de reclamantă pentru suprafaţa de 117 mp, neavând caracterul unui act juridic creator de obligaţii în sarcina intimatei-pârâte, putând reprezenta cel mult o ofertă de donaţie a unei servituţi care să se nască prin convenţie, neacceptată de donatar (art. 813-art. 814 C. civ. vechi).

Dimpotrivă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reclamanta însăşi a delimitat material, în terenul său, o parte pe care să se exercite dreptul de acces care greva terenul în favoarea pârâtei, iar susţinerile reclamantei, din apel, că delimitarea ar fi fost doar temporară, sub formă de organizare de şantier, nu sunt dovedite.

Nici susţinerile acesteia, în sensul că ar fi notificat-o de nenumărate ori pe intimata-pârâtă să respecte calea de acces limitată prin expertiză, cu o lăţime de 2 m la stradă, nu sunt dovedite, dimpotrivă, notificările de la dosarul primei instanţe sunt anterioare restrângerii cadrului procesual de către reclamantă şi limitării, prin expertiză, a căii de acces, la o porţiune mai mică din terenul reclamantei.

Astfel, greşit a susţinut apelanta restrângerea servitutii, prin renunţarea la judecată, făcută în faţa primei instanţe cu ceilalţi pârâţi, deoarece servitutea, prin natura sa, este indivizibilă, în sensul că profită tuturor coproprietarilor ce deţin drept de proprietate în indiviziune forţată asupra părţilor comune ale clădirii situate pe terenul pe care apelanta-reclamantă l-a cumpărat grevat de sarcina accesului acestora, ci nu individuală sub acest aspect.

Simplul fapt că ea s-ar fi stins în parte, pentru apelanta-reclamantă, prin conluziune, pentru spaţii cumpărate de apelanta-reclamantă din clădire, cum susţine în apel că ar fi cumpărat, nu ar putea duce la îngustarea căii de acces a pârâtei, delimitată fizic anterior chiar de către reclamantă, în vederea exercitării drepturilor pârâtei.

Până la delimitarea fizică a accesului, făcută chiar de reclamantă, aceasta nu-i putea imputa pârâtei ocupaţiunea abuzivă a terenului şi plata lipsei de folosinţă, câtă vreme dreptul său de proprietate era grevat de sarcina de a-i asigura pârâtei accesul şi nu s-a dovedit că pârâta şi-a exercitat în alt fel dreptul decât pentru acces, neocupând abuziv terenul reclamantei. După delimitarea fizică realizată chiar de reclamantă, cu lăţimea de 3,5 m la stradă, i se pretinde nefondat pârâtei despăgubiri pentru vreo lipsă de folosinţă pe teren sau vreo exercitare abuzivă a dreptului de acces pe care însăşi reclamanta i l-a asigurat, câtă vreme dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007 nu individualizează topografic vreun acces mai îngust.

Susţinerea apelantei că motivarea instanţei ar fi în contradicţie cu raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, din care ar rezulta că terenul revendicat nu se află în posesia reclamantei, ci este folosit ca şi cale de acces de către intimată, nu determină schimbarea soluţiei din sentinţa recurată, fiind firesc ca, având drept de acces delimitat fizic de reclamantă, intimata-pârâtă să-l folosească pentru normala utilizare a locuinţei sale.

Somaţiile la care face referire apelanta, adresate de aceasta pârâtei, nu fac dovada exercitării abuzive a dreptului de acces al pârâtei D.D. de către pârâtă, dimpotrivă, ele sunt identice cu cele adresate de reclamantă celorlalţi pârâţi şi vădesc că nici reclamanta nu ştia cine avea depozitate în curte materiale şi obiecte la care se referă somaţiile, tocmai de aceea adresându-le oricărui proprietar de apartamente din clădirea a cărei curte a revendicat-o.

De altfel, ca urmare a acestei dispoziţii nelămurite a Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007, cu privire la identificarea topografică a căii de acces, de îa început, reclamanta s-a aflat în dubiu (lăsând la o parte dubiul său asupra identificării pârâţilor care-i ocupă vreo parte din teren cu un garaj, un gard sau alte obiecte) şi asupra drepturilor pârâtei D.D. asupra curţii, invitând-o pe pârâta D.D., cu notificarea depusă în copie la dosarul primei instanţe, să se prezinte la imobil pentru a proceda de comun acord la delimitarea şi grăniţuirea terenului proprietatea sa, de terenul pe care pârâta îl deţine „în coproprietate cu ceilalţi coproprietari”, deşi dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007 stabileşte doar dreptul de acces prin curtea reclamantei, nu coproprietatea pe curtea acesteia, anunţând-o reclamanta şi că, în caz contrar, va fi şi chemată în judecată pentru grăniţuire, deşi pârâta ceruse lămurirea dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007 doar cu privire la terenul proprietatea sa, situat sub construcţie, sens în care s-a emis dispoziţia din 13 februarie 2008. Ca urmare a acestei notificări emise de reclamantă, în completarea la întâmpinare depusă la dosar prima instanţă, pârâta a şi arătat că, în realitate, cele două proprietăţi nu sunt precis determinate, deoarece încercările de grăniţuire dintre părţi pe cale amiabilă au eşuat şi din cauză că terenul proprietatea reclamantei nu este precis identificat, existând neconcordanţe între contractul de vânzare-cumpărare, dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008 şi situaţia din teren, solicitând pârâta înlăturarea actului de dezmembrare întocmit de însăşi reclamantă şi pretins de reclamantă a fi avut în vedere la soluţionarea cauzei.

Notificarea transmisă reclamantei către toţi pârâţii, la care se referă apelanta, pretinde respectarea dreptului la servitute de trecere şi, tocmai pentru aceasta, s-a solicitat emitentei somaţiilor, SC R.G. SRL, clarificări asupra situaţiei juridice a terenului a cărui proprietate i se recunoştea, dar pentru care i se şi solicita dovedirea suprafeţei pretinsă a fi eliberată (cu titlul de proprietate în baza căruia a procedat la lotizarea terenului şi la întocmirea actului de dezmembrare).

Apărările din întâmpinarea comună la care se referă apelanta, în care se invocau în prealabil excepţiile necompetenţei materiale a primei instanţe, pentru valoarea terenului revendicat, şi lipsei calităţii de reprezentant a reprezentantului în justiţie pentru reclamantă, nu au mai fost susţinute în proces de pârâtă, iar „completarea” la întâmpinare a fost redată de prima instanţă în sentinţa recurată, prin aceasta pârâta D.D. invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pe motiv că nu exercită o posesie asupra terenului sub nume de proprietar.

Astfel, pârâta a arătat în precizarea întâmpinării că reclamanta este în măsură să-şi exercite atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, fără a fi împiedicată, însă cu respectarea dreptului său de servitute de trecere.

Aşadar, nefondat susţine apelanta că, prin poziţia sa procesuală, pârâta i-ar fi contestat calitatea de proprietar şi, astfel, ar fi vădit o ocupare abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, câtă vreme apărarea pe care a folosit-o efectiv în proces pârâta a fost aceea a servituţii de trecere, iar, la judecata cu ceilalţi pârâţi, reclamanta a renunţat.

Corect a învederat pârâta, în precizarea la întâmpinarea de la prima instanţă, discordanţele privind suprafaţa de teren proprietate a reclamantei. Aceasta, iniţial, formulase, în principal, acţiune în revendicare pentru o suprafaţă de 511,24 mp, arătând că a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, suprafaţa totală de 618,58 mp din acte, respectiv de 541,36 mp, reală, existentă în teren, iar, la data 31 august 2011, şi-a restrâns cadrul procesual pasiv, revendicarea faţă de pârâtă fiind cea pentru suprafaţa de 12,92 mp, individualizată la cererea reclamantei în expertiza topografică, aşa cum se precizează şi în concluziile din 31 ianuarie 2012.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007 menţionează cumpărarea de către reclamantă a suprafeţei de 618,58 mp din acte şi 541,36 mp din măsurători cadastrale, dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007 menţionează restituirea în natură, în proprietatea lui C.I.P., a terenului situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 618,58 mp, din totalul de 825,00 mp, teren liber de construcţii ce reprezintă curte, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari. Această dispoziţie a fost modificată parţial de dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008.

Nefondat a susţinut apelanta că ceea ce a reţinut prima instanţă cu privire la terenul de sub locuinţa pârâtei, că deşi suprafaţa de teren situată sub locuinţa cumpărată, din actul pârâtei, a fost înscrisă în acest act ca fiind de 101,82 mp, în realitate, sub locuinţă, pârâta deţine suprafaţa de 94,80 mp, conform măsurătorilor expertizei topografice şi dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008, ar putea fi interpretat în sensul că, oricum, pârâta ar trebui să restituie suprafaţa de teren care excede dreptului său de servitute necesar de 16,5 mp, identificat de către expert în anexa la raportul de expertiză topografică, pe motiv că, oricum, admiţând prin absurd, dincolo de constatările raportului de expertiză topografică, că intimata deţine în acte 101,8 mp şi în fapt 94,8 mp, rezultând 7,02 mp în afara construcţiei, adică în curte, este evident că, şi în această situaţie, nu se schimbă cu nimic obligaţia intimatei de a-i restitui suprafaţa de teren de 12,92 mp, întrucât ar înseamnă că, din suprafaţa totală de 16,5 mp, care îi este necesară ca şi drept de servitute, conform raportului de expertiză, i-ar mai fi necesară numai suprafaţa de 9,13 mp (16,5 suprafaţa necesară, 7,02 teren suplimentar).

Or, în litigiu, nu este suprafaţa de teren de sub locuinţa intimatei-pârâte, ci dreptul acesteia de acces pe terenul proprietatea apelantei-reclamante [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007, de Biroul Notarial Public L.D. şi dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti din 27 august 2007, modificată parţial de dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008 şi lămurită de adresa din 4 august 2009 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Serviciul Fond Locativ.

Adresa D.G.P.M.B., secţia 1 de Poliţie din 19 aprilie 2011, la care se referă apelanta, nu face dovada ocupării curţii de către intimata-pârâtă (exercitării abuzive a dreptului de acces), deoarece ea nu probează decât că poarta de acces era asigurată cu lacăt, fără să probeze care dintre pârâţii iniţiali ai acţiunii reclamantei o ocupă; construcţiile uşoare de pe teren, la care face referire adresa, nefiind atribuite de această adresă vreunuia din pârâţi, iar declaraţiile coroborate ale martorilor vădind că ele erau folosite de alţi pârâţi decât intimata pârâtă D.D., respectiv de domnii B.M. şi M.M. Declaraţiile martorilor audiaţi de prima instanţă nu fac referire la ocuparea de către pârâtă a curţii, după cumpărarea ei de către reclamantă, ci la situaţii anterioare, când pârâta a plantat zarzavaturi şi doi pomi fructiferi. Or, anterior cumpărării apartamentului cu teren aferent, intimata pârâtă folosea curtea în virtutea contractului său de închiriere, aşa cum arătase aceasta în completarea la întâmpinare, sens în care este şi adresa din 4 august 2009 a Serviciului Fond Locativ, pentru M.M. şi M.E., situaţie necontestată de reclamantă.

Nici autoturismul, la care tace referire adresa D.G.P.M.B., secţia 1 de Poliţie din 19 aprilie 2011, ca aflat în curte, nu este probat cui îi aparţine, în condiţiile în care, din declaraţiile coroborate ale martorilor, rezultă că garaj în curte nu s-a amplasat de către pârâta D.D. şi martorul care face referire la parcarea unui autoturism al pârâtei, S.I., susţine că acesta era parcat în afara curţii pe trotuar, în timp ce martorul M.V. a arătat că pârâţii M. intrau în curte cu maşina, când făceau piaţa.

Procesul-verbal din data de 14 decembrie 2009, urmat de cererea de chemare în judecată din 17 martie 2010, semnat de către reprezentantul reclamantei şi trei martori asistenţi, invocat de apelantă, nu dovedeşte interzicerea de către intimata-pârâtă a accesului apelantei-reclamante la proprietatea sa, cum nefondat pretinde apelanta. Procesul-verbal menţionează că reprezentantul reclamantei şi martorii asistenţi ai acestuia nu au putut avea acces la teren, întrucât poarta era blocată cu lanţ şi lacăt, iar pe poartă era inscripţionat cu vopsea să nu se staţioneze, deoarece este acces la garaj, şi că pârâţii D.D., M.E., M.M., B.M. şi B.T. nu s-au prezentat pentru a permite accesul la teren şi pentru ca acesta să nu fie predat.

De altfel, chiar din susţinerile apelantei, rezultă că intimata-pârâtă nu a folosit terenul apelantei-reclamante decât pentru realizarea dreptului său de acces, nu pentru alte întrebuinţări, după cumpărarea lui de către apelanta-reclamantă, cu privire la ceilalţi pârâţi, apelanta-reclamantă având convingerea că ei ar fi folosit terenul său ca şi curte şi că, după o tranzacţie cu aceia, nu şi cu intimata-pârâtă, cea mai mare a terenului său a fost eliberat, de la intimata-pârâtă D.D., apelanta pretinzând doar eliberarea unei diferenţe de acces de 12.92 mp, provenind din drumul de acces pe care însăşi reclamanta i-l permisese pârâtei.

Cu privire la acţiunea în constatare care a făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că, potrivit ait 111 C. proc. civ., „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Aşadar, corect a reţinut prima instanţă că reclamanta este îndreptăţită să promoveze acţiunea în revendicare prin care să-şi apere dreptul de proprietate, în condiţiile în care afirmă că pârâta ar depăşi limitele servitutii de trecere avute. În schimb, nelegal a reţinut prima instanţă că reclamanta ar fi îndreptăţită să promoveze „acţiunea în constatare prin care să se constate limitele acestei servituţi de trecere şi dacă se încadrează în suprafaţa de 117 mp delimitată acestui scop”, astfel că cererea reclamantei nu ar fi lipsită de interes.

Curtea nu a putut reţine cererea scrisă depusă de apelantă după rămânerea în pronunţare, în sensul că, în litigiu, ar fi fost o constituire de servitute, contrar art. 298, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 294 C. proc. civ. Aşadar, având la dispoziţie acţiunea în revendicare (acţiune în realizare), pe care a şi exercitat-o pentru apărarea terenului său, reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect acţiune în constatare, pentru apărarea terenului său, cu încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ.

Conform art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, corespunzătoare criticilor nefondate respinse ale acesteia şi în măsura păstrării parţiale a dispoziţiilor sentinţei apelate, reprezentând jumătate din onorariul avocaţial avansat de aceasta intimată pentru apărarea sa în proces pe apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R.G. SRL, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti. În subsidiar, recurenta a solicitat ca, în baza art. 312 alin. (2), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se admită recursul, să se modifice în totalitate decizia civilă nr. 27/A, să se admită apelul şi, pe fond, să se admită acţiunea astfel cum a fost precizată la data de 31 august 2011.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:

Instanţa de apel a admis apelul formulat de către reclamantă, dar nu astfel cum a fost formulat, ci în sensul că a admis excepţia de inadmisibilitate, invocată din oficiu şi a respins primul capăt de cerere, ca inadmisibil.

Pentru a pronunţa această decizie, pe parcursul a opt pagini, instanţa nu a făcut altceva decât să reproducă/transcrie o serie de dispoziţii legale, extrase din Legile nr. 112/1995, nr. 18/1991, nr. 10/2001 şi o serie de alte hotărâri de guvern, care, în cea rnai mare parte, nu au nicio legătură cu prezenta cauză.

În schimb, pe excepţia invocată din oficiu de către instanţă, în finalul considerentelor, aceasta a apreciat doar că: „nelegal, a reţinut prima instanţă că reclamanta ar fi îndreptăţită să promoveze acţiunea în constatare prin care să se constate limitele acestei servituţi de trecere şi dacă se încadrează în suprafaţa de 117 mp, delimitată în acest scop. Aşadar, având la dispoziţie acţiunea în revendicare (acţiune în realizare), pe care a şi exercitat-o pentru apărarea terenului său, reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect acţiune în constatare, pentru apărarea terenului său, cu încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ.”

Aceste considerente sunt neîntemeiate, din următoarele motive:

Reclamanta a exercitat acţiunea în revendicare şi a solicitat, prin capătul doi al cererii, obligarea intimatei D.D. să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul pe care îl foloseşte abuziv şi care excede dreptului de servitute de trecere care îi este necesar, respectiv să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 12,92 mp, astfel cum a fost identificat şi delimitat în raportul de expertiză topografică, respectiv în răspunsul la obiecţiuni. În acelaşi timp, s-a solicitat să se constate un drept de servitute de trecere în favoarea intimatei, pentru suprafaţa de teren de 16,5 mp, astfel cum a fost identificat şi delimitat în anexa la raportul de expertiză topografică, astfel încât intimata să poată avea un acces util la imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti, sector 1.

Acest capăt de cerere a fost formulat, întrucât, aşa cum s-a reţinut chiar de către instanţă, prin dispoziţia din 27 august 2007, s-a precizat numai că se restituie terenul, „cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari”, dar nu a fost delimitată şi indicată topografic această suprafaţă de acces. Astfel, ceea ce trebuia făcut era numai delimitarea şi indicarea topografică a acestui drept de acces, deja constituit prin dispoziţia Primarului din 27 august 2007.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa a aplicat greşit legea, întrucât aceasta trebuia să admită acţiunea în revendicare aşa cum a fost formulată şi precizată, deoarece, chiar dacă terenul revendicat este afectat de un drept de servitute de trecere, poate face obiectul unei acţiuni în revendicare, urmând ca intimata-pârâtă să fie obligată să lase în liniştită posesie şi folosinţă terenul revendicat, grevat însă de dreptul de servitute de trecere, astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică.

În ceea ce priveşte împrejurarea că reclamanta ar fi delimitat „material” dreptul de acces al intimatei pârâte, s-a învederat că, independent de aşa-zisa delimitare făcută provizoriu, cu ocazia organizării de şantier, până la soluţionarea prezentei pricim, este absolut necesar şi în interesul ambelor părţi ca, în baza probelor care s-au administrat în prezenta cauză, să se facă delimitarea „juridică” a acestui drept de acces. Numai aşa dreptul de servitute, constatat şi identificat topografic de către instanţă, conform raportului de expertiză, poate fi făcut opozabil terţilor prin intabulare în cartea funciară.

În ceea ce priveşte observaţia instanţei că reclamanta nu ar fi dovedit că, după precizarea acţiunii faţă de pârâta-intimată D.D., nu ar mai fi notificat-o pe aceasta să respecte calea de acces, s-a motivat că aceasta a fost notificată de nenumărate ori şi nu are nicio relevanţă dacă aceste notificări şi somaţii au fost anterioare precizării de acţiune, în raport de obiectul cererii, întrucât despăgubirile solicitate sunt până la data de 7 iunie 2011, deci anterior cererii precizatoare.

Referitor la afirmaţia instanţei, în sensul că, în mod greşit, ar fi susţinut că şi-ar fi „restrâns dreptul de servitute, prin renunţarea pe care a facut-o, în faţa primei instanţe, la judecata cu ceilalţi pârâţi, deoarece servitutea, prin natura ei, este indivizibilă, în sensul că profita tuturor coproprietarilor ce deţin drept de proprietate în indiviziune forţată asupra părţilor comune ale clădirii situate pe terenul pe care apelanta-reclamantă l-a cumpărat grevat de sarcina accesului acestora, ci nu una individuală sub acest aspect”, reclamanta a arătat următoarele:

Actul de dezmembrare, autentificat din 27 noiembrie 2008, a avut în vedere situaţia de drept şi de fapt anterior tranzacţiei, când toţi pârâţii locuiau în imobil, astfel încât era necesară configurarea unui drept de servitute şi pentru ceilalţi pârâţi, nu doar pentru intimata-pârâtă, în prezent, dreptul de servitute se constituie numai în favoarea acesteia.

Instanţa nu a observat ceea ce reclamanta a solicitat prin capătul trei al cererii. În acest sens, în ceea ce priveşte despăgubirile, s-a solicitat instanţei, în ambele variante, respectiv în principal şi în subsidiar, ca pârâta-intimată să fie obligată la plata despăgubirilor numai până la data eliberării celei mai mari părţi a terenului, respectiv până la data de 7 iunie 2011, data încheierii tranzacţiei cu ceilalţi pârâţi. Ulterior, la data de 31 august 2011, urmare a încheierii acestei tranzacţii, reclamanta şi-a precizat acţiunea în raport cu pârâta-intimată şi, chiar dacă o parte din teren era ocupat în continuare de către pârâtă, respectiv 29,07 mp, (conform raport de expertiză), nu s-au mai solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestui teren.

Faptul incontestabil al ocupării abuzive a terenului de către pârâtă rezultă nu numai din probatoriile administrate în cauză, dar şi din atitudinea şi poziţia procesuală a intimatei în acest proces, aşa cum a fost aceasta exprimată în întâmpinare şi completarea la întâmpinare.

Pentru a se evalua lipsa de folosinţă, instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate prin care s-a evaluat lipsa de folosinţă în total, dar şi pentru fiecare dintre pârâţi, în funcţie de cotele indivize din imobil, rezultând prejudiciul şi despăgubirile care trebuie suportate de către pârâta-intimată.

Aşa cum reţine instanţa, pe intimata-pârâtă D.D., reclamanta a invitat-o chiar să grăniţuiască calea de acces, care să-i permită accesul dorit, astfel încât să elibereze terenul, dar, de fiecare dată, aceasta a refuzat eliberarea terenului, sub pretextul că întregul teren trebuie folosit drept cale de acces.

Celelalte menţiuni ale instanţei, cu privire la împrejurarea că, iniţial, în titlul autorului reclamantei, dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti 27 august 2007 şi, ulterior, în contractul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 2007, s-ar menţiona suprafaţa de teren de 618,58 mp, din acte şi 541 mp, din măsurători, nu au nicio relevanţă, atâta vreme cât reclamanta a revendicat numai suprafaţa de teren de 511,24 mp, aşa cum a rezultat aceasta după emiterea dispoziţiilor Primăriei Municipiului Bucureşti din 13 februarie 2008, din aceeaşi dată; după ce pârâţii şi intimata-pârâtă i-a predat cea mai mare parte a terenului, reclamanta şi-a restrâns acţiunea numai la terenul încă ocupat de către pârâtă.

În acest sens, s-a arătat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, pârâta a cumpărat şi putea să cumpere numai terenul de sub construcţie, restul terenului, care formează curtea construcţiei în care se afla apartamentul pârâtei-intimate, fiind proprietatea reclamantei. Prin urmare, susţinerile pârâtei, însuşite de către instanţă, în sensul că „în realitate, cele două proprietăţi nu sunt precis determinate, deoarece încercările de grăniţuire pe cale amiabilă au eşuat, şi din cauza că terenul proprietatea reclamantei nu este precis identificat, sunt neîntemeiate.”

În acest sens, reclamanta a învederat că, în contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1996, prin care pârâta-intimată D.D. a dobândit proprietatea apartamentului, se precizează în mod expres: „Odată cu locuinţa, se vinde şi o cotă indiviză de 26,46% din suprafeţele de folosinţă ale imobilului şi suprafaţa de 101,82 mp teren aflat sub construcţie”.

Intimata D.D. a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului impus de dispoziţiile art 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În etapa procesuală a recursului, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menţionat că, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată şi, ulterior, prin renunţarea la judecată, în contradictoriu cu anumiţi pârâţi, şi precizările făcute, reclamanta a fixat limitele judecării cauzei, sub aspect subiectiv, al părţilor chemate în judecată, şi sub aspect obiectiv, al obiectului litigiului.

În acelaşi sens, deducând judecăţii pretenţiile sale concrete, reclamanta a urmărit stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate în cauză şi aplicarea dispoziţiilor legale acestei situaţii.

Or, în cauză, din examinarea limitelor cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi, ulterior, restrânsă, prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa de apel, se constată că pretenţiile reclamantei au fost respinse în mod formal, demersul său judiciar rămânând fără efect.

Astfel, analizând primul motiv de recurs, ce se poate circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs îl consideră fondat, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Prin urmare, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, constituind astfel situaţia premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Dispoziţiile legale menţionate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de înfăptuire a actului de justiţie în etapele procesuale anterioare.

Toate aceste considerente de fapt şi de drept sunt importante, în aprecierea instanţei de recurs, pentru configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării depline a dreptului la un proces echitabil în materie civilă reglementat de art 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul de acces la o instanţă de judecată, care trebuie să fie efectiv, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, în sensul obţinerii unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate, aspecte care alcătuiesc, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios.

În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, hotărârea instanţei de apel, obiect al cererii de recurs, nu conţine, cu o coerenţă necesară, argumentele juridice esenţiale care au condus instanţa la deznodământul ce constituie soluţia pronunţată în cauză.

Astfel, raportat şi la criticile formulate prin motivele de recurs, o expunere amplă a unor dispoziţii legale inadecvate devine superfluă, în cazul în care aceste dispoziţii nu servesc unei interpretări logico-juridice, în virtutea căreia situaţia de fapt dedusă judecăţii să fie sancţionată prin aplicarea concretă a acestor dispoziţii.

În acelaşi sens, soluţionând cauza prin intermediul unei excepţii de inadmisibilitate, inadmisibilitate consacrată, în acest caz, prin dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., instanţa pare a ignora însuşi faptul că a fost învestită cu o cerere având trei capete distincte:

1. constatarea unei servituti de trecere în favoarea pârâtei, astfel încât să-i fie asigurat accesul la propria locuinţă, imobilul situat în Bucureşti, sector 1;

2. obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul aflat în proprietatea reclamantei, pe care pârâta îl foloseşte abuziv şi care excede dreptului de servitute de trecere care îi este necesar;

3. obligarea pârâtei D.D. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, începând cu data la care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, conform contractului de vânzare-cumparare autentificat din 14 decembrie 2007 la Biroul Notarial Public M.L., până la data eliberării celei mai mari părţi a terenului (7 iunie 2011), când a încheiat tranzacţia cu ceilalţi pârâţi.

Or, în ipoteza în care o cerere în constatarea unei servituţi de trecere coexistă cu o cerere în revendicare, premisa stabilirii unei servituţi de trecere constă tocmai în identificarea clară a limitelor dreptului de proprietate asupra unui teren cu privire la care proprietarul neposesor pretinde că este ocupat de posesorul neproprietar.

În acest context, respingând primul capăt al cererii de chemare în judecată precizate, instanţa sancţionează în mod nelegal un pretins comportament procesual al recurentei reclamante, care nu ar fi exercitat acţiunea în realizare, deşi, în cauză, o asemenea acţiune a fost exercitată de către această parte.

În consecinţă, aplicând nelegal dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., instanţa de apel lasă fără conţinut demersul juridic al reclamantei şi îi încalcă acesteia dreptul de acces ia instanţă, garantat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care presupune ca cererile formulate de părţi să fie în mod real şi efectiv examinate (a se vedea în acest sens, cauza Rotarii împotriva României, 29 martie 2000).

În plus, în interpretarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deja evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanţa să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor invocate de părţi, ci şi necesitatea ca aprecierile conţinute în hotărâre să nu fie contradictorii ori dubitative, întrucât ele trebuie să ofere părţilor o înlănţuire logică a raţionamentelor pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Contrarietatea considerentelor face imposibilă stabilirea, de către instanţa de control judiciar, a corectitudinii soluţiei adoptate de către instanţa inferioară şi este sancţionată cu casarea hotărârii astfel pronunţate. S-a avut în vedere, în mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situaţiei de faţă, insuficienţa motivării şi existenţa unor considerente contradictorii în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză, identificarea imobilului, existenţa şi exercitarea unui drept de acces fără delimitarea sa juridică, a fost privită, în doctrina şi jurisprudenţa instanţelor naţionale, ca fiind ea însăşi echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Or, în cauză, considerentele contradictorii ale instanţei de apel, precum şi respingerea acţiunii în constatare, fără a se analiza fondul acesteia, determină neclarificarea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu şi imposibilitatea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

În acest context, o primă contradicţie se raportează la faptul că instanţa de apel a reţinut, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, existenţa unui drept de acces al intimatei pârâte D.D., precum şi exercitarea efectivă a acestuia de către pârâta menţionată, dar a considerat că acesta nu poate primi consacrarea juridică a unui drept de servitute de trecere, deşi aceeaşi instanţă menţionează, în considerentele deciziei apelate, că sarcina în speţă îmbracă forma unei „servituţi de trecere urbane”.

O altă contradicţie evidentă în argumentarea instanţei de apel constă în faptul că, deşi a reţinut că apărarea pârâtei D.D., în pretinsa necontestare a dreptului de proprietate a reclamantei, este aceea a existenţei unei servituţi de trecere, prin soluţia pronunţată, această instanţă nu a procedat la calificarea, din perspectivă legală, a „dreptului de acces” pe care pârâta l-ar avea pe terenul reclamantei şi la delimitarea, pe cale judecătorească, şi nu doar materială, fizică, a pretinsei servituţi de trecere şi nu a soluţionat fondul acestui capăt de cerere, respingându-l ca inadmisibil, în temeiul unei excepţii procesuale, admise în mod nelegal.

Or, existenţa unui drept de acces impus pe cale administrativă trebuie să primească o consacrare judecătorească, în urma demersului reclamantei, şi trebuie să aibă efecte juridice pe planul dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv pe planul dreptului de folosinţă al pârâtei. Acest drept de acces, existent în dispoziţia din 27 august 2007, modificată prin dispoziţia din 13 februarie 2008, şi recunoscut de instanţa de apel, nu poate rămâne doar o situaţie de fapt, fără consecinţe juridice, pentru că astfel s-ar crea un dezechilibru în drepturile pretinse de părţi, reclamanta fiind obligată să suporte o sarcină excesivă, incompatibilă cu respectarea dreptului său de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va realiza o analiză strict aplicată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, în principal, clarificarea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, astfel cum este aceasta impusă de complexitatea cauzei, din perspectiva susţinerilor părţilor, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, stabilirii argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru clarificarea şi, în final, pentru soluţionarea raportului juridic litigios; de importanţa litigiului pentru fiecare din părţile din proces; de modalitatea concretă în care legiuitorul a înţeles să restabilească situaţia anterioară pentru succesorii titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, fără însă a ignora situaţiile faptice create sau angrenate de circuitul civil general, după apariţia legii speciale de reparaţie.

Instanţa de trimitere va îndeplini această obligaţie de valorificare a probatoriului, nu numai prin operaţiunea de încuviinţare şi administrare a probelor considerate pertinente şi concludente cauzei (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi, în special, a celor de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv (aceasta, indiferent de menţinerea sau schimbarea soluţiei de primă instanţă), în litigiul dedus judecăţii, instanţa de apel nerealizând nicio apreciere asupra expertizei judiciare topografice administrate în cauză şi neenunţând care sunt argumentele pentru care acest mijloc de probă, ale cărui concluzii reprezintă rezultatul unei cercetări la faţa locului efectuate de un specialist, a fost înlăturat şi nici dacă el poate fi coroborat sau nu cu celelelate probe administrate în cauză.

Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de apel de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul probelor administrate în cauză, cu susţinerile părţilor, redate în motivele de apel şi în întâmpinări, care prezintă, punctual şi persuasiv, elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanţă, în mod argumentat şi care nu pot fi analizate în actuala structură a recursului.

Pentru considerentele expuse, fiind operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC R.G. SRL împotriva deciziei nr. 27A din 13 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale; va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC R.G. SRL împotriva deciziei nr. 27A din 13 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 177/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 216/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 176/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 177/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 181/2014. Civil. Expropriere. Recurs