ICCJ. Decizia nr. 177/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 177/2014
Dosar nr. 980/1/2001
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 698 din 13 iunie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii M.C., M.M. şi C.L. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată reclamantul D.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, acţiune prin care s-a solicitat restituirea apartamentului din imobilul situat în str. P., sector 1 şi constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienți cu SC H.N. SA precum şi a actului de trecere a imobilului în proprietatea statului.
Instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951 (pentru neplata impozitului) şi a sentinţei civile nr. 935/1952 a Judecătoriei sectorului 2, pentru care nu s-a făcut dovada desfiinţării. De asemenea vânzarea către intervenienţi s-a făcut în mod legal, cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul formulând următoarele critici: sentinţa de preluare a imobilului de către stat nu este legalizată şi nu a fost pusă în executare prin vânzare la licitaţie în termen de 3 ani, deci nelegal statul a preluat imobilul; s-a ignorat că cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate de intervenienţi la peste 8 luni după ce reclamantul a solicitat restituirea imobilului la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, deci prin fraudă la lege, soluţia comisiei nefiind comunicată reclamantului; reaua credinţă reiese din faptul că această problemă era de notorietate iar persoanele din imobil, locuind împreună, cunoşteau situaţia adevăratului proprietar.
Prin decizia civilă deciziei nr. 734 din 7 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de D.M. împotriva sentinţei civile nr. 698 din 13 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, M.M., M.C. şi C.L.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Cu adresa din 2000, Primăria Municipiului Bucureşti a făcut cunoscut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin decizia nr. 76/1953, în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitului datorat statului.
Reclamantul nu a dovedit o altă situaţie juridică a imobilului ori un motiv de nulitate a actului juridic de preluare către stat (chiar dacă era vorba de o creanţă reprezentând un rest de impozit).
În ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor, acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind întocmite la data de 19 decembrie 1996, în timp ce acţiunea a fost introdusă ulterior, la 23 februarie 1998.
Chiar dacă reclamantul a formulat cerere şi la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (recunoscând în acest fel aplicabilitatea acestei legi), nu s-a dovedit existenţa fraudei la lege şi nici a relei credinţe a intervenienţilor, aceştia nefiind notificaţi despre o eventuală opunere la vânzare ca urmare a existenţei unui litigiu.
Ca urmare, în raport de cele reţinute mai sus, celelalte motive nu mai au relevanţă juridică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9, pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greşit a reţinut instanţa că adresa emisă în anul 2000 de Primăria Municipiului Bucureşti reprezintă titlul de trecere legală a bunului în proprietatea statului, aceasta reprezentând doar un mod de verificare a situaţiei juridice a imobilului.
În lipsa existenţei acestei decizii de preluare nu s-a putut realiza nicio verificare a legalităţii sale.
În mod greşit s-a reţinut că nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate a actului de preluare, în condiţiile în care a susţinut că sentinţa nr. 935/1952 nu a fost pusă în executare timp de 3 ani de zile, astfel că nu putea constitui titlu pentru o eventuală vânzare la licitaţie a imobilului şi care de fapt nu a fost scos la licitaţie spre vânzare niciodată, trecerea în proprietatea statului fiind nelegală.
A susţinut recurentul că instanţa nu a analizat motivat toate criticile sale, privind nelegalitatea preluării bunului.
În ce priveşte respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, în mod nelegal s-a reţinut că acestea au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care vânzarea s-a făcut ulterior depunerii de către reclamant a cererii de restituire în natură, cele două contracte fiind încheiate prin fraudă la lege.
Pârâţii M.C., M.M. şi C.L. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Prin încheierea din 7 noiembrie 2001, Înalta Curte, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, a dispus suspendarea judecăţii recursului, la cererea recurentului, motivat de faptul că acesta a depus notificarea din 20 septembrie 2001, către Primăria Municipiului Bucureşti, şi prin care a solicitat restituirea apartamentului revendicat şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
În şedinţa publică din 11 decembrie 2012, recurentul a precizat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată, că nu a formulat acţiune în justiţie privind refuzul de soluţionare a notificării în termen legal şi soluţionare pe fond a notificării, astfel că instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei în continuarea judecăţii.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Imobilul-apartament a trecut în proprietatea Statului Român în baza cărţii de judecată din 25 aprilie 1952 şi a deciziei S.P.R. nr. 76/1953, emisă în baza Decretului nr. 224/1952, art. 15-art. 18.
Este nereală susţinerea recurentului-reclamant că instanţa a reţinut că titlul Statului Român este reprezentat de adresa din anul 2000 a Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa constatând doar că regimul juridic al imobilului este confirmat de această adresă.
În raport de data şi temeiul de drept al preluării bunului, acest bun intră sub incidenţa legii speciale, Legea nr. 10/2001, preluarea fiind una abuzivă, conform art. 2 lit. d), reclamantul fiind persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de lege, acesta formulând notificare.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă, care să intre sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
La data introducerii acţiunii, reclamantul nu avea dreptul recunoscut, în mod irevocabil, iar speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp nu poate fi considerată un „bun” (cauza Mătieş împotriva României).
În lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, necompletată de o obligaţie de restituire, nu poate să confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Reclamantul nu mai are în patrimoniul său un „bun” însă în patrimoniul său s-a născut, în temeiul legislaţiei speciale adoptate de Statul Român, vocaţia de a dobândi un nou drept, respectiv dreptul la indemnizare, ca urmare a utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere notificarea formulată.
Inexistenţa unui bun în patrimoniul reclamantului face inutilă analiza existenţei bunului în patrimoniul pârâţilor şi, respectiv, imposibilă operaţiunea de comparare a titlurilor.
Reclamantul nu a atacat în justiţie refuzul entităţii investite cu soluţionarea notificării de a soluţiona notificarea şi nici nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, deşi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o facă, iar în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că aceste contracte au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Nu s-a făcut dovada că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare fusese pronunţată vreo hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi, ca atare, nu intra sub incidenţa art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi nici încălcarea dispoziţiilor art. 9, intimaţii-cumpărători nefiind notificaţi iar acţiunea în revendicare a fost introdusă după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei nr. 734 din 7 decembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 126/2014. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 178/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
