ICCJ. Decizia nr. 179/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 179/2014
Dosar nr. 34988/3/2010
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţa constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de îl martie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti reclamantul M.V. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Dunavăţ nr. 46, sector 5, precum şi obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat la adresa menţionata anterior.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3540/87 din 15 decembrie 1954 şi transcris la Tribunalul Popular al Raionului Lenin sub nr. 792 din 21 decembrie 1954, autoarele sale, M.F. şi E.D., au cumpărat o casă compusă din trei camere şi teren în suprafaţă de 246 mp., imobil situat în Bucureşti, str. Dunavăţ nr. 46, sectorul 5. Ulterior, imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului de expropriere nr. 128 din 01 aprilie 1982. în prezent, autoarele reclamantului au decedat, acesta fiind unicul moştenitor. Imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat, astfel că acesta nu a dobândit niciodată „de jure" dreptul de proprietate, ci a intrat doar în posesia acestuia în mod ilegal şi abuziv. Comparând cele două titluri de proprietate s-a constatat ca titlul reclamantului este preferabil, aparţinând unui proprietar deposedat abuziv, în timp ce titlul statului nu este valabil.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 coroborat cu art. 112 şi următoarele şi art. 274 C. proc. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 480 şi 481 C. civ.
La data de 06 noiembrie 2009, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, solicitând citarea intervenienţilor S.E., P.M., S.G.I. şi S.C.
În motivare, reclamantul a precizat că persoanele chemate în judecată au calitatea de moştenitori legali ai defunctei D.E.
Prin sentinţa civilă nr. 4971 din 02 iulie 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, a fost admisa excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 34988/3/2010, la data de 20 iulie 2010.
La termenul din data de 26 aprilie 2011, reclamantul a formulat cerere precizatoare arătând că solicită în subsidiar, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 527.922 lei, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 250 din 03 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General; a admis în parte cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul formulată în contradictoriu cu intervenienţii S.C., S.G.I., S.E. şi P.M.; a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Dunavăţ; a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul la plata către reclamant şi intervenienţi a sumei de 527.922 lei cu titlu de despăgubiri civile.
În considerentele sentinţei instanţa a reţinut că, m raport de jurisprudenţa CEDO şi de cele statuate de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 acţiunea în revendicare este admisibilă. De asemenea, a mai constatat că imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanţa a concluzionat că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată ia stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză. în acest sens poate fi invocată şi decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995 unde s-a statuat că „… în cazul imobilelor preluate de stat tară titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar ” . Aşadar, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul statului şi ca urmare, nici în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Constatând că numai reclamantul şi intervenienţii au un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, pârâta intrând în stăpânirea acestuia în temeiul unui titlu nevalabil, iar bunul nu mai poate fi restituit în natură reclamatului şi intervenienţilor, instanţa a respins acţiunea în revendicare şi a dispus obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a acestuia, stabilită prin raportul de expertiză la suma de 527,922 lei,
Împotriva sentinţei a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General susţinând nelegalitatea acesteia. Instanţa, în mod greşit a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului precum şi a celor trei intervenienţi, a dispus totuşi obligarea Municipiului Bucureşti la plata valorii de circulaţie a imobilului litigios, stabilită prin raportul de expertiză Sa suma de 527.922 lei, pe motiv că bunul nu mai poate fi restituit în natura reclamantului şi intervenienţilor. De asemenea, tot greşit a concluzionat că nu se poate imputa reclamantului faptul ca nu a urmat procedura de acordare a despăgubirilor prevăzuta de Legea nr. 10/2001. A mai susţinut că nu există o motivare coerentă şi pertinentă cu privire la soluţia de obligare a Municipiului Bucureşti la plata valorii de circulaţie, singura menţiune făcută fiind aceea că „bunul nu mai poate fi restituit în natură reclamantului şi intervenienţilor” (hotărârea instanţei de fond fiind practic nemotivată în fapt şi în drept sub aspectul soluţionării acestui capăt subsidiar de cerere).
Prin decizia nr. 77/ A din 21 martie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a l-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri civile ca inadmisibil şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerente s-a reţinut că prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat ca „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Întrucât imobilul în litigiu face parte din domeniul de aplicare al deciziei în interesul legii evocate, el fiind imposibil de restituit în natură şi pentru el prevăzându-se măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atunci soluţia care trebuie dată acţiunii directe formulate în contradictoriu cu pârâtul apelant, în temeiul dreptului comun reglementat de art. 998-999 C. civ., având ca obiect plata directă de despăgubiri băneşti echivalente valorii de piaţă a imobilului, nu poate fi decât cea statuată în mod obligatoriu, în cadrul deciziei instanţei supreme: respingerea ca inadmisibilă.
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că se impune schimbarea parţială a sentinţei civile apelate.
În privinţa capătului de cerere privind revendicarea, Curtea a considerat excepţia de inadmisibilitate ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care se apreciază în mod unanim, faptul că sistemul reparatoriu reglementat de Legea nr. 10/2001, este unul ineficient, caracter stipulat în mod constant inclusiv de instanţa de contencios european.
Datorită caracterului ineficace al procedurii legii speciale, instanţa de apel a apreciat că reclamantului trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa amintită, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării dumnealui. Cu alte cuvinte, inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurate în timp şi încă existentă sau chiar inexistenţa sa (similară suspendării actuale menţionate) pentru argumentele anterior expuse, determină reevaluarea în cadrul procesual a! acţiunii în revendicare, a modalităţii concrete de reparare a prejudiciului produs prin exproprierea de către statul comunist.
În temeiul acestor argumente, s-a constatat admisibilitatea acţiunii în revendicare, ca urmare a constatării caracterului neconvenţional al mecanismului de reparare reglementat de acest act normativ special, urmare a întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate.
În fine, în raport de criticile afectate soluţiei pronunţate pe fondul cererii de revendicare, Curtea a observat că ele sunt lipsite de interes în condiţiile în care această cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul apelant, a fost respinsă ca nefondată, indiferent de considerentele pentru care s-a procedat astfel.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantul şi intervenientul S.C.
Reclamantul nu a motivat recursul în termenul legal de 15 zile.
În recursul formulat de intervenient, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că, atât timp cât acţiunea în revendicare este admisibila, iar bunul nu mai poate fi restituit în natură din culpa posesorului neproprietar, acţiunea în despăgubiri nu poate fi considerată inadmisibilă. In cauză, reclamantul şi intervenienţii deţin un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la CEDO, iar neacordarea despăgubirilor conduce la privarea de acest bun. In acest sens a statuat şi practica CEDO prin cauza Atanasiu contra României.
Recursul reclamantului este nul întrucât nu a fost motivat prin cererea de recurs sau în termenul legal de 15 zile şi, ca atare, instanţa investită cu judecarea acestei căi de atac nu poate exercita un control judecătoresc eficient al hotărârii atacate.
În concordanţă cu dispoziţiile imperative menţionate de art. 306 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. este nul recursul care nu a fost motivat în termenul legal, singura excepţie putând să opereze doar în cazul motivelor care interesează ordinea publică.
În speţă, instanţa nu a constatat însă existenţa unor asemenea motive, pe care, din oficiu, să le poată pune în discuţia părţilor şi asupra cărora să delibereze, astfel încât urmează a se reţine că acest recurs este nul.
Recursul declarat de intervenientul S.C. nu este fondat.
Acţiunea în revendicare astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept, Intr-o astfel de acţiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condiţiile legii speciale.
Acordarea despăgubirilor, în condiţiile Legii speciale nr. 10/2001, presupunea ca reclamantul să fi urmat procedura instituită de acest act normativ pentru a beneficia de o astfel de reparaţie,
Pe de altă parte, reclamantul şi intimaţii nu au dovedit dacă în patrimoniul lor se mai regăseşte un drept de proprietate actual asupra imobilului şi nici existenţa, vreunui drept de creanţă în despăgubiri faţă de Statul Român pe care să-1 valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale,
În speţă, recurentul nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană care să-l îndreptăţească ia obţinerea de despăgubiri pe calea acţiunii promovate - El nu a obţinut o confirmare a dreptului său de proprietate şi nu are nici un interes patrimonial corespunzător unui drept de creanţă, câtă vreme nu a urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la valorificarea pretenţiilor pentru imobilul preluat abuziv.
Or, înlăturarea prevederilor legii speciale, conform deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este posibilă în măsura în care partea deţine deja un bun, nemaifiind nevoită să urmeze o procedură specială pentru valorificarea acestuia.
Ca atare, simpla speranţă de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deţinerea unui titlu, aşa încât nici acţiunea în revendicare promovată nu se poate transforma în dezdăunări (în absenţa unui bun în sensul Convenţiei şi al jurisprudenţei europene, anterior sesizării instanţei).
Având în vedere aceste considerente se impune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 77/ A din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul S.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 118/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 180/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
