ICCJ. Decizia nr. 180/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 180/2014
Dosar nr. 51583/3/2011
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 iunie 2011, reclamanţii I.C. şi I.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-l oblige pe pârât să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 462 mp, situat în Bucureşti, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel).
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt legatari cu titlu particular, în cote de ½ fiecare asupra imobilului menţionat, fiind moştenitorii defunctului Lee Albert, potrivit certificatului de calitate de legatar cu titlu particular nr. 239 din 29 octombrie 2008 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi C.C. şi că, prin testamentul încheiat la data de 20 decembrie 1956, autorul reclamanţilor a dispus ca cei doi fii ai lui Constantin Iordănescu, respectiv C. şi F. să primească fiecare câte o jumătate din imobilul situat în Bucureşti, str. H. Năsturel, sector 3.
Acest imobil a fost dobândit de către autor de la F.N.B.R. la data de 17 iulie 1928, potrivit contractului de vânzare-cumpărare şi procesului-verbal din 27 iulie 1928 eliberate de Tribunalul Ilfov.
Conform procesului-verbal emis pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare, întocmit la 27 ianuarie 1940, imobilul avea, potrivit măsurătorilor efectuate, o suprafaţă de 462 mp.
Au mai arătat reclamanţii că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv de la autorul lor, în temeiul Decretului nr. 92/1950, (poziţia nr. 4338 în anexa la decret); ulterior, prin Decretul nr. 151/1989 s-a dispus demolarea construcţiei iar, în prezent, terenul este deţinut de Municipiul Bucureşti şi este liber de construcţii, astfel că poate fi retrocedat.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 şi urm. C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenţia ) şi art. 6 din Convenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2284 din 17 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii I.C. şi I.F. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi l-a obligat pe pârât să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 359 mp, situat în Bucureşti, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel), având vecinătăţile stabilite în raportul de expertiză întocmit de expertul B.S.S.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că autorii reclamanţilor, A.L. şi T.L., au dobândit în proprietate un imobil situat în Bucureşti, str. Herescu Năsturel, alcătuit din teren în suprafaţă de aproximativ 380 mp şi construcţie în suprafaţă de aproximativ 260 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 iulie 1928 la Tribunalul Ilfov.
Prin testamentul întocmit la data de 20 decembrie 1956, Lee Albert a dispus că cei doi fii ai lui Iordănescu Constantin, respectiv I.C. şi I.F. să primească câte ½ din imobilul situat la adresa de mai sus, reclamanţii fiind legatari cu titlu particular, în cote de 1/2 fiecare, aşa după cum rezultă din certificatul de calitate de legatar cu titlu particular nr. 239/2008 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi C.C.
Reclamanţii nu au formulat notificare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu referire la imobilul revendicat în cauză.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 modificată, care prevăd că nedepunerea, în termen, a notificării atrage decăderea din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru bunurile care intră sub incidenţa acestui act normativ.
Prima instanţă a respins această excepţie, ca neîntemeiată, apreciind că decăderea la care face referire dispoziţia legală invocată nu este de natură să determine pierderea dreptului de proprietate în sine, ci persoana care se consideră ca fiind adevăratul proprietar al imobilului care a fost preluat în mod abuziv de stat în regimul anterior are la îndemână acţiunea în revendicare prin care urmăreşte recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea efectivă a posesiei acelui bun.
În opinia tribunalului, respingerea ”de plano”, ca inadmisibilă, a cererii de retrocedare a bunului imobil reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţie, respectiv a art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
S-a reţinut, de asemenea, că în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României, reglementările internaţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au prioritate faţă de normele interne ori de câte ori se iveşte un conflict aşa cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul situat în str. Gh. Cristescu nr. 14, fostă Herescu Năsturel, a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziţia nr. 4338, construcţia fiind ulterior demolată; potrivit certificatului nr. 239/2008 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi C.C., reclamanţii au calitatea de legatari cu titlu particular ai fostului proprietar L.A., în cote de ½ fiecare.
Tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate şi a acordat preferabilitate titlului invocat de reclamanţi, apreciind că acesta este mai bine caracterizat.
Astfel, s-a arătat că preluarea de către stat a bunului imobil în regimul anterior în temeiul decretului de naţionalizare nu poate fi considerată ca fiind făcută cu titlu valabil în condiţiile în care acest decret contravenea atât Constituţiei din anul 1948, care garanta dreptul de proprietate personală, cât şi dispoziţiilor art. 481 C. civ. care stabileau că exproprierea unui bun imobil se putea realiza doar pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică a statuat că sunt preluate cu titlu doar acele imobile care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la momentul preluării respectivelor bunuri, condiţii care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.
În opinia primei instanţe, acţiunea formulată de reclamanţii în sensul retrocedării în natură a imobilului (compus din teren) este întemeiată şi în raport de jurisprudenţa Curţii Europene şi de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; de vreme ce reclamanţii deţin un bun în sensul prevederilor din acest protocol, aceştia sunt totodată titularii unei speranţe legitime şi, prin urmare, sunt în măsură să beneficieze de o protecţie juridică adecvată.
Prin decizia civilă nr. 149/ A din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 2284 din 17 decembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a modificat, în tot, sentinţa apelantă, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că prima instanţă nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în speţă, prin prisma celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Astfel, reclamanţii nu au urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat, deşi această procedură s-a aflat la îndemâna lor.
Or, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca acest principiu să fie expres menţionat în legea specială, şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată, în măsura în care acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în dispozitivul deciziei, s-a reţinut că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun.
Instanţa de apel a arătat că, în speţă, reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţie.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, semnificaţia noţiunii de „bun” se raportează atât la bunurile actuale existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Nu reprezintă bunuri în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect, în urma nerealizării condiţiei (Cauzele Caracaş contra României şi Mătieş contra României).
Cu privire la semnificaţia noţiunii de „bun”, în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României a constatat că nici o jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor, în mod irevocabil, un drept la restituirea apartamentului litigios.
Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Aplicând aceste principii la litigiul de faţă, Curtea a constatat că reclamanta nu deţine un „bun”, deoarece nicio jurisdicţie sau autoritatea administrativă nu i-a recunoscut un drept la restituirea în natură sau la acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză.
Prin urmare, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001 este corectă şi nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenţie.
De asemenea, această soluţie nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile, astfel că este exclusă privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, cât timp împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, art. 26 din această lege prevede dreptul de exercitare a contestaţiei la o instanţă de judecată.
S-a reţinut că în cauză nu s-a dovedit existenţa unor motive independente de voinţa reclamantei care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării notificării în termenul prevăzut de lege şi că motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forţei majore şi independente de conduita părţii.
În consecinţă, curtea de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa.
Cu privire la critica prin care s-a susţinut existenţa autorităţii de lucru judecat prin raportare la sentinţa civilă nr. 152 din 02 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 44265/3/2008, curtea de apel a apreciat că este nefondată.
Astfel, s-a arătat că potrivit art. 1201C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”; dacă instanţa a soluţionat pricina fără a intra în cercetarea fondului, actul nu se bucura de puterea lucrului judecat, astfel ca admisibilitatea unei noi cereri ulterioare nu este exclusă.
Astfel, dacă instanţa a respins cererea fără a statua asupra fondului (netimbrată, prematură, etc.), reiterarea aceleiaşi pretenţii printr-o cerere ulterioară este nu doar posibilă, dar poate duce la o soluţie favorabilă reclamantului.
A considera că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecinţa paralizării unei noi acţiuni în condiţiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin efectul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acţiune nu s-a prescris, ar echivala, cu lăsarea fără substanţă a dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 din Convenţie.
Pentru ipoteza în care dreptul material la acţiune este imprescriptibil trebuie să i se recunoască părţii interesate posibilitatea de a introduce o nouă acţiune, în valorificarea aceluiaşi drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepţia autorităţii de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunţată anterior.
În cauză, prin sentinţa civilă nr 152/2009, Tribunalul Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamanţilor în condiţiile în care aceştia nu au făcut dovada formulării unei notificări în baza Legii nr 10/2001; dreptul reclamanţilor de a face dovada parcurgerii procedurii prealabile instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate fi paralizat prin existenta unei hotărâri anterioare care nu le-a soluţionat cererea pe fond.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi a modificat, în tot, sentinţa apelantă, în sensul că a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi I.C. şi I.F., criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de Municipiul Bucureşti şi menţinerii sentinţei.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit şi fără a pune acest aspect în dezbaterea părtilor, faptul ca nu au probat existenţa unor motive independente de voinţa lor, care i-au împiedicat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 127 şi 129 C. proc. civ., precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod public, a cauzei sale, precum şi dreptul la un proces echitabil.
S-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 127 şi 146 C. proc. civ., pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel, iar dezbaterile sunt publice.
Or, instanţa de apel nu a pus în discuţie, pe parcursul procesului ori cu prilejul dezbaterilor, acest aspect hotărâtor pentru dezlegarea apelului. Procedând în acest fel, decizia instanţei de apel este lovită de nulitate, întrucât, în procesul civil, părţile trebuie să aibă posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune. Aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialităţii, căruia instanţa, la rândul ei, trebuie să i se supună.
Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul; nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că noţiunea de proces echitabil presupune respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1), (2), (4) şi (5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil; hotărârea recurată este nulă, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece le-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu referire la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, s-a arătat că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că vizează exclusiv noţiunea de bun existent în patrimoniul uneia din părţi; de asemenea,în mod greşit noţiunea de speranţa legitimă a fost raportată în mod exclusiv la Legea 10/2001.
Au arătat recurenţii-reclamanţi că, pentru a justifica soluţia pronunţată, instanţa de apel a făcut trimitere la hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, şi a conchis că, în accepţiunea instanţei europene, hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naţionalizării nu constituie litiu executoriu pentru restituirea imobilului, în condiţiile în care nicio instanţa sau autoritate administrativa interna nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu.
Instanţa de apel a apreciat că, prin hotărârea pilot dată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reclamantul are un bun doar dacă se poate prevala de o hotărâre judecătorească sau administrativă definitivă prin care i se restituie bunul, iar în sens contrar, are doar un drept la despăgubire, în condiţiile legii speciale.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, acest raţionament se bazează pe interpretarea trunchiată a hotărârii pilot, deoarece, în paragrafele 135 şi 136 sunt expuse considerente care se regăsesc şi în hotărâri, respectiv: “atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire”.
Prin urmare, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, care are astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Cirofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008).
Recurenţii-reclamanţii au susţinut că sunt titularii unei speranţe legitime, în sensul normelor Convenţiei, astfel că beneficiază de protecţia juridica conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care potrivit dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie fac parte din dreptul intern.
Cu referire la privarea de proprietate s-a arătat că aceasta poate fi justificată numai dacă se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii; Curtea europeană a conchis în mod constant în sensul absenţei proporţionalităţii atunci când este rupt „justul echilibru” între exigenţele interesului public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, parag. 112).
Recurenţii-reclamanţii au arătat că ingerinţa în dreptul lor de proprietate nu este justificată, întrucât imobilul a ieşit din posesia autorului lor prin violenţă iar pârâtul a deţinut imobilul fără o bază legală, Decretul nr. 92/1950 fiind declarat nelegal de Statul Român.
Cu referire la încălcarea, respectiv greşita aplicare a Deciziei nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că împrejurarea că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea sau netemeinicia acţiunii, întrucât o astfel de interpretare a art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 contravine art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi trebuie înlăturată de la aplicare în virtutea art. 11 şi 20 din Constituţie, care acordă prioritate Convenţiei în cazul conflictului între norma internă şi cea comunitară.
În plus, trebuie să se ţină seama de circumstanţele concrete ale spetei, respectiv că reclamanţii au descoperit testamentul abia în anul 2008 şi au obţinut certificatul de calitate de legatar cu titlu particular la data de 29 octombrie 2008, astfel încât sau aflat în mod obiectiv în imposibilitatea de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de acest act normativ.
În opinia recurenţilor, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie, în sine, un fine de neprimire pentru acţiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevăratul proprietar al imobilului preluat de stat urmăreşte recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea efectivă a posesiei; o interpretare contrară ar conduce la anihilarea vocaţiei persoanei care se consideră adevăratul proprietar al imobilului de a-şi valorifica dreptul de proprietate, în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real.
S-a arătat că, pe de altă parte, interpretarea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul că nedepunerea în termen a notificării duce la pierderea dreptului de restituire în natură a bunului contravine dispoziţiilor Convenţiei; o asemenea sancţiune nu poate fi acceptată, întrucât ingerinţa în dreptul de proprietate al foştilor proprietari nu respectă justul echilibru între protejarea cerinţelor de interes general şi interesele particularilor.
Astfel, lipsirea de proprietate, în lipsa justificării utilităţii publice şi în lipsa oricărei despăgubiri, înlătură de la aplicare prevederile art. 22 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, prioritatea Convenţiei putând fi datată prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
S-a arătat că, în speţă, imobilul revendicat se află în detenţia intimatului - pârât şi că acesta nu a acordat vreo despăgubire proprietarilor deposedaţi abuziv.
Au concluzionat recurenţii-reclamanţi că soluţia prin care se acordă preferabilitate titlului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., se circumscrie principiului echităţii, în vreme ce respingerea acţiunii ar genera perpetuarea unei situaţii juridice create prin abuz şi violenţă morală de regimul comunist.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare dar, prin concluziile orale puse cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul acestuia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.
I. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în faza procesuală a apelului nu au fost încălcate dispoziţiile art. 127, 129 sau 146 C. proc. civ.
Astfel, art. 127 C. proc. civ., consacră principiul oralităţii procesului civil, în sensul că, dacă nu există dispoziţii legale derogatorii, “pricinile se dezbat verbal”.
Din analiza înscrisurilor aflate în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, se constată că apelul a fost soluţionat la primul termen de judecată (23 aprilie 2013), intimaţii-reclamanţi fiind reprezentaţi de avocat A.G., căreia, conform menţiunilor cuprinse în practicaua deciziei recurate (care fac dovadă până la înscrierea în fals), i s-a acordat cuvântul asupra cererilor prealabile dezbaterilor (în categoria cărora se includ şi cererile de administrare a probelor), şi în dezbaterea motivelor de apel, şedinţa de judecată fiind publică.
Art. 129 C. proc. civ., reglementează pe de o parte obligaţiile părţilor, pe de altă parte îndatoririle instanţei de judecată de a respecta principiile care guvernează procesul civil, de a stărui pentru soluţionarea amiabilă a cauzelor, respectiv pentru lămurirea cadrului procesual şi aflarea adevărului.
De asemenea, acest text legal conţine dispoziţii privitoare la posibilităţile de care dispune instanţa de judecată atunci când apreciază că probele propuse de părţi nu sunt suficiente pentru stabilirea situaţiei de fapt şi determinarea legii aplicabile.
În forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 202/2010, art. 129 C. proc. civ. prevede la art. 51următoarele: “Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii” .
Art. 146 C. proc. civ. reglementează posibilitatea depunerii de concluzii scrise de către părţi la cererea instanţei ori din proprie iniţiativă.
Examinând criticile formulate de recurenţii-reclamanţi în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat eficienţă principiului contradictorialităţii prin comunicarea cererii de apel către intimaţii-reclamanţi; aceştia nu au formulat întâmpinare, nu au solicitat administrarea de probe dar au combătut cererea de apel atât oral cât şi prin concluzii scrise, fiind reprezentaţi prin avocat.
Principiul contradictorialităţii presupune, în esenţă, ca părţilor să li se dea posibilitatea de a-şi expune punctele de vedere asupra aspectelor de fapt şi de drept care necesită o dezlegare din partea instanţei de judecată, dându-se eficienţă în acest mod şi dreptului la apărare.
În speţă, reclamanţii au formulat cerere de revendicare a unui imobil care, aşa cum se va arăta pe larg la analiza celui de-al doilea motiv de recurs, intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În cuprinsul acţiunii, redactate de avocat, reclamanţii au specificat că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă au susţinut că acest lucru nu atrage inadmisibilitatea demersului lor judiciar deoarece prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normativ contravin art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, care are prioritate în conflict cu norma internă, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recalificat de curtea de apel drept apel, pârâtul a susţinut nelegalitatea sentinţei invocând Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
În plus, recurenţii-reclamanţi au formulat anterior o cerere de revendicare imobiliară a aceluiaşi imobil, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., respectiv pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la aceasta, care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentinţa civilă nr. 152 din 02 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2498 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Or, cu prilejul soluţionării recursului în procesul anterior, s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au probat existenţa unor motive independente de voinţa lor care i-au împiedicat să formuleze notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Cu referire la eliberarea abia în cursul anului 2008 a certificatului de calitate de legatar, s-a reţinut că dovada calităţii de persoană îndreptăţită se putea face ulterior depunerii notificării, în procedura administrativă şi că decesul autorului recurenţilor-reclamanţi a survenit la 21 martie 1956.
Fără a se putea reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, în considerarea principiului non reformatio in pejus, şi faţă de împrejurarea că reclamanţii au susţinut că imposibilitatea formulării notificării rezultă din descoperirea cu întârziere a testamentului care le conferea vocaţie succesorală, Înalta Curte apreciază că în cauză operează efectul pozitiv al lucrului judecat în privinţa aspectelor sus-menţionate prin decizia pronunţată în recurs cu prilejul soluţionării primei cereri de revendicare imobiliară.
Faţă de aspectele expuse, Înalta Curte reţine că în cauză, cu prilejul soluţionării apelului, s-a dat eficienţă principiilor contradictorialităţii, oralităţii, publicităţii şi respectării dreptului la apărare, întrucât reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă juridică, aveau cunoştinţă de împrejurarea că soluţionarea cererii de revendicare imobiliară urmează a fi examinată prin prisma dezlegărilor obligatorii cuprinse în decizia pronunţată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008.
Aşadar, în condiţiile particulare sus-menţionate ale speţei, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (5) ind.1 C. proc. civ., împrejurarea că instanţa de apel nu a solicitat în mod expres intimaţilor-reclamanţi să administreze probe din care să rezulte data la care au luat cunoştinţă de testamentul care le conferea calitatea de legatari, nu constituie motiv de nulitate a deciziei recurate.
II. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întrucât imobilul situat în Bucureşti, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel), sector 3., a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 4338 din Anexa de Bucureşti, acesta întră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Recurenţii-reclamanţi au menţionat chiar în cererea de chemare în judecată că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, argumentând că acţiunea în revendicare promovată în aceste condiţii nu este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 22 alin. (5) din actul normativ sus-menţionat contravine art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Faţă de modalitatea de preluare a imobilului şi de împrejurarea că nu au fost dovedite motive obiective care i-ar fi pus pe reclamanţi în imposibilitate să formuleze notificare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată şi soluţia de respingere a acţiunii în revendicare sunt legale.
Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să ţină seama de efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe normele de drept comun), precum şi de Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a imobilului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţe.
Astfel, cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c, art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat.
În speţă, imobilul a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, (poziţia nr. 4338 în anexa la decret); reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, pe baza situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, nu au dovedit existenţa unor motive obiective care i-au pus în imposibilitate de a uza de dispoziţiile legii speciale.
Aşadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantului calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului acestuia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se reţine, de asemenea, că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă a dat eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate şi pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu a exclus, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut(reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei) următoarele: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia”…, iar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantului, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei CEDO, un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu au recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui terenul în suprafaţă de 462 mp, situat în Bucureşti, str. Gh. Cristescu (fostă Herescu Năsturel) nr. 14, sector 3.
Rezultă că reclamanţii nu deţin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; pe cale de consecinţă, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este legală şi nu se mai impune examinarea criticilor care privesc nerespectarea principiilor proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate al recurenţilor şi respectării securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare nu aduce atingere dreptului recurenţilor-reclamanţi de acces la justiţie prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţie, întrucât aceştia aveau la dispoziţie procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care la art. 26 alin. (3) instituie controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în faza administrativă.
Cum însă recurenţii-reclamanţi nu formulat notificare şi nici nu au probat existenţa unor motive obiective care i-au pus în imposibilitate să uzeze de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, nu se poate aprecia că prin respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acestora le-a fost încălcat dreptul de acces la instanţă.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi va fi respins, ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi I.C. şi I.F. împotriva deciziei nr. 149/ A din 23 aprilie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 179/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 209/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
