ICCJ. Decizia nr. 2975/2014. Civil. Marcă. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia ar. 2975/2014

Dosar nr. 2939/1/2013*

Şedinţa publică din 31 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 30 octombrie 2009, reclamanta SC I. SRL laşi a chemat în judecată pe pârâta SC I.S. SRL Iaşi, solicitând:

- să se constate că semnul „I.S.", atât prin înregistrarea lui ca nume comercial al pârâtei, cât şi prin folosirea în cadrul activităţii comerciale a pârâtei, încalcă drepturile exclusive ale reclamantei cu privire la mărcile înregistrate: „I." şi „I.S.";

- să fie obligată pârâta să înceteze a folosi denumirea I.S.", ca nume comercial, în activitatea sa economică;

- să se dispună efectuarea înregistrării în Registrul Comerţului, a modificării firmei pârâtei, în sensul eliminării din numele comercial al acesteia, a mărcii „I."

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 84/1998.

Prin acţiunea reconvenţională, pârâta SC I.S. SRL a solicitat: - să se constate că semnul „I.S.", utilizat ca nume comercial al societăţii pârâte este folosit atât în relaţiile comerciale cu terţii cât şi în promovarea publicitară cu bună credinţă şi nu încalcă drepturile reclamantei cu privire ia marca înregistrată „SC I. SA", neputând exista riscul confijziei între denumirea celor două societăţi, respectiv „SC I. SRL" şi „SC I.S."SRL şi să se constate că marca „I." a fost înregistrată de pârâta SC „I.S." SRL Iaşi la O.S.I.M sub nr, de marcă pentru Clasa de servicii 35, conform clasificării Nisa, având data de depozit - 20 noiembrie 2006, anterior înregistrării de reclamantă a mărcii „I." (pentru clasa de servicii 35 - la data de 26 februarie 2009) şi a mărcii „I.S." (pentru lista de produse şi servicii nr. 9, 16, 35, 37, 42 la data de 24 februarie 2009);

Prin sentinţa civilă nr. 1915 din 03 octombrie 2011, Tribunalul laşi, secţia l civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale invocată de reclamantă şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de SC I.S. SRL şi a constatat că marca I." a fost înregistrată la O.S.I.M., de pârâta reclamantă SC I.S. SRL, sub nr. 82798, la data de 20 noiembrie 2006, pentru Clasa de produse/servicii 35.

A respins celelalte capete din cererea reconvenţională şî a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând desfiinţarea acesteia şi rejudecând în fond, să fie admisă acţiunea principală aşa cum a fost formulată şi respinsă cererea reconvenţională, cu cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea nr. 2865 din 27 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2148/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus strămutarea judecăţii apelului de la Curtea de Apel laşi la Curtea de Apel Alba lulia.

Prin Decizia civilă nr. 52/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul reclamantei,

Recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva deciziei instanţei de apel a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 5186 din 12 noiembrie 2013, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în ceea ce priveşte conflictul marcă - nume comercial, instanţa de apel a dat relevanţa cuvenită datelor de dobândire a drepturilor, în contextul aplicării dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, principiul anteriorităţii fiind un principiu fundamental în materia protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală, fiind de neconceput ca cel care dobândeşte ulterior un drept să se poată opune unui drept deja preexistent, cu care ar intra în conflict ori să ceară anularea acestuia. În consecinţă, nu s-ar putea cere anularea unei mărci pe motiv că ulterior o altă persoană a dobândit protecţie cu privire la un nume comercial identic sau similar.

În ceea ce priveşte însă modul de utilizare a denumirii în activitatea comercială, existenţa unui conflict cu marca nu este exclus atunci când este făcut într-un asemenea mod încât consumatorul stabileşte o legătură între aceasta şi bunurile comercializate - ipoteză în care se verifică respectarea principiului loialităţii folosirii semnului, impus de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în care este transpus art. 6 alin. (1) teza finală din Directiva nr. 2008/95/CE şi criteriile de apreciere care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E., decizia cadra în această materie fiind cea pronunţată în cazul C - 17/06 Celine.

Instanţa supremă a arătat că acest mod de utilizare a denumirii comerciale nu a fost cercetat în cauză, astfel că s-a impus aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de rejudecare urmând a stabili dacă modul de utilizare a denumirii comerciale este de natură a stabili o legătură între semn şi bunurile comercializate/serviciile pe care le prestează şi dacă semnul, în ipoteza reţinerii modalităţii de folosire în sensul arătat, respectiv dacă semnele indicate ca fiind în conflict sunt identice sau similare şi sunt îndeplinite toate celelalte cerinţe pe care le impune a fi verificate o acţiune în contrafacere,

În ceea ce priveşte utilizarea semnului în activitatea comercială a pârâtei, Înalta Curte a statuat că decizia instanţei de apel nu este contradictorie pentru a fi atrasă incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ceea ce susţine reclamanta nu este însă folosirea semnului de către pârâtă pentru activităţi ce beneficiază de protecţiea conferită de marca înregistrată, ci pentru produse/servicii care exced această protecţie, cu invocarea protecţiei mărcii înregistrată, de natură a-i prejudicia drepturile conferite de mărcile pe care le deţine. Sub acest aspect, s~a reţinut că decizia instanţei de apel nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că reclamanta a făcut referire la probatorii în baza cărora susţine dovedirea faptului că pârâta desfăşoară activităţi de care nu beneficiază de protecţie prin marca înregistrată, prevalându-se de aceasta - fără ca în motivare să se regăsească argumentele pentru care criticile au fost înlăturate.

Înalta Curte a reţinut că este necesar ca instanţa de apel să analizeze apărările formulate privind utilizarea de către pârâtă a semnului înregistrat ca marcă pentru produse/servicii pentru care nu beneficiază de protecţie prin marca înregistrată, deci ca semn care să permită a distinge produsele sau serviciile sale de cele ale altor întreprinderi.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională s-a reţinut că solicitările pârâtei vizează aspecte care sunt supuse analizei instanţei în soluţionarea cererii principale, astfel realizându-se dreptul de care aceasta se prevalează. Pe de altă parte, s-a reţinut că prin solicitările făcute pârâta tinde la stabilirea unei stări de fapt - cerere inadmisibilă, potrivit normelor procedurale incidente, ceea ce a atras incidenţa motivului de recurs prev. de art 304 pct. 5 C. proc. civ.

în rejudeeare, după casare, Curtea de Apel Alba lulia, prin Decizia nr. 33 din 24 aprilie 201.4, a admis apelul declarat de reclamanta principală SC I. SRL Iaşi împotriva sentinţei nr. 1915/2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a schimbat în tot sentinţa atacată şî, rejudecând cauza;

- a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta principală SC I. SRL Iaşi; a constat că semnul I.S., atât prin înregistrarea lui ca nume comercial al pârâtei cât şi prin folosirea acestuia în cadrul activităţii comerciale desfăşurată de pârâtă încalcă drepturile exclusive ale reclamantei cu privire Ia mărcile înregistrate I. şi I.S.;

- a obligat pe pârâta SC I.S. SRL Iaşi să înceteze a folosi denumirea de I.S. ca nume comercial în activitatea sa economică pentru produsele şî serviciile pentru care marca reclamantei a fost înregistrată prin certificatele de înregistrare a mărcii din 18 decembrie 2006, din 25 septembrie 2008 şi din 1 septembrie 2008;

- a respins în rest acţiunea;

- a respins acţiunea reconvenţională şi a obligat pe pârâta SC I.S. SRL să plătească reclamantei principale SC I. SRL suma de 20.357,15 lei, cu titlu de .cheltuieli de judecată efectuate în toate fazele procesuale desfăşurate până în prezent.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamanta SC I. SRL are un drept exclusiv acordat pentru marca înregistrată I., pentru produsele şi serviciile din următoarele clase conform Clasificării de la Nisa:

- conform certificatului O.S.I.M. din 18 decembrie 2006, reclamanta are un drept exclusiv asupra produselor /serviciilor din clasele 9, 16, 37 şi 42, aşa cum sunt descrise detaliat în anexa acestui certificat, aflat la fila 9, dosar fond,

- conform certificatului O.S.I.M. din 1 septembrie 2008 reclamanta are un drept exclusiv asupra produselor/serviciilor din clasa 35, detaliate în anexa la acest certificat, aflat la fila 8, dosar fond ,

- conform certificatului O.S.I.M. din 25 septembrie 2008 reclamanta are un drept exclusiv acordat pentru marca înregistrată I.S. pentru serviciile din clasele 9, 16, 37,42 şi 35, menţionate în concret în anexa la certificat, aflat la fila 10, dosar fond.

Pârâta SC I.S. SRL are, conform certificatului O.S.I.M. din 20 noiembrie 2006 (fila 37, dosar fond), un drept exclusiv acordat pentru marca I. numai pentru serviciile din clasa 35 conform clasificării de la Nisa, care se regăsesc menţionate în concret în cuprinsul respectivului certificat.

Instanţa de apel a reţinut că întrucât pentru produsele din clasele 9, 16, 37 şi 42 doar reclamanta are marcă înregistrată, doar aceasta poate invoca dreptul exclusiv asupra mărcii, garantat de art. 35 din Legea nr. 84/1998, prin emiterea certificatelor de înregistrare din 18 decembrie 2006 şi din 25 septembrie 2008.

Pentru produsele/serviciile din această clasă, pârâta SC I.S. SRL nu are marcă, întrucât cererea formulată de aceasta la data de 3 octombrie 2008 a fost respinsă tocmai pentru că exista deja marca înregistrată a reclamantei pentru produsele din această clasă (fila 239 dosar fond).

În ceea ce priveşte produsele/serviciile din clasa 35 instanţa de apel a reţinut că trebuie făcută distincţie între titlurile de proprietate pe care le prezintă ambele părţi, context în care se vor face aprecieri de fapt care se impun şi prin prisma cererilor formulate de reclamanta reconvenţională, cerere care va fi respinsă.

Astfel, pârâta SC I.S. SRL este titulara mărcii înregistrate în baza certificatului de înregistrare din 20 noiembrie 2006, marca fiind protejată timp de 10 ani numai pentru serviciile/produsele din clasa 35 care se regăsesc menţionate în concret în cuprinsul certificatului, adică „regruparea în avantajul terţilor a produselor consumabile (rechizite), cu excepţia transportului lor, permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod".

Produsele/serviciile din clasa 35 pentru care este protejată marca pârâtei în baza acestui certificat sunt esenţialmente diferite de produsele/serviciile din aceeaşi clasă 35 pentru care este protejată marca reclamantei în baza certificatului din 1 septembrie 2008, respectiv „ regruparea în avantajul terţilor a următoarelor produse: aparate de marcat electronice fiscale, cântare electronice, echipamente coduri bare, programe informatice şi consumabile aferente acestora, calculatoare (cu excepţia transportului lor) permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod; servicii de import, export în legătură cu aceste produse."

De asemenea, reclamanta este titulara mărcii înregistrate I.S. în baza certificatului din 25 februarie 2008, pentru produsele/serviciile din clasele 9, 16, 35, 37 şi 42, cele din clasa 35 referindu-se la „regruparea în avantajul terţilor a produsele din clasele 9, 16 permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod; servicii de import - export în legătură cu aceste produse, cu excepţia rechizitelor" (fila 10, dosar fond).

Prin urmare instanţa de apel a reţinut că solicitarea pârâtei-reclamantă reconvenţională de a se constata că înregistrarea sa pentru clasa de servicii 35 la data de 20 noiembrie 2006 este anterioară înregistrării reclamantei pârâte reconvenţionale, la data de 1 septembrie 2008 şi 25 septembrie 2008, este nefondată, deoarece înregistrările nu au fost făcute pentru produse identice.

Aşa fiind, pârâta se bucură de protecţia exclusivă a mărcii înregistrate la data de 20 noiembrie 2006 pentru „regruparea în avantajul terţilor a produselor consumabile (rechizite), aşa cum sunt menţionate in anexa la certificat. Principiul anteriorităţii recunoscut ca principiu fundamental în materia protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală de Legea internă 84/1998 şi de legislaţia comunitară, conferă pârâtei dreptul exclusiv asupra mărcii fiind de neconceput ca cei care dobândeşte ulterior un drept să se poată opune unui drept deja existent, cu care ar intra în conflict ori să ceară anularea acestuia.

Reclamanta însă a dobândit ulterior pârâtei, la datele de 1 septembrie 2008 şi 25 septembrie 2008 drepturi exclusive care îi acordă protecţie pentru o activitate care nu se suprapune cu cea pentru care este protejată marca pârâtei, reclamanta principală invocând protecţia oferită de marcă pentru produsele/serviciile enumerate în anexele la certificate.

Este de observat, sub acest aspect, că în cuprinsul certificatului de înregistrare a mărcii din 25 septembrie 2008, emis în favoarea reclamantei principale, la descrierea produselor/serviciilor pentru clasa 35 pentru care marca a fost înregistrată se prevede expres că se exclud rechizitele (fila 10 verso, dosar fond). Excluderea rechizitelor s-a făcut tocmai pentru că în ceea ce priveşte aceste produse exista deja marca înregistrată a pârâtei, în baza certificatului din 20 noiembrie 2006, care îi conferea protecţie exclusivă pentru „regruparea în avantajul terţilor a produselor consumabile (rechizite)".

Această diferenţiere esenţială a drepturilor părţilor nu a fost făcută de instanţa de fond, ceea ce a dus la greşita admitere a acţiunii reconvenţionale şi la constatarea că reclamanta şi-a înregistrat marca pentru clasele de produse/servicii nr. 35 la o dată ulterioară (2008), după înregistrarea mărcii pârâtei pentru produse/servicii din aceeaşi clasă 35 (2006), ceea ce ar fi fost chiar contrar Legii nr. 84/1998, mărcile neputând fi înregistrate pentru produse identice, conform art. 6 din Legea nr. 84/1998.

Stabilirea eronată a acestei stări de fapt s-a datorat confuziei create de expertul loaniţescu Traian care interpretează într-o manieră absolut originală noţiunea de „produse consumabile - rechizite", incluzând în această categorie maşinile de scris, calculatoarele, laptopurile, calculatoarele de birou şi considerând că titulara certificatului de înregistrare din 20 noiembrie 2006 (pârâta SC I.S. SRL) are dreptul de a desfăşura activităţi şi cu privire la aceste produse (fila 85, dosar fond). Expertul explică această noţiune prin trimiterea la D.E.X., însă tocmai definiţia din acest dicţionar dovedeşte că raţionamentul expertului este greşit şi de natură să creeze confuzie cu privire la drepturile părţilor şi să suprapună de o manieră nepermisă titlurile lor de proprietate.

Astfel, conform D.E.X. rechizitele sunt obiecte de scris (cerneală, creioane, peniţe, radiere) necesare elevilor, funcţionarilor, accesorii pentru scris (în birouri) şi este de necontestat că doar pârâta are un drept de proprietate exclusiv pentru activităţile referitoare ia produsele/serviciile din această subclasă 35, obţinut la data de 20 noiembrie 2006 prin certificat, însă nu această activitate constituie obiect al prezentului litigiu.

Prin interpretarea eronată a noţiunii de „rechizite" expertul loaniţescu a extins în mod nelegal categoria de servicii pentru care se bucură de protecţie marca pârâtei şi a suprapus-o peste sfera de protecţie de care se bucură mărcile reclamantei I.S. şi I., pentru care pârâta nu are marcă. Astfel, maşinile de scris, calculatoarele, laptopurile sunt incluse în clasele 9, 16 şi 37 pentru care numai reclamanta are marcă înregistrată, respectiv „case înregistratoare, maşini de calculat, echipament pentru tratarea informaţiei şi calculatoare, programe de calculator, maşini de scris şi articole pentru birou, materiale plastice pentru ambalaj, construcţii, reparaţii, servicii de instalaţii, instalare şi reparaţii de aparate electrice, servicii de reîncărcare pentru cartuşe de cerneală, crearea şi dezvoltarea calculatoarelor (filele 9-10, dosar fond).

În mod evident, aceste produse şi servicii nu sunt „produse consumabile", noţiune pe care o găsim în certificatul de ia fila 37, emis în favoarea pârâtei, diferenţierea între produsele pentru care au fost acordate cele două mărci fiind evidenţiată chiar în cuprinsul certificatelor emise în favoarea reclamantei, enumerarea excluzând în mod expres produsele „rechizite", care se regăsesc în certificatul eliberat anterior, pârâtei.

În consecinţă, pârâta SC I.S. SRL a obţinut protecţie prin emiterea certificatului din 20 noiembrie 2006 pentru „regruparea în avantajul terţilor a produselor consumabile (rechizite)", în timp ce reclamanta SC I. SRL a obţinut protecţie ulterior, pentru clasele 9, 16, 37, 42 şi 35 prin emiterea certificatelor din 18 decembrie 2006, din 1 septembrie 2008 şi din 25 septembrie 2005, cu precizarea că din sfera produselor din clasa 35 au fost excluse în mod expres rechizitele, pentru care marca pârâtei a fost prima înregistrată.

În ceea ce priveşte activităţile pe care le desfăşoară pârâta, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză rezultă că aceasta desfăşoară activităţi care nu intră în sfera de protecţie a mărcii sale, respectiv nu se limitează Ia „rechizite", ci desfăşoară şi activităţi pentru care numai reclamanta are o marcă înregistrată.

Înregistrarea pârâtei în registrul comerţului cu numele comercial I.S. este făcută în raport de reglementările legale aplicabile, respectiv Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

Înregistrarea pârâtei la O.R.C. sub denumirea de SC I.S. SRL conferă acestei societăţi comerciale dreptul asupra folosirii numelui în activitatea sa curentă, pentru identificarea ca persoană juridică, însă nu este constitutivă de drepturi în sensul Legii nr. 84/1998.

Ceea ce poate face pârâta sub numele ei comercial I.S. este prevăzut de art. 29 din Legea nr. 26/1990 adică să menţioneze numele comercial SC I.S. SRL pe facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în comerţ. Această înregistrare este diferită însă de înregistrarea mărcii care se efectuează în baza Legii nr. 84/1998, aceasta fiind singura reglementare iegală conform căreia se dobândeşte un drept de proprietate intelectuală/industrială asupra semnului protejat ca marcă, dreptul fiind exclusiv cu privire la semnul înregistrat, dar este limitat, aşa cum este definit limitativ în anexele certificatelor de înregistrare eliberate de O.S.I.M.

Numai cu privire la produsele şi serviciile concret prevăzute acolo titularii au drepturi exclusive, neputând pretinde mai mult decât au şi nici nu pot să facă alte produse şi alte servicii sub acea marcă, pentru că încalcă dreptul care a fost acordat altui titular ce a obţinut înregistrarea pentru alte produse şi servicii din aceeaşi clasă conform clasificării de la Nisa.

Analizând condiţiile impuse de art. 6 din Directiva nr. 2008/95/CE transpusă în art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a constatat că reclamanta este îndreptăţită să ceară instanţei să interzică pârâtei să folosească denumirea sa în activitatea sa comercială, atâta timp cât activitatea pârâtei nu este conformă practicilor loiale.

Pentru a conchide astfel, instanţa de apel a coroborat probele administrate din care rezultă că pârâta desfăşoară activităţi care intră în sfera de protecţie a reclamantei: declaraţiile martorilor, înscrisurile depuse la dosar, expertiza judiciară efectuată de expertul I.T. precum şi expertizele extrajudiciare depuse de reclamanta principală la dosarul Tribunalului Iaşi, acestea din urmă fiind efectuate de experţi judiciari specializaţi în proprietate intelectuală, aflaţi pe lista comunicată de B.L.E. de pe lângă Tribunalul Iaşi (filele 39-42, dosar fond).

Astfel, în procesul verbal încheiat cu ocazia întâlnirii din 22 iulie 2010 convocată de expertul Ioaniţescu 5-a consemnat că pârâta a comercializat şi alte produse şi servicii sub denumirea de I., respectiv case de marcat, imprimante fiscal integrabile în sistemul fiscal, cântare electronice (fila 100, dosar fond).

De asemenea, în cuprinsul expertizei efectuate de expertul Ioaniţescu se reţine că pârâta comercializează pe piaţa din judeţul Iaşi, produse protejate prin mărcile înregistrate ale reclamantei, respectiv aparate de marcat electronice, cântare electronice, echipamente coduri bare, programe informatice şi consumabile aferente acestora (fila 57 dosar fond).

Expertul menţionează că reclamanta a prezentat în susţinerea afirmaţiilor sale următoarele probe, pe care pârâta nu le-a contestat: produse din clasa A.M.E.F. (case de marcat, imprimante fiscale), cântare electronice, clasa scanner, clasa P.C. şi consumabile), panoul din faţa sediului SC I.S. SRL în care sunt indicate produsele pe care le comercializează această firmă, respectiv : case de marcat, cântare electronice şi altele, anunţurile publicitare din Ziarul de Iaşi şi din ziarul Evenimentul în care este prezentată emblema SC I.S. SRL şi se face referire la sisteme fiscale, magazine și restaurante (filele 123 - 126, dosar fond).

De asemenea, din declaraţiile martorilor A.M. şi I.V., anunţuri de mică publicitate rezultă că pârâta se foloseşte In activitatea comercială de denumirea înregistrată la Registrul Comerţului şi îşi face publicitate folosind acest nume comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, în sensul art. 6 alin. (1) din Directivă.

Martora I.V. propusă de reclamantă (filele 301-302) arată că personal a confimdat cele două denumiri I. 1996 şi I.S., iar martorul A.M. propus de pârâtă (filele 299 - 300) susţine că a avut raporturi comerciale numai cu pârâta şi nu cunoaşte o altă societate cu denumire asemănătoare, însă aceste raporturi le desfăşoară din anul 1995. Or, pârâta s-a înfiinţat ca societate comercială abia în anul 2003, deci martorul nu putea avea raporturi comerciale din anul 1995 decât cu societatea reclamantă, ceea ce înseamnă că martorul a confundat cele două societăţi comerciale.

La filele 247-248 dosar fond, sunt două adrese care dovedesc o dată în plus confuzia care există în percepţia publicului cu privire la cele două societăţi comerciale: dispozitivul de verificat bancnote Cash Tester a fost trimis şi facturat din eroare către SC I.S. SRL (fila 247), iar memoria fiscală Total S s-a facturat şi trimis greşit către SC I. SRL (fila 248).

Aceste probe dovedesc faptul că există risc de confuzie evidentă între titularul mărcii înregistrate şi societatea care foloseşte semnul. Titularul mărcii înregistrate, constând în denumirea I.S. este reclamanta SC I. SRL, prin urmare, atunci când pârâta foloseşte semnul I.S. în alt loc decât acolo unde are dreptul conform prevederilor Legii nr. 29/1990, încalcă drepturile exclusive ale reclamantei cu privire la mărcile sale înregistrate.

De asemenea, există risc de contuzie vizuală intre SC I. SRL şi SC I.S. SRL pentru că elementul dominant al fiecăreia dintre cele două denumiri este I., care este identic, deci nu poate fi pusă la îndoială existenţa riscului ca_s în percepţia consumatorilor şi a partenerilor de afaceri, să se producă o confuzie între titularul mărcii şi societatea care foloseşte semnul, concluzia instanţei de fond în sensul că „semnele celor două societăţi sunt totai diferite şi nu există nici un risc de confuzie, fiind uşor de diferenţiat" este contrară probelor administrate şi contrară legii, prin urmare, de neacceptat.

Prin urmare, există posibilitatea declanşării unui conflict între denumirea firmei pârâtei şi mărcile înregistrate ale reclamantei, folosirea semnului de către pârâtă fiind de natură să afecteze funcţia mărcii reclamantei, aceea de garantare a originii produselor şi serviciilor.

Aşa cum rezultă din detalierea conţinutului claselor pentru care reclamanta a obţinut înregistrarea mărcilor I. şi I.S., domeniul de activitate referitor la vânzare şi service case de marcat fiscale, cântare electronice, soft de gestiune şi vânzare de consumabile aferente acestora este acoperit prin înregistrarea mărcii I. pentru clasa de produse şi servicii 35, dar şi prin înregistrarea aceleiaşi mărci I.S. pentru clasele 9, 16, 37, 42, 35.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în afară de role, produs care face parte din categoria rechizitelor şi pentru care s-a înregistrat marca I., în favoarea pârâtei, aceasta a mai inscripţionat şi alte produse şi servicii sub denumirea de I. Pârâta foloseşte numele comercial în anunţuri publicitare, pe autoturismele firmei, pe o parte din produsele comercializate tocmai pentru a desemna serviciile prestate şi produsele vândute, de unde rezultă că numele comercial este folosit în activitatea comercială tocmai pentru a se face cunoscută pe piaţă şi pentru a face cunoscute produsele şi serviciile pe care le oferă (altele decât rechizite şi care sunt identice cu produsele şi serviciile oferite de reclamantă).

Prin urmare, fără a avea înregistrată marca I. pentru clasele 9, 16, 37, 42 şi 35 (cu excepţia rechizitelor); pârâta a obţinut aceeaşi finalitate pe care i-ar fi conferit-o înregistrarea mărcii pentru respectivele clase: terţii, partenerii de afaceri, agenţii economici asociază produsele şi serviciile oferite de pârâtă cu marca I. Or, aceasta înseamnă că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 6 din Directiva nr. 2008/95/CE şi anume utilizarea de către pârâtă a numelui său în activitatea comercială aduce atingere funcţiilor mărcii reclamantei şi, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor, folosirea semnului Iară consimţământul titularului mărcii (reclamanta SC I. SRL), fiind de necontestat.

O dovadă în plus a activităţii comerciale pe care o desfăşoară pârâta este chiar apărarea pe care ea însăşi şi-a construit-o în faţa instanţei de rejudecare a apelului, în care a solicitat introducerea în cauză a O.S.I.M. Bucureşti, pentru ca această instituţie să-şi exprime punctul de vedere cu privire la stabilirea domeniului de protecţie conferit prin marca I. conform Certificatului de înregistrare a mărcii din 20 noiembrie 2006 (fila 25, dosar apel rejudecare).

Astfel, pârâta arată că prin cererea de înregistrare marcă din 20 noiembrie 2006, a solicitat înregistrarea mărcii naţionale pentru clasa 9 „distribuţie şi service pentru case de marcat fiscale, cântare electronice, calculatoare şi periferice aferente, vânzări consumabile", clasificate conform clasificării Nisa, însă examinatorul de specialitate O.S.I.M. a modificat această cerere înscriind alte menţiuni şi eliberând certificatul de înregistrare doar pentru subclasa 35, „regruparea în avantajul terţilor a produselor consumabile (rechizite)" (fila 21).

Solicitarea intimatei pârâte a fost respinsă de instanţa de apel prin încheierea de şedinţă din 10 aprilie 2014 pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii, un asemenea punct de vedere neputând fi exprimat de O.S.I.M., întrucât în cadrul acestui litigiu nu prezintă relevanţă cererea pe care pârâta a înregistrat-o ia O.S.I.M. în 2006 (fila 48, dosar apel rejudecare), ci certificatul eliberat în baza ei, care conferă pârâtei protecţie exclusivă numai pentru produsele pentru care marca a fost înregistrată, respectiv doar pentru subclasa 35, „regruparea în avantajul terţilor a produselor consumabile (rechizite)".

Nemulţumirea pârâtei cu privire la modul în care O.S.I.M. a admis cererea sa şi a emis certificatul de înregistrare trebuia valorificată în cadrul procedurii de înregistrare a mărcii, reglementată de art. 17 şi următoarele din Legea nr. 84/1998, iar nu în cadrul acestui litigiu în care s-a dovedit, fără drept de tăgadă că pârâta are un drept limitat conform certificatului O.S.I.M. care înseamnă de fapt, dreptul a comercializa exclusiv rechizite din cadrul categoriei „produse consumabile".

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, reclamanta dovedind că are protecţie exclusivă pentru produsele şi serviciile pe care aplică semne distinctive, în timp ce pârâta, deşi nu are protecţie legală, deci nu are dreptul să aplice pe anumite produse sau servicii semnele distinctive, cu toate acestea le foloseşte fără drept, creând confuzie în mintea consumatorilor şi desfăşurând o activitate comercială contrară practicilor comerciale corecte şi loiale, în sensul art. 38 alin_. (2) din Legea nr. 84/1998.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o expunere pe larg a situaţiei cauzei, recurenta pârâtă arată că în mod eronat a fost obligată de către instanţa de apel la plata m totalitate a cheltuielilor de judecată ca şi cum culpa sa ar fi fost de 100% şi nu doar de 30%. Arată că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât, în opinia sa, fiecare parte trebuie să suporte cheltuielile de judecată în raport cu rata câştigului, respectiv pârâta - 33,33% (6.685 lei), iar reclamanta 66,66% (13.672,15 lei). Mai arată că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 304 pct,8 C. proc. civ., întrucât nu a făcut o interpretare logică a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată. Susţine că întrucât acţiunea reclamantei a fost admisă numai în parte, cheltuielile de judecată nu trebuiau acordate în întregime, ci doar proporţional cu culpa procesuală.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează.

Singura critică adusă deciziei recurate vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, motiv de recurs care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi analizat recursul.

În apel, în baza art. 274 C. proc. civ., intimata pârâtă SC I.S. SRL a fost obligată să plătească apelantei reclamante SC I. SRL suma de 20.357,15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în toate fazele procesuale desfăşurate până în prezent, alcătuite astfel:

- 11.519 lei reprezentând taxă de timbru, onorariu experţi şi onorariu avocat, conform dovezilor din dosarul Tribunalului laşi ,

- 19, 5 lei taxă de timbru în dosarul Curţii de Apel Iaşi ,

- 3.000 lei reprezentând onorariu de avocat în dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, în prima judecată a apelului,

- 3.808,5 lei, taxă de timbru, onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare şi cazare în dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, în a doua judecată a apelului

- 2.010,15 reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat în faţa instanţei de recurs.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menţionează in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul

Aşadar, din momentul în care se angajează un raport procesual, partea care a avut câştig de cauză şi care a fost pusă în situaţia de a face cheltuieli de judecată are dreptul, la cerere, la restituirea acelor cheltuieli.

În cauză, cum în rejudecare, după casare, pârâta SC I.S. SRL a căzut în pretenţii, în sensul că instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi respingerii cererii reconvenţionale, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă în toate fazele procesuale este justificată,

Aceasta deoarece rejudecarea cauzei presupune şi reanalizarea cererilor privitoare la cheltuielile de judecată, întrucât numai după soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii se poate stabili care este partea care datorează celeilalte cheltuielile de judecată, ca fiind partea căzută în pretenţii în înţelesul art. 274 C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea recurentei - pârâte în sensul că instanţa de apel nu trebuia să o oblige ia plata cheltuielilor de judecată în totalitate întrucât culpa sa a fost în procent de numai la 33%, restul aparţinând reclamantei, nu este întemeiată, atâta timp cât prin admiterea apelului reclamantei s-a constatat culpa sa procesuală.

Faptul că acţiunea reclamantei nu a fost admisă în totalitate nu poate să justifice neacordarea cheltuielilor de judecată în totalitate, întrucât acordarea acestora se bazează, aşa cum s-a arătat, pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul.

Ca atare, nu există niciun temei pentru a se reţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., atunci când a obligat-o pe pârâtă să suporte cheltuielile de judecată în totalitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta în cauză.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei recurate, având în vedere că la acest termen cauza a rămas în pronunţare pe fond, Înalta Curte o va respinge ca rămasă fără obiect.

Totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor ari 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul recurs, în cuantum de 2.000 lei, către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii depuse la dosar (fila 62).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de suspendare a executării deciziei recurate ca rămasă fără obiect.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.S. SRL împotriva Deciziei nr. 33 din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă SC I.S. SRL la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC I. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1794/2014. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2976/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2976/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs