ICCJ. Decizia nr. 1927/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1927/2014
Dosar nr. 7678/2/2012
Şedinţa publică din 17 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1046 din 16 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi s-a respins, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, acţiunea formulată de reclamanţii F.S.I., B.G.M.M., L.L.I.J.M., D.S.A.M., B.D.H.Y.G., B.N.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă P.V.C. şi pârâţii O.G., C.M.A., M.V. şi M.D., E.A., A.A.M. şi P.S., P.F., P.R.S., P.F.A., P.D., P.N., N.G., R.A. şi R.B., K.A. şi K.C.S., municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi chemaţii în garanţie Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, municipiul Bucureşti, prin Primar General şi P.E.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanţilor, numita G.B.M., care l-a dobândit prin actul de împărţeală autentificat din 19 mai 1923, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal din data de 25 iunie 1943.
Din actele dosarului a rezultat că autoarea reclamanţilor a decedat la data de 9 februarie 1945, iar conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului Ilfov au fost trimişi în posesie succesorii defunctei, respectiv M.G.D., B.G. şi B.P., fiecare cu câte 1/3 din averea rămasă de pe urma defunctei.
Ulterior, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului de la numiţii B.G. şi B.P. (conform relaţiilor comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, adresa din 30 martie 2007), fiii lui B.A., decedat în Franţa la data de 8 iulie 1940 (conform certificatului de moştenitor din 12 noiembrie 2001, a cărui succesiune a fost dezbătută şi în Franţa, la data de 1 decembrie 1969, aşa cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor).
Având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut de la doi cetăţeni francezi, aceştia fiind trimişi în posesie în anul 1945 şi în raport de prevederile Acordului încheiat în anul 1959 între România şi Franţa privind acordarea de despăgubiri compensatorii, ratificat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 363/1959, tribunalul a apreciat că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură, întrucât au primit despăgubiri conform acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Potrivit art. 1 din Acordul din data de 9 februarie 1959, statul român a plătit statului francez 21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizaţie globală, forfetară şi definitivă pentru bunurile, drepturile sau interesele statului francez şi ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de naţionalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare, plata integrală a acestei sume având efect eliberator pentru statul român.
Potrivit art. 2 din acelaşi acord, din momentul aplicării acordului, statul român, ca şi persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligaţie faţă de statul francez şi de persoanele fizice sau juridice franceze pentru revendicările prevăzute la art. 1 din acord.
În ceea ce priveşte dovada plăţii, tribunalul a reţinut că potrivit relaţiilor comunicate din 19 aprilie 2010, această dovadă este chiar actul normativ de ratificare a acordului publicat prin Ordinul nr. 2877/2007 în M. Of. nr. 179/2008, iar conform relaţiilor comunicate de Ministerul Afacerilor Externe, respectivul acord a intrat în vigoare de la data semnării, 9 februarie 1959 şi nu a fost denunţat de niciuna dintre părţi.
Tribunalul a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada preluării imobilului de la B.G. şi B.P. în baza Decretului nr. 92/1950, precum şi dovada plăţii despăgubirilor în baza Acordului din anul 1959, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanţii nu au calitate procesuală activă să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu, neexistând identitate între persoana reclamanţilor şi dreptul dedus judecăţii.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii F.S.I., B.G.M.M., L.L.I.J.M., D.S.A.M., B.D.H.Y.G. şi B.N.A.
Prin decizia nr. 101A din 15 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la prima critică invocată în apel, constând în aprecierea eronată a probelor de către instanţa de fond, în sensul că nu toţi autorii reclamanţilor sunt cetăţeni francezi, curtea a reţinut prioritar, că apartamentele revendicate au fost naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 de la cetăţenii francezi B.P. şi B.G., fără ca autorul apelantei-reclamante F.S.I. să figureze în anexa decretului.
Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revine celui ce formulează o cerere în instanţă, astfel că reclamanta F.S.I. urma să probeze că autorul său, M.D. era proprietar la momentul naţionalizării imobilului, respectiv în anul 1950, context în care dovada că în anul 1945, M.D. a devenit coproprietar al clădirii edificată în anul 1884, este irelevantă în cauză.
Din această perspectivă, adresa din 19 martie 2007 emisă de SC C. SA privind preluarea prin Decretul nr. 303/1948 şi a apartamentelor clădirii edificată în anul 1884 este contrară Decretului nr. 92/1950 şi anexei acestuia, cât şi inventarului efectuat Ia data naţionalizării Cinematografului P. şi, ca atare, curtea de apel a reţinut că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, dată la care autorul reclamantei F.S.I. nu mai avea calitatea de coproprietar, imobilul fiind preluat de la cei doi cetăţeni francezi B.P. şi B.G.
Totodată, instanţa de apel a constatat nefondat şi cel de-al doilea motiv de apel prin care se susţine greşita aplicare a legii, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001, de către prima instanţă, dispoziţie conform căreia sunt excluse de la orice fel de despăgubiri persoanele care au primit despăgubiri „potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. l, care face parte integrantă din prezenta lege”.
Conform Acordului româno-francez din 1959, statul român nu s-a angajat să plătească direct cetăţenilor francezi îndreptăţiţi nicio despăgubire, ci doar statului francez.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii exprese referitoare la prevederile acordurilor bilaterale, internaţionale, menţionate în anexa nr. l a Legii nr. 10/2001, aşadar, inclusiv acordul menţionat.
Prin acordul româno-francez din anul 1959, dreptul de proprietate al oricărui cetăţean francez ce intra sub incidenţa acestuia, a fost convertit într-un drept de creanţă faţă de statul francez, astfel că, în ce priveşte despăgubirile indirecte, cazul în speţă, nu sunt necesare alte probe, precum listele persoanelor străine despăgubite de statul român ori alte dovezi, întrucât acordul este suficient: „Pentru asigurarea exigenţelor art. 5 din lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele preluate în mod abuziv”, art. 5 pct. 1 din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Prin urmare, prevalenta acordurilor internaţionale bilaterale din anexa nr. l a Legii nr. 10/2001 este recunoscută şi statuată de interpretarea oficială a legii.
În ceea ce priveşte al treilea motiv de apel relativ la greşita interpretare de către prima instanţă conţinutului adresei din 19 aprilie 2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a reţinut că, din coroborarea acestui înscris cu actele dosarului, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 363/1959, Ordinul nr. 2877/2007 al Ministerului Afacerilor Externe, Decizia nr. 77/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art. 4 din Protocolul 1 al Acordului rezultă că suma prevăzută în art. 1 al Acordului româno-francez din 1959 a fost plătită integral de statul român, iar, pe de altă parte, potrivit art. 11 din acord nu mai este necesar a se stabili dacă cetăţenii francezi vizaţi au primit sau nu despăgubiri de la statul francez.
Instanţa de apel a reţinut ca fiind nefondată şi critica referitoare la înfrângerea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1169 şi art. 1170 C. civ. privind sarcina probei, având în vedere că prima instanţă a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei F.S.I., ca nefiind dovedită şi nu în temeiul acordului, astfel cum se pretinde de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât art. 5 pct. 1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligă pe fiecare cetăţean străin prejudiciat la o declaraţie autentică pe proprie răspundere, din care să rezulte că ei sau autorii lor nu au primit în trecut niciun fel de despăgubiri, dispoziţie pe care reclamanta a îndeplinit-o parţial.
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond nu a încălcat prevederile art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind nediscriminarea: alin. (2) „în domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie” şi nici alte dispoziţii legale interne privind nediscriminarea.
Dimpotrivă, instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor Acordului româno-francez din anul 1959, în sensul că autorii reclamanţilor au intrat sub incidenţa acordului astfel că, aplicând dispoziţii legale, instanţa nu a înfăptuit nicio discriminare.
De altfel, cu privire la un tratament nediscriminatoriu în domeniul proprietăţii funciare este relevantă Decizia nr. 634/ 2010, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 din Legea nr. 1/2000, precum şi ale art. 3 din titlul X şi ale art. III din titlul VI al Legii nr. 247/2005, excepţia ridicată de C.S.G., L.L.I.J.M., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., B.N.A. şi de R.I.M.A., în Dosarul nr. 4007/180/2008 al Tribunalului Bacău, secţia civilă, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile legale invocate în susţinerea excepţiei de constituţionalitate nu neagă posibilitatea cetăţenilor străini de a uza de dispoziţiile legilor cu caracter reparator în materie de terenuri.
Curtea de apel a reţinut, aşadar, sub aspectul criticilor invocate în apel, că instanţa de fond a acordat prevalentă Acordului româno-francez din anul 1959, în raport de Legea nr. 10/2001, în privinţa cetăţenilor francezi intraţi în sfera de aplicare a acestuia şi a constatat lipsa calităţii procesuale active a celor 5 reclamanţi cetăţeni francezi, în raport cu dispoziţiile acordului şi ale Legii nr. 10/2001, iar în ce priveşte pe reclamanta F.S.I. lipsa calităţii procesuale active, ca nedovedită, în temeiul probelor administrate în cauză.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi, întrucât nu s-a intrat în judecarea fondului, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au invocat aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a normelor de aplicare ale acestui articol.
În raport de probatoriul de la dosar, imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 303/1948 şi, Ia data preluării, autorul reclamantei F.S.I. era proprietar al bunului.
Actul de preluare pe care reclamanţii îl invocă este fişa eliberată de Ministerul Finanţelor referitor la Cinema P., în care se reţine drept proprietar al imobilului G.B.M., în raport de care persoanele de la care s-au preluat apartamentele în litigiu sunt trei moştenitori ai lui G.B.M.: M.D., B.G., B.P.
Prin urmare, întrucât autorul reclamantei F.S.I. avea calitatea de proprietar la data preluării şi nu era cetăţean francez rezultă că această reclamantă nu este beneficiara Acordului dintre România şi Franţa. În privinţa reclamantei F.S.I. nu poate fi susţinută excepţia lipsei calităţii procesuale active.
De asemenea, recurenţii au invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a prevederilor Acordului încheiat în anul 1959 dintre România şi Franţa.
În apel, reclamanţii au susţinut că prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt clare în sensul că doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale nu sunt îndreptăţite la restituire.
În dosar nu există nicio dovadă care să ducă la concluzia că autorii reclamanţilor au primit efectiv aceste despăgubiri. Reclamanţii susţin ca nu au primit niciun fel de despăgubiri de la statul francez şi că sunt potrivit Legii nr. 10/2001 persoane îndreptăţite la restituire. În acest sens au depus declaraţiile pe proprie răspundere.
Prin urmare, în lipsa documentelor care să probeze că autorii reclamanţilor au încasat despăgubiri de Ia statul francez, reclamanţii au legitimare procesuală activă la restituirea în natură sau în echivalent pentru bunurile naţionalizate şi, ca atare, excepţia este neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut în considerente că statul francez a primit o sumă de bani şi astfel, rezultă că statul român este exonerat de orice responsabilitate faţă de statul francez şi faţă de persoanele fizice sau juridice pentru revendicările efectuate.
Recurenţii-reclamanţi consideră că această motivare nu are temei juridic, întrucât instanţa nu putea să reţină că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, deoarece nu s-a dovedit în nici un fel că aceştia ar fi încasat vreo sumă de bani de la statul francez.
De asemenea, potrivit raţionamentului instanţei, niciun cetăţean francez nu ar fi putut revendica niciun bun de la statul român în baza Legii nr. 10/2001, întrucât existenţa acordului ar fi tăcut ca aceste persoane să piardă orice vocaţie la restituirea pe cale administrativă sau pe cale judiciară. Or, este de notorietate, că atâţia cetăţeni francezi au uzat de legile speciale de reparaţie.
Recurenţii-reclamanţi au invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţele privind interpretarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia în lipsa unor dovezi clare din care să rezulte că reclamanţii au primit despăgubiri, aceştia au calitate de persoane îndreptăţite.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut şi încălcarea art. 1169-art. 1170 C. civ. cu privire la sarcina probei de către tribunal.
Intimaţii-pârâţi au susţinut că reclamanţii cetăţeni francezi au încasat despăgubiri, iar instanţele fondului au ajuns la concluzia că toţi reclamanţii de cetăţenie română şi franceză nu au calitate de a sta în proces ca şi reclamanţi, chiar dacă nu a fost depusă nicio probă în acest sens.
Regula probaţiunii în civil este aceea potrivit căreia cel ce face o afirmaţie trebuie să o dovedească, iar faptele negative nu pot fi dovedite.
Cu toate acestea, apelanţii-reclamanţi au fost prezumaţi ca fiind persoane ce au încasat despăgubiri, chiar şi în cazul în care nu au avut niciodată legături cu statul francez, cum e cazul reclamantei F.S.I.
În motivarea recursului s-a invocat şi încălcarea art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) privind nediscriminarea, precum şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la accesul la justiţie.
În ipoteza în care s-ar reţine totuşi că cetăţenii francezi nu au vocaţie la restituire, F.S.I. are dreptul să exercite orice acţiune cu privire la bunurile sale şi ale autorilor săi. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. s-a reţinut că acţiunea în revendicare nu este condiţionată de regula unanimităţii (cauza Lupaş contra României).
Şi în ceea ce priveşte pe ceilalţi reclamanţi, aceştia au fost discriminaţi în raport de alţi cetăţeni români şi străini care îşi revendică drepturile izvorâte din legile de reparaţie în materie imobiliară.
Discriminarea constă în tratamentul diferit oferit reclamanţilor de curtea de apel deşi aceştia se află în situaţii similare cu multe alte persoane care îşi caută o reparaţie pentru bunurile preluate de statul român.
Împrejurarea că statul român şi statul francez au semnat o convenţie cu mulţi ani în urmă nu poate crea consecinţe atât de severe pentru persoane care nu au beneficiat în niciun fel de prevederile acestei înţelegeri.
De asemenea, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active reprezintă o gravă atingere a dreptului de acces la un tribunal.
Din anul 2007, de la data introducerii acţiunii, reclamanţii au fost privaţi de dreptul de a li se judeca pe fond cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care nu există nici un fine de neprimire legal şi dovedit referitor la acţiunea injustiţie.
Recursul reclamanţilor este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Imobilul în litigiu, preluat abuziv de către statul român, a fost proprietatea autoarei reclamanţilor, G.B.M., care l-a dobândit prin actul de împărţeală autentificat din 19 mai 1923. Imobilul a fost înscris în cartea funciară, conform procesului-verbal din 25 iunie 1943.
Autoarea reclamanţilor a decedat la data de 9 februarie 1945 şi, conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului Ilfov, au fost trimişi în posesie succesorii acesteia, M.G.D., B.G. şi B.P., fiecare cu câte 1/3 din averea rămasă de pe urma defunctei.
Reclamanta F.S.I. este succesoarea numitului M.P., în baza certificatului de moştenitor din 1993, care l-a rândul său este moştenitorul numitului M.G.D., în baza certificatului de moştenitor din 1979.
Aşadar, potrivit actelor de la dosarul cauzei, autorul reclamantei F.S.I., M.G.D. a fost pus în posesie şi a avut calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.
Este adevărat că în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu a fost menţionat şi M.G.D. ca proprietar de la care s-au preluat apartamentele, însă acest aspect nu creează o prezumţie absolută în sensul că acesta nu era proprietar la data preluării.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 operează numai în absenţa unor probe contrare.
În speţa de faţă, recurenta-reclamantă F.S.I. a depus la dosar probe contrare, care răstoarnă prezumţia prevăzută de textul legal enunţat, respectiv înscrisuri în dovedirea calităţii de proprietar la data preluării imobilului în litigiu pentru autorul său M.G.D., care a dobândit imobilul alături de ceilalţi doi succesori ai autoarei lor comune.
Nu s-au depus dovezi din care să rezulte că autorul reclamantei F.S.I. ar fi vândut partea din imobil pe care o deţinea în calitate de proprietar.
Drept urmare, sarcina probei proprietăţii asupra apartamentelor în litigiu la momentul deposedării abuzive a fost făcută de către reclamanţi, conform art. 1169 C. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunţate în anexa nr. 1, care face parte integrantă, din lege.
Textul de lege enunţat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile unui acord internaţional.
Or, în prezenta pricină, nu s-a făcut dovada plăţii către reclamanţi a unor despăgubiri în baza Acordului încheiat între România şi Franţa în anul 1959, menţionat în anexa nr. l a Legii nr. 10/2001.
Potrivit regulilor probaţiumi (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).
Cum intimaţii-pârâţi sunt cei care susţin că recurenţii-reclamanţi au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuţie, potrivit principiului şi regulilor probaţiunii mai sus-menţionate.
Doar simpla invocare a existenţei acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanţi.
În speţă, pârâţii nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuţie, reclamanţii au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri.
Reclamanţii au depus la dosarul cauzei declaraţii pe proprie răspundere în conformitate cu care nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale pentru niciun imobil naţionalizat de statul român de la autorii lor.
Aceste declaraţii răstoarnă prezumţia prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2887 din 8 iunie 2012,
Astfel, în considerentele deciziei s-a reţinut: „Chiar art. 5 din Legea nr. 10/2001 creează o prezumţie de despăgubire a persoanelor care au format obiectul acordurilor internaţionale, însă potrivit normelor metodologice, notificantul, prin declaraţie, poate infirma prezumţia şi astfel, acestuia nu i se creează o situaţie mai grea.
Dimpotrivă, declaraţia dată în forma şi condiţiile specificate prin norme, confirmă dreptul de a se restitui bunul sau de a primi despăgubiri, constituind în acelaşi timp şi o măsură de protecţie a intereselor generale ale statului, respectiv de a nu se efectua restituirea în condiţiile în care bunul a fost deja despăgubit pe baza acordurilor internaţionale.”
„Este normal ca persoanele care au făcut obiectul acordului să formuleze o declaraţie privind încasarea despăgubirilor.”
Faptul că aceste declaraţii nu au fost depuse în etapa procedurii administrative, nu limitează posibilitatea reclamanţilor de a le depune în etapa jurisdicţională.
În caz contrar, efectul ar fi îngrădirea accesului liber la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţia României şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol al Constituţiei şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie presupune şi dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezi care să le susţină pretenţiile, precum şi dreptul instanţei de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte constată că reclamanţii B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M. au calitate procesuală activă în cauză.
Cum pricina a fost soluţionată în baza unei excepţii procesuale, atât la fond, cât şi în apel, constatându-se lipsa calităţii procesuale active, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ. şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma în vigoare la data pronunţării sentinţei) se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, pentru cercetarea fondului pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M. împotriva deciziei nr. 101A din data de 15 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1046 din data de 16 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1903/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1970/2014. Civil → |
|---|
