ICCJ. Decizia nr. 1970/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1970 /2014

Dosar nr. 3291/110/2007*

Şedinţa publică din 19 iunie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 693/D din 17 septembrie 2008, Tribunalul Bacău a admis contestaţia reclamanţilor B.E., P.V., J.I.I. şi V.N.I., a anulat dispoziţia din 2 octombrie 2007, a dispus restituirea în natură, către contestatori, a suprafeţei de teren de 1600 mp situată în O., judeţul Bacău, ca parte componentă a suprafeţei de 22401 mp, identificată în planul scară 1:500 anexă la raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.P., a dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 28588 mp teren situat în O., judeţul Bacău şi identificat în planul scară 1:1000, anexă la raportul de expertiză întocmit de expert C.P.

Prin dispoziţia din 2 octombrie 2007 s-a respins cererea ce a făcut obiectul notificării din 13 noiembrie 2001 depusă de reclamanţi, prin care aceştia au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1600 mp şi despăgubiri băneşti pentru imobilul teren delimitat de fosta G.M., râul T., râul C. şi fostul abator, pe motiv că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a reţinut totodată că reclamanţii nu au făcut dovada că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv şi că nu au dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat, nici calitatea de moştenitori.

S-a apreciat că extrasul de rol agricol pentru anul 1954, din care rezultă că T.G. figurează cu o suprafaţă totală de 3,6 ha pe raza comunei O. (în prezent Municipiul O.), este un act administrativ cu efect declarativ de proprietate, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001. Contestatorii au făcut dovada prin actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei şi asupra calităţii lor de moştenitori ai defunctului T.G.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafaţa solicitată a fi restituită în natură este liberă de construcţii, astfel că nu există impedimente la restituire, restul suprafeţei deţinute de autorii contestatorilor fiind ocupată de două stadioane, terenuri de tenis, parcări, iar cu privire la această din urmă suprafaţă, se impune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 42 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins contestaţia reclamanţilor.

În esenţă, s-a reţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 şi a pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, şi netemeinică, deoarece s-a întemeiat pe o greşeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.

Astfel, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, contestatorii au solicitat o suprafaţă de 7 ha teren agricol situată în intravilanul Municipiului O., alta decât cea de 7 ha şi 9200 mp care le-a fost reconstituită prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994.

Pentru suprafaţa de teren pe care contestatorii pretind că au avut-o în proprietate autorii lor şi care a făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001, nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv extrasele din rolul agricol, se referă doar la suprafaţa de teren ce le-a fost reconstituită în baza Legii nr. 18/1991. Conform registrului agricol, autorii contestatorilor au deţinut ulterior anilor 1951-1952, o suprafaţă totală de 7,64 ha, din care doar 0,13 ha sunt individualizate ca fiind teren curţi-construcţii.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” prevăzută de Legea nr. 10/2001 este clar definită de pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 şi de pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Conform acestor texte de lege, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat se poate face cu înscrisuri, nu şi cu martori.

Prin decizia civilă nr. 3678 din 5 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că ulterior pronunţării deciziei recurate, recurenţii-reclamanţi au intrat în posesia actului de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău, din care rezultă că „T.G.” a cumpărat suprafaţa de „7 ha teren” situată în „comuna O.”, act care, în condiţiile art. 23.1 pct. a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, face dovada dreptului de proprietate.

În atare situaţie, trebuie să se stabilească dacă există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău, şi T.G., autorul reclamanţilor, iar în caz afirmativ să se verifice dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 87459 din 1 iunie 1994, în suprafaţă de 7 ha şi 9200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat, sau cele două suprafeţe sunt distincte, verificare ce urmează a fi făcută doar printr-o expertiză tehnică de specialitate.

Dacă se va constata că terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare depus de recurenţii-reclamanţi în recurs este altul decât cel pentru care acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, trebuie să se stabilească regimul juridic al acestuia, respectiv daca autorul reclamanţilor sau reclamanţi au făcut sau nu acte de dispoziţie asupra sa, dacă a fost preluat de stat în perioada de referinţă prevăzuţi de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi în măsura în care se va constata că terenul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, să se stabilească măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii în temeiul acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 31 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a respins, ca nefondată, contestaţia reclamanţilor.

La termenul de judecată din 11 septembrie 2013, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauza dedusă judecăţii a art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 care prevede că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 terenurilor al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu prioritate, s-a reţinut că există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 2216 din 1 martie 1930 şi T.G., autorul reclamanţilor.

S-a reţinut totodată că lipsa coordonatelor topo-cadastrale din actul de vânzare-cumpărare din 1 martie 1930 şi absenţa unei schiţe anexă la acest contract, coroborate cu dispariţia în timp a reperelor naturale fixe menţionate în acest contract (G.M. şi obştea locuitorilor clăcaşi din O.) şi cu schimbările antropice suferite de cursurile albiilor râurilor T. şi C. în perioada 1930-2013, conform menţiunilor din suplimentul la raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul S.F. şi susţinerilor părţilor, stabilirea amplasamentului suprafeţei de teren de 7 ha care a fost vândută în anul 1930 de către M.G., autorului reclamanţilor, T.G. nu se poate face în timpul zilelor noastre decât prin aproximare, cu atât mai mult cu cât suprafaţa de teren cuprinsă astăzi între albiile celor două râuri (T. şi C.) depăşeşte cu mult 7 ha (cuprinde zeci de hectare conform planului de încadrare în zonă coroborat cu planul de situaţie întocmite de expertul S.F.), iar hărţile (planurile cadastrale) întocmite de autorităţile statului în perioada 1930-1989 nu individualizează în nici un fel acest teren de 7 ha.

Atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930 nu cuprinde o identificare exactă a amplasamentului/limitelor terenului în litigiu, ci una aproximativă, care face trimitere la repere naturale (apa râului C., apa râului T., G.M. şi obştea locuitorilor clăcaşi din O.) care în timp fie au dispărut (G.M. şi obştea locuitorilor clăcaşi din O.), fie s-au schimbat datorită intervenţiilor umane (albiile celor două râuri), este absolut imposibil ca în anul 2013 să se realizeze o transpunere exactă a conturului terenului. La aceeaşi concluzie au ajuns şi experţii care au efectuat expertizele tehnice în cauză (în ambele cicluri procesuale).

Astfel, expertul S.F. a precizat în mod expres în suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară că „la identificarea suprafeţei de teren ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1 martie 1930 s-a avut în vedere planul de situaţie pus la dispoziţie de către reclamante şi întocmit de SC T.T. SRL. Însă acest plan de situaţie a fost întocmit nu prin raportare la coordonate topo-cadastrale preexistente anului 1989, ci conform solicitării reclamanţilor care au apelat la această societate, în timpul procesului, nemulţumiţi fiind de amplasamentul terenului stabilit de expertizele anterioare efectuate în cauză (a se vedea în acest sens dezbaterile de la termenul din 11 septembrie 2013).

Pe planul cadastral, în forma sa originală, care reprezintă singurul document cadastral întocmit de autorităţile statului în perioada 1930-1960 nu este individualizată proprietatea numitului T.G. şi nici nu sunt menţionate numere poştale sau de rol fiscal sau cadastrale pe baza cărora să se poată individualiza terenul în litigiu.

Construcţiile (reperele fixe imobiliare) relevate în acest plan cadastral (abator şi moară) şi proprietăţile numiţilor H.G.S. şi S.G. nu pot fi luate în considerare pentru identificarea terenului, deoarece aceste repere şi vecinătăţi nu sunt consemnate în actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930.

Dacă se ţine seama de conturul terenului, astfel cum a fost el indicat de către reclamanţi, este cert că doar terenul situat în intravilan, pe numele moştenitorilor lui T.G. în baza Legii nr. 18/1992 se suprapune în parte cu terenul de 7 ha solicitat de reclamanţi prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 (în acest sens concluziile raportului de expertiză-tehnică efectuat de expert S.F.). Suprafaţa rămasă liberă, neafectată de utilităţi publice şi care nu se suprapune cu terenul din titlul de proprietate mai dus-arătat a fost identificată de expertul S.F.

Din probatoriul administrat în cauză, în special înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obţinute de la Arhivele Naţionale) rezultă că în perioada 1950-1962, care include şi perioada de timp, când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susţinerilor reclamanţilor şi declaraţia martorului A.B.C., autorul reclamanţilor a avut în proprietate o suprafaţă maximă totală de 8 ha şi nu de 15 ha (8ha + 7ha) aşa cum susţin apelanţii-reclamanţii.

Or, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moştenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului O.

Reclamanţii nu au făcut dovada contrarie suprafeţelor maxime menţionate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962.

O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu şi cu martori şi/sau prezumţii.

Curtea a reţinut astfel că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a constatat totodată că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, deoarece regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare. Acest fapt rezultă fără echivoc din întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 1 iunie 1994 pe numele moştenitorilor defunctului T.G. Astfel, terenul de 7 ha solicitat de reclamanţi prin acţiunea din cauza pendinte a fost cerut şi în temeiul Legii nr. 18/1991. Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanţi prin contestaţia la Legea nr. 18/1991 formulată de aceştia la 27 ianuarie 1992. Contestaţia formulată de reclamanţi la 27 ianuarie 1992 cu privire la suprafaţa de 7 ha a fost respinsă de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, prin hotărârea din 9 aprilie 1992, cu următoarea argumentaţie: „se respinge contestaţia în ceea ce priveşte suprafaţa de cca 7 ha pe care este construit spitalul municipal şi complexul sportiv care, aşa cum recunosc şi contestatorii, a fost expropriată şi nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafaţă a fost expropriată”.

Or, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada faptului că suprafaţa de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanţilor prin expropriere (nici în drept şi nici în fapt).

Oricum, conform art. 39 din Legea nr. 18/1991 „persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9”. Rezultă deci, că şi terenurile agricole (intravilane sau extravilane, legea nu distinge) care au fost expropriate de stat fac obiectul Legii. nr. 18/1991.

Un alt argument care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, terenului de 7 ha solicitat de reclamanţii, este şi faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de proprietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza menţiunilor făcute de reclamanţi pe o copie a planului cadastral din 1960.

S-a apreciat totodată că nu se poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanţilor, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 1 iunie 1994 a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceştia.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs la data de 27 ianuarie 2014, reclamanţii B.E., P.V., J.I.I. şi V.N.I., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

În rejudecare, la primul termen de judecată, judecătorul care făcuse parte din primul complet, a declarat că nu se abţine de la judecarea cauzei. Nu s-a formulat cerere de recuzare, convinşi fiind că cercetarea judecătorească se va desfăşura conform indicaţiilor instanţei de casare, neexistând probleme de fapt şi de drept care ar fi putut conduce instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să fie menţinută prima hotărâre casată.

Pentru a respinge contestaţia, instanţa de apel a urmărit două coordonate, argumentele aduse fiind contradictorii şi lipsite de logică şi realitate şi nici nu corespund indicaţiilor şi reţinerilor instanţei de trimitere.

Curtea a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada calităţi de proprietari a autorului lor asupra terenului în litigiu, de 7 ha, contrazicând astfel instanţa supremă, care în decizia civilă nr. 3678/2011 a precizat că actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 corespunde dispoziţiilor art. 23 lit. a) din H.G nr. 250/2007, făcând dovada dreptului de proprietate.

Instanţa de apel s-a străduit să explice că terenul din actul de proprietate nu ar putea fi individualizat, deoarece suprafaţa de teren cuprinsă astăzi între albiile celor două râuri T. şi C., depăşeşte cu mult 7 ha. Probele din dosarul pendinte demonstrează însă o situaţie contrară, expertizele configurând amplasamentul terenului.

S-a susţinut că motivele instanţei de apel sunt contradictorii, întrucât, plecând de la premisa greşită că nu se poate individualiza amplasamentul terenului de 7 ha, a ajuns la concluzia că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar, dovadă care se poate face în condiţiile art. 23.1 din H.G nr. 250/2007, iar calitatea reclamanţilor de proprietar a fost stabilită indubitabil de instanţa supremă.

Există o certitudine că terenul din titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis pentru o suprafaţă de 7,92 ha nu este identic cu terenul din contractul de vânzare-cumpărare din 1930, în afară de terenul în suprafaţă de 1,68 ha, care a putut face obiectul reconstituirii la Legea nr. 18/1991, fiind teren fără construcţii. Diferenţa de teren de până la 7 ha din actul de vânzare-cumpărare din 1930 nu a putut fi reconstituită la Legea nr. 18/1991, ca fiind afectată de construcţii de utilitate publică, terenuri de sport şi o parte din terenul ce se află în incinta spitalului O.

Dispoziţiile art. 37 din lege prevăd „terenurile agricole fără construcţii, instalaţii, amenajări de interes public intrate în proprietatea statului şi aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi, se vor restitui proprietarilor acestora, fără a se putea depăşi suprafaţa de 10 ha de familie, în echivalent arabii”.

Terenul din actul de vânzare-cumpărare din anul 1930 nu poate fi poziţionat în altă parte decât la confluenta celor doua râuri, C. şi T., deoarece în acest act cele doua râuri sunt indicate ca vecini alături de G.M.

Adresa din 10 septembrie 2007 confirmă încă de la acel moment drepturile reclamanţilor asupra proprietăţii de 7 ha. Din această adresă rezultă că terenul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, şi că terenul nu este individualizat prin număr de parcelă pe planul cadastral din 1960, deoarece a fost naţionalizat. Identificarea s-a făcut pe lângă reperele solicitate de reclamanţi în cerere şi în funcţie de construcţiile relevate în plan, abator, moară şi tot în planul cadastral din 1960 sunt relevate parcelele din partea de sud care au făcut obiectul unui decret de expropriere. Această adresă a Primăriei rezolvă atât problema identificării terenului cât şi a suprafeţei preluată în mod abuziv.

Reconstituirea în baza Legii nr. 18/1991 s-a făcut pentru alte terenuri, în baza documentaţiilor depuse; numai pentru 1,68 ha din cele 7 ha achiziţionate în 1930, s-a emis titlu de proprietate, astfel, dacă întreaga suprafaţă de 7 ha ar fi făcut obiectul reconstituirii la Legea nr. 18/1991, atunci ar fi avut un titlu de proprietate pentru o suprafaţă de aproximativ 13 ha. Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu emite un titlu de proprietate pentru 13 ha, nu pentru că nu s-a dovedit întinderea terenului şi drepturile reclamanţilor de proprietate ci pentru că suprafaţa ocupată de construcţii din cele 7 ha nu poate fi restituită. În concluzie, rezultă că terenurile reconstituite la Legea nr. 18/1991, în suprafaţă de 7,92 ha şi pentru care au fost puşi în posesie, au o altă provenienţă decât actul de vânzare-cumpărare din 1930.

Instanţa de apel în mod surprinzător contrazice prima teorie privind poziţionarea suprafeţei de teren şi a întinderii ei, prin invocarea excepţie privind inadmisibilitatea aplicării Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 8 teza a II-a din lege.

În cauza de faţă nu are relevanţă faptul că terenurile au fost solicitate şi la Legea nr. 18/1991, deoarece persoanele îndreptăţite la restituire au dreptul să ceară terenurile cuvenite lor, în condiţiile oricărei legi existente de restituire sau apărute succesiv. Nu persoana îndreptăţită stabileşte cadrul procesual şi legea aplicabilă, ci organul competent să soluţioneze cererea de reconstituire.

În argumentarea acestui punct de vedere, în sensul că pentru terenul din litigiu nu se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa a încălcat dispoziţiile legale, considerând aplicabile dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 pe care le interpretează eronat fără să aibă în vedere dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 18/1991. În niciun caz la Legea nr. 18/1991 nu s-au restituit terenuri intravilane pe care erau construite obiective de interes public.

Faptul că terenul de 1,68 ha este în perimetrul celor 7 ha solicitate, nu este un argument favorabil tezei expuse de instanţă, ci el clarifică aplicarea corectă a celor doua legi, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile legale cuprinse în ele.

Aprecierea instanţei conform căreia nu poate sesiza Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, procedura de restituire la Legea nr. 18/1991 fiind epuizată prin reconstituirea integrală a suprafeţei de teren, nu poate fi acceptată, întrucât instanţa elimină un drept câştigat de către reclamanţi privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize, declaraţii notariale, declaraţii de martori şi adresa din 2007 a Primăriei O.

Recursul reclamanţilor este neîntemeiat.

În drept, în mod formal au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată ar cuprinde motive contradictorii şi străine faţă de natura pricinii şi totodată ar fi fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

S-a susţinut că, în rejudecare, la primul termen de judecată, judecătorul care făcuse parte din primul complet, a declarat că nu se abţine de la judecarea cauzei, respectiv că nu s-a formulat cerere de recuzare, convinşi fiind că cercetarea judecătorească se va desfăşura conform indicaţiilor instanţei de casare.

Sub acest aspect, nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât art. 99 alin. (6) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prevede în mod expres următoarele: cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul iniţial învestit.

Cât timp nu a putut fi susţinută şi nici dovedită o stare de incompatibilitate a judecătorului în cauză, situaţia consemnată nu poate fi contestată şi nici sancţionată.

Instanţa de apel, prin faptul că, în urma aprecierii probatoriului, a ajuns la o altă concluzie decât aceea a recurenţilor-reclamanţi în clarificarea situaţiei juridice a terenului în litigiu, valorizând totodată şi dovezile administrate de partea adversă, nu înseamnă că a folosit argumente contradictorii şi lipsite de logică juridică şi nici că primăria a fost rea-credinţă, încercând inducerea în eroare a instanţei de judecată.

În egală măsură, nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi respectat indicaţiilor şi reţinerilor instanţei de trimitere, obligatorii pentru instanţa de trimitere, pentru următoarele considerente:

Decizia de casare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

S-a reţinut faptul că, ulterior pronunţării deciziei recurate, recurenţii-reclamanţi au intrat în posesia actului de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău, din care rezultă că „T.G.” a cumpărat suprafaţa de „7 ha teren” situată în „comuna O.”, act care, în condiţiile art. 23.1 pct. a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, face dovada dreptului de proprietate.

S-a apreciat că se impune clarificarea deplină a situaţiei de fapt a cauzei pendinte, sub mai multe aspecte: dacă există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău, şi T.G., autorul reclamanţilor; dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994, în suprafaţă de 7 ha şi 9200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat sau cele două suprafeţe sunt distincte, în baza unei expertize tehnice de specialitate; să se stabilească regimul juridic al terenului în litigiu, respectiv dacă reclamanţii/autorul reclamanţilor au făcut sau nu acte de dispoziţie asupra sa, dacă a fost preluat de stat în perioada de referinţă prevăzută de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi în măsura în care se va constata că terenul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, să se stabilească măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii în temeiul acestui act normativ.

Instanţa de apel, respectând întru totul decizia de casare, în urma administrării şi aprecierii probatoriului, în special, înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obţinute de la Arhivele Naţionale), a stabilit că, în perioada 1950-1962, care include şi perioada de timp când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susţinerilor reclamanţilor şi declaraţia martorului A.B.C., autorul reclamanţilor a avut în proprietate o suprafaţă maximă totală de 8 ha şi nu de 15 ha (8ha + 7ha), aşa cum susţin reclamanţii.

S-a constatat totodată că prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moştenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului O.

S-a stabilit totodată că reclamanţii nu au făcut dovada contrarie suprafeţelor maxime menţionate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu şi cu martori şi/sau prezumţii.

Sub acest aspect, în mod corect instanţa fondului s-a raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că dreptul de proprietate se dovedeşte cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al uni act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Instanţa de apel nu a nesocotit hotărârea instanţei supreme atunci când a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare şi prin acţiune la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiţia prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa supremă a statuat în sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate că act de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Judeţean Bacău poate face dovada dreptului de proprietate, dar pentru a avea consecinţe asupra situaţiei patrimoniale a reclamanţilor, trebuiau clarificate o serie de alte aspecte de fapt, strict precizate, în principal pentru a nu se ajunge la o dublă reconstituire.

Instanţa de apel, consecventă principiului aflării adevărului şi aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite, a ajuns la concluzia că terenul solicitat de reclamanţi în prezenta cauză nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, întrucât regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare.

A avut în vedere astfel întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 1 iunie 1994 pe numele moştenitorilor defunctului T.G. care a relevat, la o analiză atentă, că terenul în litigiu a fost cerut şi în temeiul Legii nr. 18/1991.

Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanţi prin contestaţia la Legea nr. 18/1991 formulată de aceştia la 27 ianuarie 1992: „7 ha teren intravilan megieşit cu râul C., fosta G.M. (aproximativ gardul spitalului de acum) şi râul T., unde se află în prezent amplasat complexul sportiv C.R. (…). Acest teren a fost cumpărat de T.G. (tatăl vitreg) împreună cu mama mea. (…) În rolul agricol al părinţilor mei nu figurează aceste suprafeţe, deoarece fiind categorisiţi chiaburi, le-au fost luate fără nici un fel de despăgubire”. Contestaţia formulată de reclamanţi la 27 ianuarie 1992 a fost respinsă de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 prin hotărârea din 9 aprilie 1992 cu următoarea argumentaţie: „se respinge contestaţia în ceea ce priveşte suprafaţa de cca 7 ha pe care este construit spitalul municipal şi complexul sportiv care, aşa cum recunosc şi contestatorii, a fost expropriată şi nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafaţă a fost expropriată”. Or, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada faptului că suprafaţa de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanţilor prin expropriere.

S-au avut în vedere şi prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform cărora „persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9”.

Un alt argument pertinent care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 terenului de 7 ha solicitat de reclamanţii în cauza de faţă este şi faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de proprietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza menţiunilor făcute de reclamanţi pe o copie a planului cadastral din 1960.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că terenul solicitat de reclamanţi în cauza de faţă nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.

Instanţei de apel nu a folosit argumente contradictorii atunci când a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză, inclusiv a susţinerilor reclamanţilor pe parcursul întregului proces complex de reconsituire, doar a utilizat argumente complementare inerente clarificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, pentru susţinerea aceleaşi concluzii, redată în paragraful anterior.

Toate celelalte critici ale recurenţilor-reclamanţi referitoare la poziţionarea suprafeţei de teren şi la întinderea acesteia, referirile la confluenţa celor două râuri, C. şi T., adresa din 10 septembrie 2007 care ar confirma susţinerile reclamanţilor asupra proprietăţii de 7 ha etc., nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte de pretinsă netemeinicie ce nu pot fi cercetate în recurs din perspectiva niciunei critici de nelegalitate. Este motivul pentru care, la ultimul termen de judecată, instanţa i-a pus în vedere reprezentantei recurenţilor-reclamanţi să precizeze în mod explicit care sunt motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile invocate.

S-a susţinut şi că nu ar avea relevanţă faptul că terenurile au fost solicitate şi la Legea nr. 18/1991, întrucât nu persoana îndreptăţită stabileşte cadrul procesual şi legea aplicabilă, ci organul competent să soluţioneze cererea de reconstituire, nesocotindu-se printr-o astfel de abordare unele din dispoziţiile de bază ale procesului civil, art. 112 pct. 4 C. proc. civ., respectiv art. 129 alin. (1) şi alin. (6) C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat corect şi asupra faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanţilor, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 1 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceştia.

Pentru a contesta un astfel de raţionament al instanţei de judecată trebuie invocat textul de lege care obligă la o măsură contrară, altfel simpla susţinere că instanţa ar elimina un drept câştigat de către reclamanţi privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize, declaraţii notariale, declaraţii de martori şi adresa din 2007 a Primăriei O., este superfluă.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanţii B.E., P.V., J.I.I. şi V.N.I. împotriva deciziei nr. 31 din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1927/2014. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 1974/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1970/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1970/2014. Civil