ICCJ. Decizia nr. 1992/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1992/2014
Dosar nr. 40090/3/2010
Şedinţa publică din 19 iunie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20 august 2010, reclamanţii SC C.I. SRL şi D.R.A. au chemat în judecată pe pârâta SC M.M. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâta să plătească suma de 40.000 euro (în echivalent RON) reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a autoturismului marca B., în perioada 16 iulie 2008 - 30 iunie 2009, în care autoturismul a stat în service-ul M.M. în vederea efectuării de reparaţii; suma de 5.000 euro la cursul de schimb de la data plăţii, reprezentând ratele/primele de asigurare CASCO plătite către SC A.T.A. SA în perioada 16 iulie 2008 - 30 iunie 2009, în care autoturismul s-a aflat în service, fără a fi folosit; despăgubirile reprezentând valoarea pieselor neînlocuite şi a reparaţiilor neefectuate al căror cuantum se va stabili în urma efectuării unei expertize tehnice auto. Totodată reclamanţii au solicitat ca în temeiul art. 13 din H.G. nr. 394/1995 să se dispună prelungirea termenului de garanţie a autoturismului marca B. cu perioada în care acesta s-a aflat în service şi anume 16 iulie 2008 - 30 iunie 2009, respectiv cu 349 zile precum şi ca pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 8998 din 22 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la prelungirea termenului de garanţie, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte fapta ilicită afirmată de reclamanţi, constând în reţinerea autoturismului în service, pentru o perioadă nejustificat de mare (16 iulie 2008 - 30 iunie 2009) şi efectuarea necorespunzătoare şi incompletă a reparaţiilor, prima instanţă a reţinut, din răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei, că lucrările de reparaţii au presupus mai multe etape. Astfel, în raport de nota de constatare a avariilor întocmită de asigurător la data de 23 iulie 2008, prin comanda de service din 24 septembrie 2008 s-au comandat piesele şi autoturismul a fost programat pentru reparaţie în luna noiembrie 2008, au fost înlocuite piesele de mecanică, s-a început reparaţia de tinichigerie şi s-a constatat că stâlpul dreapta faţă nu poate fi reparat conform notei de constatare întocmită de asigurator, acesta necesitând înlocuirea. S-au comandat piesele (inclusiv stâlpul din dreapta faţă) şi autoturismul a intrat în lucru pentru dezechiparea caroseriei în vederea înlocuirii stâlpului dreapta. Autoturismul a fost reprogramat pentru tinichigerie pentru începutul lunii ianuarie, când a şi intrat în lucru. În 12 ianuarie autoturismul a fost vopsit, după care a fost reechipată caroseria şi trimis la secţia mecanică şi electrică pentru remedierea cablajelor. Cu această ocazie s-a constatat că o serie de componente electrice şi electronice distruse în urma accidentului nu mai puteau fi utilizate şi trebuiau înlocuite (calculator motor, junctinbox, module faruri, seturi cablaje etc.), ceea ce a presupus alte comenzi şi alte lucrări suplimentare. Repararea autoturismului a fost finalizată la sfârşitul lunii mai, când s-a luat legătura cu asiguratorul pentru finalizarea dosarului şi eliberarea acceptului de plată.
Tribunalul a mai constatat că la dosarul cauzei se regăsesc notele de reconstatare încheiate de societatea pârâtă şi asiguratorul CASCO la datele de 06 mai 2009 şi 21 mai 2009 care cuprind reperele a căror reparare şi/sau înlocuire s-a dovedit a fi necesară în cursul efectuării reparaţiilor, corespondenţa electronică dintre pârâtă şi asigurator referitoare la necesitatea efectuării reconstatărilor şi valoarea reparaţiilor pentru care asigurătorul trebuia să îşi dea acceptul, copie certificată pentru conformitate, un înscris ce emană de la pârâtă şi care cuprinde descrierea reparaţiilor efectuate la autoturism, cu indicarea datei efectuării acestora şi a timpului de lucru afectat.
Sub aspectul datei predării tribunalul a reţinut că procesul-verbal prin care autoturismul este preluat din service, după efectuarea reparaţiilor, de reclamantul D.R.A. în calitate de delegat al U.L. este datat 24 iunie 2009. La data de 30 iunie 2009, invocată de reclamantul persoană fizică, tribunalul constată că acesta a revenit în service pentru a se constata că la data predării lipseau anumite piese ornamentale care au fost montate ulterior de către societatea pârâtă astfel cum aceasta a arătat prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriul formulat de reclamanţi şi cum reiese din procesul-verbal în care se menţionează că a fost încheiat urmare a revenirii în service a autoturismului.
În ceea ce priveşte normele legale pretins a fi fost nesocotite de către pârâtă, tribunalul a reţinut că reclamanţii invocă prevederile unei reglementări emisă de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, anexa 4 care cuprinde condiţiile minimale privind desfăşurarea activităţilor de reparaţii, printre care se numără şi aceea de a stabili un termen estimativ de reparare.
Tribunalul a apreciat că normele legale invocate de reclamanţi nu se aplică în cadrul raporturilor juridice în care operatorul economic intră ca urmare a desfăşurării activităţii sale comerciale, astfel că neindicarea unui termen estimativ de reparare la data încheierii comenzii de service din 24 septembrie 2008 nu poate constitui nici măcar un început de dovadă a faptei pe care susţin reclamanţii că a săvârşit-o pârâta, de a reţine nejustificat autoturismul în service.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a faptei ilicite de a reţine autoturismul folosit de reclamanţi o perioadă nejustificat de mare pentru efectuarea reparaţiilor, cu consecinţa prejudicierii acestora prin lipsa de folosinţă a bunului.
În raport de concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, necombătute printr-un alt mijloc de probă de către reclamanţi Tribunalul, a înlăturat şi afirmaţiile reclamanţilor referitoare la efectuarea necorespunzătoare şi incompletă a reparaţiilor de către pârâtă. S-a constatat astfel că, prin raportul de expertiză s-a stabilit că „nu s-au identificat piese neînlocuite sau reparaţii neefectuate”, concluziile fiind bazate pe analiza documentelor puse la dispoziţia expertului şi a examinării directe a autoturismului.
Tribunalul a apreciat că, în lipsa unei fapte ilicite, nu se mai impune verificarea întrunirii celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a prelungi garanţia, Tribunalul a constatat că Legea nr. 449/2003 instituie în sarcina vânzătorului şi producătorului obligaţia de emitere a unei garanţii, că nu este reglementată o obligaţie de prelungire a termenului de garanţie în sarcina unităţii service care efectuează reparaţiile în cazul neconformităţii produsului (situaţie care, oricum, nu se regăseşte în cauză, autoturismul fiind supus reparaţiilor ca urmare a avarierii acestuia din culpa reclamantului persoană fizică), motiv pentru care a apreciat că, în cauză, nu este justificată legitimarea procesuală pasivă a pârâtei.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanţii SC C.I. SRL şi D.R.A.
În motivarea apelului, reclamanţii au arătat că instanţa nu a analizat toate condiţiile răspunderii civile delictuale, ci s-a rezumat la analiza existenţei unei fapte ilicite. Nu s-a avut în vedere că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, constituie orice fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau intereselor legitime ale altei persoane.
Instanţa, în considerentele sale, nu a reţinut existenţa vreunei cauze dintre cele care înlătură caracterul ilicit al faptei (faptelor) care să conducă la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Vinovăţiei intimatei constă în faptul că i-a lipsit pe apelanţi, în mod nejustificat, de dreptul de folosinţă a autoturismului pe o perioadă de aproximativ un an. Chiar din apărările intimatei se poate deduce vinovăţia sa, întrucât, deşi autoturismul se afla în service încă din 16 iulie 2008, a emis comanda de service pe 24 septembrie 2008 şi a programat reparaţiile începând cu luna noiembrie 2008.
Nu s-au combătut sub nicio formă neregulile constatate de apelantul D.R.A. odată cu recepţia autoturismului, la 30 iunie 2009.
Atunci când se combat susţinerile apelantei, instanţa în mod nejustificat redă texte din acte normative care nu au legătură cu acţiunea, cu scopul de a se crea convingerea sau a induce o netemeinicie a demersurilor apelantei.
Deşi cu prilejul cercetării judecătoreşti, odată cu cuvântul pe fond, precum şi în concluziile scrise, a arătat că vinovăţia intimatei rezidă şi din nerespectarea normei interne a B. Germania, acest aspect nu s-a avut în vedere la soluţionarea acţiunii.
Înlăturarea din probatoriu a reglementării emise de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în anul 2005, cunoscută sub denumirea de R.N.T.R. 9, este cel puţin neîntemeiată, dacă nu chiar nelegală, pentru că în acest act normativ sunt evidenţiate toate regulile pe care trebuie să le respecte o unitate service, iar în cazul apelantei, sunt multe dintre acestea care nu au fost respectate de către intimată.
La pronunţare sentinţei apelate, instanţa de fond a avut în vedere îndeosebi comanda din 24 septembrie 2008, însă această comandă nu a fost singura care s-a făcut pentru autoturism, iar urmare a faptului că reparaţiile nu au fost efectuate în mod corespunzător şi la termen, ulterior deschiderii acestei comenzi, au existat şi altele, respectiv, cele din 04 august 2009, din 10 august 2009, din 23 septembrie 2009, din 10 mai 2010 şi din 25 mai 2010, de unde rezultă culpa intimatei.
Mai mult, în comanda din 10 mai 2010 s-a stabilit şi termenul de predare a autoturismului, respectiv 12 august 2010, fapt ce înlătură reţinerea instanţei în sensul că „neindicarea unui termen estimativ de reparare la data încheierii comenzii de service din 24 septembrie 2008 nu poate constitui nici măcar un început de dovadă a faptei pe care susţin reclamanţii că a săvârşit-o pârâta, de a reţine nejustificat autoturismul în service”.
Apelanţii au mai susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală respectiv: a) aceasta operează în principiu pentru cea mai uşoară culpa; b) indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, cuantumul despăgubirilor nedepinzând de gravitatea vinovăţiei (care se poate prezenta sub forma intenţiei sau a culpei - cum este cazul apelantei).
S-a mai susţinut că, deşi în concluziile scrise a arătat că există nu numai o răspundere civilă delictuală a intimatei, ci şi una contractuală, ce rezultă chiar din comanda service, instanţa de fond nu a analizat acţiunea şi din această perspectivă, pentru că, altfel, s-ar fi putut constata că la art. 8 - termene şi penalităţi este consemnat că termenul de efectuare a reparaţiei va fi prevăzut în contractul de reparaţii şi că acesta nu poate fi prelungit decât cu o perioadă de până la 10 zile.
Intimata SC M.M. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea apelului ca netimbrat şi, în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 214 din 29 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi, precum şi cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a analizat corect materialul probator administrat în cauza şi a aplicat judicios dispozițiile legale incidente, apelul fiind nefondat.
Acțiunea de despăgubiri formulată de apelanții reclamanți se întemeiază pe dispozițiile art. 998 şi 999 C. civ., astfel încât instanţa a fost învestită să cerceteze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamanților, a vinovatei pârâtei sub forma intenției sau culpei şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Așa cum corect a reținut instanţa de fond, în cauză nu este îndeplinită cerința săvârșirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite de către intimata SC M.M. SRL, ceea ce face inutilă analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.
Apelanții nu au făcut dovada că perioada în care autoturismul marca B. a fost reținut în service a fost nejustificat de îndelungată în raport de lucrările de reparații care s-au efectuat şi de durata necesară comandării şi primirii pieselor de schimb.
Tribunalul a prezentat pe larg cum au decurs lucrările de reparații efectuate la autoturism, s-a reținut necesitatea înlocuirii unor piese şi componente şi efectuarea unor comenzi de piese de schimb, iar apelanții nu au contestat succesiunea operațiunilor şi nici nu au dovedit ca reparațiile ar fi putut fi executate într-un termen mai scurt.
Prin notele de reconstatare încheiate între SC M.M. SRL şi asiguratorul CASCO la datele de 06 mai 2009 şi 21 mai 2009 au fost confirmate defecțiunile constatate pe parcursul desfășurării lucrărilor şi necesitatea efectuării unor reparații suplimentare şi înlocuirii unor componente, ce nu au putut fi reparate. Se justifică astfel comenzile de service ulterioare care sunt menționate în cuprinsul motivelor de apel.
Apelanții nu au dovedit nici efectuarea necorespunzătoare a reparațiilor, prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule efectuat în primul ciclu procesual stabilindu-se ca nu au fost identificate piese ce nu au fost înlocuite sau reparații neefectuate.
În ceea ce privește reglementarea emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor şi Turismului, Curtea a constatat ca actul normativ reglementează metodologia şi condițiile pentru autorizarea agenților economici care desfăşoară activităţi de reparații, întreținere, modificare a vehiculelor, iar anexa 4 stabilește cerințele pentru sistemul intern de control a activităților prin care se pot influenţa parametrii de funcționare şi calitate a vehiculelor, nefiind aplicabilă raporturilor juridice comerciale care au ca obiect operațiunile de reparații ale vehiculelor, constatările instanței de fond fiind corecte.
Susținerile apelanților privind omisiunea primei instanțe de a analiza normele interne ale B. Germania şi elementele răspunderii civile contractuale au fost considerate, de asemenea, nefondate, în condițiile în care instanţa de fond nu a fost învestită cu aceste aspecte, ce au fost invocate numai prin concluziile scrise.
În ceea ce priveşte cererea intimatei SC M.M. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că aceasta nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli în acest stadiu procesual.
Împotriva deciziei nr. 214 din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamanţii SC C.I. SRL şi D.R.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenţii arată că instanţa de apel nu a combătut complet criticile formulate în motivarea apelului, iar argumentaţia pentru menţinerea hotărârii de fond nu subzistă, ţinând cont de temeiurile de drept invocate în acţiunea iniţială şi ansamblul probator administrat în această cauză în cele două faze procesuale.
Recurenţii precizează că acţiunea nu s-a întemeiat numai pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., ci şi pe alte articole din acest cod. De asemenea, s-au invocat şi alte acte normative, respectiv H.G. nr. 394/1995, C. com. şi C. proc. civ., din care s-au indicat dispoziţiile art. 112 şi urm., precum şi art. 7201 şi urm.
Referitor la dispoziţiile din C. proc. civ., recurenţii arată că litigiul se poartă între profesioniști, fiind incidente şi dispoziţiile Capitolului XIV din C. proc. civ. Art. 7201 din acest Cod prevede că: „În procesele şi cererile dintre profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi contractuale înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”.
Tocmai de aceea, anterior promovării acţiunii, recurenţii au procedat şi la o convocare a intimatei în vederea concilierii directe, satisfăcând astfel dispoziţiile procedurale şi evitându-se o respingere a acţiunii ca prematură ori inadmisibilă, dorind totodată ca litigiul să se soluţioneze pe cale amiabilă.
Deci, în mod greşit s-a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa să cerceteze numai îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Mai mult, instanţa de apel şi implicit şi cea de fond nu au analizat cauza sub toate aspectele şi nu şi-au exercitat rolul activ în scopul aflării adevărului şi a pronunţării unei hotărâri temeinice.
Aşa cum s-a susţinut şi în apel, există vinovăţia intimatei, iar aceasta atrage răspunderea delictuală. S-a făcut dovada, prin comenzile service aflate la dosar, că reparaţiile la autoturism au fost efectuate într-un timp îndelungat şi nejustificat, iar la art. 8 sunt prevăzute termene şi penalităţi. De asemenea, prin observaţiile făcute odată cu recepţia autoturismului din 30 iunie 2009, s-a dovedit şi că reparaţiile au fost efectuate în mod necorespunzător. Cu această ocazie, reclamanţii au constatat următoarele nereguli: zgomot metalic la roata din dreapta spate, prezenţa martorului 4x4 DSC şi ABS, trapa nu se deschidea, pete de lac pe pragul din dreapta - faţă şi pe portieră, lipsa capacului Air-Bag, ruperea unei cleme de prindere a ornamentului de aluminium, pată de vopsea pe colţul stânga - spate al plafonului, crăpături ale jantelor, etc.
Este adevărat că, la data când s-a făcut expertiza tehnică (în timpul procesului), neregulile constatate atunci nu mai existau pentru că fuseseră remediate de reclamanţi, dar aceasta nu înseamnă că intimata nu trebuie să răspundă delictual/contractual (în principal delictual şi în subsidiar contractual).
Mai susţin recurenţii că în mod greşit s-au înlăturat dispoziţiile R.N.T.R.9, atât în fond cât şi în apel, astfel că înţeleg să reitereze incidenţa acestei norme, întrucât nu s-a asigurat o calitate bună a lucrărilor efectuate, iar comenzile nu au fost executate la timp şi în mod corespunzător. De asemenea, nu s-au avut în vedere normele interne ale B. Germania, sub tutela căreia se află intimata, şi toate actele normative în acest domeniu aplicabil speţei.
Intimata SC M.M. SRL a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurenţi în partea finală a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.
În memoriul de recurs se susţine că „instanţa de apel nu a combătut complet criticile formulate în motivarea apelului”, deoarece „acţiunea nu s-a întemeiat numai pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., ci şi pe alte articole din acest Cod. De asemenea, s-au invocat şi alte acte normative, respectiv H.G. nr. 394/1995, C. com. şi C. proc. civ., din care s-au indicat dispoziţiile art. 112 şi urm., precum şi art. 7201 şi urm.”.
Referitor la pretinsa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la motivul de apel vizând neanalizarea cauzei de către prima instanţă din perspectiva răspunderii civile contractuale, se constată, din lecturarea considerentelor deciziei recurate, că instanţa de apel a avut în vedere această critică, însă a respins-o cu motivarea că instanţa de fond nu a fost învestită cu aceste aspecte. Ca atare, instanţa de control judiciar a răspuns şi acestui motiv de apel, astfel încât Înalta Curte apreciază critica din recurs, privind neexaminarea unuia dintre motivele de apel (critică încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.), ca fiind nefondată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că în mod corect instanţa de apel a considerat că acţiunea formulată de reclamanţi nu este întemeiată pe normele incidente în materia răspunderii civile contractuale. Această concluzie rezultă, mai întâi, din examinarea cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia reclamanţii nu au invocat un anumit contract care ar da naştere răspunderii de natură contractuală în sarcina pârâtei.
În finalul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au indicat punctual anumite dispoziţii C. civ. (art. 998-999, art. 1073-1075 şi art. 1082), din C. proc. civ. (art. 7202 şi art. 7209), iar în mod generic, H.G. nr. 394/1995 şi C. com., fără însă a face o încadrare juridică a stării de fapt descrise prin acţiune, ceea ce a determinat instanţa să le pună în vedere să indice în mod expres temeiul juridic al cererii.
Ca urmare a solicitării instanţei, prin precizările scrise depuse la dosarul de fond reclamanţii au indicat expres temeiul de drept al capetelor 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată ca fiind răspunderea civilă delictuală. În concluziile scrise depuse în acelaşi dosar au arătat că lipsa de folosinţă a autoturismului (ce formează obiect al primului capăt de cerere) este „sancţionată prin răspunderea civilă delictuală”, iar celelalte capete de cerere sunt accesorii.
Faţă de aceste precizări, prima instanţă a procedat corect, analizând acţiunea formulată de reclamanţi din perspectiva temeiului de drept indicat de aceştia, în virtutea principiului disponibilităţii.
Prima instanţă şi-a îndeplinit rolul activ, punând în vedere reclamanţilor să-şi precizeze temeiul juridic al acţiunii, iar în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., s-a pronunţat exclusiv asupra cererii cu care a fost învestită.
Împrejurarea că anterior declanşării procedurii judiciare reclamanţii au încercat să rezolve litigiul pe cale amiabilă (sens în care au invitat partea adversă la conciliere, prin intermediul unei convocări transmise prin avocat) nu schimbă temeiul juridic al acţiunii, astfel cum a fost stabilit chiar de către reclamanţi, prin cererea de chemare în judecată şi prin precizările ulterioare.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor, potrivit cărei instanţa ar fi fost învestită cu un litigiu între profesionişti, care ar atrage incidenţa prevederilor art. 7201 C. proc. civ., se constată că această critică nu a fost formulată şi în apel, iar instanţa de recurs nu o poate analiza omisso medio.
Recurenţii mai susţin, în motivarea recursului, că instanţa de apel şi, implicit, şi cea de fond nu au analizat cauza sub toate aspectele şi nu şi-au exercitat rolul activ în scopul aflării adevărului şi a pronunţării unei hotărâri temeinice. În continuarea acestei critici, recurenţii invocă aspecte de netemeinicie, făcând referire la probatoriul administrat, din care ar rezulta culpa intimatei în cauzarea pretinsului prejudiciu.
Se arată de către recurenţi că reparaţiile la autoturism au fost efectuate într-un timp îndelungat şi nejustificat, respectiv, că reparaţiile au fost efectuate în mod necorespunzător, constatându-se mai multe nereguli cu ocazia recepţiei autoturismului.
Cu privire la aceste aspecte, susţinute iniţial, prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă a încuviinţat şi a administrat un probatoriu amplu, rezultând din evaluarea acestuia că nu se poate stabili în sarcina pârâtei săvârşirea faptei ilicite de a reţine autoturismul pe o perioadă nejustificat de mare pentru efectuarea reparaţiilor. Din probele administrate prima instanţă nu a putut trage concluzia că operaţiunile succesive de reparaţii executate de pârâtă la autoturismul utilizat de reclamanţi, precum şi timpul alocat comandării pieselor, primirii acestora şi executării efective a lucrărilor, nu ar fi fost justificate.
Starea de fapt astfel stabilită de prima instanţă, pe bază de probe, a fost menţinută de instanţa de apel, cu motivarea că apelanții nu au făcut dovada că perioada în care autoturismul a fost reținut în service a fost nejustificat de îndelungată în raport de lucrările de reparații care s-au efectuat şi de durata necesară comandării şi primirii pieselor de schimb.
În acest context, simpla susţinere a recurenţilor din motivarea recursului, în sensul că au făcut dovada că reparaţiile la autoturism au fost făcute într-un timp îndelungat şi nejustificat, nu constituie o critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci ar presupune o reanalizare a probatoriului, pentru a se verifica dacă dovezile administrate conduc la concluzia susţinută de recurenţi, ceea ce ar veni în contradicţie cu actuala structură a recursului, care nu permite controlul de netemeinicie al hotărârii recurate.
Recurenţii fac referire, în motivarea recursului, şi la prevederile art. 8 din comenzile service, arătând că acest articol prevede termene şi penalităţi.
Verificând comenzile service depuse în dosarul primei instanţe, se constată că acestea conţin pe verso o serie de clauze grupate sub titlul „Condiţii contractuale”, care reglementează raporturile juridice dintre intimată şi clienţii săi privind comandarea şi executarea de reparaţii.
Art. 8, pct. 8.1 nu prevede în concret termenul de efectuare a reparaţiilor pentru autoturismul în litigiu, ci cuprinde reguli generale referitoare la modul de stabilire a termenului de execuţie şi condiţiile în care acesta poate fi prelungit. Textul are următorul conţinut: „Termenul de efectuare a reparaţiei va fi prevăzut în contractul de reparaţii. Termenul va fi modificat în mod corespunzător în funcţie de efectuarea unor lucrări necesare şi neprevăzute. SC M.M. SRL are dreptul de a prelungi în mod unilateral termenul de efectuare a reparaţiilor cu o perioadă de până la 10 zile, în funcţie de complexitatea reparaţiilor, informând clientul în termen util”.
Acelaşi art. mai cuprinde la pct. 8.2-8.5 clauze care nu au relevanţă în contextul speţei, deoarece se referă la termenele în care clientul trebuie să ridice autoturismul şi să facă plata facturilor, sub sancţiunea unor tarife de depozitare şi staţionare.
Referitor la pretinsa încălcare de către intimată a art. 8, pct. 8.1 din aceste „Condiţii contractuale”, Înalta Curte constată (în afara faptului că acestea nu prevăd un termen de execuţie, ci reglementează condiţiile în care acel termen ar urma să fie stipulat şi eventual, prelungit) că, potrivit chiar denumirii lor, respectivele clauze au natură convenţională, iar valorificarea lor nu poate fi făcută decât în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă contractuală. Or, aşa cum s-a arătat în analiza primei critici din recurs, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere delictuală, fără a invoca în motivarea acţiunii (sau prin vreo precizare ulterioară, făcută înăuntrul termenului procedural prescris pentru modificarea cererii de chemare în judecată) clauzele din „Condiţiile contractuale” menţionate pe verso în formularul de comandă.
În ceea ce priveşte aplicarea R.N.T.R. 9 (Reglementările privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de întreţinere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz, aprobate prin Ordinul nr. 2131/2005 al Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului), instanţa de apel a reţinut că actul normativ reglementează metodologia şi condițiile pentru autorizarea agenților economici care desfăşoară activităţi de natura celor din titlul normei, nefiind aplicabilă raporturilor juridice comerciale care au ca obiect operațiunile de reparații ale vehiculelor.
În recurs, se susţine că „în mod greşit s-au înlăturat dispoziţiile R.N.T.R. 9, atât în fond cât şi în apel”, astfel că recurenţii înţeleg să reitereze incidenţa acestor norme, susţinând că nu s-a asigurat o calitate bună a lucrărilor efectuate, iar comenzile nu au fost executate la timp şi în mod corespunzător.
Se constată că recurenţii nu formulează nicio critică de nelegalitate de natură a înlătura raţionamentul instanţei de apel, care a motivat de ce respectiva reglementare nu are aplicabilitate în speţă.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţate în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C.proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la inaplicabilitatea în speţă a Reglementărilor R.N.T.R. 9.
Recurenţii mai critică, într-o formulare generică, faptul că „nu s-au avut în vedere normele interne ale B. Germania, sub tutela căreia se află intimata, şi toate actele normative în acest domeniu aplicabil speţei”, fără a se raporta în concret la motivarea cu care instanţa de apel a respins aceleaşi susţineri (respectiv, faptul că au fost invocate abia prin concluziile scrise).
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţii SC C.I. SRL şi D.R.A. a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii SC C.I. SRL şi D.R.A. împotriva deciziei nr. 214 din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1990/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2071/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
