ICCJ. Decizia nr. 1935/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1935/2014

Dosar nr. 2211/97/2010

Şedinţa publică din 17 iunie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 6 mai 2010, pe rolul Tribunalul Hunedoara, reclamantul J.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii pârâţii Statul român, prin Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA şi Sucursala Hidrocentrale Ha., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că acesta este proprietar în calitate de fiu şi nepot al autorilor săi, tată şi bunic asupra terenului în suprafaţă de 7549,5 m.p., ocupat de către pârâta SC H. SA încă din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire; să fie obligat pârâtul Statul român, prin Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA să-i plătească, cu titlu de despăgubire, următoarele sume:

- 67.945,5 euro, reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat;

- 135.000 RON sau echivalentul în euro de la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada 1989-2010, respectiv contravaloarea produselor şi a recoltei care s-ar fi obţinut de pe acest teren.

Totodată, reclamantul a solicitat să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naţionale a României din data efectivă a plăţii; să fie obligaţi pârâţii la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosarul cauzei, Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA a solicitat ca, în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat la despăgubiri, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi respectiv, de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia - unicul beneficiar al investiţiei şi singurul organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu intervenienta J.M. (soţia reclamantului) a solicitat să se dispună admiterea în principiu a cererii de intervenţie, iar pe fondul cauzei să se dispună admiterea cererii de expropriere şi stabilirea despăgubirilor astfel cum au fost solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 94 din 6 martie 2013, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras, pentru perioada 1989-2001. A fost respinsă excepţia prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului J.P.

A fost admisă, în parte, atât acţiunea precizată formulată de reclamantul J.P. împotriva pârâtului Statul român reprezentat de SC H. SA Bucureşti, prin administratorul judiciar E.I. SPRL cât şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta J.M. şi în fond:

S-a constatat că reclamantul J.P. şi intervenienta în interes propriu J.M. au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 2410 m.p., identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii I.D., M.N.S., O.E. şi S.M.

A fost obligat pârâtul Statul român reprezentat de SC H. SA să plătească reclamantului şi intervenientei în interes propriu suma de 101.148 RON cu titlu de despăgubiri, din care 74.457 RON reprezentând contravaloare teren şi 26.691 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum şi suma de 5000 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă în rest acţiunea.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA Bucureşti în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.

În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice s-a reţinut că este întemeiată întrucât potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina acestei instituţii faţă de reprezentanta pârâtului SC H. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.

În ce priveşte excepţiile prematurităţii acţiunii reclamantului J.P. şi a lipsei calităţii procesuale active a acestuia, au fost respinse, ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989 declarându-se de utilitate publică şi expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului Strei, pe sectorul Subcetate - Simeria cu toate consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Toţi proprietarii sau moştenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariţia Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994 şi persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-şi valorifica drepturile cuvenite în justiţie.

Cu referire la fondul cauzei, s-a reţinut că la începutul anului 1990 prepuşii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluenţa cu râul Mureş, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998.

Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariţia Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin Societatea de producere a energiei electrice H. SA Bucureşti.

Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa cât şi de dreptul de a dispune de terenurile lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.

În această situaţie se află şi reclamantul J.P. şi soţia sa J.M. care, în calitate de proprietari tabulari ai terenurilor expropriate au fost lipsiţi de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenurile lor în suprafaţă de 2410 m.p. ce au fost ocupate iniţial abuziv, de către reprezentanţii pârâtului.

Terenurile au fost identificate şi evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză stabilindu-se şi valoarea beneficiului nerealizat de reclamant şi intervenienta în interes propriu prin lipsirea lor de folosinţa. Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanţa a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 74.457 RON calculată la 30,89 RON/mp conform raportului de expertiză întocmit în cauză şi venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 2.965 RON/an agricol (0,24 ha x 12.357 RON/ha/an).

În ceea ce priveşte perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanţa a reţinut că în mod legal şi echitabil aceasta va începe din anul 2002 şi până în prezent, întrucât odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 se clarifică situaţia juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului SC H. SA fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990.

Astfel, perioada pentru care s-a calculat folosul de tras a fost din 2002-2010, dată la care face referire şi raportul de expertiză privind evaluarea producţiei agricole, rezultând o sumă de 26.691 RON.

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Societatea Comercială de producere a energiei electrice H. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 76 din data de 25 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 94 din 6 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara şi în consecinţă:

A schimbat, în parte, sentinţa atacată, numai sub aspectul cuantumului folosului de tras pe care l-a stabilit la suma de 11.860 RON aferentă anilor 2007 - 2010.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Asupra imobilelor din litigiu, aşa cum acestea au fost identificate prin expertiza efectuată în faţa primei instanţe, necontestată sub acest aspect, sunt proprietari tabulari reclamantul J.P. şi intervenienta în interes propriu J.M.

Susţinerea pârâtei în sensul că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, nu a fost primită întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă (…), în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 65,06 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând reclamantului şi intervenientei nu figurează printre aceste terenuri. S-a reţinut că imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat şi pe reclamant.

Faţă de această stare de fapt, instanţa de apel a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect de către această instanţă pentru următoarele:

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a adus în sprijinul acestei excepţii două argumente, şi anume: că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP şi-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecinţă, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.

De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este şi jurisprudenţa instanţei supreme (decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei, care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, şi l-a notificat pe reclamant, considerând la acel moment că acesta este proprietar al terenurilor şi i se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, instanţa de apel a constatat nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea acţiunii, instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.

Instanţa a fost învestită cu cererea reclamantului şi a intervenientei, de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.

Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta a fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, s-a constatat că antecesoarea acestuia a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la ea şi de la antecesorii acesteia, inclusiv cele din litigiu.

Faţă de aspectele reţinute, s-a constatat că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind intabulat în cartea funciară şi recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale Statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În cauzele Străin şi alţii împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că petenţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naţionalizării imobilelor.

În cazul Dragnea şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanţele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren şi apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să o pună pe reclamantă în posesie asupra terenurilor respective.

Întrucât legislaţia internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective şi emiterea titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătoreşti au creat reclamantei speranţa legitimă de a fi puşi în posesie şi astfel „creanţa” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanţiilor prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Odată cu hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noţiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanta, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranţa legitimă presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speţă, reclamantul se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol.

Oferta de despăgubiri emisă de pârâtul, Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura exproprierii şi despăgubirea pentru această măsură.

În speţă, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991-1992, sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de proprietar tabular nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În concluzie, instanţa de apel a constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate şi justifică legitimare procesuală activă.

Intervenienta este proprietară tabulară asupra acestor terenuri alături de reclamant, astfel că toate argumentele expuse mai sus se impun a fi reţinute şi în privinţa acesteia pentru a justifica calitatea procesuală activă.

Pârâta a invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active şi împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidenţă că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, iar pârâta l-a notificat pe reclamant, care este proprietar tabular, pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanţie nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanţie, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului. Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanţelor Publice este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.

Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea constată că prima instanţă a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie.

Referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Nu pot fi primite susţinerile pârâtei în sensul că reclamantul a acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificare. Această notificare a fost emisă pe numele antecesorului reclamantului, care figura ca proprietar tabular, iar la data emiterii ei, acesta era decedat şi astfel, reclamantul nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În expertiza topografică efectuată în cauză, experţii au arătat că în prezent, în zonă nu există o piaţă a terenurilor deoarece de la colectivizarea agriculturii din anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări cu amănuntul iar după desfiinţarea CAP aceste terenuri erau ocupate de lacul de acumulare.

De asemenea, în cuprinsul raportului de expertiză, experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă niciuna dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.

Experţii au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanţa a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului şi apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 74.757 RON, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor, respectiv pentru suprafaţa reală de 2410,4 m.p.

Astfel, instanţa de apel a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 30,89 RON/mp este unul corect şi rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, s-a reţinut că prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 2410 m.p., având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile şi au categoria intravilan.

De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 2965 RON/an agricol.

S-a statuat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată: un an cu legume, un an cu cartofi şi un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanţă, de 2965 RON/an agricol.

În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, s-a reţinut că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Faptul în baza căruia se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, s-a reţinut că cererea reclamantului şi a intervenientei, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani, anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.

Instanţa a constatat nefondate susţinerile reclamantului intimat în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a reţinut că despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu a fost primită susţinerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

S-a mai reţinut că şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă. Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. În cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, instanţa de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 11.860 RON (2965 RON/an x 4 ani) pentru perioada 2007-2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român prin Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 7-9 C. proc. civ.

În recursul său pârâtul a arătat că înţelege să critice decizia instanţei de apel atât sub aspectul soluţionării excepţiilor invocate cât şi cu privire la fondul cauzei deduse judecaţii, criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind valoarea terenului expropriat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilității acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 pârâtul a arătat următoarele:

Faţă de susţinerile intimaţilor din prezenta cauză prin care aceştia au arătat că terenul antecesorilor lor a fost preluat în perioada 1991-1992 de către recurenta-pârâtă, reiese faptul că terenul a fost preluat anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, astfel că este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi consacra principiul neretroactivității acesteia.

Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, aşadar nu a fost preluat din proprietatea şi posesia intimaţilor ori antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes naţional „Amenajare hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", neexistând nicio proba la dosar care să ateste preluarea terenului din proprietatea acestora ori a antecesorilor lor.

Recurenta pârâtă a dovedit faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu înscrisuri elocvente aceasta preluare, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Cum în speţă reclamantul şi intervenienta nu au făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii fiind inadmisibilă.

Din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul şi intervenienta aveau la dispoziţie şi dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4.

Procedura prin care reclamantul şi intervenienta sunt îndreptățiţi la obţinerea despăgubirilor este procedura deja declanşată, instituită prin dispoziţiile imperative ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanşarea unei acţiuni cu scopul obţinerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii:

Recurenta apreciază că, în situaţia în care se va constata că acţiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi, pe cale de consecinţă, prematuritatea promovării prezentei acţiuni. De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanţii trebuie sancţionaţi cu respingerea acţiunii ca fiind prematur introdusă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, recurenta susţine că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul român, care a concesionat societăţii care îl reprezintă aceste obiective şi terenuri, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional, bunurile în litigiu aparţinând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.

Deşi s-a solicitat prin cererea de chemare în garanţie introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanţa de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor, ceea ce face incident în speţă motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi intervenientei, recurenta susţine că nu este făcută dovada unei vocaţii succesorale concrete.

Probatoriul administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanţilor din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamanţii nu pot justifica un drept asupra terenului, acesta neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acestora la momentul decesului.

Mai mult decât atât, reclamanţii nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite de a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică şi de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgenţă procedura privind notificarea persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat procedura de expropriere înţelegând să îşi clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamantei este pentru simplul motiv că aceştia apăreau în cartea funciară şi doar pentru că CAP-ul nu îşi intabulase dreptul de proprietate, aşa fiind procedura la acel moment.

Reclamanţii din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceştia au acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă. De asemenea, reclamanţii nu au depus niciodată actele doveditoare ale calităţii lor de proprietari ai terenului ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Instanţa de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reţine că „reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări”, iar pe de altă parte reţine că „pârâta i-a notificat pe aceştia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”.

Aceste aspecte greşit reţinute de instanţa de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, Hotărârea de Guvern nr. 392/2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul român prin SC H. SA. Expropriatorul este Statul român, iar obiectivul este declarat de interes naţional.

SC H. SA este o persoană juridică de drept privat şi nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiţii, statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, ca singur organism îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speţă plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi.

Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă aduce critici referitoare la suprafaţa de teren expropriată, motivate de aceleaşi argumente care au susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active în cauză, cât şi sub aspectul despăgubirilor acordate, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, sub aspectul greşitei aprecieri asupra inexistenţei unei pieţe a terenurilor în zonă.

Recurenta susţine că valorile indicate de experţi sunt stabilite arbitrar, fără a avea în vedere că piaţa tranzacţiilor este în mare parte stopată. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice şi nereale şi nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experţii reţinând că în zonă nu există o piaţă a terenurilor.

Apreciază ca neprobată existenţa dreptului de proprietate al reclamanului şi intervenientei (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de către stat, întrucât la momentul deversării apelor lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producţie.

În mod nejustificat instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel au acordat reclamanţilor despăgubirile menţionate în sentinţa de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deşi acestea au fost criticate de către recurenta pârâtă.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul J.P. şi soţia sa J.M., în calitate proprietari tabulari ai terenului expropriat au fost lipsiţi de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenul lor în suprafaţă de 2410 m.p. ce a fost ocupat iniţial abuziv, de către reprezentanţii pârâtului.

Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deşi fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foştilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceştia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foştilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deşi aceştia erau decedaţi la acel moment.

Recurenta susţine că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafaţa de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în faţa instanţei de apel.

În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în perioada 1990-2010.

În privinţa despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispoziţiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.

Astfel, apare ca nefondată susţinerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină ca prezenta acţiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii şi în raport de faptul că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.

Deşi la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare şi art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situaţia imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepţiei inadmisibilităţii, pentru două considerente.

Pe de o parte, reclamanții au formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria comunei Sintamaria Orlea, aflată la dosar fond, prin care li s-a răspuns că terenul ocupat de “Amenajarea hidroelectrică a râului Strei pe sectorul subcetate - Simeria ”, este declarată de utilitate publică făcând obiectul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică urmând căile procedural instituite de această lege, completate cu dispozițiile C. civ. și ale C. proc. civ.

Pe de altă parte chiar recurenta i-a notificat pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994.

Admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care cere ca accesul la justiţie să fie efectiv.

Această cerinţă nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamanţilor să iniţieze o nouă procedură, în condiţiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii lor, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.

Prin urmare, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acţiuni.

Celelalte critici în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii privesc lipsa calităţii de proprietari ai autorilor reclamanţilor asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menţionată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptăţite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii şi susţine că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanţilor.

Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acţiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate.

Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalităţii soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Recurenta a criticat şi soluţia dată excepţiei prematurităţii, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparaţie, (Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 18/1991), legi în temeiul cărora puteau fi obţinute despăgubiri.

Referitor la prematuritatea acţiunii, Înalta Curte observă că susţinerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare. Instanţa a fost învestită cu cererea reclamantului, de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor recurentei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.

În aceste condiţii, aplicarea sancţiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamanţilor care şi-ar vedea zădărnicite şansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condiţiile în care obligaţia finalizării acestei proceduri revenea statului.

Nici criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Înalta Curte observă că prima instanţă de fond a obligat pârâtul Statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului şi intervenientei suma de 74.457 RON reprezentând contravaloare teren şi 26.691 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, soluţie menţinută în parte de către instanţa de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru perioada 2007-2010.

Cuprinsul acestei dispoziţii relevă în mod neechivoc că debitor al obligaţiei de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligaţiei ce face parte din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile regulă ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în procese prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop) deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Această motivare nu atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluţiei date acestei excepţii, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu are calitatea de parte în proces.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a Statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes naţional, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de chemat în garanţie, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.

Însă SC H. SA, pe de o parte, nu poate „cădea în pretenţiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, iar pe de altă parte între SC H. SA și Ministerul Finanţelor Publice nu este un raport obligațional în temeiul căruia aceasta să aibă dreptul la despăgubiri în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.

Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual active este motivată de recurent prin aceea că reclamantul şi intervenienta nu ar fi dovedit “vocaţie concretă” la moştenire, întrucât autorii lor nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susţine în consecinţă că, atâta vreme cât foştii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparaţie, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamantului şi intervenientei în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaştere a dreptului de proprietate, ci doar declanşarea procedurii pentru clarificarea situaţiei juridice a terenurilor.

Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate întrucât din dosar rezultă că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenului în litigiu a fost recunoscut.

Recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâtă notificându-l pe reclamant cu privire la oferta de despăgubire. Reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind intabulat în cartea funciară şi recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale Statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.

Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecţie în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi a devenit speranţă legitimă prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamantul dobândeşte o speranţă legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.

Intervenienta este proprietară tabulară asupra terenului alături de reclamant, astfel că argumentele mai sus redate se impun a fi reţinute şi în privinţa acesteia în justificarea calităţii procesual active a acesteia.

În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulţumită de valorile despăgubirilor stabilite de experţi, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri asemănătoare, întrucât nu ar exista o piaţă a terenurilor din zonă. Celelalte argumente aduse în susţinere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calităţii procesuale active de către reclamant, astfel că li s-a răspuns anterior.

Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluţionare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.

Înalta Curte observă că raportul de expertiză efectuat în primă instanţă a luat în considerare alte metode de stabilire a preţului, deoarece nu existau comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, întrucât terenuri asemănătoare cu cel în litigiu se află sub ape, neputând fi tranzacţionate pe piaţă.

Recurenta nu a precizat care ar fi comparabilele pe care instanţa trebuia să le solicite pentru o corectă aplicare a art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 şi nici nu a motivat susţinerea potrivit căreia despăgubirile acordate pentru teren ar fi exagerat de mari în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă, în contextul economic actual în care tranzacţiile imobiliare sunt în mare parte stopate.

Tocmai pentru că s-a apreciat că terenurile nu pot fi evaluate după preţuri estimative, deoarece nu au la bază valori practicate efectiv datorită lipsei tranzacţiilor în zonă, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de fond care a omologat varianta raportului de expertiză efectuat la prima instanţă, care a aplicat metoda de evaluare pe bază de profit, aceasta fiind considerată ca potrivită pentru situaţia de fapt din prezenta cauză.

Așadar, în ceea ce priveşte stabilirea valorii imobilului expropriat, Curtea de apel a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 30,89 RON/m.p. este o valoare reală, ce fost stabilită și în alte cauze privind terenuri situate în acea zonă.

Drept urmare, despăgubirile acordate de instanţa de fond în cuantum de 74457 RON, reprezentând valoarea terenului expropriat, corespunde exigenţelor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, în contextul nedovedirii existenţei pieţei imobiliare pentru această categorie de teren.

Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA împotriva deciziei nr. 76 din data de 25 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1928/2014. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1990/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 1935/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1935/2014. Civil. Expropriere. Recurs