ICCJ. Decizia nr. 2029/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2029/2014
Dosar nr. 3973/114/2011
Şedinţa publică de la 4 iunie 2014
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Buzău, sub număr de Dosar nr. 16037/2010, reclamanta SC I. SA Arad, prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SRL Scutelnici, obligarea acesteia la plata sumei de 6.691.028 RON cu titlu de despăgubiri convenţionale.
Prin sentinţa civilă nr. 2130 din 17 martie 2011 pronunţată de Judecătoria Buzău a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Buzău invocată de reclamantă, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare Tribunalului Buzău, secţia a ll-a civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, Dosar nr. 3973/2011.
În conformitate cu dispoziţiile art. 115 C. proc. civ., pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin concluziile scrise depuse la data de 12 octombrie 2011 a invocat o a doua excepţie, respectiv excepţia de inadmisibilitate ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 642 din 8 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Buzău au fost respinse excepţiile invocate şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SRL.
În motivare, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, întrucât că potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar în situaţia dedusă judecăţii dreptul la acţiune s-a născut la 21 noiembrie 2007 data limită stabilită prin antecontract şi s-a împlinit la 21 noiembrie 2010, cererea reclamantei fiind înregistrată la 19 noiembrie 2010.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-au avut în vedere dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. care prevăd expres condiţiile, termenele şi modalitatea în care trebuie îndeplinită procedura prealabilă a concilierii directe în procesele şi cererile în materie comercială, iar neîndeplinirea ei duce la respingerea cererii în judecată ca prematură. S-a constatat că reclamanta a depus la dosar sentinţa nr. 7286 din 17 iunie 2011, care a fost asimilată concilierii directe, deoarece aceasta a solicitat aceleaşi pretenţii întemeiate pe aceeaşi cauză şi pe aceleaşi înscrisuri, astfel că şi această excepţie a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pe fond, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că părţile s-au înţeles în vederea înstrăinării în forma autentică a terenului în suprafaţă de 700 ha, pentru preţul de 3.570.000 RON cu TVA, reclamanta plătind cu titlu de avans suma de 3.345.514 RON, iar diferenţa urmând a fi achitată cel mai târziu la încheierea contractului, respectiv 20 noiembrie 2007.
S-a constatat că la art. 4 din contract părţile au inserat clauza potrivit căreia „în cazul în care nu se va încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică se va restitui dublul avansului primit cu titlu de despăgubire”.
Instanţa de fond a respins acţiunea în despăgubiri întemeiată pe clauza prevăzută la art. 4 alin. (1) din antecontractul încheiat la data de 12 aprilie 2007 reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că dispunea de lichidităţi pentru achitarea diferenţei de preţ de 224.886 RON între suma de 3.345.514 RON achitată în avans şi suma de 3.570.000 RON stabilită prin antecontract.
S-a apreciat că reclamanta este în culpă exclusivă pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică şi că nu este în drept a solicita despăgubirile stabilite convenţional prin clauza stipulată la art. 4 alin. (1) din antecontractul încheiat la data de 12 aprilie 2007 având ca obiect promisiunea de vânzare-cumpărare a 700 ha teren agricol.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC I. SA prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL a declarat recurs, recalificat de instanţa de control judiciar ca fiind apel, iar prin decizia nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost admisă, în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 3.345.514 RON reprezentând avansul achitat în vederea cumpărării suprafeţei de 700 ha teren agricol.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că intimata în calitate de promitent-vânzător a garantat conform art. 4 alin. (1) din antecontract încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la 20 noiembrie 2007 sub sancţiunea restituirii dublului avansului primit.
Conform prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din antecontract promitentul vânzător trebuia să emită factura pentru întregul avans în suma de 3.570.000 RON la data perfectării antecontractului adică la data de 12 aprilie 2007 în timp ce promitentul cumpărător trebuia să plătească în baza facturii emise avansul până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
S-a constatat că promitentul vânzător nu şi-a îndeplinit obligaţia de a emite factura pentru avans conform art. 3 alin. (2) din antecontract, emiţând facturi pentru avans fracţionat, la mult timp după perfectarea antecontractului, iar pentru diferenţa de 224.886 RON neachitată şi pentru care s-a stabilit culpa reclamantei nu s-a emis factură, iar apelanta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita diferenţa de preţ.
Obligaţia de face toate demersurile pentru încheierea contractului la data de 20 noiembrie 2007 a fost asumată de către promitenta vânzătoare, iar termenul acordat pentru semnarea contractului în forma autentică a fost prevăzut în beneficiul acesteia, întrucât nu era în măsura să vândă suprafaţa promisă la data semnării antecontractului.
Instanţa de apel a constatat că apelanta a achitat la data semnării antecontractului suma de 3.345.514 RON, rămânând un rest de plată de 224.486 RON, respectiv mai puţin de 10% din valoarea totală a preţului.
Aşa fiind, s-a apreciat că ambele părţi sunt în culpă pentru faptul că nu s-a încheiat în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut că starea de insolvenţă a apelantei-reclamante a survenit la aproape 3 ani de la data când trebuia executat antecontractul, şi s-a apreciat că se datorează în mare parte faptului că s-a achitat o sumă foarte mare fără ca apelanta să primească un echivalent. Neexecutarea antecontractului reprezintă una dintre cauzele insolvenţei apelantei-reclamante SC I. SA avându-se în vedere lipsirea acesteia fără o justă cauză, fără nici cea mai mică contraprestaţie, de folosinţa sumei lichide de 3.345.514 RON, la nivelul anului 2007.
A fost reţinută ca fiind întemeiată critica apelantei referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe prin sentinţa atacată şi cu privire la motivele de drept prevăzute de art. 992 şi art. 994 C. civ. invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată pentru restituirea sumei achitate în avans de către aceasta, respectiv 3.345.514 RON în condiţiile în care a conchis că nu i se cuvine dublul acestei sume în baza clauzei de la art. 4 alin. (1) din antecontract.
Pârâta-intimată a realizat o îmbogăţire fără justă cauză încasând o sumă importantă de bani cu titlu de avans din preţ fără a înstrăina către apelanta-reclamantă nicio suprafaţa de teren, în condiţiile în care antecontractul nu prevedea nicio sancţiune pentru promitentul-cumpărător, cum ar fi sancţiunea pierderii avansului.
În consecinţă, s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea de către pârâtă a sumei de 3.345.514 RON reprezentând avansul achitat în vederea cumpărării suprafeţei de 700 ha teren agricol.
Invocând în drept dispoziţiile 304 pct. 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL Bucureşti, cât şi pârâta SC G.A. SRL au declarat recurs.
Recurenta-reclamantă apreciază hotărârea atacată ca fiind nelegală în ceea ce priveşte admiterea parţială a cererii de chemare în judecată, respectiv numai pentru suma de 3.345.514 RON şi nu pentru întreaga sumă solicitată prin cererea chemare în judecată, respectiv suma de 6.691.028 RON.
Susţine, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 994 C. civ. şi art. 969 din acelaşi cod
În ceea ce priveşte art. 994 C. civ. atâta vreme cât instanţa invocă faptul că în baza art. 992 şi art. 994 C. civ. se impune admiterea apelului atunci, susţine recurenta, trebuia admisă acţiunea astfel cum a fost formulată, respectiv să se admită cererea reclamantei pentru suma de 6.691.028 RON întrucât pârâta a fost de rea-credinţă când a primit plata nefăcând niciun demers pentru a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare în vederea transmiterii dreptului de proprietate.
În opinia recurentei, tot o greşită aplicare a legii o constituie şi faptul că, deşi părţile au convenit ca în cazul în care promitenta-vânzătoare nu-şi respectă obligaţiile asumate prin contract atunci va restitui dublul avansului primit, instanţa nu a obligat pârâta decât la restituirea sumei pe care reclamanta a achitat-o şi nu la restituirea dublului sumei primite. Prin faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de înţelegerea părţilor, respectiv de obligaţiile asumate de acestea, a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a art. 969 C. civ., deoarece a ignorat voinţa părţilor inserată în contract care are putere de lege între părţile contractante.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul că, urmare a admiterii apelului, să fie admisă în totalitate cererea de chemare în judecată şi să fie obligată intimata-pârâtă la plata sumei de 6.691.028 RON către recurentă reprezentând dublul avans achitat de reclamantă.
În motivarea recursului, pârâta SC G.A. SRL a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele contractuale şi numai în favoarea presupusului creditor, reclamanta fiind cea care nu şi-a respectat obligaţia inserată în contract aceea de a achita întreaga sumă în avans la care s-a obligat, situaţie în care SC G.A. SRL poate să opună reclamantei apelante excepţia de neexecutare a contractului, respectiv suma de 224.486 RON, sumă ce nu a fost achitată până în prezent de reclamanta apelantă.
În mod evident clauza penală putea fi activată numai în condiţiile achitării întregului preţ şi nu unei părţi a acestuia, instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii.
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul menţinerii hotărârii sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.
La termenul din 19 februarie 2014, având în vedere că împotriva societăţii pârâte s-a deschis procedura insolvenţei, reprezentantul acesteia a solicitat, în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, disjungerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ., conform cărora: „în orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una dintre ele este în stare de judecată”, constată că nu sunt întrunite cerinţele textului legal menţionat, motiv pentru care, va respinge cererea de disjungere a recursurilor formulată de recurenta-pârâtă în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, întrucât se constată că ambele cereri de recurs privesc aceeaşi decizie şi sunt în stare de judecată.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL Bucureşti este nefondat, pentru considerentele care succed:
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind nefondate criticile recurentei-reclamante vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 969 C. civ.
În speţă, între părţile litigante s-a încheiat la data de 12 aprilie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare prin care părţile au convenit în vederea înstrăinării în formă autentică a terenului în suprafaţă de 700 ha, pentru preţul de 3.570.000 RON cu TVA, reclamanta plătind cu titlu de avans suma de 3.345.514 RON, iar diferenţa de 224.486 RON urmând a fi achitată cel mai târziu la încheierea contractului, respectiv 20 noiembrie 2007.
Conform art. 4 alin. (1) din antecontract, pârâta în calitate de promitent-vânzător a garantat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la 20 noiembrie 2007 sub sancţiunea restituirii dublului avansului primit.
Totodată, conform prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din antecontract promitentul vânzător trebuia să emită factura pentru întregul avans în suma de 3.570.000 RON la data perfectării antecontractului, respectiv la data de 12 aprilie 2007, în timp ce promitentul cumpărător trebuia să plătească în baza facturii emise avansul până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că ambele părţi sunt în culpă pentru faptul că nu s-a încheiat în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzator (pârâta) nu şi-a îndeplinit obligaţia de a emite factura pentru avans conform art. 3 alin. (2) din contract, emiţând facturi pentru avans fracţionat, la mai mult timp după perfectarea antecontractului, iar promitentul-cumpărător (reclamanta) nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita diferenţa de preţ.
Totodată, obligaţia de face toate demersurile pentru încheierea contractului la data de 20 noiembrie 2007 a fost asumată de către promitenta vânzătoare, iar termenul acordat pentru semnarea contractului în forma autentică a fost prevăzut în beneficiul acesteia, întrucât nu era în măsură să vândă suprafaţa promisă la data semnării antecontractului.
Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, din interpretarea antecontractului nu rezultă că s-a stabilit în sarcina reclamantei o clauză penală în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate care să conducă la refuzul restituirii avansului primit, nu este prevăzută nicio sancţiune pentru promitenta-cumpărătoare (recurenta-reclamantă), cum ar fi sancţiunea pierderii avansului.
Este ştiut că nimănui nu-i este permis să-şi mărească patrimoniul în detrimentul altuia, iar în speţă, împrejurarea că reclamanta nu ar fi achitat şi diferenţa de 224.486 RON din valoarea totală a preţului până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu îndreptăţeşte pe pârâtă să nu restituie avansul, întrucât o interpretare în sens contrar ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză.
Aşa fiind, este legal raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia, nu se poate da eficienţă clauzei penale inserată la art. 4 din antecontract care impune în sarcina pârâtei obligaţia de a restitui dublul avansului (astfel cum pretinde recurenta-reclamantă), însă, raportat la prevederile art. 992-art. 994 C. civ., având în vedere că pârâta a încasat o sumă de bani cu titlu de avans din preţ fără a înstrăina către reclamantă suprafaţa de teren, obiect al antecontractului încheiat, contractul de vânzare-cumpărare nemaifiind perfectat, reclamantei i se cuvine restituirea de către pârâtă a avansului achitat în sumă de 3.345.514 RON.
Pentru considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, fiind nefondate şi criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL B., menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
Cum problema timbrajului este prioritară oricăror excepţii, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată, şi la dispoziţiile art. 3021 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru”, a luat în examinare excepţia netimbrarii cererii de recurs formulată de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL şi a reţinut:
Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate, atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.
În speţă, în sarcina recurentei-pârte a fost stabilită obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 18.783 RON şi de a depune timbru judiciar în valoare de 5 RON.
Recurenta-pârâtă SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL, în mod nejustificat, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală a timbrării recursului, nici până la acest termen de judecată, respectiv 4 iunie 2014, în condiţiile în care prin încheierea pronunţată la data de 19 martie 2014 instanţa a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de pârâtă, iar prin încheierea pronunţată la data de 22 mai 2014 a fost respinsă cererea de reexaminare a încheierii din data de 19 martie 2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, cererea părţii se anulează, după caz, ca netimbrată sau ca insuficient timbrată.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că în cauză nu operează scutirea de obligaţia timbrării, iar recurenta, în mod nejustificat, nu s-a conformat obligaţiei de timbrare nici la acest termen de judecată, când a avut termen în cunoştinţă în raport de prevederile art. 153 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 şi va anula recursul declarat de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de disjungere a recursurilor.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. şi A. SPRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3312/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3212/2014. Civil → |
|---|
