ICCJ. Decizia nr. 3312/2014. Civil. Constatare nulitate act. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3312/2014

Dosar nr. 23992/212/2008

Şedinţa publică de la 29 octombrie 2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 2808/212/2008, reclamanta SC M.B.I. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local E., oraşul E. prin Primar, P.A., P.C.V., A.T., R.C.F., R.M., M.C.F., M.O., P.N., P.E., C.A., B.E., C.I. şi C.C., ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută parţială a contractului de schimb autentificat din 16 iunie 1995, nulitatea absolută a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996, a testamentului autentificat în data de 17 octombrie 1996, nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor din 6 iunie 1997, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 2000, a contractului de donaţie autentificat în data de 19 ianuarie 2006, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 1997, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 4 iunie 1998 şi a contractului de donaţie autentificat în data de 19 ianuarie 2006.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 44/1994 şi art. 135 din Constituţia României.

La termenul de judecată din 3 aprilie 2008 SC N.O. SA a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor ce fac obiectul acţiunii principale, pentru motivele invocate de reclamanta SC M.B.I. SRL.

Prin încheierea de şedinţă din 22 mai 2008 cererea de intervenţie a fost încuviinţată în principiu cu motivarea că terţul intervenient justifică un interes, pretinde un drept propriu şi există legătură cu acţiunea principală, deci se justifică soluţionarea împreună a celor două cereri.

Pârâţii au mai solicitat şi disjungerea cererii de anulare a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996 şi trimiterea ei la instanţa de contencios administrativ competentă.

Pârâţii C.A., B.E. şi C.C. au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii lor procesual pasive, în susţinerea căreia au arătat că, deşi sunt moştenitori legali ai defunctului C.M., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia nu include şi terenul intravilan în suprafaţă de 500 mp (lotul 87) pentru că acest bun a fost testat nepotului defunctului, pârâtul P.V., prin testamentul autentificat în data de 17 octombrie 1996.

Prin sentinţa civilă nr. 19156 din 30 octombrie 2008 Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii absolute a hotărârii Consiliului Local din 30 august 1996 şi a declinat-o în favoarea Tribunalului Constanţa; prin aceeaşi sentinţă a disjuns celelalte solicitări şi a dispus formarea unui nou dosar.

Cererea declinată a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a tribunalului sub nr. 10918/118/2008, iar ca urmare a constatării naturii contencios administrative a cauzei, prin încheierea de şedinţă din 12 ianuarie 2009, a fost înregistrată pe rolul secţiei de contencios administrativ sub nr. 2836/118/2009.

Prin sentinţa nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Constanţa nr. 534/CA din 19 noiembrie 2009, au fost respinse excepţia necompetenţei materiale, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.V., a fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii oraşul E., P.A., A.T., R.C.F. şi R.M., M.C.F. şi M.O., P.N. şi P.E., C.A., B.E., C.I. şi C.C. ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local E., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu.

În dosarul nou format al Judecătoriei Constanţa, nr. 23992/212/2008, judecata a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ., până la soluţionarea litigiului din contencios administrativ, iar la 24 iunie 2010 cauza a fost repusă pe rol.

Ca urmare a preţuirii obiectului acţiunii la valoarea de 516.000 RON, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 26331 din 2 decembrie 2010.

În faţa secţiei civile a tribunalului reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârilor din 28 aprilie 1995 şi din 30 august 1996 emise de Consiliul Local E. astfel că, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cauza a fost suspendată prin încheierea din 16 martie 2011, iar dosarul a fost înaintat la secţia de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 1404 din 16 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ, această excepţie a fost în mod irevocabil respinsă ca inadmisibilă.

După reluarea judecăţii în cauză a fost administrată proba cu interogatoriu şi cea cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 2484 din 9 mai 2012 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.A., C.I., B.E. şi C.C., în referire la pct. 3 din cererea de chemare în judecată, acţiunea principală formulată de reclamanta SC M.B.I. SRL şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientă SC N.O. SA.

A obligat reclamanta şi intervenientă la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii P.N. şi P.A. şi a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâţii C.A., B.E. şi C.C.

Pentru a hotărî în acest sens prima instanţă a reţinut, în referire la dreptul pretins de reclamantă asupra terenurilor de 700 şi 500 mp, că prin H.G. nr. 639/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, Anexa 3, pct. 3, Vila B. şi Vila V., cu bunurile şi terenul aferent în suprafaţă de 4979 mp, au trecut din patrimoniul SC N.O. SA în administrarea R.A.A.P.P.S., Sucursala N. în patrimoniul societăţii comerciale s-a aflat dreptul de folosinţă asupra acestei suprafeţe, fără a se preciza care sunt limitele şi vecinătăţile. Prin H.G. nr. 854/2000 privind organizarea şi funcţionarea R.A.A.P.P.S., publicată în Monitorul Oficial nr. 492/9.10.2000, Vila B. şi terenul aferent de 3757 mp a trecut în domeniul privat al statului, iar prin H.G. nr. 1033/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 680/29.10.2001, imobilul a fost transmis în patrimoniul SC N.O. SA.

A constatat instanţa că prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 2005, autentificat în data de 11 noiembrie 2005, societatea intervenientă a vândut Vila B. către SC B.S.S. SRL, căreia i-a transmis şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent de 3757,43 mp; actul de înstrăinare poartă menţiunea că terenul se va vinde prin negociere directă după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 3 aprilie 2006, Vila B. a fost vândută către SC M.B.I. SRL; potrivit menţiunilor actului s-a transmis şi dreptul de folosinţă asupra terenului de 3757,43 mp „aflat în prezent în proprietatea oraşului E.”. Prin actul adiţional autentificat în data de 27 iulie 2006 a fost modificat contractul din 20 octombrie 2005, în sensul că s-a menţionat că terenul aferent, în suprafaţă de 3757,43 mp, face parte din domeniul privat al statului, administrat de SC N.O. SA şi nu este proprietatea Oraşului E., cum s-a consemnat în actul iniţial.

Examinând modalitatea transmiterii terenului în suprafaţă de 700 mp, instanţa a reţinut că prin contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995, încheiat între Consiliul Local E. şi pârâtul A.T., acesta din urmă a primit în proprietate, între alte loturi, terenul anterior menţionat. Obiectul contractului l-a constituit suprafaţa de 5316 mp teren, deţinută de pârât în proprietate în baza actului de partaj voluntar.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 1997, A.T. a vândut terenul în suprafaţă de 700 mp către R.C.F., căsătorit cu R.M., şi către M.C.F., căsătorit cu M.O., în cote egale şi în indiviziune. Aceştia au înstrăinat terenul către P.N., căsătorit cu P.E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 4 iunie 1998, iar familia P. l-a transmis fiului lor, P.A., prin contractul de donaţie autentificat în data de 19 ianuarie 2006.

Referitor la schimbul în urma căruia numitul A.T. a intrat în proprietatea terenului s-a reţinut că a fost aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, pe baza unui raport de expertiză şi a unui plan de situaţie şi că în raportul la proiectul de hotărâre s-a consemnat că terenul propus la schimb aparţine Consiliului Local E., fiind parte din parcelarea SC T. SA. Totodată, schimbul a fost avizat de Direcţia Generală pentru Agricultură şi Alimentaţie C. şi de Oficiul de cadastru şi Organizarea Teritoriului C. prin avizul din 27 iulie 1995, precum şi de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, prin avizul din 1 august 1995, iar punerea în posesie s-a realizat prin procesul-verbal înregistrat la Primăria Oraşului E. În data de 31 august 1995.

Cu privire la terenul în suprafaţă de 500 mp, s-a reţinut că a fost transmis iniţial în proprietate numitului C.M., în baza Legii nr. 44/1994, prin hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995 şi a fost identificat ca fiind lotul din planul parcelar SC T. SA; la acel moment a fost întocmit şi un plan de trasare.

Conform certificatului de moştenitor din 6 iunie 1997, dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost transmis prin succesiune testamentară pârâtului P.V., în temeiul testamentului autentificat în data de 17 octombrie 1996. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 21 august 2000 terenul a fost vândut de P.V. către P.N., căsătorit cu P.E., iar ulterior a intrat în proprietatea pârâtului P.A. conform contractului de donaţie autentificat în data de 19 ianuarie 2006.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.M., C.A., B.E., C.I. şi C.C. a fost respinsă cu motivarea că aceştia au, potrivit certificatului de moştenitor anterior menţionat, calitatea de moştenitori legali ai defunctului C.M., deci au preluat drepturile şi obligaţiile autorului lor şi, pe cale de consecinţă, au calitate procesuală pasivă în cererea de constatare a nulităţii testamentului întocmit de defunct.

Referitor la cauzele de nulitate invocate, respectiv fraudarea legii, lipsa cauzei sau cauza ilicită şi nesocotirea regimului proprietăţii publice, s-a reţinut că probatoriile administrate nu au confirmat existenţa lor.

Astfel, cu privire la contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995 s-a avut în vedere că acesta a fost încheiat în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, a avut la bază hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, confirmată prin respingerea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate a acesteia prin sentinţa nr. 1404 din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi toate avizele cerute de lege şi a fost urmat de proces-verbal de punere în posesie efectivă.

S-a reţinut că şi hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996 a fost confirmată de instanţa de contencios administrativ, cererea de anulare a acesteia fiind respinsă în mod irevocabil prin sentinţa nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanţa; s-a constatat că acest act administrativ a fost emis în vederea aplicării Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război şi a avut la bază documentaţia cerută de lege.

A mai avut în vedere instanţa de fond şi faptul că prin decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. face parte din domeniul privat al oraşului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul judeţului Constanţa pe calea controlului de legalitate.

Apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii acestor acte iniţiale s-a reţinut, pe cale de consecinţă, că nu este aplicabil nici principiul anulării actelor subsecvente, prin care dreptul de proprietate asupra celor două terenuri s-a transmis cu titlu oneros, reaua credinţă a pârâţilor la momentul încheierii actelor contestate nefiind dovedită.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC M.B.I. SRL şi intervenienta în interes propriu SC N.O. SA, iar prin decizia civilă nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC M.B.I. SRL şi de intervenienta în nume propriu SC N.O. SA împotriva sentinţei civile nr. 2484 din 9 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 23992/212/2008, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul Local al oraşului E. şi Oraşul E. prin Primar, P.A., P.C.V., A.T., R.C.F. şi R.M., M.C.F., M.O., P.N., P.E., C.A., B.E., C.C. şi C.I.

Au fost obligate apelantele la 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimatul P.N. şi la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intimaţii C.A., B.E. şi C.C.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că nerespectarea obligaţiilor stabilite în sarcina tribunalului de prevederile alin. (5) şi alin. (6) ale art. 129 C. proc. civ. constituie o susţinere neconfirmată de lucrările dosarului de fond, din a căror verificare rezultă că prima instanţă a rezolvat toate cererile cu soluţionarea cărora a fost investită, astfel că nu se poate pretinde cu temei nesocotirea limitelor judecăţii şi încălcarea obligaţiei instituită de alin. (6) al textului de lege anterior menţionat, şi a administrat toate probatoriile necesare pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt.

S-a arătat că în procesul civil obiectul probelor îl reprezintă faptele juridice şi actele juridice care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii sau care au determinat ineficienta acestui raport.

Sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C. civ., aceluia care face o susţinere în faţa instanţei, iar admisibilitatea probelor este apreciată de instanţă, cu respectarea condiţiilor ca acestea să fie utile, concludente şi pertinente. Art. 167 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, dar această posibilitate de apreciere conferită instanţei de norma de procedură este, în mod evident, cenzurată de aplicarea principiului respectării dreptului părţilor la un proces echitabil.

S-a constatat că reclamanta şi intervenienta au invocat nulitatea actelor translative de proprietate prin care terenul în suprafaţă de 1200 mp situat în E.N., a fost transmis succesiv în proprietatea intimaţilor pârâţi şi au susţinut nesocotirea regimului proprietăţii publice, în referire la hotărârile prin care Consiliul Local E. a recunoscut dreptul de proprietate asupra celor două suprafeţe în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 44/1994, şi nulitatea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal, cu privire la contractele ce au urmat hotărârilor menţionate.

Pentru clarificarea aspectelor litigioase ale cauzei s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a celei cu interogatoriul pârâţilor, iar ca urmare a încuviinţării primei solicitări s-au depus la dosar înscrisurile atacate, actele pe baza cărora autoritatea administrativă a făcut aplicarea prevederilor cu caracter reparator menţionate în precedent şi înscrisuri referitoare la transmiterea Vilei B. şi a terenului aferent acesteia în favoarea autorilor reclamantei, inclusiv hotărârile de guvern referitoare la regimul juridic al acestui imobil, ca şi schiţe de plan care identifică bunul aflat în litigiu.

Proba cu interogatoriu a fost cenzurată de tribunal atât sub aspectul pârâţilor obligaţi să răspundă întrebărilor reclamantei, cât şi al conţinutului interogatoriilor încuviinţate, iar din considerentele încheierii de la termenul din 25 aprilie 2012, când au avut loc şi dezbaterile asupra fondului cauzei, rezultă că respingerea parţială a acestei probe a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond apreciind corect asupra lipsei de utilitate şi neconcludenţei interogatoriilor sau întrebărilor respinse.

Astfel, completarea interogatoriului pârâţilor P.N. şi P.E., în sensul de a se preciza dacă terenul aferent Vilei B. este sau nu îngrădit, ca şi răspunsurile la întrebările 10, 11 şi 18 din interogatoriul aceloraşi pârâţi, care au vizat natura lucrărilor efectuate în baza autorizaţiei din 27 noiembrie 2000 şi motivul pentru care au fost realizate, respectiv cel pentru care terenul în litigiu a fost donat prin acte separate, în aceeaşi zi şi la acelaşi notar, erau în mod evident lipsite de relevanţă în soluţionarea cauzei, respectiv în verificarea conformităţii actelor atacate cu prevederile legale în vigoare la momentul întocmirii lor, ori conformitatea măsurii dispusă de instanţă cu dispoziţiile procedurale referitoare la regimul încuviinţării şi administrării probatoriilor trebuie raportată la utilitatea răspunsurilor la întrebările menţionate în soluţionarea litigiului.

S-a apreciat că a fost dispusă în mod legal şi revenirea asupra probei cu interogatoriul intimatului C.I., inutilitatea administrării ei fiind raportată de tribunal atât la obiectul cauzei, cât şi la actele şi lucrările dosarului, din care rezultă că acesta nu a avut calitatea de parte în actele translative de proprietate atacate de reclamantă, ori câtă vreme calitatea procesuală a acestui pârât a fost reţinută doar în raport cu solicitarea de constatare a nulităţii testamentului lăsat în favoarea pârâtului P.V. de către C.M., proba cu interogatoriul referitor la situaţia şi amplasamentul terenului pentru care defunctului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărârea din 30 august 1995 a Consiliului Local E. nu respectă condiţiile impuse de alin. (1) al art. 167 C. proc. civ. Pentru aceste argumente se constată că nici incidenţa prevederilor art. 225 C. proc. civ. nu se impunea a fi reţinută în privinţa celorlalţi pârâţi moştenitori ai defunctului C.M.

Respingerea probei cu cercetarea la faţa locului, justificată de apărătorul reclamantei prin confirmarea de către pârâţi, prin răspunsurile la interogatoriu, a faptului că poziţia gardului a rămas neschimbată, constituie, de asemeni, o măsură legal dispusă; tribunalul reţinând în mod corect că, pe de o parte, necesitatea administrării acestei probe nu a rezultat din dezbateri şi că, pe cale de consecinţă, solicitarea de administrare formulată ulterior termenului la care au fost discutate şi încuviinţate probele, nu a fost formulată cu respectarea art. 167 C. proc. civ., iar pe de altă parte, că în raport de obiectul acţiunii, nemodificarea poziţiei gardului este lipsită de relevanţă în stabilirea regimului juridic al terenului la momentul transmiterii lui de către autoritatea administrativă locală.

Nu a putut fi primită nici susţinerea referitoare la valorificarea în considerentele hotărârii atacate a unui înscris care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, respectiv a deciziei penale nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost respins recursul împotriva hotărârii de achitare a primarului oraşului Eforie de la momentul emiterii hotărârilor din 28 aprilie 1995 şi din 1996 ale Consiliului Local E. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, pentru că această hotărâre judecătorească a fost depusă la termenul din 25 aprilie 2012, în şedinţă publică, iar apărătorul reclamantei nu a formulat nicio obiecţie sau solicitare de amânare pentru a lua cunoştinţă de ea.

În acelaşi sens instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra criticilor referitoare la nevalabilitatea actelor translative de proprietate încheiate cu privire la suprafeţele de 700 mp, respectiv 500 mp, ce constituie terenul în litigiu pentru care în favoarea autorilor iniţiali ai pârâtului P.A. s-a recunoscut dreptul de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991 şi nr. 44/1995, critici formulate atât prin apelul reclamantei, cât şi al intervenientei în interes propriu.

S-a reţinut că potrivit art. 1 alin. (3) raportat la anexa nr. 3 din H.G. nr. 639/1995, Vilele B. şi V., cu bunurile şi terenul aferent în suprafaţă de 4979 mp din E.N., au trecut fără plată din patrimoniul SC N.O. SA în proprietatea publică a statului şi în administrarea R.A.A.P.P.S. şi că revenirea Vilei B. şi a terenului aferent acesteia, în suprafaţă de 3757,43 mp, în domeniul privat al statului a intervenit în 2000, în temeiul art. 3 alin. (2) raportat la anexa nr. 4 din H.G. nr. 854/2000 privind organizarea şi funcţionarea R.A.A.P.P.S., constituind patrimoniu administrat de regie.

Hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, prin care a fost aprobat schimbul de terenuri materializat în contractul autentificat în data de 16 iunie 1995 încheiat între Consiliul Local E. şi pârâtul A.T. şi hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995, prin care defunctul C.M. a fost împroprietărit în baza Legii nr. 44/1994 cu suprafaţa de 500 mp, însă, anterior includerii terenului care a constituit obiectul lor material în domeniul public al statului, pentru că H.G. nr. 639/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, ulterior adoptării actelor administrative anterior menţionate, astfel că nesocotirea regimului proprietăţii publice, cu consecinţa nevalabilităţii celor două hotărâri de consiliu local şi a actelor subsecvente, nu este confirmată probator, contrar susţinerilor apelantelor.

De altfel, aceste acte administrative individuale au şi fost supuse controlului instanţei judecătoreşti pe calea excepţiei de nelegalitate, iar prin sentinţa civilă nr. 1404 din 16 septembrie 2011 şi sentinţa civilă nr. 517 din 14 mai 2009 ale Tribunalului Constanţa cererile au fost respinse ca inadmisibile.

Împrejurarea că terenul care a constituit obiectul material al celor două hotărâri de consiliu local nu aparţinea, la momentul emiterii lor, domeniului public al statului, s-a reţinut şi în considerentele deciziei penale nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a constatat că cele două acte administrative au fost supuse controlului de legalitate al Prefectului, astfel cum rezultă din adresa din 1997 a Prefecturii judeţului Constanţa, şi că fac parte din domeniul privat al oraşului, supus dreptului comun.

S-a apreciat că se impune a se constata, pe de altă parte, că şi în măsura în care s-ar reţine că, urmare a includerii terenului în litigiu în patrimoniul privat al statului, acesta nu putea face obiect al recunoaşterii dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice prin acte ale autorităţii administrative locale, lipsa calităţii de proprietar a Oraşului Eforie pentru terenul reconstituit nu justifică nulitatea absolută a convenţiilor de înstrăinare ulterioare, atacate în cauză, câtă vreme cauza acestora nu este contrară bunelor moravuri şi ordinei de drept şi nu s-a făcut dovada că între semnatarii acestor convenţii de înstrăinare a existat un concert fraudulos.

Ocrotirea bunei-credinţe în convenţii este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilităţii acestuia şi a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripţiilor legale, ori sacrificarea intereselor juridice a dobânditorilor de bună-credinţă pe temeiul principiului nulităţii actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil.

În sensul art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se presupune, doar reaua credinţă, atunci când se invocă, trebuie dovedită, potrivit art. 1169 din acelaşi cod.

Proba contrară prezumţiei instituite de prevederile legale anterior menţionate presupune dovedirea faptului că subdobânditorul a fost în cunoştinţă de cauză că titlul transmiţătorului este lovit de nulitate şi că achiziţionează bunul proprietatea altei persoane. În acest caz, desfiinţarea actului se impune nu atât pentru absenţa bunei-credinţe, cât mai ales pe ideea că vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţiune speculativă, are un scop imediat ilicit şi este, deci, nulă absolut în temeiul art. 966 şi art. 968 C. civ. Totodată, dacă actul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, nulitatea se impune în temeiul principiului fraus omnia corrumpit.

În speţă, prezumţia bunei-credinţe a pârâţilor R. şi a pârâţilor M., care au achiziţionat cu titlu oneros terenul în suprafaţă de 700 mp, de la beneficiarul contractului de schimb aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, ca şi a pârâţilor P.N. şi P.E., care au cumpărat acelaşi imobil de la pârâţii anterior menţionaţi, nu a fost răsturnată de reclamantă şi intervenienta în interes propriu, în sensul că la dosar nu există dovezi că actele atacate ar fi rezultatul unei operaţiuni speculative sau fraude şi, cu atât mai puţin, referitoare la împrejurarea că pârâţii cumpărători succesivi au cunoscut nevalabilitatea titlului autorului lor, care dobândise de la un neproprietar, respectiv Oraşul E., şi că imobilele aparţin domeniului public sau privat al statului.

Din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate în data de 21 august 1997, încheiat între A.T. şi pârâţii R. şi M., şi în data de 4 iunie 1998, încheiat de pârâţii R. şi M. cu pârâţii P.N. şi P.E., rezultă că acestea au avut la bază certificate de sarcini emise de grefa Judecătoriei Constanţa potrivit cărora imobilele se aflau, la momentul fiecărei înstrăinări, în proprietatea vânzătorilor şi erau libere de sarcini, ceea ce demonstrează că intimaţii cumpărători şi-au îndeplinit obligaţia de a verifica dacă au contractat cu un verus dominus, deci că au depus diligente pentru a lua cunoştinţă care este titlul de proprietate al vânzătorului şi dacă acesta nu este contestat.

Aceeaşi constatare s-a impus a fi reţinută şi în privinţa suprafeţei de 500 mp, care a fost înstrăinată cu titlu oneros pârâţilor P.N. şi P.E. de succesorul testamentar al defunctului C.M., beneficiarul Legii nr. 44/1994, prin contractul autentificat în data de 21 august 2000, care a avut la bază certificatul de sarcini eliberat de grefa Judecătoriei Constanţa.

Încheierea cu bună-credinţă şi cu respectarea legii a contractelor de vânzare-cumpărare prin care autorii titularului actual al terenului litigios au dobândit proprietatea acestuia impune, în absenţa oricăror probe contrare, şi concluzia valabilităţii contractelor de donaţie prin care bunul a fost transmis în patrimoniul pârâtului P.A.; probabilitatea relei credinţe a semnatarilor acestor contracte nu ar putea fi în mod întemeiat justificată, conform susţinerilor reclamantei, pe împrejurarea donării celor două suprafeţe prin acte autentice distincte, dar încheiate în aceeaşi zi şi la acelaşi notar, pentru că aceste aspecte sunt elemente excesive, lipsite de semnificaţie juridică în aprecierea bunei-credinţe.

Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale şi principiilor de drept incidente cauzei astfel că, a respins apelurile ca nefondate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a obligat apelantele la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii P.N., C.A., B.E. şi C.C.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC M.B.I. SRL, cât şi intervenienta în nume propriu SC N.O. SA, au declarat recurs.

Reclamanta SC M.B.I. SRL a declarat recurs şi împotriva încheierii din 24 octombrie 2012, motivat de împrejurarea că instanţa a consemnat greşit, în mod incomplet, în ultimul alineat al încheierii susţinerile apărătorului apelantei reclamantei SC M.B.I. SRL, aspectele evocate cu privire la hotărârea penală, în sensul că s-a consemnat că „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat” în loc de „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat având în vedere că primarul ca autoritate executivă nu poate fi subiect activ al infracţiunii de neglijenţă în serviciu lipsind latura obiectivă a infracţiunii”.

În ceea ce priveşte decizia instanţei de apel a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de apel este lipsită de temeinicia care trebuie să stea la baza pronunţării unei decizii legale.

În argumentarea recursului, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod netemeinic că tribunalul şi-a îndeplinit îndatorirea legală impusă de dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ. aceea de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului obiectiv cu toate că foloseşte în motivare o formulare care denotă cunoaşterea că subiectul probei este judecătorul iar obiectul probei „îl reprezintă faptele juridice şi actele juridice care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii sau care au determinat ineficienta acestui raport” aspect pe care însă îl ignora în momentul dezlegării cauzei.

Cenzurarea dovezilor, inclusiv a întrebărilor la interogatoriu, ca utile sau nu soluţionării cauzei trebuie să se circumscrie principiului aflării adevărului având la bază un raţionament care trebuie să urmărească în mod evident o logică juridică.

În condiţiile în care recurenta reclamantă a invocat inalienabilitatea imobilelor terenuri, potrivit art. 136 (fost art. 135) din Constituţie şi Legea nr. 213/1998 având în vedere că acestea făceau parte din proprietatea publică a Statului român nu se poate reţine că hotărârile consiliului local au recunoscut dreptul de proprietate asupra celor două suprafeţe de teren în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 44/1994.

Potrivit art. 1 şi art. 4 din H.G. nr. 834/1991 terenul aflat în patrimoniul R.A.A.P.P.S. făcea parte din domeniul privat al Statului român şi nu al autorităţii administraţiei publice locale.

În opinia recurentei instanţa de apel a reţinut în mod greşit, că cele două hotărâri ale Consiliului Local din 28 aprilie 1995 şi din 30 august 1995 sunt anterioare H.G. nr. 639/1995 publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, că nesocotirea regimului proprietăţii publice cu consecinţa nevalabilităţii celor două hotărâri de consiliul local şi a actelor subsecvente nu este neconfirmată probator.

per a contrario dacă instanţa de apel ar fi reţinut dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 ar fi ajuns la concluzia că regimul proprietăţii publice a fost încălcat de către autorităţile locale cu consecinţa nevalabilităţii celor două hotărâri de consiliu local şi a actelor subsecvente.

Consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că terenul ce a constituit obiectul material al celor două hotărâri de consiliu local nu aparţinea domeniului public al statului şi că fac parte din domeniul privat al oraşului E. reţinând că în considerentele deciziei penale nr. 885 din 15 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat că cele două acte administrative ce au fost supuse controlului de legalitate al Prefecturii Constanţa astfel cum rezultă din adresa din 1997 care nu se regăseşte la dosar.

Avizul din 1997 este lovit de nulitate absolută în condiţiile în care el contravine H.G. nr. 639/1995 privind transmiterea unor bunuri din şi în administrarea R.A.A.P.P.S. prin care în anexa nr. 3, a bunurilor care se predau fără plată în patrimoniul SC N.O. SA, apare Vila B. şi V. cu bunurile şi terenul aferent în suprafaţă de 4979 m² din E.N., judeţul Constanţa.

Regimul proprietăţii publice a imobilelor terenuri ce fac obiectul prezentei cauze s-a schimbat într-adevăr în anul 2000, în sensul că terenurile aflate în administrarea R.A.A.P.P.S. au trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, prin H.G. nr. 854/2000 cu respectarea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Nu acelaşi lucru se poate spune de actele dobândite de către pârâţi.

La baza celor două hotărâri de consiliul local frauduloase stă o identificare, lipsită de orice putere normativă în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a celor două loturi de teren potrivit unei parcelări datând din anii 1933, parcelarea A.B., ce a avut ca rezultat elaborarea în anul 1934 a unui plan urbanistic conceput de arhitectul G.M.C. ce nu a fost realizat în întregime.

Instanţa de apel a reţinut de asemenea în mod greşit că cele două hotărâri ale consiliului local au fost şi supuse controlului instanţei judecătoreşti pe calea excepţiei de legalitate prin sentinţele civile nr. 1404 din 16 septembrie 2011 şi sentinţa civilă nr. 517 din 14 mai 2009 ale Tribunalului Constanţa pentru că cererile nu au fost soluţionate pe fond ci doar formal pe cale de excepţie.

Astfel instanţa de apel avea obligaţia de a cerceta dacă cele două hotărâri de consiliu local au fost emise cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, a ordonanţelor şi hotărârilor de guvern.

Cu privire la cele două hotărâri de consiliu local recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să se aplece cu răbdare şi asupra răspunsului la interogatoriul luat pârâtului intimat Consiliul Local E. ale cărui răspunsuri evazive denotă reticenţa, sub forma ascunderii adevărului nedorind să răspundă la niciuna dintre întrebările pertinente administrate, ce demonstrează conivenţa frauduloasă între toate părţile pârâte de-a lungul timpului în haiducia specifică acelor vremuri în a jefui statul.

Apreciază ca fiind contradictorie motivarea instanţei de apel întrucât dacă aceasta ar fi reţinut, aşa cum ar fi fost corect ţinând cont de legea în vigoare, că terenurile făceau parte din proprietatea publică sau privată a statului tot nu ar fi fost suficient pentru că nu ar contraveni nici cu bunele moravuri şi nici cu ordinea drept şi nici nu s-a făcut dovada relei credinţe a subdobânditorilor, pentru că buna-credinţă se prezumă.

Or, această concluzie este inadmisibilă raportat la bunele moravuri şi ordinea de drept.

Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit art. 136 din Constituţie sunt inalienabile, iar potrivit art. 1844 C. civ. prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului public al statului, în speţă, care sunt urmare a acestui atribut în afara circuitului civil şi sunt de asemenea imprescriptibile şi sub aspect achizitiv potrivit aceluiaşi art. 1844 C. civ.

Este inadmisibilă concluzia potrivit cu care buna-credinţă s-ar prezuma, în speţă, deoarece în cazul bunurilor aparţinând domeniul public prezumţia de proprietate operează în favoarea statului ca proprietar şi dincolo de aceasta reaua credinţă rezultă din probatoriul pe care recurenta reclamantă s-a străduit a-l administra.

În aceste condiţii dobândirea de către P.N. şi P.E. a dreptului de proprietate a celor două imobile terenuri prin înstrăinările succesive anterioare anului 2000, când a avut loc trecerea bunurilor din domeniul public în cel privat al statului român prin H.G. nr. 854/2000, prin încălcarea prescripţiilor legale, s-a realizat în mod fraudulos, aceste acte fiind lovite de nulitate absolută.

Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune nu numai soluţia interdicţiei înstrăinării lor bunurile negăsindu-se în circuitul civil, ci şi imposibilitatea dobândirii acestora de către terţi prin orice mod de dobândire, actele juridice încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind lovite de nulitate absolută.

Elaborarea actelor cadastrale înainte de eliberarea autorizaţiei de construire, răspunsul la întrebarea nr. 19 a pârâtei P.E., ce nu constituie titlu de proprietate, înscrierea în cartea funciară a contractelor de vânzare-cumpărare şi eliberarea unor certificate de sarcini emise de grefa judecătoriei nu înlătura sancţiunea nulităţii absolute.

Nici actele de înstrăinare către P.A., contractele de donaţie, nu sunt valabile pentru că sunt rezultatul unor operaţiuni speculative, frauduloase, formale, astfel cum rezultă din răspunsurile la întrebările 2, 3, 6, şi 7 din interogatoriul pârâtului P.A. potrivit cu care părinţii, respectiv pârâţii P.N. şi P.E. sau ocupat de acte şi de administrare.

Cu privire la modul incorect de cenzurare al probatoriului instanţele nu au înţeles raţionamentul logic din succesiunea întrebărilor formulate prin interogatorii şi nici necesitatea administrării cercetării la faţa locului ce se impunea urmare a răspunsurilor primite de la pârâţii P.N., P.E. şi P.A., pe care recurenta le detaliază.

Apreciază, totodată că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu se impunea aplicarea art. 225 C. proc. civ. cu privire la pârâţii ce nu s-au prezentat pentru a răspunde la interogatoriu.

Cu privire la înscrisul depus în şedinţa de judecată din data de 25 aprilie 2012, depunerea acestuia s-a făcut după încheierea dezbaterilor asupra fondului astfel încât instanţa nu ar fi trebuit să ţină cont de acest înscris la pronunţare, situaţie prezentată şi în motivele de apel.

Având în vedere că înscrisurile pot fi depuse inclusiv în faza recursului până la încheierea dezbaterilor instanţa de apel ar fi trebuit să reţină în schimb că decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, nu are autoritate de lucru judecat faţă de prezentul dosar aspectele de drept pe care se întemeiază prezenta cauză nefăcând obiectul dosarului penal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta intervenientă în nume propriu SC N.O. SA a arătat, în esenţă, că actele în baza cărora intimatul pârât P.A. a susţinut că este proprietarul terenului sunt nule de drept.

Terenul asupra căruia se invocă un drept de proprietate nu putea să facă obiectul unei constituiri de drepturi sau al unui schimb deoarece terenul făcea parte la data dobândirii de către autorii pârâtului P.A. din proprietatea publică a statului, fiind inalienabil.

Autorii pârâtului P.A. au dobândit în mod nelegal terenurile aflate în proprietatea publică a statului român, fraudând legea, actele juridice fiind lovite de nulitate absolută.

Toate celelalte acte ulterioare inclusiv ale pârâtului P.A. sunt de asemenea lovite de nulitate absolută în baza principiului actului subsecvent ca urmare a actului iniţial şi în baza principiului conform căruia subdobânditorul nu poate dobândi mai mult decât a luat transmiţătorul său.

Din data de 29 ianuarie 2001 şi până în prezent terenul se află în patrimoniul SC N.O. SA.

SC N.O. SA are în patrimoniul său suprafaţa de teren ce reprezintă obiectul acestui litigiu, această suprafaţă de teren a fost preluată în baza unei hotărâri de guvern şi în situaţia în care aceasta s-ar fi aflat în proprietatea unor persoane fizice, statul român nu ar fi transmis în patrimoniul SC N.O. SA o suprafaţă de teren ce se afla în proprietatea privată a statului.

Pe cale de consecinţă, recurenta apreciază că toate actele prin care această suprafaţă de teren a trecut în proprietatea unor persoane fizice sunt nule de drept.

Examinând recursul declarat împotriva încheierii din 24 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 304¹ C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.

În speţă, recurenta-reclamantă critică încheierea atacată motivat de împrejurarea că instanţa a consemnat greşit, în mod incomplet, în ultimul alineat al încheierii susţinerile apărătorului apelantei reclamantei SC M.B.I. SRL, aspectele evocate cu privire la hotărârea penală, în sensul că s-a consemnat că „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat” în loc de „solicită a se lua act că Primarul a fost achitat având în vedere că primarul ca autoritate executivă nu poate fi subiect activ al infracţiunii de neglijenţă în serviciu lipsind latura obiectivă a infracţiunii”.

Prin urmare, recurenta invocă greşeli materiale în legătură cu susţinerile părţilor, circumscrise procedurii care este prevăzută de dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., ce nu pot forma obiectul examinării instanţei de recurs.

Cu titlu preliminar, apărările intimaţilor-pârâţi vizând competenţa funcţională a secţiei I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot fi primite, Înalta Curte constatând că secţia a ll-a civilă a fost legal învestită cu soluţionarea prezentei cereri de recurs, indiferent de momentul la care a fost promovată acţiunea, moment de care se prevalează intimaţii, dat fiind că dispoziţiile noului C. proc. civ. sunt de imediată aplicare.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate de reclamanta SC M.B.I. SRL, în limitele controlului de legalitate şi temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Se constată că instanţa de apel a verificat legalitatea sentinţei apelate din perspectiva art. 129 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., iar simpla nemulţumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii.

Criticile recurentei nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, or argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză (de ex. interpretarea asupra răspunsurilor la interogatoriile formulate) nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţa de apel, motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.

În speţă, reclamanta şi intervenienta în nume propriu au invocat nulitatea actelor translative de proprietate prin care terenul în suprafaţă de 1200 mp situat în E.N. a fost transmis succesiv în proprietatea intimaţilor pârâţi şi au susţinut nesocotirea regimului proprietăţii publice, în referire la hotărârile prin care Consiliul Local Eforie a recunoscut dreptul de proprietate asupra celor două suprafeţe în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 44/1994 şi nulitatea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal, cu privire la contractele ce au urmat hotărârilor menţionate.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii actelor iniţiale (hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995 şi hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996), pe cale de consecinţă, nefiind aplicabil nici principiul anulării actelor subsecvente, prin care dreptul de proprietate asupra celor două terenuri s-a transmis cu titlu oneros.

Aceasta întrucât, în ceea ce priveşte contractul de schimb autentificat în data de 16 iunie 1995 s-a avut în vedere că acesta a fost încheiat în temeiul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, a avut la bază hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, confirmată prin respingerea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate a acesteia prin sentinţa nr. 1404 din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1996 a fost confirmată de instanţa de contencios administrativ, cererea de anulare a acesteia fiind respinsă în mod irevocabil prin sentinţa nr. 517 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanţa.

Este adevărat că potrivit art. 1 alin. (3) raportat la anexa nr. 3 din H.G. nr. 639/1995, Vilele B. şi V., cu bunurile şi terenul aferent în suprafaţă de 4979 mp din E.N., au trecut fără plată din patrimoniul SC N.O. SA în proprietatea publică a statului şi în administrarea R.A.A.P.P.S. şi că revenirea Vilei B. şi a terenului aferent acesteia, în suprafaţă de 3757,43 mp, în domeniul privat al statului a intervenit în anul 2000, în temeiul art. 3 alin. (2) raportat la anexa nr. 4 din H.G. nr. 854/2000 privind organizarea şi funcţionarea R.A.A.P.P.S., constituind patrimoniu administrat de regie.

Or, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995, prin care a fost aprobat schimbul de terenuri materializat în contractul autentificat în data de 16 iunie 1995 încheiat între Consiliul Local E. şi pârâtul A.T. şi hotărârea Consiliului Local E. din 30 august 1995, prin care defunctul C.M. a fost împroprietărit în baza Legii nr. 44/1994 cu suprafaţa de 500 mp, însă, anterior includerii terenului care a constituit obiectul lor material în domeniul public al statului, pentru că H.G. nr. 639/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 215/20.09.1995, ulterior adoptării actelor administrative anterior menţionate, astfel că nesocotirea regimului proprietăţii publice, cu consecinţa nevalabilităţii celor două hotărâri de consiliu local şi a actelor subsecvente, nu este confirmată probator, contrar susţinerilor apelantelor.

Este esenţial, totodată, că prin decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de apel Constanţa s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea Consiliului Local Eforie din 28 aprilie 1995 face parte din domeniul privat al oraşului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul judeţului Constanţa pe calea controlului de legalitate.

În mod greşit recurenta se prevalează de împrejurarea că decizia penală nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de apel Constanţa nu are autoritate de lucru judecat faţă de prezenta cauză, întrucât aspectele de drept pe care se întemeiază acest litigiu nu fac obiectului dosarului penal.

Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Reglementarea puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Este ceea ce, în mod corect, a făcut şi instanţa de apel, care a dat eficienţă puterii de lucru judecat atunci când a reţinut că prin decizia nr. 888 din 15 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de apel Constanţa s-a stabilit că terenul supus schimbului aprobat prin hotărârea Consiliului Local E. din 28 aprilie 1995 face parte din domeniul privat al oraşului, deci este supus dreptului comun, iar hotărârea nu a fost atacată de Prefectul judeţului Constanţa pe calea controlului de legalitate.

În altă ordine de idei, este de reţinut că nu poate fi ignorată consecinţa insecurităţii raporturilor juridice.

Or, unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României).

Pentru toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta reclamanta SC M.B.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de intervenienta în nume propriu SC N.O. SA, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Se constată că, în speţă, criticile intervenientei în nume propriu invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor contractuale ori legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.

În temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelante, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei în interes propriu, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate, se constată că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii, motiv pentru care nu se justifică invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar în cauză rezultă cu evidenţă că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.

Susţinerile intervenientei în nume propriu cu privire la nulitatea actelor prin care autorii pârâtului P.A. au dobândit terenurile în discuţie, precum şi cele referitoare la anularea actelor subsecvente, vor fi înlăturate pentru motivele deja expuse în examinarea cererii de recurs formulată de reclamanta SC M.B.I. SRL împotriva deciziei instanţei de apel.

Aşa fiind, constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 şi pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta intervenientă în interes propriu, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de intervenientă în nume propriu SC N.O. SA împotriva deciziei civile nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentelor în promovarea recursurilor de faţă şi în raport de solicitarea intimaţilor-pârâţi C.A., B.E. şi C.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurentei-reclamante SC M.B.I. SRL şi recurentei interveniente în nume propriu SC N.O. SA la plata sumei de 2.480 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.A., B.E. şi C.C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.B.I. SRL împotriva încheierii din 24 octombrie 2012 şi a deciziei civile nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de intervenienta în nume propriu SC N.O. SA împotriva deciziei civile nr. 123/C din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC M.B.I. SRL şi pe recurenta intervenienta în nume propriu SC N.O. SA la plata sumei de 2.480 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.A., B.E. şi C.C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Civil. Autorizare convocare AGA....		ICCJ. Decizia nr. 2029/2014. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3743/2014. Civil. Constatare nulitate act. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3328/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Civil. Autorizare convocare AGA. Recurs