ICCJ. Decizia nr. 2157/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2157/2014
Dosar nr. 443/105/2010
Şedinţa publică din 15 iulie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta Compania de Căi Ferate SA C.F.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului de 1500 m.p, situat în Breaza, jud. Prahova, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 100 RON pe fiecare zi de întârziere, precum şi obligarea la plata echivalentului lipsei de folosinţă pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, de 2700 euro, în continuare de 300 euro pe lună până la finalizarea procedurilor de expropriere. În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea terenului, aducerea acestuia la forma iniţială, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, de la pronunţarea sentinţei şi până la executarea acesteia, la plata echivalentului lipsei de folosinţă pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010 de 2700 euro şi în continuare de 300 euro lunar până la executarea obligaţiei, precum şi obligarea la plata unor daune morale de 10.000 euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că terenul în litigiu este proprietatea sa, teren ocupat abuziv de către pârâtă cu nerespectarea dreptului său de proprietate, iar pârâta a efectuat pe teren diferite lucrări care i-au schimbat destinaţia, ceea ce impune obligarea pârâtei la exproprierea terenului şi la plata despăgubirilor, constând în lipsa de folosinţă, precum şi la plata unor daune morale.
La data de 11 mai 2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra terenului este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând o cerere în acest sens privind necesitatea chemării în judecată a acestuia din urmă, solicitând respingerea acţiunii în condiţiile în care terenul în litigiu este proprietatea statului, fiind folosit în scopul administrării sistemului naţional de cale ferată.
La data de 22 iunie 2010, reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea pârâtei să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului de 1500 m.p. situat în Breaza, să elibereze terenul, să-l aducă la forma iniţială, iar în subsidiar, să-i plătească sumele de 2700 euro, echivalentul a 11.016 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, de 300 euro lunar, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu 30 ianuarie 2010 şi până la finalizarea procedurilor de expropriere sau până la eliberarea terenului şi aducerea acestuia la forma iniţială, precum daune morale de 10.000 euro, adică 40.800 RON pentru prejudiciul moral suferit, ocazie cu care în şedinţa publică din data de 22 iunie 2010 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient a Statului Român-prin Ministerul Finanţelor Publice.
La data de 21 februarie 2012, instanţa a respins cererea de introducere în cauză a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii ca neîntemeiată, ţinându-se seama de data introducerii acţiunii şi de împrejurările care fac obiectul prezentei cauze.
Prin sentinţa civilă nr. 1487 din 28 februarie 2012 Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 90 m.p. proprietatea reclamantului, situat în Breaza, jud. Prahova pe care se află un canal aparţinând pârâtei, pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012, data efectuării expertizei topometrice ing. P.A., de 714 RON şi în continuare de câte 252 RON anual, pe întreaga perioadă a existenţei canalului, plus 2505 RON cheltuieli de judecată.
Tribunalul a respins capetele acţiunii precizate privind obligarea pârâtei să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului de 1500 m.p. situat în Breaza, jud. Prahova, să elibereze terenul, să-l aducă în starea iniţială, să plătească contravaloarea lipsei de folosinţă de 2700 euro pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, de 300 euro lunar începând cu 30 ianuarie 2010, precum şi obligarea la plata daunelor morale de 10.000 euro.
A fost respinsă şi cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă împotriva intervenientului, în contradictoriu cu reclamantul, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, potrivit notificărilor depuse la dosar, sentinţei civile nr. 556 bis din 14 martie 1969 a Judecătoriei Câmpina, certificatelor de moştenitor din 05 octombrie 2007 şi din 15 octombrie 2007, numiţii P.E., decedată în anul 2000, P.C., decedat în anul 2001, au dobândit în urma unei ieşiri din indiviziune, în temeiul unei tranzacţii recunoscută pe cale judecătorească, un teren de cca 1500 m.p. situat în Breaza, teren ce a revenit reclamantului în calitate de moştenitor legal al acestora în urma decesurilor intervenite succesiv, în calitate de nepot de soră al numitului P.C., notificând-o pe pârâtă să-i predea terenul pe care l-ar folosi fără niciun drept.
A mai reţinut tribunalul că prin contractul de concesiune din 23 ianuarie 2002, actul adiţional din 12 noiembrie 2008, procesul verbal anexat acestuia, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei a concesionat pârâtei pe o durată de 49 ani diferite bunuri proprietate publică, aparţinând statului aflate în administrarea SNTF CFR, constând în diferite suprafeţe de teren şi construcţii în vederea exploatării eficiente a obiectivelor de interes public.
A învederat tribunalul că, potrivit raportului de expertiză tehnică topometrică, terenul în litigiu are suprafaţa totală de 1511 m.p., teren ce nu face parte din domeniul public, privat al localităţii sau al statului, fiind unul şi aceleaşi cu terenul descris în sentinţa civilă nr. 556 bis/1969 şi pe care se află amplasate un stâlp de înaltă tensiune şi un canal aparţinând pârâtei. Terenul de 90 m.p. pe care se află amplasat canalul are o valoare lunară, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, de 21 RON lunar, respectiv 252 RON anual, valoarea totală fiind de 714 RON, începând cu 30 aprilie 2009 şi până la data efectuării expertizei.
În cuprinsul raportului de expertiză tehnică ing. P.A., s-a specificat că valoarea totală a lipsei de folosinţă calculată în raport de preţul concesionării pentru suprafaţa totală de teren de 1511 m.p. este de 4231 RON anual, respectiv 353 RON lunar, pentru o perioada de 25 ani, iar valoarea lipsei de folosinţă a acestei suprafeţe în raport de preţurile de închiriere practicate în zonă de autorităţile locale este de 18,58 RON anual, respectiv 1,55 RON lunar.
S-a menţionat de tribunal că în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., dreptul de proprietate presupune exercitarea cumulativă de către titularul acestui drept asupra unui bun a următoarelor prerogative: dreptul de a folosi bunul potrivit destinaţiei acestuia, dreptul de a-i culege fructele sau productele şi dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare.
Totodată dispoziţiile art. 2 şi urm. din Legea nr. 255/2010 stipulează că se poate proceda la exproprierea unor imobile de către Statul Român prin organele abilitate de lege în cazul unor obiective de interes naţional, necesităţii executării unor lucrării de construcţie, reabilitare, modernizare de drumuri de interes naţional, judeţean, local precum şi în vederea executării unor lucrări de construcţie reabilitare şi extindere a infrastructurii feroviare publice.
A reţinut tribunalul că din analiza probelor administrate în cauză rezultă că reclamantul a dobândit în calitate de moştenitor legal al defuncţilor P.C., P.E. terenul în litigiu de 1511 m.p. situat în Breaza, teren dobândit de autorii săi în temeiul sentinţei civile nr. 556 bis din 14 martie 1969 şi pe care se află amplasate un stâlp de înaltă tensiune, un canal, pârâta fiind cea care foloseşte canalul care ocupă o parcelă de 90 m.p. din terenul în suprafaţă totală de 1511 m.p., teren a cărei lipsă de folosinţă este de 714 RON pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012, calculată în raport de preţurile practicate în zonă la concesionarea terenurilor.
Ca atare, atât timp cât pârâta foloseşte o suprafaţă de teren de 90 m.p. din terenul aparţinând reclamantului în suprafaţă totală de 1511 m.p., iar pe această parcelă de teren se află amplasat un canal destinat în exclusivitate activităţii pârâtei privind exploatarea eficientă a obiectivelor vizând calea ferată, înseamnă că în realitate reclamantul se află în imposibilitate de a-şi exercita cumulativ prerogativele dreptului său de proprietate asupra parcelei de 90 m.p. constând în imposibilitatea de a folosi corespunzător, eficient această parcelă în scop strict personal, motiv pentru care pârâta are obligaţia să-i plătească reclamantului lipsa de folosinţă pentru această parcelă de teren aferentă perioadei în care reclamantul a fost în imposibilitate de a o folosi efectiv.
Faptul că pârâta a amplasat un canal destinat activităţii sale exclusive privind necesitatea administrării eficiente a sistemului de cale ferată ce reprezintă obiectiv de interes naţional, nu înseamnă în mod automat că pârâta are obligaţia să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii întregului teren de 1500 m.p. sau să elibereze acest teren, să-l aducă la starea iniţială, deoarece în realitate existenţa canalului respectiv nu constituie un impediment pentru exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant asupra diferenţei de teren până la suprafaţa de 1500 m.p., reclamantul având posibilitatea să folosească eficient terenul ţinând seama de natura, specificul acestuia, iar amplasarea canalului nu face parte din categoria lucrărilor de construcţie, reabilitare, extindere a infrastructurii feroviare publice pentru a se institui în sarcina pârâtei obligaţia de a proceda, fie la exproprierea terenului, fie la readucerea acestuia la starea iniţială.
De altfel, în condiţiile în care pârâta foloseşte doar o parcelă de 90 m.p. din suprafaţa totală de 1511 m.p. aparţinând reclamantului, aceasta are obligaţia să achite doar contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă parcelei de teren pe care o foloseşte efectiv, valoare calculată în raport de preţul concesiunii în sumă de 714 RON pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012 şi în continuare, de câte 252 RON anual pe întreaga perioadă a existenţei canalului, întrucât reclamantul are dreptul să încaseze doar contravaloarea despăgubirilor în raport de prejudiciul efectiv suportat datorită imposibilităţii folosirii efective doar a parcelei de 90 m.p. şi nicidecum în raport de întreaga suprafaţă de teren, mai ales că nu există nicio o dovadă la dosar care să ateste existenţa unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă în valoare de 2700 euro, respectiv 300 euro lunar, sume exagerat de mari solicitate nejustificat de către reclamant.
A constatat tribunalul că pretenţia reclamantului privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 10.000 euro este neîntemeiată, deoarece în speţă reclamantul are dreptul doar la încasarea contravalorii despăgubirilor suportate efectiv datorită existenţei pe parcela de 90 m.p. a canalului respectiv şi nicidecum şi la încasarea unor daune morale, mai ales că nu există nicio dovadă la dosar că pârâta i-ar fi cauzat reclamantului prin amplasarea canalului un prejudiciu moral constând în atingerea adusă onoarei, demnităţii acestuia.
Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel, atât reclamantul M.C., cât şi pârâta SC Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA.
Prin decizia civilă nr. 66 din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 167 m.p., proprietatea reclamantului, pe care se află amplasat un canal aparţinând pârâtei, pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, în cuantum de 906,57 RON. A înlăturat obligarea pârâtei la plata a câte 252 RON anual pe întreaga perioadă de existenţă a canalului, menţinând în rest sentinţa atacată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Curtea a constatat că prin căile de atac exercitate ambele părţi au adus critici vizând atât modul de soluţionare a aceluiaşi petit, iar reclamantul şi cu privire la soluţionarea celorlalte capete de cerere.
Într-o atare situaţie, Curtea a răspuns criticilor vizând aspectele comune printr-un raţionament juridic unitar.
Astfel, o primă critică, regăsită în ambele căi de atac, vizează modul de soluţionare de către tribunal a petitului privitor la obligarea apelantei pârâte la efectuarea demersurilor necesare în vederea exproprierii terenului situat în Breaza, jud. Prahova, divergenţa părţilor purtând numai asupra întinderii suprafeţei ce ar urma să fie supusă procedurii speciale.
Or, actul normativ invocat de către apelantul reclamant şi menţionat şi în înscrisurile depuse în faţa instanţei de apel de către apelanta pârâtă şi anume Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, reglementează în art. 4 etapele acestei proceduri ca fiind constituite din: aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local; consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor; transferul dreptului de proprietate; finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.
Totodată actul normativ menţionat reglementează în detaliu fiecare din această etapă.
Sesizarea instanţei de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (1) din lege, potrivit cu care expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.
În lumina dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi text de lege, acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Aşadar, nicio dispoziţie legală nu permite instanţei de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul care îi aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească procedura de expropriere, astfel cu aceasta este reglementată prin normele mai sus invocate.
Aceasta întrucât în materia în discuţie competenţele instanţei de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce îi aparţine.
Trimiterea pe care art. 22 alin. (3) din lege o face la dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 vizează exclusiv, aşa cum rezultă din chiar conţinutul său, stabilirea despăgubirilor.
În acest context, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 255/2010 se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994 , în măsura în care nu contravin prevederilor acestei legi.
Pentru motivele arătate, Curtea a constatat că, deşi cu o altă argumentare, în mod legal a procedat prima instanţă la respingerea petitului având ca obiect obligarea pârâtei la efectuarea demersurilor necesare în vederea exproprierii terenului situat în Brează, jud. Prahova.
Împrejurarea că pârâta a fost de acord cu admiterea acestuia dar pentru o altă suprafaţă decât cea menţionată de reclamant sau faptul că au fost efectuate deja demersuri în acest sens, nu sunt de natură a fundamenta o soluţie de admitere a căilor de atac, faţă de argumentaţia expusă în precedent.
Pentru acelaşi motive s-au considerat a fi nefondate şi criticile apelantului reclamant potrivit cărora instanţa a omis să aplice dispoziţiile art. 24 ultima teză din Legea nr. 33/1994, iar raportat la situaţia reală a terenului şi necesitatea exproprierii în totalitate a acestuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ potrivit cu care despăgubirea este dreaptă dacă acoperă întreaga pierdere.
O altă critică ce se regăseşte în ambele căi de atac, fundamentată diferit de fiecare parte din perspectiva poziţiei sale procesuale priveşte modul de soluţionare de către prima instanţă a petitului admis.
Sub acest aspect Curtea a reţinut că, prin hotărârea tribunalului s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 90 m.p., pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012, data efectuării expertizei topometrice ing. P.A. şi în continuare de câte 252 RON anual pe întreaga perioadă a existenţei canalului.
La fundamentarea acestei soluţii au stat dispoziţiile art. 480 şi art. 998 - 999 din vechiul C. civ. şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
Potrivit probelor completatoare dispuse de către instanţa de apel, respectiv concluziile raportului de expertiză efectuat în calea de atac suprafaţa pe care se află amplasată lucrarea aparţinând pârâtei este de 167 m.p., iar nu de 90 m.p., aşa cum a reţinut tribunalul.
Acest punct de vedere comun celor trei experţi se coroborează cu chiar înscrisurile depuse de apelanta pârâtă şi din care se reţine că au fost demarate procedurile de expropriere pentru suprafaţa de 167 m.p.
Curtea nu a putut avea în vedere susţinerile apelantului reclamant în sensul că, la stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă trebuie avută în vedere întreaga suprafaţă de 1511 m.p.
Astfel, din chiar conţinutul raportului de expertiză efectuat în fază de apel rezultă că, urmare a efectuării lucrării de către pârâtă acesta îşi păstrează categoria de teren construibil, pe părţile neafectate, atât în stânga dar şi în dreapta putându-se edifica diferite construcţii.
Împrejurarea că, prin divizarea creată de pârâtă terenul înregistrează o scădere a valorii sau că nu se mai poate edifica o construcţie compactă cu o amprentă mare la sol nu îl îndreptăţeşte pe reclamant să obţină lipsa de folosinţă pentru întreaga suprafaţă, de vreme ce aşa cum s-a menţionat mai sus terenul poate fi în continuare folosit inclusiv ca teren construibil.
Sub aspectul întinderii dreptului de despăgubire pentru suprafaţa apreciată de Curte ca fiind cea afectată de lipsa de folosinţă instanţa de apel reţine că fiecare din cei trei experţi a ajuns la o altă valoare.
Dintre aceste puncte de vedere singurul documentat este cel al expertului C.G., astfel încât la stabilirea sumei cu titlu de lipsă de folosinţă Curtea a pornit de la concluziile acesteia, raportat la suma stabilită pe metru pătrat.
În ceea ce priveşte perioada pentru care se datorează lipsa de folosinţă Curtea a reţinut că, prin petitele formulate, reclamantul s-a raportat, pe de o parte la intervalul 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, deci anterior introducerii acţiunii, iar pe de altă parte, de la data de 30 ianuarie 2010 şi până la finalizarea procedurilor de expropriere.
Ori, Curtea, având în vedere pe de o parte dezlegarea dată petitului privitor la capătul de cerere având ca obiect exproprierea prin prisma criticilor formulate de părţi, iar pe de altă parte modul de formulare a pretenţiei şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, s-a raportat numai la primul interval de timp.
De altfel, chiar apelantul reclamant, în cuprinsul motivelor de apel, raportat la susţinerile privitoare la expropriere şi la fixarea despăgubirilor, a învederat că obligarea pârâtei la plata sumei de 300 euro pe lună reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului începând cu data de 30 ianuarie 2010, până la finalizarea procedurilor de expropriere sau până la eliberarea terenului şi aducerea lui în forma iniţială, nu mai poate fi luat în calcul.
Împrejurarea că prima instanţă a acordat contravaloarea lipsei de folosinţă numai pentru o suprafaţă de 90 m.p., deci a admis numai parţial petitul în discuţie nu înseamnă că a acordat altceva decât s-a cerut, aşa cum susţine în mod eronat apelantul reclamant.
Pe de altă pare, faptul că pârâta este de acord cu exproprierea şi a demarat procedura în acest sens nu o exonerează pe aceasta de plata lipsei de folosinţă pentru perioada aferentă intervalului anterior introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta utilizând suprafaţa afectată de lucrare fără nici un titlu juridic.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea a apreciat ca fondate criticile subsumate motivului de apel analizat pentru apelantul reclamant pe cele privitoare la întinderea suprafeţei pentru care se datorează lipsa de folosinţă şi la suma datorată cu acest titlu pentru intervalul 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, iar pentru apelanta pârâtă a celor privitoare la obligarea sa de către tribunal şi în continuare prin fixarea unei sume anuale pe toată durata existenţei canalului.
Având în vedere aceeaşi argumentaţie juridică toate celelalte critici vizând aspectele analizate sunt nefondate.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la eliberarea terenului şi aducerea lui în forma iniţială, în cuprinsul cererii de apel apelantul reclamant a învederat că, faţă de susţinerile pârâtei în sensul că urmează să înceapă demersurile exproprierii şi faţă de faptul că lucrarea este de interes public, acest capăt de cerere rămâne fără obiect.
Apelantul nu a înţeles să formuleze critici cu privire la nelegalitatea sau netemeinicia soluţiei tribunalului cu privire la respectivul petit.
Sub aspectul criticilor apelatului reclamant vizând modul de soluţionare de către prima instanţă a solicitării de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, Curtea a constatat că, dezvoltarea acestuia vizează în principal tot aspecte legate de prejudiciul material şi de eventuala destinaţie a despăgubirilor.
Nici celelalte aspecte invocate nu pot conduce la concluzia că prin atitudinea pârâtei reclamantul a suferit un prejudiciu moral şi care se impune a fi reparat prin acordarea de daune în acest sens.
Astfel, prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrităţii fizice, sănătăţii sau altor atribute ale personalităţii, cum ar fi, spre pilda, onoarea şi reputaţia.
Daunele morale sunt, deci, consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
Ori, nu se poate susţine că prin efectuarea lucrării de către pârâtă pe terenul reclamantului a avut loc o atingere a unui interes nepatrimonial al acestuia şi care să conducă la obligarea la daune morale.
Aşa fiind Curtea a apreciat ca nefondate toate criticile subsumate acestui motiv de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, precum şi reclamantul M.C.
1. Reclamantul M.C. a criticat decizia recurată, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
Cu privire la primul capăt de cerere, prin care reclamatul solicita să fie obligată pârâta să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului, instanţa de apel în mod eronat concluzionează că nicio dispoziţie legală nu permite instanţei de judecată ca la cererea unei persoane ce pretinde că terenul care îi aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească procedura de expropriere. Ori prin respectivul capăt de cerere, reclamantul nu a solicitat ca instanţa să se substituie autorităţii executive, ci să oblige autoritatea executivă să procedeze la singura soluţie legală şi anume exproprierea având în vedere că: a avut loc o ingerinţa a CFR-ului (societate cu acţionar unic statul român) asupra dreptului de proprietate al reclamantului, cu privire la edificarea unei lucrări de către CFR pe terenul reclamantului; lucrarea edificată de CFR este, potrivit legii, calificată ca fiind, o lucrare de utilitate publică; imposibilitatea recunoscută de pârâtă de a readuce terenul la starea iniţială şi a-l restitui reclamantei; jurisprudența C.E.D.O. a statuat că ingerinţa autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală, respectiv privarea de proprietate trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit susţinerilor pârâtei, atât în fond cât şi în apel, aceasta este de acord cu exproprierea şi a demarat procedura în acest sens, iar instanţa de apel, deşi a reţinut în considerente acest aspect, a concluzionat că singura divergenţă dintre părți este cu privire la suprafaţa de teren ce urmează să facă obiectul exproprierii, în această ipoteză fiind incidente dispoziţiile art. 24 alin (4) din Legea nr. 33/1994.
Susţine că ingerinţa CFR (societate cu acţionar unic statul român) asupra dreptului de proprietate al reclamantului, cu privire la edificarea unei lucrări de utilitate publică de către CFR pe terenul său, precum şi imposibilitatea pârâtei de a readuce terenul la starea iniţială şi de a-l restitui reclamantului, impune o dreaptă despăgubire pentru exproprierea întregului teren.
Argumentele reclamantului în acest sens sunt acelea că lucrarea afectează întregul teren proprietatea sa, fiind amplasată din punct de vedere geometric la jumătatea terenului, iar acest fapt diminuează substanţial valoarea întregului teren de 1511 m.p., care nu mai poate fi folosit pentru a edifica o construcţie care să fructifice întreaga suprafaţă a terenului.
Expertiza tehnică judiciară administrată în apel s-a pronunţat în sensul că valoarea urbanistică scade cu cel puţin 30%-40% urmare divizării terenului în două terenuri mai mici.
Valoarea întregului teren a fost stabilită în expertiză la suma de 60.440 euro la nivelul anului 2009 luna aprilie, dată la care reclamantul intenţiona să vândă terenul.
Intenţia reclamantului de a vinde terenul la acea dată a fost probată conform contractelor cu cele trei societăţi imobiliare, precum şi a declaraţiei potenţialului cumpărător, depuse la dosarul cauzei.
Toţi cei trei experţi au căzut de acord în raportul final că eventuala suprafaţă de teren neexpropriată nu poate să dobândească un spor de valoare, ci dimpotrivă valoarea terenului scade în mod substanţial.
În mod evident, prin colectarea apelor pluviale de pe terasamentul căii ferate şi din vecinătăţile terenului (inclusiv strada) se creează un beneficiu atât CFR-ului, cât şi celorlalţi proprietari, dar acest beneficiu este în favoarea terţilor, preţul acestui beneficiu fiind „plătit" de către reclamant, prin fragmentarea terenului şi prin transformarea acestuia într-un teren mlăştinos, datorită ridicării pânzei freatice ca urmare a infiltrării apei în teren în lipsa unuia dintre pereţii canalului (bazinului).
Argumentele CFR în sensul că terenul nu beneficiază de utilităţi şi că proprietarul nu ar fi putut edifica o construcţie pe teren sunt contrazise de concluziile raportului de expertiză, în care se arată, că la limita proprietăţii terenului există toate utilităţile, respectiv curent electric, gaze şi apă, iar în raportul de expertiză se explică într-un mod elaborat ce fel de construcţie cu ce fel de regim urbanistic ar fi putut fi edificate pe teren, dacă nu ar fi fost efectuat canalul şi ce fel de construcţii pot fi edificate în prezent pe cele două terenuri rezultate în urma efectuării lucrării de utilitate publică.
Cu privire la capătul 2 de cerere, respectiv plata echivalentului lipsei de folosinţă pentru perioada 30 aprilie 2009 (data încălcării dreptului de proprietate) - 30 ianuarie 2010 (data introducerii acţiunii), respectiv 9 luni x 910,88 RON/luna = 8.197992 RON, pentru întregul teren, instanța de apel ia act de concluziile expertizei potrivit cărora prin divizarea creată de pârâtă, valoarea întregului teren înregistrează o scădere substanțială şi că proprietarul a fost pus în imposibilitatea de a vinde terenul, dar consideră în mod eronat că scăderea valorii terenului şi imposibilitatea valorificării terenului nu îl îndreptăţeşte pe reclamant la stabilirea lipsei de folosinţă pentru întreaga suprafaţă a terenului.
Conform doctrinei şi jurisprudenței, ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de utilitate publică, anterior declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, situaţie prejudiciabilă pentru proprietar şi, în mod corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii.
În raportul de expertiză, contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului a fost stabilită de către expertul A.N.E.V.A.R. la suma de 910,88 RON/lună, iar de către ceilalţi doi experţi la suma de 211,54 RON/lună.
Cu privire la capătul 3 de cerere şi anume plata echivalentului lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 30 ianuarie 2010 şi până la finalizarea procedurilor de expropriere, instanţa de apel nu soluţionează acest capăt de cerere, astfel modul ambiguu în care se analizează acest petit fără o motivare în drept şi în fapt echivalează cu lipsa motivării.
Cu alte cuvinte, instanţa ia act de situaţia de fapt, potrivit căreia reclamantul a fost lipsit de folosinţa terenului de la data introducerii acţiunii şi până la pronunţarea hotărârii şi a investit instanţa cu o cerere în acest sens, dar refuză să se pronunţe asupra cererii.
Cu privire la capătul 4 de cerere, respectiv despăgubirea reclamantului pentru prejudiciul moral, instanţa de apel consideră în mod eronat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu moral, neținând seama de jurisprudența C.E.D.O., care statuează că există prejudiciu moral atunci când este generat de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, cu atât mai mult cu cât această situaţie se perpetuează pe o perioadă de timp de ordinul anilor, iar persoana prejudiciată are vârsta de aproape 90 ani şi are o stare a sănătăţii precară.
Potrivit doctrinei, daunele morale sunt consecinţe de natura nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că, exista prejudiciul moral atunci când este generat de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor (cauza Burghelea vs. România),
Incertitudinea juridică a fost accentuată de atitudinea oscilantă a pârâtei care, deşi cunoştea situaţia juridică a terenului, fapt demonstrat în urma probatoriului administrat şi anume a cunoscut că a săvârşit o faptă ilicită, încălcând dreptul de proprietate al reclamantului, a acţionat cu rea credinţă şi recunoscând abia la ultimul termen de judecată după doi ani de proces şi a unui an de notificări şi încercări de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului de către reclamant
Potrivit situaţiei de fapt, demonstrate şi necontestate, pârâta a intrat abuziv pe terenul reclamantului, încălcându-i dreptul de proprietate, anterior lunii aprilie 2009, susţinerile pârâtei că a fost în eroare cu privire la faptul ca proprietatea aparţinea reclamantului nu pot fi primite, întrucât s-a demonstrat că pârâta deţinea un act din care rezulta cu prisosinţă că proprietatea aparţinea reclamantului. Pârâta a acţionat cu rea credinţă, având în vedere numeroasele notificări transmise de către reclamant anterior promovării litigiului, în sensul că, deşi iniţial a recunoscut că a intrat pe proprietatea reclamantului şi a susţinut că urmează sa facă demersuri în vederea exproprierii (adresa din 12 august 2009), ulterior a refuzat orice fel de conciliere şi a susţinut cu rea credinţă ca terenul este proprietatea statului român.
Reclamantul a fost împiedicat să-şi exercite dreptul de dispoziţie asupra terenului şi să culeagă fructele civile care i-ar fi permis o îmbunătăţire a situaţiei materiale şi implicit a calităţii vieţii, ținând cont că este o persoană în vârstă şi bolnavă care are nevoie cu prioritate de îngrijire medicală.
În concluzie, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea dreptului de proprietate, datorită ocupării ireversibile a terenului de către autorităţi, cu nerespectarea principiului legalităţii. (cauza Burghelea împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 27 ianuarie 2009)
2. Pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. - SA a criticat decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 906,57 RON către reclamant, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţa de 167 m.p. proprietatea reclamantului, situat în Breaza, , jud. Prahova pe care se afla un canal aparţinând pârâtei, pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010.
Consideră că în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de teren mai sus menţionată, întrucât lucrarea este de utilitate publică de interes naţional şi aparţine statului român şi nu pârâtei, aşa cum greşit a reţinut instanţa.
Canalul colector face parte din proiectul tehnic de utilitate publică de „Reabilitare a liniei ferate Bucureşti-Braşov tronsonul Câmpina-Predeal" şi constituie element al infrastructurii feroviare publice.
Doar în ipoteza în care lucrarea ce face obiectul litigiului ar fi aparţinut infrastructurii feroviare private a pârâtei, instanţa putea să oblige societatea noastră la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în discuţie.
Deşi reclamantul a solicitat, în principal, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtei de a efectua demersurile necesare în vederea exproprierii terenului, iar în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului lipsei de folosinţă pentru cazul în care pârâta nu va fi de acord să efectueze demersurile în vederea exproprierii, instanţa de apel în mod greşit a admis capătul de cerere subsidiar.
Doar în ipoteza în care pârâta nu ar fi fost de acord cu exproprierea, instanţa urma să se pronunţe în sensul obligării la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de teren ocupată de canalul colector de dirijare a apelor. Din suprafaţa de teren de 167 m.p, necesară lucrării de interes naţional, nu a fost ocupată decât o suprafaţă de 90 m.p.
Instanţa de apel a reţinut greşit, modul de calcul al contravalorii lipsei de folosinţă fără să constate că nu se ţine cont de categoria de folosinţă a terenului, acesta aflându-se în categoria de folosinţă neproductiv.
Solicită instanţei să constate că experta C.G. al cărei punct de vedere a fost reţinut de către instanţa de apel, nu precizează de unde au fost luate sumele respective şi nu anexează raportului de expertiză o listă cu preţurile de închiriere a terenurilor fâneață din intravilan calitatea a II-a. Având în vedere această situaţie, solicită instanţei să reţină că modalitatea de calcul a contravalorii lipsei de folosinţă nu este susţinută de nici un înscris în acest sens, sumele indicate în lucrare fiind alese de expertă în mod aleatoriu.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de 906,57 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru suprafaţa de teren de 167 m.p., iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
Tot cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, deşi ambele părţi au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că acestea se referă la aplicarea greşită a legii, astfel că se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză.
1. În ce priveşte recursul declarat de reclamant
Structurând criticile formulate cu privire la primele trei capete de cerere, se constată următoarele:
În drept, principiul respectării proprietăţii private este prevăzut atât de prima frază a primului aliniat al dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţia României („Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.”) cât şi de prima frază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”)
Potrivit prevederilor alin. (3) al art. 44 din Constituţie „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”, iar potrivit celei de a doua fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1 „Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Legea nr. 33/1994 a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanţelor.
Art. 4 din Legea nr. 33/1994 statuează că, dacă sunt respectate condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca şi pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.
Art. 480 şi 481 C. civ., invocate de reclamant, prevăd că proprietatea este dreptul unui individ de a dispune şi de a se bucura de un bun, în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, şi că orice lipsire de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de o despăgubire justă prealabilă.
Reclamantul din prezenta cauză a susţinut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunului său, justificat de faptul că autorităţile i-au deposedat nelegal terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în privinţa despăgubirii ce i se cuvine, ceea ce ar echivala cu o expropriere în fapt.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului consacrată într-o serie de cauze în materie (ex.: cauza Burghelea contra României), exproprierea forţată desemnează acea situaţie în care o persoană care este, din punct de vedere juridic, proprietarul unui bun, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiectul unui act juridic.
Astfel, Curtea Europeană a considerat că exproprierea poate fi şi una de fapt atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita.
Cu toate acestea, chiar şi în practica instanţei de contencios european chestiunea „exproprierii de fapt” este greu compatibilă cu dispoziţiile convenţionale care protejează dreptul de proprietate, deoarece în măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de o despăgubire anterioară actului de privare, aceasta nu mai poate constitui o expropriere de fapt, transformându-se într-o expropriere de drept.
Exproprierea, de drept sau de fapt, presupune pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, respectiv, posesia (stăpânirea efectivă a bunului), folosinţa (acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuinţeze bunul în interesul său şi să-i perceapă fructele), dispoziţia (posibilitatea proprietarului de a dispune liber de bunul său, de a-l înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum şi de a dispune de substanţa bunului, respectiv, de a-l transforma, consuma, distruge, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare).
În speţă, reclamantul nu este doar titularul dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie, ci are în posesie terenul respectiv, despre care arată doar că nu îl poate folosi pentru edificarea unor construcţii în scopul derulării unor activităţi economice şi nici nu îl poate înstrăina, întrucât este fragmentat.
Totodată, reclamantul are şi folosinţa terenului în litigiu, acesta putând să-l întrebuinţeze în interesul său şi să-i perceapă fructele.
Or, pentru a se constata existenţa unei exproprieri de fapt, aşa cum susţine recurentul-reclamant, acesta trebuia să demonstreze că a fost deposedat de bunul său, chiar în absenţa unui act formal de preluare din partea statului.
Acest aspect, coroborat cu cele menţionate anterior, fac imposibilă constatarea de către instanţa de judecată a existenţei unei exproprieri.
În lipsa exproprierii, de drept şi de fapt, nu se poate constata nici încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este susţinută de către recurentul-reclamant, neexistând premisa care să conducă la o asemenea constatare.
În ce priveşte suprafaţa de teren de 90 m.p., este evidentă ingerinţa produsă reclamantului în exercitarea prerogativelor dreptului lui de proprietate, prin afectarea bunului unei utilităţi publice (canal), ceea ce impune acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Dreptul la indemnizare îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne evocate, dar şi în dispoziţiile convenţionale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Norma evocată presupune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în „condiţiile prevăzute de lege”.
În acelaşi timp, principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile şi previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudenţa sa, că: „necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară” (Iatridis contra Greciei, par. 59).
Or, în speţă, se constată că reclamantul a pierdut dispoziţia asupra terenului proprietatea sa, în suprafață de 90 m.p., conform expertizei efectuate în cauză, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimat, fiind ocupat de un canal.
În acest context şi în absenţa unui act formal de expropriere, situaţia reclamantului nu poate fi considerată ca „previzibilă” şi corespunzătoare cerinţei „principiului securităţii juridice”. Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din anul 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune, în prealabil, la îndemâna reclamantului o indemnizaţie proporțională (a se vedea mutatis mutandis, Burghelea împotriva României, parag. 39).
Din perspectiva acestor considerente, se constată că ingerinţa litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalităţii, reclamantului fiindu-i încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, consacrat atât de normele legale interne invocate, cât şi de cele convenţionale, încălcare ce impune acordarea unei reparaţii.
A impune unei persoane private să suporte costul unei utilităţi publice de interes local sau general contravine tuturor prevederilor legale în materia protecţiei oferite dreptului de proprietate.
Nu-i poate fi impusă părţii deposedate obligaţia de a urma diverse proceduri (neindicate şi de natură a temporiza realizarea dreptului), în scopul acoperirii prejudiciului determinat de acţiunea statului, prin autorităţile sale, ci acestora din urmă trebuie să le fie impusă obligația ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinței bunului, proprietatea unei persoane private, să urmeze, anterior adoptării acestei măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a asigura legalitatea măsurii, care, numai într-o asemenea ipoteză, îşi găseşte justificarea în normele interne şi convenţionale în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.
Astfel, ocuparea terenului reclamantului, în absența declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esenţiale ale acestui drept, precum posesia şi folosinţa.
Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamant şi, în mod, corelativ, imputabilă recurentei-pârâte, astfel încât acordarea contravalorii lipsei de folosinţă este pe deplin justificată.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuţie, de către recurenta-pârâtă şi lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.
În acest context, în mod legal, au apreciat instanțele de fond că reclamantului i se cuvin despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în ce priveşte suprafaţa de teren de 90 m.p.
Susţinerea recurentului în sensul că i s-ar cuveni despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a întregului teren în suprafaţă de 1511 m.p., nu poate fi analizată în această fază procesuală, întrucât vizează situaţia de fapt, stabilită de instanţele de fond, urmare probatoriilor administrate. Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Nici capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu poate fi primit.
Astfel, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.
Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii.
Cum în cauza dedusă judecăţii, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, susţinerile relative la acest capăt de cerere nu pot fi primite.
2. În ce priveşte recursul declarat de pârâtă, se constată următoarele:
Prin motivele de recurs, pârâtul a formulat critici cu privire la obligarea sa la plata lipsei de folosinţă a terenului proprietatea reclamantului, având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că lucrarea aflată pe terenul proprietatea reclamantului este de utilitate publică de interes naţional, aparţinând statului român, iar nu pârâtei, iar pe de altă parte, că a declarat că este de acord cu exproprierea terenului.
Se constată că toate susţinerile recurentei - pârâte pe acest aspect pornesc de la premisa că instanţa nu putea dispune obligarea sa la plata lipsei de folosinţă, atât timp cât nu a fost derulată o procedură de expropriere pentru cauză de utilitate publică, iar instanţa nu a admis capătul de cerere principal, privind obligarea pârâtei la efectuarea demersurilor în vedere exproprierii.
Aceste susţineri nu pot fi primite, deoarece echivalează cu invocarea de către pârâtă a propriei culpe, în condiţiile în care pârâta a preluat în fapt o parte din terenul proprietatea reclamantului pentru amplasarea unui canal, fără a iniţia şi parcurge în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 33/1994, care ar fi permis persoanei expropriate sesizarea instanţei de judecată, în cazul în care ar fi fost nemulţumită de cuantumul despăgubirilor stabilite de către expropriator.
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 481 C. civ., proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, astfel încât absenţa procedurilor legale de expropriere, ce trebuiau iniţiate de către stat, reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, ce nu este „prevăzută de lege” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În acest context, este necesar ca titularului astfel privat de dreptul său să i se recunoască accesul la justiţie pentru constatarea încălcării dreptului său, mai mult, trebuie ca accesul la justiţie să fie efectiv, în sensul că exerciţiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleaşi condiţii ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă. Privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, motiv pentru care nu se poate face nicio diferenţă de tratament juridic, în privinţa modului de valorificare a pretenţiilor, între persoanele expropriate, în funcţie de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere.
Acţiunea reclamantului a fost generată de conduita culpabilă a statului de ocupare a terenului proprietatea sa, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea, astfel că, este de neconceput ca încălcarea însăşi a legii să atragă consecinţa imposibilităţii de accesare a mijloacelor legale de remediere a acestei încălcări, astfel că toate susţinerile pârâtei apar ca nefondate şi nu pot fi primite.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.C. şi de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA împotriva deciziei nr. 66 din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2153/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 2252/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
