ICCJ. Decizia nr. 2252/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2252/2014

Dosar nr. 5415/1/2013

Şedinţa publică din 18 septembrie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 670 din 22 martie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului oraşului Eforie, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea lipsei răspunsului pârâtului la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001; a admis excepţia inadmisibilităţii aceleiași cereri şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. şi P.T.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul oraşului Eforie, cu obiectul sus-menţionat; a admis excepţia prematurităţii formulării cererii, în ceea ce priveşte obligarea la restituirea în natură sau atribuirea de terenuri, în compensare; a respins, ca prematur, acest capăt de cerere.

În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:

Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Primarul oraşului Eforie, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, s-a respins în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligaţia primarilor localităţilor, de a emite dispoziţie motivată de soluţionare a notificării.

Ca urmare, constatarea lipsei unui răspuns, în principiu, vizează omisiunea primarului, de a emite o asemenea dispoziţie.

Calitatea procesual pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată, ca pârâtă, şi persoana căreia îi incumbă obligaţia corelativă dreptului protejat prin acţiune.

Prin notificarea înregistrată sub nr. xx din 30 iulie 2001, la B.E.J. D.V., reclamanţii au solicitat Primăriei Eforie restituirea imobilelor în cauză sau atribuirea unor terenuri în echivalent ori acţiuni la SC C.S. SA.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, s-a reţinut că, la termenul de judecata din 05 octombrie 2006, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă, apărătorul reclamanţilor, prezent în faţa instanţei, a precizat că primul capăt de cerere este un capăt de cerere distinct.

Acţiunea în constatare, reglementată de art. 111 C. proc. civ., este acea acţiune prin care se solicită numai constatarea existenţei unui drept subiectiv sau inexistenţei unui drept al pârâtului, cu alte cuvinte, existenţa sau inexistenţa unui raport juridic.

Pe calea acestei acţiuni, nu se poate solicita constatarea unor situaţii de fapt, o asemenea cerere, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibilă.

Or, în cauză, reclamanţii solicită constatarea unei situaţii de fapt, respectiv o inacţiune a pârâtului.

Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a reţinut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Identificarea bunului care a făcut obiectul proprietăţii autorilor persoanelor ce se consideră îndreptăţite este esenţială pentru a se putea soluţiona notificarea formulată, soluţia depinzând de această identificare, respectiv de stabilirea faptului dacă terenul este liber sau ocupat, măsura în care este ocupat şi construcţiile sau lucrările utilitare de care este grevat. De asemenea, pentru soluţionarea notificării, este esenţial a se stabili cine deţine imobilul în cauză, astfel încât să se determine persoana obligată la emiterea deciziei sau dispoziţiei de soluţionare a notificării.

În cauză, reclamanţii nu au depus înscrisuri suficiente sau alte mijloace de probă, la organul învestit cu soluţionarea notificării, în vederea identificării exacte a terenurilor a căror restituire o reclamă, deşi, din adresele nr. A şi nr. B din 28 februarie 2001 emise de SC P. SA Constanţa, rezultă necesitatea analizării planului de parcelare Tuzla, din 1926, întocmit de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, aprobat cu jurnalul nr. 1593/1926, solicitat de instanţă şi depus abia în faţa acesteia. Necesitatea probei menţionate rezultă din chiar formularea notificării, în care se identifică terenurile respective prin număr de lot, iar nu prin vecinătăţi, numere de lot care, astfel cum rezultă din adresele SC P. SA, corespund planului de parcelare din 1926, fiind necesară realizarea de către autoritatea administrativă a unei expertize pentru identificarea terenurilor respective, expertiză care, în lipsa documentaţiei complete, nu era posibilă.

Mai mult, în interogatoriul depus pentru pârâţi, reclamanţii au solicitat, prin prima întrebare, să se răspundă dacă loturile de teren în cauză sunt identificate corect în adresele nr. A şi B din 28 februarie 2001, care, însă, fac o identificare generică, prin încadrarea în zone, iar nu una precisă, prin vecinătăţi, şi nu raportat la schiţele cadastrale; planurile de situaţie, depuse în anexă, au un caracter informativ şi neoficial. Aceasta vădeşte împrejurarea că reclamanţii nu cunosc, cu exactitate, locaţia terenurilor şi tind să deplaseze sarcina probei către organul administrativ învestit cu soluţionarea notificării, deşi, potrivit normelor juridice expuse anterior, sarcina probei le incumbă.

În consecinţă, nu se poate reţine refuzul nejustificat al pârâţilor, de a soluţiona notificarea, acţiunea fiind prematură, în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 303 C din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile sus-menţionate, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza, pentru soluţionarea fondului, la aceeaşi instanţă.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Obiectul cererii de chemare judecată a fost clar precizat, în sensul că apelanţii reclamanţi au solicitat, în primul rând, să se constate că Primarul oraşului Eforie nu a răspuns la notificarea formulată. De asemenea, s-a mai solicitat obligarea pârâţilor la restituirea, în natură, a terenului în suprafaţă totală de 1.500 m.p., situat în Eforie Sud.

Art. 25 din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ pentru unităţile administrativ-teritoriale şi trebuie respectat de toate părţile din litigiu, aspect pe care prima instanţă nu l-a avut în vedere.

Apelanţii reclamanţi au notificat Primăria oraşului Eforie, conform notificării înregistrate sub nr. 1079/2001, la B.E.J. D.V., şi au anexat acestei notificări o parte din înscrisuri.

În temeiul art. 129 C. proc. civ., Tribunalul avea obligaţia să analizeze, la momentul înregistrării notificării, ce acte au fost depuse de părţi, iar, în cazul în care considera că se impunea completarea probatoriilor, trebuia să le pună în vedere acest aspect şi, de asemenea, în raport de data notificării, respectiv anul 2001, şi de data introducerii acţiunii - 04 septembrie 2006, să aprecieze dacă Primarul oraşului Eforie şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile legale.

Din moment ce s-a luat părţilor un interogatoriu, în instanţă au fost depuse acte în completare, se putea verifica dacă există elemente suficiente pentru ca prima instanţă să se pronunţe asupra fondului.

Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi şi au fost obligaţi pârâţii să le atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleaşi caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat, în suprafaţă de 1.500 m.p., ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza oraşului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare; cu obligarea celor din urmă la cheltuieli de judecată în cuantum de 5.700 RON.

Prima instanţă a reţinut că, prin notificarea înregistrată sub nr. xx din 30 iulie 2001, reclamanţii au solicitat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, restituirea unor terenuri în suprafaţă totală de 1.500 m.p., identificate drept loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din Eforie Sud, sau, dacă retrocedarea în natură nu mai este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a constatat că reclamanţii intră în sfera de aplicare a prevederilor legii speciale, întrucât, făcând dovada titlului de proprietate al autorilor lor asupra terenurilor în suprafaţă totală de 1.500 m.p., preluate în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950 - preluarea fiind, prin urmare, una abuzivă - aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite, în înţelesul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că sunt incidente, în cauză, şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 25 din aceeaşi lege.

Pe aspectul situaţiei juridice actuale a loturilor, s-a reţinut că, din concluziile raportului de expertiză întocmit de ing. M.C.R., a rezultat că terenurile ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 sunt ocupate de complexul de cazare (căsuţe) şi un restaurant, aflate în administrarea SC C.S. SA, gradul de ocupare fiind de 100%, astfel încât acestea nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În această ipoteză, instanţa i-a obligat pe pârâţi să atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleaşi caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat, în suprafaţă de 1.500 m.p., ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza oraşului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 179/C din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat că art. 1 din Legea nr. 10/2001 generează, prin interpretare literală şi sistematică, înţelesul statuat constant în doctrina şi în jurisprudenţa instanţei supreme, în legătură cu caracterul subsecvent, etapizat, al măsurilor reparatorii consacrate de legea specială.

Prin urmare, imposibilitatea restituirii, în natură, a imobilului supus reglementării actului normativ sus-menţionat deschide, în mod direct, dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea, în echivalent, a altor bunuri sau servicii, de valoare egală cu cea a bunului nerestituit, iar, în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Susţinerile apelanţilor pârâţi, potrivit cu care autoritatea publică locală deţinătoare are atributul stabilirii modalităţii de despăgubire efectivă, sunt, parţial, întemeiate, însă, îşi găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legii, iar nu în viziunea unei libertăţi arbitrare a entităţii publice respective.

Ori de câte ori nu se probează de către persoana deţinătoare că este imposibilă alocarea unor bunuri în compensare - ceea ce nu echivalează cu dovada unui fapt negativ, ci cu valorificarea materialului probator în acest sens - ea va fi ţinută să acorde măsurile reparatorii prin echivalent, sub forma atribuirii de bunuri şi servicii în compensare, fără a se putea prevala de dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În speţă, în absenţa unor înscrisuri care să ateste că a fost finalizată procedura de identificare şi evaluare a acelor bunuri ce pot fi atribuite în compensare (atribut exclusiv al autorităţii locale) şi că, prin măsurile reparatorii luate în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost alocate toate aceste resurse, apelanţii nu pot evoca interesul comunităţii locale şi necesităţile de dezvoltare regională.

Instanţele de judecată au obligaţia de a statua, în fapt şi în drept, asupra situaţiilor deduse judecăţii, iar simpla raportare a autorităţii la imperativul rezervării unor locaţii pentru obiective de interes social nu este de natură să prezume temeinicia unor astfel de susţineri, câtă vreme nu îşi găseşte fundamentarea în baza probelor administrate. În acest context, a fost evaluată, sub aspect probator, şi adresa din 26 iunie 2009 a Primăriei oraşului Eforie - Direcţia de Administraţie Publică Locală, care atestă că, în perioada 2002 - 2008, au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent, conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate, ceea ce poate prezuma că pronunţarea unei asemenea soluţii, în speţă, nu constituie decât premisa restituirii, în această modalitate, a terenurilor preluate abuziv.

Soluţia Curţii de Apel a fost casată, cu trimitere spre rejudecare, conform deciziei nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâţi.

În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, că măsura compensării cu alte bunuri nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii deţinătoare, ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca, atunci când deţine bunuri sau servicii disponibile, să le înscrie în tabelul ce trebuie întocmit potrivit art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ şi să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii.

În speţă, instanţa de apel nu s-a preocupat să asigure premisa unei judecăţi concrete şi efective, neindividualizând terenul atribuit în compensare şi nestabilind regimul juridic actual al bunului, inclusiv valoarea de circulaţie a acestuia, şi nici motivele pentru care nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât. Confirmarea soluţiei primei instanţe nu poate fi acceptată drept modalitate rezonabilă de soluţionare a pricinii, întrucât dispoziţia instanţei este strict formală, nu se sprijină pe probe concludente şi pertinente, în contextul unor norme legale care pot fi valorificate în cauză. Aceste argumente conduc la admiterea recursului şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Înalta Curte a stabilit că instanţa de apel, în rejudecare, va solicita unităţii deţinătoare dovada finalizării procedurilor de identificare şi de evaluare a bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, cu atât mai mult cu cât, la dosar, s-a reţinut existenţa adresei din 26 iunie 2009 a Primăriei oraşului Eforie - Direcţia de Administraţie Publică Locală, care atestă că, în perioada 2002 - 2008, au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent, conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acest sens.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, la 07 iulie 2010, iar, prin încheierea din 18 octombrie 2010, în raport de considerentele deciziei de casare, s-a dispus completarea probelor care să răspundă îndrumărilor menţionate.

Autoritatea publică locală a comunicat, prin adresa din 28 ianuarie 2011, care zonă permite acordarea de teren în compensare - anume, partea de nord-vest din Eforie Nord.

După exprimarea de către intimaţii reclamanţi a opţiunii personale cu privire la loturile identificate în lotizarea indicată, ca acceptate în compensare, instanţa a dispus administrarea unei expertize tehnice imobiliare, vizând evaluarea terenurilor imposibil a fi restituite în natură şi a celor acceptate de intimaţi în compensare. Expertiza C.C. a stabilit, însă, că, în timp ce terenul de 1.500 m.p., situat în centrul Eforie Sud (compus din 5 loturi a câte 300 m.p. fiecare) avea o valoare de 1.546.773 RON (respectiv, de 364.650,14 euro, reprezentând 243,10 euro/m.p.), loturile din Eforie Nord, propuse pentru compensare şi acceptate de intimaţii reclamanţi, cu suprafeţe similare, sunt propuse a fi trecute în intravilan, sunt nesistematizate şi fără utilităţi, având o valoare unitară de 3,477 euro/m.p.; astfel, o suprafaţă de 368 m.p. în această ultimă locaţie a fost evaluată la 1.279,55 euro.

Intimaţii reclamanţi au consimţit la concluziile raportului de expertiză, vizând discrepanţa valorică majoră între suprafaţa ce nu mai poate fi restituită în natură şi cea a loturilor ce ar putea fi atribuite în compensare, aceste părţi arătând, la termenul din 16 mai 2011, că acceptă, în limita a 1/3 din valoarea imobilelor propuse în compensare, loturile 267 (419 m.p.), 268 (413 m.p.) şi 550 (771 m.p.), pentru restul de 2/3 din terenul imposibil de restituit în natură (800 m.p. situaţi în centrul Eforie Sud), solicitându-se acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pe parcursul judecăţii a fost depusă, la dosar, dispoziţia nr. 430 din 3 noiembrie 2011 emisă de Primarul Oraşului Eforie, prin care s-a dispus:

- restituirea, în natură, către intimaţii reclamanţi a terenului de 300 m.p. (lotul 420 din parcelarea Tuzla-Techirghiol, Eforie Sud), afectat de construcţia Vilei A. şi de servitutea de trecere pentru loturile 419, 410 şi 411 din aceeaşi parcelare, precum şi de celelalte servituţi legale;

- restituirea, în natură, către intimaţii reclamanţi a terenului de 290 m.p., reprezentând lotul 509 din parcelarea Tuzla-Techirghiol, afectat, pe o porţiune de 10 m.p., de construcţia blocului de locuinţe 2 B din Eforie Sud, precum şi de servitutea de trecere, întreţinere, intervenţie şi acces;

- formularea propunerii de acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru restul loturilor 410, 411 şi 419, în suprafaţă de câte 300 m.p.

Întrucât această dispoziţie a fost contestată separat, printr-un proces iniţiat pe rolul Tribunalului Constanţa (Dosar nr. 14381/118/2011), şi având în vedere că situaţia juridică a lotului 420 - anume, dacă putea sau nu face obiect al restituirii în natură - depindea de modul în care se soluţiona, irevocabil, litigiul purtat între reclamanţi şi SC C.S. 2000 SA, cu privire la construcţia situată pe acel lot (Vila A.), fiind înregistrat, în acest ultim caz, dosarul civil nr. 4540/36/2005, prin încheierea din 13 februarie 2012, Curtea de Apel Constanţa a suspendat judecata prezentului apel, în raport de dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Judecata a fost reluată la 20 mai 2013, fiind depusă decizia civilă nr. 213/C din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 14381/118/2011, privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei din 3 noiembrie 2011.

Potrivit acestei hotărâri irevocabile, a fost anulată, în cea mai mare parte, dispoziţia Primarului oraşului Eforie, menţinându-se doar posibilitatea restituirii în natură către intimaţi a suprafeţei totale de 275 m.p. din amplasamentul iniţial (13 m.p. din lotul 410 şi 262 m.p. din lotul 420), conform expertizei efectuate de expert B.M.

Atât Tribunalul, cât şi instanţa de recurs, au apreciat că dispoziţia nu putea fi emisă în condiţiile în care se afla, în derulare, procesul de faţă, în care se punea în discuţie, după casare, existenţa unor măsuri compensatorii şi după ce, deja, se statuase cu putere de lucru judecat că cea mai mare parte a suprafeţei pentru care s-a depus notificarea nu putea fi restituită în natură.

Întrucât, la data de 20 mai 2013 - data reluării judecăţii, intrase în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist, în România, instanţa a pus în discuţia părţilor modalitatea în care operează, în procesul pendinte, noile reglementări, părţile formulând concluzii orale şi scrise în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 77/C din 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâţii Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie, prin Primar, şi Consiliul local Eforie împotriva sentinţei civile sus-menţionate; a fost schimbată, în parte, hotărârea atacată, în sensul că s-a respins cererea privind restituirea în natură pentru suprafeţele de 262 m.p. din lotul 420 şi, respectiv, de 13 m.p. din lotul 410, ca rămasă fără obiect.

Au fost obligaţi pârâţii să propună, în favoarea reclamanţilor, acordarea măsurii reparatorii a compensării prin puncte, în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist, în România, pentru terenul imposibil a fi restituit în natură, de 1.225 m.p. (reprezentând loturile 411, 419, 509, de câte 300 m.p. fiecare şi, respectiv, suprafeţele de 287 m.p. şi 38 m.p. nerestituite în natură, din loturile 410 şi 420, evidenţiate pe planul parcelar Tuzla Techirghiol).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Probele administrate în rejudecare au demonstrat că nu există terenuri cu caracteristici similare celui de 1.500 m.p. din centrul localităţii Eforie Sud, identificat a fi ocupat, în cea mai mare parte, de construcţiile complexului de cazare administrat de SC C.S. SA, ci loturi de teren limitrofe localităţii Eforie Nord, cu o valoare mult mai redusă decât terenul imposibil a fi restituit în natură, nesistematizate şi fără utilităţi.

Raportul valoric rezultat conform expertizei tehnice imobiliare de evaluare ANEVAR este estimat ca fiind de cca. 1,40 % (în sensul că 70 metri pătraţi din lotizarea propusă pentru compensare echivalează valoric cu un metru pătrat din terenul imposibil de restituit în natură).

Prin urmare, problema rămasă în soluţionare, urmare a deciziei de casare, şi anume identificarea posibilităţilor reale de acordare de teren în compensare, în modalitatea stabilită prin sentinţa civilă nr. 1555 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, a fost analizată în cauză, instanţa constatând că înşişi intimaţii reclamanţi au arătat, în rejudecare, că diferenţa valorică substanţială implică nu doar o compensare cu loturile acceptate, ci şi acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru cea mai mare parte a valorii de compensat (2/3), cu înaintarea propunerii la Comisia Centrală pentru aceasta din urmă.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a devenit, însă, operant textul art. 4, în raport de care „d ispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Fiind adoptată ca act normativ de imediată aplicare, ale cărui prevederi sunt, prin urmare, impuse în orice cauză pendinte şi indiferent de stadiul procesual (aşadar, şi în rejudecare după casare, în măsura în care nu există o excepţie), Legea nr. 165/2013 aduce o serie de modificări legislative, de natură să reevalueze soluţiile jurisprudenţiale în materia Legii nr. 10/2001.

O primă modificare adusă prin noua lege este cea de ordin terminologic, Legea nr. 165/2013 prevăzând explicit că „În înţelesul prezentei legi, noţiunea de restituire în natură are semnificaţia restituirii imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament” - art. 3 pct. 6.

Intimaţii reclamanţi au arătat, sub un prim aspect, că această lege nu poate fi incidentă în speţă, întrucât actul normativ nu poate înfrânge dezlegarea, cu putere de lucru judecat, dispusă conform deciziei de casare nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apărarea nu a fost primită, deoarece instanţa de apel a considerat că, prin decizia de casare pronunţată în litigiul de faţă, nu s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că intimaţii au dreptul la măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri, în accepţiunea dată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest aspect rămânând în discuţie şi generând trimiterea, pentru continuarea judecăţii, în vederea identificării posibilităţilor reale ale Oraşului Eforie în a acorda asemenea măsuri reparatorii.

Ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, în prezentul proces, se raportează la calitatea intimaţilor reclamanţi şi la dreptul evocat, iar, prin pronunţarea deciziei civile nr. 213/C din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa în Dosarul nr. 14381/118/2011, a rămas, irevocabil, dezlegată chestiunea restituirii, parţiale, în natură din terenul aflat pe amplasamentul notificat.

Prin urmare, nu s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă - astfel cum susţin intimaţii reclamanţi - că sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce, prin voinţa legiuitorului, lasă deschisă posibilitatea aplicării, în speţă, a prevederilor noii reglementări.

Sub un al doilea aspect, intimaţii reclamanţi au arătat că noua lege nu modifică viziunea dată prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin textul art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013, se menţine măsura acordării alternative a măsurii reparatorii prin echivalent cu cea a despăgubirii, sub forma compensării prin puncte.

Acest punct de vedere nu poate fi, însă, reţinut, întrucât Legea nr. 165/2013 operează, astfel cum rezultă din întreg conţinutul său, cu noţiuni consacrate definitiv în vechile legi reparatorii. Astfel, cu referire la situaţiile supuse Legii nr. 10/2001, legiuitorul utilizează expresia „imobile preluate abuziv”, în timp ce referirile făcute la terenuri supuse Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 folosesc sintagma „reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament’’.

Împrejurarea că legiuitorul a urmărit să reglementeze în mod unitar, printr-un singur act normativ, diferitele situaţii juridice ivite sub imperiul legilor reparatorii anterioare nu este de natură să inducă o confuziune între termenii şi expresiile uzitate.

În acest context, norma instituită prin art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiţie nouă sintagmei „restituire în natură” din Legea nr. 10/2001, prin extinderea posibilităţii de atribuire a unui alt teren, pe un alt amplasament; această viziune este transpusă, exclusiv, în cadrul Legii nr. 18/1991, deoarece legiuitorul a prevăzut-o explicit doar în cazul „reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament” - sintagmă utilizată doar în sfera fondului funciar, de unde şi terminologia tezei a doua a textului analizat („în ceea ce priveşte terenurile...”). Este indubitabil că, în noţiunea de „imobil”, se includ, din punct de vedere al înţelesului juridic, atât construcţiile, cât şi terenurile, însă, nu trebuie pierdut din vedere că legiuitorul se raportează, în cadrul Legii nr. 10/2001, la noţiunea de „imobil” - referindu-se, astfel, atât la terenuri, cât şi la construcţii - iar, în cadrul Legii nr. 18/1991, la cea de „teren", disociere terminologică pe care o menţine şi în noua reglementare din 2013.

Prin urmare, strict din punct de vedere al interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr. 165/2013 nu a extins, ci a menţinut, interpretarea dată prin art. 1 şi 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat echivalează, exclusiv, cu atribuirea lui către persoana îndreptăţită, în măsura în care este liber de construcţii sau servituţi administrative şi nu a intrat, legal, în patrimoniul unui terţ.

În cazul în care nu este posibilă restituirea în natură (în această accepţiune) a unui imobil supus Legii nr. 10/2001, operează, de la data intrării în vigoare a legii noi, textul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III.

Intimaţii reclamanţi au susţinut teza menţinerii posibilităţii atribuirii de terenuri, în compensare, dintre cele identificate şi inventariate de autoritatea locală, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013; argumentul adus a fost acela de text - art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 arătând că „ Deciziile entităţilor învestite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită de lege”.

Această apărare a fost înlăturată, întrucât norma evocată se referă la deciziile/dispoziţiile emise anterior intrării în vigoare a noii legi, când exista posibilitatea compensării totale/parţiale cu alte imobile/bunuri/servicii disponibile, aşa cum indica art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi când entitatea învestită avea această obligaţie, de a indica, în propunerea de acordare de despăgubiri, a imposibilităţii oferirii, în echivalent, de bunuri sau servicii sau a neaccceptării lor de către cel îndreptăţit.

O atare posibilitate nu mai este prevăzută prin noua lege, operantă din 20 mai 2013, textul art. 1 alin. (1) şi (2) fiind neechivoc sub aspectul naturii măsurilor ce se prevăd pentru imobilul preluat abuziv şi supus Legii nr. 10/2001 - anume, restituirea lui sau compensarea prin puncte.

De altfel, în ce priveşte aplicabilitatea noii legi în procesele aflate pe rolul instanţelor, viziunea legiuitorului român a reprezentat transpunerea, în legislaţia naţională, a măsurilor cu caracter general, prefigurate prin hotărârea-pilot Maria Athanasiu şi alţii contra României, 2010, menite să garanteze, prin mijloace legale şi administrative adecvate, respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similară celei analizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ţinând seama de principiile enunţate în jurisprudenţa privitoare la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea Europeană a arătat că aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire în aplicare la data pronunţării hotărârii-pilot, cu privire la care s-au constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (cu trimitere la cauza Viaşu contra României).

În consecinţă, adoptarea Legii nr. 165/2013 a urmărit această finalitate, de consacrare legislativă unitară şi coerentă a diferitelor situaţii relevate în jurisprudenţa C.E.D.O., în materia legilor reparatorii anterioare, care să asigure, totodată, un echilibru între necesitatea adoptării unui „remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie”, pe de o parte, şi dificultăţile de ordin financiar, generate de contextul economic la nivel naţional, pe de altă parte.

Curtea Europeană a amintit, cu trimitere la reglementările similare europene, că un asemenea deziderat poate conduce la „refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate şi ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii”.

În raport de acest raţionament, art. 4 din Legea nr. 165/2013, care statuează că, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile sale devin incidente şi în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, îşi găseşte, pe deplin, aplicabilitatea şi în prezenta speţă.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa a concluzionat că apelul pârâţilor este fondat, întrucât:

- petitul vizând restituirea în natură pentru suprafeţele de 262 m.p. din lotul 420 şi, respectiv, de 13 m.p. din lotul 410, a rămas fără obiect, urmare a dezlegării irevocabile date în dosarul civil nr. 14381/118/2011 (nesubzistând măsura compensatorie dispusă de Tribunal, pentru această parte a imobilului);

- pentru diferenţa de teren ce nu poate fi restituită în natură (1.225 m.p.) operează măsura prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a compensării prin puncte, conform cap. III.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, în ceea ce priveşte respingerea pretenţiei legate de restituirea în natură pentru restul de teren, de 1.225 m.p., şi plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.M.A., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. şi P.T.E., criticând-o pentru următoarele motive:

Soluţia de acordare a măsurii reparatorii prin puncte este nelegală pentru cele ce se succed:

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 315 din acelaşi Cod.

Decizia nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a produs, conform art. 315 C. proc. civ., efecte obligatorii, irevocabile, asupra modului în care instanţa de recurs a rezolvat problema de drept din speţă, urmând ca doar situaţia de fapt să fie stabilită de instanţa de rejudecare, precum şi asupra necesităţii administrării anumitor probe în ceea ce priveşte situaţia de fapt.

În mod concret, Înalta Curte a constatat că reclamanţii sunt în drept să solicite restabilirea situaţiei anterioare prin modalitatea compensării cu alte bunuri, iar „instanţele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deţinătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare...”.

Ca atare, instanţa de rejudecare trebuia să verifice dacă există sau nu astfel de bunuri şi, în cazul unui răspuns afirmativ, cum s-a şi stabilit după administrarea probelor, soluţia în drept trebuia să fie cea de obligare la atribuirea acelor bunuri concrete, în compensare.

În ipoteza în care s-ar fi demonstrat că nu mai există bunuri pentru a fi date în compensare, abia atunci soluţia ar fi fost de trimitere la despăgubiri, conform Legii nr. 247/2005.

În consecinţă, motivarea instanţei de apel, în sensul că „nu s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă, că sunt îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent” contrazice conţinutul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în mod special, considerentele de la pag. 9 şi 10).

2. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

2.1. În decizie se menţionează că „probele administrate în rejudecare au demonstrat că nu există terenuri cu caracteristici similare celui de 1.500 m.p. din centrul localităţii (...), ci loturi de teren limitrofe localităţii Eforie Nord, cu o valoare mult mai redusă (...)”.

Practic, se recunoaște că există bunuri în compensare (împrejurarea că terenurile respective nu s-ar afla în centrul localităţii, ci la periferie şi că, fiind în altă zonă, ar fi mai puţin valoroase, este irelevantă, din moment ce se pot accepta terenuri în compensare, în altă zonă).

În consecinţă, terenurile concrete ce pot face obiectul Legii nr. 10/2001, ca terenuri în compensare, au existat şi existau şi la momentul rejudecării cauzei.

2.2. Sub un alt aspect, punerea în discuţie a Legii nr. 165/2013 şi motivarea în temeiul acestei legi nu se puteau face decât dacă, în prealabil, instanţa ajungea la concluzia, prin stabilirea situaţiei de fapt concrete, că există bunuri în compensare.

În cazul inexistenţei unor asemenea bunuri, problema aplicării Legii nr. 165/2013 este irelevantă.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În mod greşit, instanţa de apel a considerat că:

- există terenuri în compensare, în sensul Legii nr. 10/2001, doar dacă un m.p. de teren imposibil de restituit în natură ar echivala, practic, cu un m.p. de teren în compensare (în altă zonă);

- nu ar fi posibil ca, pentru terenul imposibil de restituit în natură, să se acorde, în parte, bunuri în compensare, în parte, despăgubiri (contrar art. 1 alin. (4) din Legea nr. 10/2001).

4. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la aplicarea Legii nr. 165/2013, sub două aspecte:

- dacă legea nouă permite sau nu măsura compensării cu alte bunuri;

- în ce limite se aplică legea nouă proceselor în curs de soluţionare.

4.1. Ambele legi - Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013 - consacră principiul prevalenţei restituirii în natură.

În art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se acordă, cu titlu de „măsuri reparatorii prin echivalent”, bunuri în compensare sau despăgubiri (conform legii speciale), într-o ordine obligatorie şi cu o procedură specială - alin. (3).

În Legea nr. 165/2013, intitulată „lege privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent (...)”, în art. 3, se definesc termenii şi expresiile din lege, dându-li-se „următoarele semnificaţii”:

- pct. 6: „restituirea în natură - restituirea imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament”.

Analizând comparativ cele două legi, rezultă că măsura acordării de teren în compensare nu a dispărut. În Legea nr. 10/2001, această măsură era inclusă sub titulatura „măsuri reparatorii prin echivalent”, iar, în Legea nr. 165/2013, este inclusă sub titulatura „restituirea în natură”.

Curtea de Apel Constanţa interpretează definiţia de la art. 3 pct. 6 ca fiind diferenţiată: „în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament” s-ar referi, în exclusivitate, la Legea nr. 18/1991, şi nu la Legea nr. 10/2001, deoarece această exprimare ar fi caracteristică doar Legii fondului funciar.

Dispoziţia dintr-un anume text se corelează cu toate celelalte dispoziţii ale legii respective (Legea nr. 165/2013).

Noţiunile tipice, cu care s-a operat în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 18/1991, primesc alte explicaţii în cuprinsul art. 3.

Noţiunea de „persoană îndreptăţită” este tipică Legii nr. 10/2001, şi nu Legii nr. 18/1991, care operează, în art. 8 alin. (2), cu „membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-a preluat, în orice mod, teren de către aceasta, precum şi moştenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă şi alte persoane anume stabilite”.

„Entitatea învestită de lege” este, de asemenea, tipică pentru Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (2), (5), Legea nr. 18/1991 folosind o cu totul altă terminologie („comisiile de fond funciar”).

În concepţia Legii nr. 165/2013, dat fiind ca o astfel de lege s-a intenţionat să acopere toate legile de reparaţie (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991, O.U.G. nr. 83/1999, O.U.G. nr. 94/2000), termenii definiţi la art. 3 nu şi-au mai păstrat configuraţia din legile respective, ci au căpătat un înţeles nou, apt să acopere toate situaţiile din cele patru legi de reparaţie.

Dacă raţionamentul pentru interpretarea art. 3 pct. 7 (în realitate, pct. 6) ar fi cel folosit de instanţă, acest raţionament ar trebui să funcţioneze, de exemplu, şi pentru art. 3 pct. 3 („persoana îndreptăţită”), în sensul că persoana îndreptățită s-ar referi doar la solicitanţii pentru Legea nr. 10/2001, nu şi la cei pentru Legea nr. 18/1991.

Pe de altă parte, Curtea analizează art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ajungând la concluzia că acest text „se referă la deciziile/dispoziţiile emise anterior intrării în vigoare a noii legi”.

Concluzia este eronată, întrucât:

- nu rezultă că ar exista o procedură diferită, în sensul stabilirii unor anumite acte pentru situaţiile în care aceste decizii/dispoziţii s-au emis înainte de Legea nr. 165/2013 şi a altor acte, dacă deciziile/dispoziţiile se emit după apariţia actului normativ indicat;

- o asemenea obligaţie (existenţa unor „înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare totală sau parţială, a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită de lege”) ar fi absolut inutilă, dacă compensarea nu ar mai fi posibilă în viziunea Legii nr. 165/2013.

4.2. Art. 4 din Legea nr. 165/2013 trebuie aplicat nuanţat, chiar instanţa de apel pornind de la hotărârea pilot Maria Athanasiu, care a declanșat obligaţia identificării unui sistem juridic care să înlăture neajunsurile precedente.

S-a reţinut, corect, împrejurarea că hotărârea C.E.D.O. a evidenţiat necesitatea implementării unei proceduri simplificate şi eficiente, care ar face sistemul de despăgubiri previzibil.

În esenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat sistemul de despăgubiri (în orice formă: acţiuni la Fondul Proprietatea, contravaloarea efectivă în bani...), şi nicidecum soluţiile legislative şi de practică judiciară vizând restituirea efectivă a bunului sau a altui bun concret, material, acordat în compensare.

În aceste condiţii, Legea nr. 165/2013 (care este consecinţa hotărârii pilot Athanasiu) nu avea de ce să renunţe la acordarea de bunuri în compensare, cu atât mai mult cu cât orice bun oferit în compensare nu putea fi impus unilateral, ci doar acceptat de persoana îndreptăţită.

Chiar argumentul folosit de Curtea de Apel se referă la „sistemul de despăgubiri”, acceptându-se că „plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii”.

Prin urmare, sub acest aspect, se impune aplicarea Legii nr. 165/2013 (cauzelor aflate pe rolul instanţelor) - acordarea de puncte - nu în situaţiile în care se discută existenţa unor bunuri în compensare, bunuri evaluate, concrete şi pe care notificatorii le acceptă.

În speţa de faţă, prin hotărârea pronunţată, recurenţii se află în situaţia în care, într-un litigiu demarat de părți în anul 2006, foştii proprietari sunt „trimişi” pentru minim 60 de luni de aici înainte la Comisia Naţională, pentru a obţine nişte puncte, cu care, ulterior, (termen imposibil de prevăzut), se va putea participa la o licitație sau se vor putea transfera în numerar (împovărând, evident, bugetul statului).

Nici hotărârea Maria Athanasiu, nici Legea nr. 165/2013, nu au fost emise în acest spirit, o astfel de soluţie transformându-se în contrariul motivaţiei ce a determinat adoptarea unei noi legi.

5. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la abuzul de drept; art. 20 din Constituţie, coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reţinut, prin decizia civilă nr. 77/C din 17 septembrie 2013, că, în Dosarul nr. 14381/118/2011, care a vizat dispoziţia Primarului, emisă în timpul rejudecării prezentei cauze, instanța de fond şi de recurs „au apreciat că dispoziţia nu putea fi emisă în condiţiile în care se afla în derulare procesul de faţă, în care se punea în discuţie, după casare, existenţa unor măsuri compensatorii şi după ce, deja, se statuase, cu putere de lucru judecat, că cea mai mare parte a suprafeţei pentru care s-a depus notificarea nu putea fi restituită în natură”.

Aceasta reprezintă, juridic, consacrarea unui abuz de drept.

Instanţa de apel nu sancţionează conduita pârâţilor, ci, dimpotrivă, prin soluţia adoptată, validează o astfel de atitudine, pronunţând o hotărâre prin care, în final, pârâţii nu mai au obligaţia de a acorda, în compensare, terenurile concret individualizate, trimiţând dosarul la Comisia Naţională.

Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Toate susţinerile recurenţilor trebuie examinate prin raportare la legislaţia actuală în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în regimul politic trecut, mai precis la modificările şi completările aduse Legii nr. 165/2013, prin Legea nr. 368/2013, chestiune supusă dezbaterii în recursul de faţă. Astfel:

1. Criticile referitoare la încălcarea deciziei de casare nr. 1186 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în ciclul procesual anterior al prezentului dosar, vor fi avute în vedere din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu din cea a pct. 9 din acelaşi text de lege. Aceasta, deoarece recurenţii nu invocă nerespectarea unor dispoziţii de drept substanţial sau de drept procesual, dar nereglementate sub condiţia vătămării, ci încălcarea unor forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5.

Contrar celor susţinute de reclamanţi, prin decizia de casare sus-menţionată, nu s-a stabilit dreptul acestor părţi la măsura reparatorie prin echivalent a compensării, ceea ce presupunea, în mod evident, identificarea, la acel moment, a unor bunuri susceptibile de o asemenea formă de reparaţie, ci s-a dispus casarea hotărârii instanţei de apel, pronunţată în ciclul procesual anterior, tocmai în vederea efectuării unor verificări suplimentare, privind existenţa unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Prin urmare, prin decizia instanţei de recurs, s-a recunoscut, în mod implicit, doar o vocaţie a reclamanţilor la măsura compensării, determinată de identificarea unor astfel de bunuri, iar nu dreptul părţilor respective la forma de reparaţie în discuţie.

Pe de altă parte, intrarea în vigoare, pe parcursul rejudecării cauzei în apel, a unei noi legi, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu privire la care instanţa de apel a considerat, în temeiul art. 4, că este de imediată aplicare, aspect necontestat de recurenţi, fundamentează argumentul juridic pentru care Curtea de Apel era obligată să ţină seama de acest act normativ, indiferent de ceea ce s-ar fi stabilit printr-o decizie irevocabilă anterioară. Într-un asemenea caz nu s-ar putea invoca încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs, întrucât legea în discuţie, fiind ulterioară pronunţării deciziei irevocabile, constituie un element neanalizat de această instanţă. Prin urmare, chestiunea referitoare la formele de reparaţie stabilite de noul act normativ, neformând, în mod firesc, obiect de examinare al instanţei care a pronunţat hotărârea irevocabilă, efectele puterii de lucru judecat ale acestei decizii nu se pot întinde şi asupra aspectului juridic în discuţie.

În consecinţă, nu se poate reţine că, prin decizia recurată în prezentul dosar, s-ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la obligaţia instanţei de rejudecare, de a respecta dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, în condiţiile art. 315 din acelaşi Cod. Nu sunt întrunite, deci, cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În prezent, însă, urmare a modificării art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 368/2013, intrată în vigoare la data de 24 decembrie 2013, deci, ulterior pronunţării deciziei atacate şi pe parcursul prezentului recurs, s-a prevăzut, ca formă de reparaţie în echivalent, şi măsura compensării cu bunuri oferite de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Această modificare legislativă va determina admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, determinat de împrejurarea că modificarea respectivă, fiind ulterioară deciziei recurate, instanţa care a pronunţat-o nu a fost în măsură să o aibă în vedere la pronunţarea soluţiei.

2.1. Critica vizând motivarea contradictorie a hotărârii recurate, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este întemeiată.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurenţii menţionează, în esenţă, că, deşi Curtea recunoaşte, în urma probelor administrate, că există terenuri ce pot fi atribuite în compensare, a pronunţat o soluţie greşită, în sensul respingerii cererii reclamanţilor, de acordare a acestei forme de reparaţie, contradictorie considerentului amintit. Critica nu poate fi primită, deoarece, cum s-a arătat deja, deşi a stabilit, ca situaţie de fapt, că există terenuri ce pot fi atribuite în compensare, Curtea nu a dispus măsura reparatorie în echivalent solicitată de reclamanţi, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data pronunţării deciziei. Prin urmare, instanţa de apel, verificând, în urma suplimentării probatoriului, dacă există sau nu terenuri care să poată fi atribuite în compensare, nu a făcut decât să respecte dispoziţiile deciziei de casare. Totodată, a înlăturat această formă de reparaţie în echivalent, argumentat de modificarea legislativă intervenită pe parcursul rejudecării apelului, şi care, în opinia instanţei, nu putea conduce decât la respingerea măsurii compensării cu alte bunuri şi la obligarea pârâţilor la propunere de acordare a compensării prin puncte. Cum acest argument de drept, potrivit expunerii instanţei, justifica măsura reparatorie în echivalent dispusă şi, de asemenea, respingerea pretenţiilor reclamanţilor în ceea ce priveşte compensarea cu terenurile reţinute ca fiind disponibile, nu se poate considera că motivarea instanţei în acest sens ar fi contradictorie, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Soluţia pronunţată este în deplin acord cu motivarea Curţii, fundamentată pe modificarea legislativă determinată de intrarea în vigoare a Legii nr. 368/2013, nefiind, deci îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2.2. Nici susţinerile referitoare la relevanța aplicării Legii nr. 165/2013 doar în cazul în care, prealabil, s-ar fi constatat că există bunuri ce pot fi atribuite în compensare, nu pot fi primite din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece nu se circumscriu ipotezelor din acest text de lege (nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii).

Şi în condiţiile în care aceeaşi critică ar fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta nu este întemeiată.

Legea nr. 165/2013 este relevantă în cauză şi, ca urmare, în mod corect a fost avută în vedere de Curte, în soluţionarea apelului, întrucât actul normativ menţionat vizează procesul de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv de stat, în regimul politic trecut. Acest proces de restituire este în strânsă legătură cu cauza de faţă, în care se pune problema măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii pentru imobile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege care, la rândul ei, face parte din obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013.

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, incidenţa, în speţa prezentă, a Legii nr. 165/2013 nu este condiţionată de existenţa unor bunuri care să poată fi acordate în compensare, cerinţă care nu exista nici sub imperiul Legii nr. 10/2001, de vreme ce o asemenea formă de reparaţie nu era garantată de acest din urmă act normativ. Atribuirea de bunuri în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, reprezenta doar o posibilitate de reparaţie pentru persoanele îndreptăţite, determinată de existenţa unor bunuri disponibile, în înţelesul legii, în patrimoniul unităţii deţinătoare. În plus, la data pronunţării deciziei recurate, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, măsura compensării cu bunuri nici nu mai era prevăzută de legea în vigoare, respectiv de Legea nr. 165/2013, în forma iniţială, şi, ca atare aplicarea acestei legi în litigiul de faţă nu putea fi condiţionată de existenţa unor bunuri susceptibile de a fi atribuite în compensare.

3. Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu vizează, conform art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., argumentele instanţei de apel în pronunţarea deciziei atacate şi, ca atare, nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, în judecarea recursului.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că existenţa terenurilor care să poată fi atribuite în compensare, în sensul Legii nr. 10/2001, este condiţionată de echivalentul valoric între bunurile susceptibile de această formă de reparaţie şi imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, şi nici împrejurarea că nu se pot combina măsurile reparatorii în echivalent. În prezentarea situaţiei de fapt, Curtea a menţionat doar diferenţa valorică majoră între cele două categorii de bunuri, precum şi solicitarea reclamanţilor, de a acorda, pentru o parte, din terenul preluat şi imposibil de restituit în natură, terenuri în compensare, iar pentru diferenţă, despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Cum s-a arătat, argumentul de drept pentru care nu au fost acordate bunurile identificate în speţă, în compensare, a fost determinat de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care, în forma de la data pronunţării deciziei recurate, nu prevedea măsura compensării cu alte imobile, ca formă de reparaţie în echivalent.

În concluzie, cum doar considerentele care sprijină soluţia pronunţată pot fi combătute în calea de atac, prezenta instanţă nu va ţine seama de criticile din cadrul motivului de recurs de faţă, care nu îndeplinesc această cerinţă.

4.1. Nici susţinerile privind nelegalitatea deciziei, circumscrise posibilităţii acordării de bunuri în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013, nu pot fi primite raportat la forma legii, în vigoare la data pronunţării deciziei recurate.

Astfel, în forma de la data adoptării, actul normativ sus-menţionat nu permitea forma de reparaţie în echivalent în discuţie, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din această lege, care nu sunt susceptibile de o altă interpretare.

Potrivit textului de lege indicat, în ipoteza imposibilităţii restituirii, în natură, a imobilelor preluate abuziv în regimul politic trecut, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III din Lege.

Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a normei legale sus-enunţate, aserţiunile recurenţilor în sens contrar fiind lipsite de suport juridic.

Principiul prevalenţei restituirii, în natură, a bunurilor preluate abuziv, atât din perspectiva Legii nr. 10/2001, cât şi din cea a Legii nr. 165/2013, este corect invocat de către părţi, dar nu are legătură cu formele de reparaţie în echivalent ce pot fi acordate în baza legii noi, de vreme ce această din urmă formă de reparaţie are loc tocmai în cazul în care este exclusă măsura reparatorie în natură.

De asemenea, nu se poate considera că, potrivit explicitării noţiunii de „restituire în natură”, cuprinsă în art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013, ar rezulta că aceasta include şi reparaţia în echivalent, sub forma acordării de bunuri în compensare, instanţa de apel procedând, în mod corect, la înlăturarea apărărilor formulate în acest sens de către reclamanţi.

Dispoziţia legală menţionată arată că, prin „restituire în natură”, se înţelege, pe de-o parte, „restituirea imobilului preluat în mod abuziv”, iar, în ceea ce priveşte terenurile, „reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament”.

În primul rând, în mod legal, Curtea a distins, în interpretarea art. 3 pct. 6, între formele de reparaţie ce pot fi solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cele pretinse conform Legii nr. 18/1991, raportat la terminologia specifică fiecăruia dintre aceste acte normative, concluzionând că teza I a textului de lege vizează bunurile pretinse potrivit legii din 2001, iar teza a II-a se referă la legile fondului funciar. În caz contrar, dacă s-ar considera, aşa cum susţin recurenţii, că toţi termenii definiţi de art. 3 din Legea nr. 165/2013 au un alt conţinut decât cel consacrat prin fiecare dintre legile speciale de reparaţie (în speţă, Legea nr. 10/2001, respectiva Legea nr. 18/1991), cu consecinţa că restituirea, în natură, a imobilelor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001 ar include şi forma de reparaţie în echivalent, a compensării cu alte bunuri, nu ar rezulta de ce legiuitorul a înţeles să prezinte două teze ale restituirii în natură, dintre care una specifică legilor edictate în materia fondului funciar (teza a II-a) şi cealaltă, prin excludere, în materia altor legi de reparaţie care vizează procesul de restituire şi sunt menţionate, expres, în art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013, în forma de la data intrării în vigoare (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 94/2000, O.U.G. nr. 83/1999). Deci, în semnificaţia acordată de Legea nr. 165/2013, pentru noţiunea de „restituire în natură”, această formă de reparaţie vizează imobilele preluate abuziv, pentru care s-au formulat cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, şi, distinct, se referă la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament, în cazul terenurilor solicitate în temeiul legilor fondului funciar.

Pe de altă parte, împrejurarea că noţiunile de „persoană îndreptăţită” şi de „entitate învestită de lege”, care se regăsesc în conţinutul Legii nr. 10/2001, din perspectiva art. 3 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 165/2013, ar fi specifice şi domeniului legilor fondului funciar, ceea ce ar sprijini ideea că toţi termenii folosiţi de legile speciale de reparaţie anterioare ar primi o nouă configuraţie din perspectiva legii actuale de reparaţie menţionată, nu reprezintă un argument în sprijinul celor afirmate în precedent de către recurenţi.

Este adevărat că, iniţial, cele două noţiuni erau utilizate de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu şi în materia legilor fondului funciar, dar, potrivit legii actuale de reparaţie, noţiunile respective vizează toate legile de reparaţie, inclusiv cele în materia fondului funciar. Aceasta rezultă atât din interpretarea literală a art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţie conform căreia „entitatea învestită de lege” desemnează, printre altele, „comisia locală de fond funciar…; comisia judeţeană de fond funciar…” – lit. c) şi d, dar şi din interpretarea sistematică a actului normativ în discuţie, care, în art. 3 pct. 2 şi 3, se referă în mod global la „persoana care se consideră îndreptăţită”, respectiv la „persoana îndreptăţită”, deci, la toate persoanele care au vocaţie la măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale de reparaţie anterioare, enumerate în cuprinsul art. 3 pct. 1 din aceeaşi lege, sau care beneficiază deja de recunoaşterea unor asemenea măsuri. De altfel, în definirea noţiunii de „persoană care se consideră îndreptăţită”, legea face trimitere directă la actele normative speciale, identificate în cuprinsul art. 3 pct. 1, în categoria cărora sunt evidenţiate atât Legea nr. 10/2001, cât şi legile fondului funciar.

Cu toate acestea, pentru argumentele expuse deja, art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 păstrează distincţia între restituirea, în natură, a imobilelor preluate abuziv sub imperiul altor legi de reparaţie decât cele vizând fondul funciar şi reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul acestor din urmă acte normative.

În plus, potrivit tezei I din art. 3 pct. 6, restituirea, în natură, a imobilelor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate viza decât imobilele preluate în mod abuziv, în consecinţă, cele de care au fost deposedaţi foştii proprietari, iar nu cele ce pot fi acordate în compensare şi care, în mod evident, sunt altele decât cele ce au format obiectul preluării.

În concluzie, în conţinutul noţiunii de „restituire în natură”, astfel cum este reglementată aceasta în art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013, în forma iniţială, nu poate fi inclusă şi reparaţia în echivalent, sub forma compensării cu alte bunuri.

Recurenţii au contestat decizia pronunţată în rejudecare şi pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că textul de lege menţionat nu se poate referi, aşa cum a reţinut Curtea de Apel, numai la deciziile/dispoziţiile anterioare intrării în vigoare a actului normativ indicat.

Nici această susţinere nu poate fi primită. Chiar dacă textul de lege nu diferenţiază, în mod expres, în ceea ce priveşte actele ce trebuie anexate deciziilor emise de entităţile învestite de lege, între deciziile anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi cele ce se vor pronunţa sau vor rămâne irevocabile ulterior acestui moment, este fără dubiu că legiuitorul a înţeles să opereze cu o asemenea distincţie. În mod corect, într-o interpretare sistematică a legii în discuţie, Curtea de Apel a considerat că depunerea înscrisurilor care să ateste imposibilitatea atribuirii, în compensare, a unor alte imobile, bunuri sau servicii nu poate viza decât deciziile emise anterior adoptării acestei legi (şi rămase irevocabile la acelaşi moment), de vreme ce, potrivit art. 1 alin. (2), legea actuală nu mai permite această formă de reparaţie în echivalent, ci doar compensarea prin puncte, şi, totodată, se aplică şi proceselor în curs de soluţionare, conform art. 4.

4.2. Cât priveşte împrejurarea că măsura compensării cu alte bunuri nu putea fi exclusă din conţinutul Legii nr. 165/2013, deoarece, în caz contrar, s-ar contraveni spiritului şi celor statuate prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Athanasiu contra României, nici această critică nu poate fi reţinută, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din actul normativ, care nu lasă loc unei alte interpretări, textul menţionând că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III.

Pe de altă parte, dacă, în această formă, iniţială, a legii, mecanismul măsurilor reparatorii în echivalent este conform sau nu cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârea pronunţată în cauza Athanasiu şi alţii împotriva României, reprezintă o discuţie rămasă fără obiect, de vreme ce forma actuală a Legii nr. 165/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013, prevede forma de reparaţie în echivalent pretinsă de recurenţi.

În concluzie, pentru argumentele expuse şi în analiza motivelor de recurs precedente, deşi Curtea de Apel Constanţa a procedat în mod legal, considerând că măsura compensării cu alte bunuri nu era posibilă sub imperiul Legii nr. 165/2013 în forma de la data intrării în vigoare, forma actuală a aceleiaşi legi permite măsura compensării cu alte bunuri, ceea ce va determina admiterea recursului.

5. Critica referitoare la abuzul de drept săvârşit de instanţa de apel, prin decizia pronunţată, nu este întemeiată. De vreme ce, pentru argumentele prezentate mai sus, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, legea în forma în vigoare la data pronunţării deciziei, nu se poate vorbi despre confirmarea unui abuz de drept, pretins a fi fost săvârşit de prima instanţă. Aceasta, pe lângă împrejurarea că abuzul de drept, sancţionat de art. 57 din Constituţie, vizează exercitarea drepturilor subiective contrar bunei credinţe, având ca scop sau rezultat vătămarea intereselor altor persoane, deci, reprezintă o instituţie juridică specifică persoanelor, iar nu instanţei de judecată, ca organ cu atribuţii jurisdicţionale. Din perspectiva instanţei, se poate pune problema încălcării limitelor imparţialităţii, ceea ce nu se poate, însă, reţine în speţă, determinat de aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie.

Art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se referă la liberul acces la justiţie al celor care se consideră vătămaţi într-un drept sau interes recunoscut de lege, ceea ce, de asemenea, nu poate fi pus în discuţie, cât timp criticile formulate nu se subsumează invocării unei astfel de încălcări.

În fine, împrejurarea că instanţa de apel face referire, în decizia atacată, la cele statuate într-un alt proces, prin hotărâre rămasă irevocabilă, cu privire la imposibilitatea restituirii, în natură, în cea mai mare parte, a terenului notificat, nu îmbracă nici forma abuzului de drept şi nici cea a nerespectării legii, de vreme ce, în ipoteza în care o instanţă a stabilit, cu putere de lucru judecat, asupra unui aspect care are legătură cu procesul pendinte, aceasta reprezintă o chestiune de care instanţa ulterioară este obligată să ţină seama, fie din perspectiva aspectului pozitiv al lucrului judecat, fie din cea a aspectului negativ, al autorităţii lucrului judecat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia Curţii a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, de ordin substanţial şi procesual, în materie.

Cu toate acestea, raportat la modificările aduse Legii nr. 165/2013, prin Legea nr. 368/2013, în prezent, actul normativ modificat - art. 1 alin. (2) - permite, ca măsură reparatorie în echivalent, şi compensarea cu bunuri oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, aspect pe care instanţa de apel nu l-a putut avea în vedere faţă de forma legii la data pronunţării deciziei atacate.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, instanţa va ţine seama, sub rezerva verificării situaţiei juridice actuale, de terenurile cu privire la care s-a stabilit, în ciclul procesual anterior, că pot fi atribuite în compensare, de valoarea lor raportat la valoarea terenului imposibil de restituit în natură şi de împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013, este posibilă cumularea celor două forme de reparaţie în echivalent prevăzute de lege, respectiv compensarea cu bunuri şi cea prin puncte. De asemenea, va avea în vedere la pronunţarea soluţiei, hotărârea rămasă irevocabilă în Dosarul nr. 14381/118/2011, prin care s-a dispus, cu putere de lucru judecat, restituirea, în natură, a suprafeţei totale de teren de 275 m.p. din terenul ce formează obiectul dosarului de faţă, de 1.500 m.p., urmând ca reparaţia în echivalent să vizeze diferenţa de 1.225 m.p.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenţi în prezenta cauză, faţă de soluţia de casare, acestea vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare, raportat şi la soluţia pe care o va pronunţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii P.M.A., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I., P.T.E. împotriva deciziei nr. 77/C din 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2157/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2407/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2153/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2157/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2407/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2483/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2557/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2559/2014. Civil