ICCJ. Decizia nr. 2153/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2153/2014

Dosar nr. 4798/62/2009

Şedinţa publică din 14 iulie 2014

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 343/S din 28 mai 2007 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC P.B. SA în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Râşnov şi Consiliul local Râşnov; s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor construcţii identificate în CF nr. xx Râşnov, sub nr. top. T1, în natură, Camping şi nr. top. T2, în natură, Restaurant C., în favoarea reclamantei; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Primăriei Râşnov cu privire la construcţia Restaurant C., de sub A+579 din CF nr. xx Râşnov, nr. top. T2; s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcţiilor Camping şi Restaurant C. de sub nr. top. T1 şi T2 din CF nr. xx Râşnov, în favoarea reclamantei; s-au respins pretenţiile în rest.

În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin Ordinul nr. 720 din 1 septembrie 1965 al fostului Minister al Comerţului Interior, a fost înfiinţat, în localitatea Râşnov, Restaurantul „Valea C.”, subordonat Trustului de Alimentaţie Publică „Carpaţi” Braşov.

Recepţia finală s-a făcut în 16 septembrie 1983, potrivit procesului verbal, pentru ca, în anul 1987, să aibă loc reparaţia instalaţiilor sanitare, recepţia fiind realizată de beneficiarul de atunci, O.J.T. Predeal.

În temeiul Legii nr. 15/1990, s-a înfiinţat, prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, reclamanta, care a preluat, prin protocolul din 5 decembrie 1990, de la SC P. SA, „Cabana C.” Râşnov împreună cu terenul aferent acesteia.

Prin Ordinul nr. 154 din 21 aprilie 1991 al Ministerului Comerţului şi Turismului, s-au atribuit, în proprietatea SC P.B. SA, imobilele din lista anexă, printre acestea, aflându-se, Campingul şi Hotelul Restaurant C. din Râşnov - Drumul Poienii, preluate de către reclamantă în gestiune.

Fostul Sfat popular al comunei Râşnov a acordat transferul terenului înscris în CF nr. xx Râşnov, nr. top. T3, în suprafaţă de 9316,80 m.p., în favoarea Trustului de Alimentaţie Publică Carpaţi, în anul 1968.

Prin adresa din 23 ianuarie 1968 a Comitetului executiv al Sfatului popular al Regiunii Braşov, s-a comunicat către T.A.P. Carpaţi acordul privind Camping Valea C. oraş Râşnov.

Cu toate acestea, în baza certificatului de urbanism din 19 februarie 2003 s-a dispus înscrierea în CF a Restaurantului C. Râşnov.

Din conţinutul CF rezultă că dreptul asupra construcţiei a fost înscris ca fiind dobândit prin construire, deşi construcţia a fost edificată de antecesoarele reclamantei, pentru ca, ulterior, cele două obiective, restaurantul şi campingul, să fie transmise în patrimoniul acesteia.

Rezultă că cele două imobile au fost dobândite în proprietate de către reclamantă, prin efectul legii, astfel încât cererea este întemeiată, motiv pentru care a fost admisă.

Certificatul de urbanism în baza căruia s-a înscris dreptul pârâtului nu întruneşte condiţiile legale privind actele de constituire a dreptului de proprietate, prevăzute de art. 22 din Legea nr. 7/1996, art. 36 pct. 1 (act nevalabil), fiind un document necesar pentru emiterea autorizaţiei de construire, conform art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, aplicabilă la data înscrierii în CF.

Astfel, acest act apare ca fiind nevalabil, ceea ce atrage consecinţa neproducerii de efecte juridice din perspectiva art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, motiv pentru care s-a dispus rectificarea CF.

Cererea de constatare a dobândirii dreptului de superficie nu este întemeiată, întrucât şi terenul aferent a fost transmis reclamantei în baza protocolului din 1990, ceea ce a determinat folosirea bunului în condiţiile arătate.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, reclamanta având posibilitatea valorificării dreptului său de proprietate şi asupra terenului prin procedura specială, instituită prin H.G. nr. 834/1991, republicată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâţii.

Prin decizia nr. 25 din 11 martie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de reclamantă (în realitate, de apelanţii pârâţi); a admis apelurile declarate de reclamantă şi de pârâţii Oraşul Râşnov, prin Primar, şi Consiliul local Râşnov; a casat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Curtea de Apel a reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea dreptului de proprietate, grefată pe o acţiune în rectificarea intabulării şi, respectiv, a radierii dreptului de proprietate al pârâţilor.

În contextul dispoziţiilor art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea de CF tinde la înlăturarea unei stări tabulare ce are la bază o cauză de nulitate, care face nevalabilă înscrierea, un drept greşit calificat sau încetarea efectelor actului juridic în temeiul căreia s-a făcut intabularea.

Prima instanţă nu a examinat dacă o atare acţiune se încadrează în cazurile enumerate limitativ de textul de lege menţionat.

Pe de altă parte, nu s-a analizat în ce măsură s-a realizat transferul, ope legis, al statului către reclamantă, în condiţiile Legii nr. 15/1990, şi în ce măsură fişa mijloacelor fixe de care se prevalează reclamanta are aptitudinea de a atesta existenţa unui drept de proprietate asupra construcţiilor, având în vedere că nu au fost finalizate procedurile de obţinere a titlului de proprietate asupra terenurilor.

Tribunalul şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, reţinând inexact că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, fără să ţină seama de precizarea din text „cu excepţia bunurilor dobândite cu alt titlu”. Sub aspectul în discuţie, este necesară determinarea naturii juridice a acestor bunuri.

În concluzie, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în baza art. 297 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai stabilit ca, în rejudecare, Tribunalul să examineze calitatea procesuală pasivă a Consiliului local Râşnov, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, sub incidenţa căreia s-a introdus acţiunea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. 4798/62/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 38/D din 12 februarie 2010 a aceleiaşi instanţe, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul local al oraşului Râşnov; s-a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Râşnov, reprezentat de Primar, s-a anulat cererea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al oraşului Râşnov, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia; s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtul Oraşul Râşnov a sumei de 50.080,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin adresa din 2 august 1962, fostul Minister al Comerţului Interior - Direcţia Generală Hoteluri-Restaurante a adus la cunoştinţa fostului Sfat popular al oraşului Râşnov că acest minister, prin direcţia indicată, va prelua Centrul Turistic „Valea C.” din Râşnov, în vederea construirii unui hotel-cabană şi a unui restaurant de categoria I, astfel că se impune ca terenul necesar în acest scop să fie trecut în administrarea sa.

Prin decizia nr. 373 din 25 august 1962, fostul Sfat popular al Regiunii Braşov a decis trecerea în administrarea Trustului de Alimentaţie Publică „Carpaţi” a terenului în suprafaţă de 43.102,80 m.p., situat pe Valea Cetăţii Râşnov, înscris în CF nr. xx Râşnov, sub nr. top. T4 şi T5, în vederea construirii şi amenajării unui complex turistic.

Prin Ordinul nr. 720 din 1 septembrie 1965 al Ministerului Comerţului Interior, a fost înfiinţat, în localitatea Râşnov, Restaurantul Valea C., subordonat Trustului de Alimentaţie Publică „Carpaţi” Braşov.

Din actele mai sus menţionate, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului pe care a fost edificat Complexul Turistic Valea C. a aparţinut statului, care a acordat Trustului de Alimentaţie Publică Carpaţi dreptul de administrare, în vederea construirii acestui complex.

Prin H.G. nr. 1041/1990, a fost înfiinţată societatea comercială reclamantă, iar, prin Ordinul Ministrului Comerţului şi Alimentaţiei nr. 154/1991, s-au determinat bunurile ce se găsesc în patrimoniul acesteia, fiind enumerate şi campingul şi hotelul-restaurant C.

Din copia cărţii funciare în care sunt evidenţiate imobilele din litigiu, aflată la filele din dosarul cauzei, precum şi din înscrisurile aflate la filele din Dosarul nr. 137/62/2006, rezultă că imobilul cu destinaţia de teren pe care sunt amplasate construcţiile reprezentând Campingul Râşnov şi Hotelul Restaurant C. face parte din domeniul public al Oraşului Râşnov.

Ca urmare a includerii terenului în domeniul public al pârâtului Oraşul Râşnov, această parte a solicitat judecătorului delegat la serviciul de carte funciară din cadrul Judecătoriei Zărneşti să intabuleze, în favoarea Primăriei oraşului Râşnov, şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor ce se află pe teren, identificate prin certificatele de urbanism din 19 februarie 2003, nr. C1 din 23 octombrie 2001 şi nr. C2 din 23 octombrie 2001.

Cererea formulată de pârât a fost admisă, cu consecinţa intabulării, în favoarea Primăriei oraşului Râşnov, a dreptului de proprietate asupra construcţiilor din litigiu şi a dreptului de proprietate al Oraşului Râşnov asupra terenului aferent acestora, teren care face parte din domeniul public al părţii menţionate.

Prin cererea pe care a formulat-o, reclamanta a susţinut, aşa cum s-a arătat, că înscrierile din evidenţele de carte funciară, ce au fost efectuate cu privire la imobilele cu destinaţia de construcţii în litigiu, se impune a fi rectificate, întrucât dreptul de proprietate cu privire la aceste construcţii îi aparţine.

Reclamanta a invocat, în mod generic, prevederile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, fără a indica, în mod concret, care dintre situaţiile reglementate de aceste prevederi legale sunt incidente în cauză.

Textul de lege arătat prevede că rectificarea unei intabulări se poate cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu a fost valabil, dacă, prin înscriere, dreptul a fost greşit calificat sau dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris ori au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Reclamanta nu a arătat, în susţinerea cererii sale, decât împrejurarea că bunurile imobile din litigiu nu puteau fi înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca fiind proprietatea pârâtului Oraşul Râşnov, întrucât ele, aflându-se în administrarea sa, au devenit, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, proprietatea sa. Această susţinere nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de rectificare a evidenţelor de carte funciară reglementate de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, ci vizează invocarea unui titlu de proprietate propriu al părţii menţionate asupra imobilelor.

În ceea ce priveşte natura juridică a imobilelor cu destinaţia de construcţie în litigiu, Tribunalul a constatat următoarele:

Din starea de fapt mai sus expusă, a rezultat că reclamanta ori antecesoarele acesteia nu au deţinut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinaţia de teren, pe care construcţiile au fost edificate. Acest teren a constituit, în permanenţă, obiectul dreptului de proprietate al statului, fiind, apoi, transmis pârâtului Oraşul Râşnov, şi face, în prezent, parte din domeniul public al acestei părţi.

Imobilele cu destinaţia de construcţie au constituit, de asemenea, obiectul dreptului de proprietate al statului, în favoarea antecesoarei reclamantei fiind constituit doar un drept de administrare cu privire la aceste imobile.

Invocând prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta a susţinut că aceste bunuri imobile constituie, în virtutea legii, proprietatea sa, ignorând, însă, faptul că sunt un accesoriu al terenului pe care sunt amplasate, teren asupra căruia nu a deţinut şi nu deţine niciun titlu.

Faţă de argumentele menţionate, regimul juridic al bunurilor imobile din litigiu trebuie determinat prin raportare la prevederile art. 492-494 C. civ.

În speţă, titularul dreptului de proprietate asupra terenului pe care au fost edificate construcţiile este Statul Român, care nu a transmis reclamantei acest drept, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi nici ulterior acestui moment. Dimpotrivă, apreciind că terenul este necesar pentru întreaga comunitate locală, a acordat acestuia statutul de bun care face parte din domeniul public al Oraşului Râşnov, terenul devenind, astfel, inalienabil.

În consecinţă, construcţiile amplasate pe terenul în litigiu urmează regimul juridic instituit de prevederile legale mai sus menţionate, ele fiind un accesoriu al terenului; ca atare, dat fiind regimul juridic al imobilului cu destinaţia de teren pe care ele sunt situate, reclamanta nu poate să invoce existenţa, în favoarea sa, a unui drept de proprietate, ci doar drepturile pe care legea le recunoaşte constructorului care a edificat pe terenul altuia.

Împrejurarea că reclamanta a realizat investiţii majore la imobilele cu destinaţia de construcţie, pe baza autorizaţiilor acordate de autorităţile locale, nu poate constitui decât temei pentru reţinerea calităţii de constructor de bună credinţă, fără a putea reprezenta, însă, temei al constatării dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantei, în sensul imposibilităţii intabulării unui drept real în favoarea Primăriei oraşului Râşnov, Tribunalul a reţinut următoarele:

În primul rând, înscrierile de carte funciară a căror rectificare s-a solicitat au fost efectuate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, respectiv al încheierii pronunţate de judecătorul delegat la Serviciul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Zărneşti, care nu a fost atacată în termenele şi în condiţiile stipulate de Decretul-lege nr. 115/1938.

Pe de altă parte, în condiţiile în care reclamanta nu poate să invoce, pentru considerentele arătate anterior, existenţa, în favoarea sa, a unui drept real de proprietate asupra acestor imobile, nu are calitatea de persoană interesată să invoce neregularităţi cu privire la înscriere, o asemenea calitate având titularul dreptului de proprietate asupra terenului, pârâtul Oraşul Râşnov.

De asemenea, aspectul invocat de reclamantă se constituie într-o eroare materială, care poate fi rectificată la cererea titularului dreptului.

Aşa fiind, cererea reclamantei, de rectificare a evidenţelor de publicitate imobiliară, în ceea ce priveşte regimul juridic la imobilele cu destinaţia de construcţii din litigiu, este neîntemeiată.

Cererea referitoare la instituirea, în favoarea sa, a unui drept real de folosinţă asupra imobilului cu destinaţia de teren, pe care sunt amplasate construcţiile, este, la rândul ei, neîntemeiată, dat fiind caracterul accesoriu faţă de petitul indicat mai sus.

În concluzie, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Râşnov.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată pe care reclamanta a promovat-o faţă de Consiliul local al oraşului Râşnov, Tribunalul, ţinând seama de îndrumările date de instanţa de control judiciar, a supus dezbaterii părţilor excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei părţi.

Excepţia este întemeiată, faţă de dispoziţiile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în conformitate cu care consiliul local este o structură a aparatului administrativ, care nu are personalitate juridică, astfel că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., nu poate avea calitatea de parte într-un proces civil. Pentru considerentele expuse, prima instanţă a admis această excepţie, şi, în consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 43 coroborate cu cele ale art. 161 C. proc. civ., a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul menţionat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, considerând-o netemeinică şi nelegală.

La termenul de judecată din 07 septembrie 2010, judecata a fost suspendată pentru soluţionarea apelului declarat împotriva încheierilor de carte funciară, cauză aflată în strânsă legătură cu prezenta şi repusă pe rol la data de 17 septembrie 2013, la dosar fiind depusă decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, prin care s-a făcut dovada soluţionării irevocabile a dosarului ce a determinat suspendarea conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 119/Ap din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată împotriva pârâtului Oraşul Râşnov, prin Primar; a constatat că reclamanta este proprietara imobilelor construcţii înscrise în CF nr. xx Râşnov, construcţii Camping situate la nr. top. T1, Restaurant C. Râşnov situat la nr. top. T2.

A dispus rectificarea situaţiei din CF nr. xx Râşnov, în sensul radierii dreptului de proprietate al Primăriei Râşnov asupra construcţiei Restaurant C. Râşnov, de sub A+579.

A dispus înscrierea în CF nr. xx Râşnov a dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor Camping, sub nr. top. T1, şi Restaurant C. Râşnov, sub nr. top. T2.

A respins restul pretenţiilor reclamantei din cererea de chemare în judecată.

A înlăturat din sentinţă dispoziţia de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

S-a păstrat restul dispoziţiilor din hotărârea primei instanţe, privind admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi anularea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Consiliul local al oraşului Râşnov.

Au fost respinse celelalte motive de apel.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a stabilit următoarele:

1. Cu privire la motivul privind dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi Tribunalul, în primul ciclu procesual.

În drept, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Norma instituie modul de dobândire a proprietăţii ope legis, ca un corolar al dispoziţiei înscrise în art. 645 C. civ., statuând, fără echivoc, că bunurile aflate în patrimoniul societăţii comerciale devin, în puterea acestui text de lege, proprietatea societăţii comerciale. Prin actul normativ amintit, legiuitorul a intenţionat să instituie proprietatea privată, chiar dacă, la început, statul a deţinut, în integralitate, capitalul social, cum statuează art. 20 alin. (1) din Lege; ulterior, însă, a înstrăinat acţiunile, ca, în final, societatea să devină integral privată, cum este cazul reclamantei.

Societatea comercială a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, mai precis asupra tuturor drepturilor relative la bunurile sale, sub condiţia să nu fi fost dobândite cu alt titlu, respectiv să nu fi existat bunuri deţinute, dar care aparţineau unor terţi ori s-a dobândit proprietatea într-un alt mod.

În aplicarea legii, a fost emis Ordinul nr. 154/1991, prin care imobilele în discuţie au trecut în patrimoniul şi proprietatea reclamantei.

Din probele administrate în cauză, reiese, fără dubiu, că pârâta nu a edificat imobilele în litigiu, nu are niciun drept asupra acestora, ci, dimpotrivă, ele aparţin reclamantei, care a şi făcut, în considerarea calităţii sale de proprietar, reparaţii capitale, pe baza unei autorizaţii de construire emise de pârâţi, care, implicit, i-au recunoscut dreptul; tot în considerarea acestei calităţi, a fost somată, la un anumit moment, să plătească impozitul aferent. Cu toate acestea, în baza unui simplu certificat de urbanism, emis tot de Primărie, care, în niciun caz, nu constituie titlu de proprietate, Primăria Râşnov şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, negând, în consecinţă, dreptul de proprietate al reclamantei.

Deşi nu a fost învestită, prima instanţă, în al doilea ciclu procesual, a schimbat temeiul juridic al acţiunii, cantonându-se într-o instituţie juridică (art. 492-494 C. civ.), cea a constructorului pe terenul altuia, care nu are nicio legătură cu cauza, încălcând, în acest mod, principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile instanţei de control judiciar din primul ciclu procesual. Chiar şi în această situaţie, raportându-se la normele enunţate, prima instanţă trebuia să observe că acestea nu sunt independente, ci derivă din prevederea reglementată în art. 492 C. civ., care, în partea finală, cuprinde sintagma „până ce se dovedeşte din contra”. În speţă, Tribunalul putea să reţină că imobilele construcţii nu sunt ale proprietarului terenului (pârâtului la acel moment), ci ale reclamantei, fără să mai analizeze situaţia constructorului, întrucât nu fusese învestită cu un asemenea capăt de cerere, ci cu cererea reclamantei relativ la instituirea unui drept de superficie.

Prin decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, a fost admis apelul SC P.B. SA şi s-au schimbat încheierile de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de proprietate al Primăriei Râşnov asupra construcţiilor în litigiu, respingându-se cererile Primăriei, de a i se înscrie dreptul în cartea funciară; s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că certificatele de urbanism ce au stat la baza înscrierii nu constituie titlu de proprietate. Ca urmare, dreptul Primăriei asupra construcţiilor nu există, astfel încât, raportat la probele administrate, Curtea a reţinut, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi a Ordinului nr. 154/1991, emis în aplicarea normei legale, că reclamanta este proprietara construcţiilor. Au fost înlăturate apărările intimatului, inclusiv cele că imobilele ar aparţine domeniului public, nefiind posibilă confundarea noţiunilor de domeniu public cu cea de uz sau interes public.

2. Cu privire la motivul privind rectificarea situaţiei de carte funciară, acesta a fost admis, constatându-se deja dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor în litigiu, iar dreptul pârâtei nu subzistă, raportat la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov. Întrucât acţiunea a fost promovată anterior pronunţării acestei hotărâri şi nu se putea dispune rectificarea, fiind cazul unei proceduri necontencioase, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi din Legea nr. 7/1996 (ambele în vigoare la data promovării acţiunii) sunt incidente, încheierile în baza cărora s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Primăriei fiind nelegale.

3. Motivul referitor la excepţia de nelegalitate nu mai are obiect în prezentul litigiu, statuându-se deja, prin decizia civilă nr. 879/R/2013, că înscrierea dreptului Primăriei asupra construcţiilor s-a făcut nelegal, pe baza certificatelor de urbanism care nu pot constitui titlu de proprietate.

4. Motivul vizând constituirea unui drept de superficie a fost respins, dat fiind că acest dezmembrământ al dreptului de proprietate poate lua naştere prin lege ori convenţia părţilor, cerinţe neîndeplinite în speţă. Mai mult, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor, în condiţiile în care, de la SC P. SA, prin protocolul amintit, i s-au transmis şi suprafeţele de teren aferente, impune parcurgerea unei alte proceduri, una dintre ele fiind cea reglementată de H.G. nr. 834/1991, edictată în aplicarea Legii nr. 15/1990, în vederea reglementării situaţiei juridice a terenului.

A fost înlăturată dispoziţia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu a căzut în pretenţii, în sensul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta U.A.T. Oraşul Râşnov, criticând-o pentru următoarele motive:

- Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate:

Deşi Curtea de Apel a făcut referire la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, a procedat la o analiză superficială a înscrisurilor, întrucât, în urma pronunţării acestei hotărâri, în CF nr. xx (vechi), nr. top. T1 şi T2, nu sunt înscrise decât terenuri, sens în care afirmaţia instanţei de apel că, pe aceste numere topografice, sunt înscrise construcţii nu corespunde realităţii.

În mod netemeinic şi nelegal, Curtea apreciază că dreptul Primăriei asupra construcţiilor nu există, deoarece, pe de o parte, nu s-a solicitat instanţei constatarea existenţei/inexistenţei unui drept de proprietate al recurentei, iar, pe de altă parte, din cuprinsul deciziei nr. 879/R/2013, rezultă că instanţa nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de acest drept.

- Cu privire la rectificarea cărţii funciare:

Instanţa de apel a admis solicitarea respectivă în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi din Legea nr. 7/1996, având în vedere că a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor.

Prin cele reţinute, Curtea a încălcat dispoziţiile sentinţei nr. 955/S/2003, pronunţată în Dosarul nr. 629/2003 al Judecătoriei Zărneşti, în care s-a stabilit ca inadmisibilă o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

- Cu privire la instituirea unui drept de superficie:

Deşi respinge acest capăt de cerere, instanţa oferă consultanţă juridică societăţii reclamante, arătând că: „în condiţiile în care, de la SC P. SA i s-au transmis şi suprafeţele de teren aferente, impune parcurgerea unei alte proceduri, una dintre ele fiind cea reglementată de H.G. nr. 834/1991”.

- Recurenta mai susţine că decizia atacată face referire la sentinţa civilă pronunţată în primul ciclu procesual, care a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, şi cuprinde o motivare identică cu cea din hotărârea desfiinţată. Acest mod de abordare a instanţei de apel ridică întrebarea în ce măsură au fost respectate dispoziţiile deciziei civile nr. 25/2009 a Curţii de Apel.

- Curtea reţine dobândirea dreptului de proprietate ope legis, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990, asupra construcţiilor în litigiu, raportat la Ordinul nr. 720/1965, Ordinul nr. 173/1990 şi protocolul din 05 decembrie 1990 încheiat cu SC P. SA.

Dobândirea unui bun prin lege se realizează în condiţiile în care legiuitorul transmite (prin actul normativ) bunul către beneficiar, ceea ce nu subzistă în speţă, protocolul neavând rang de lege şi nici societatea comercială rang de legiuitor.

De asemenea, instanţa a avut în vedere un înscris nedepus la dosarul cauzei, respectiv Ordinul nr. 173/1990, a cărui existenţă nu poate fi stabilită.

Nu se poate concluziona cu privire la existenţa dreptului de proprietate pentru două obiective, „Camping” şi „Restaurant C.”, cât timp toate înscrisurile indicate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti fac vorbire doar despre un restaurant, instanţa neoferind o motivare în acest sens.

Nu s-a făcut dovada, printr-o probă tehnică de specialitate, a identităţii între imobilul menţionat în cuprinsul Ordinului nr. 720/1965 - Restaurant „Valea C.”, imobilul la care face referire reclamanta - „Restaurant C. Râşnov” şi imobilul la care se face trimitere în protocolul din data de 05 decembrie 1990.

- Instanţa de apel a dispus rectificarea cărţii funciare potrivit dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996.

Conform art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoana interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile.

Reţinând că dreptul înscris în cartea funciară, la care instanţa de judecată face referire, este dreptul de proprietate al recurentei asupra terenurilor, nu rezultă care este obiectul rectificării.

- Instanţa de apel a dispus respingerea cererii de instituire a unui drept de superficie, arătând că se impune urmarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

În mod greşit, Curtea a avut în vedere imobile de sine-stătătoare, terenuri, respectiv construcţii, fără legătură între ele, iar nu imobilul privit ca întreg, teren afectat de construcţii.

Astfel, chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat instanţei analizarea întregului imobil - teren afectat de construcţie, în caz contrar, neputându-se pune în discuţie cererea de instituire a unui drept de superficie.

Faptic, imobilul construcţie nu poate fi privit fără o amplasare în teren.

Însuşi legiuitorul a avut în vedere ansamblul, întregul.

Doar prin raportare la ansamblu, instanţa poate da satisfacţie tuturor drepturilor ce ar putea fi exercitate asupra părţilor întregului.

În consecinţă, concluzia instanţei asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor este criticabilă sub următoarele aspecte:

Atât timp cât Curtea a avut în vedere posibilitatea incidenţei dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, s-ar fi impus a fi făcută o cercetare în ansamblu aspra acestui subiect.

Potrivit actului normativ sus-menţionat şi art. 6 din Criteriile nr. 2665/1992, legiuitorul s-a raportat la imobil, în întregul său, respectiv teren afectat de construcţie.

Dacă instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 15/1990, s-ar fi impus să constate că este pus în discuţie un bun „în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora” şi că a fost urmată procedura descrisă de legiuitor, respectiv dispoziţiile H.G. nr. 834/1991.

Raportat la acest aspect, instanţa de fond, în cel de-al doilea ciclu procesual, a avut în vedere imobilul în întregul său, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, în concordanţă cu voinţa legiuitorului.

În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile legii menţionate mai sus.

Nu este întrunită cerinţa ca bunul să se fi aflat în patrimoniul societăţii cu capital de stat, la data înfiinţării sale, de vreme ce instanţa reţine că dreptul de proprietate al reclamantei îşi are izvorul în protocolul din data de 05 decembrie 1990, iar această societate a fost înfiinţată în baza H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, protocolul fiind ulterior actului normativ de înfiinţare.

De asemenea, protocolul din data de 05 decembrie 1990 reprezintă un act încheiat între două persoane juridice, neputându-se vorbi, deci, despre o dobândire a dreptului de proprietate ope legis.

Deşi instanţa de apel a arătat că se impune urmarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 şi de Criteriile nr. 2665/1992, nu păstrează o abordare unitară asupra obiectului pus în discuţie.

Tribunalul a dat eficienţă caracterului de imobil din domeniul public, aspect avut în vedere şi de legiuitor (art. 3 din H.G. nr. 834/1991).

De altfel, în considerarea caracteristicilor domeniului public, legiuitorul a exclus, în mod expres, imobilele din această categorie de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.

În contextul constatării dreptului de proprietate asupra construcţiilor, se pune întrebarea ce se întâmplă cu protecţia dreptului de proprietate publică, conferită prin lege, aspect ocolit de către instanţa de apel. Nu poate fi afectat dreptul de proprietate publică (Legea nr. 213/1998, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 8/1991, H.G. nr. 834/1991, Criteriile nr. 2665/1992).

De asemenea, Curtea nu a ţinut seama în ce măsură, prin constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în persoana reclamantei, este afectat dreptul de proprietate publică al recurentei asupra terenului şi dacă aceasta poate să-l exercite în mod nestingherit.

- Curtea nu a ţinut seama de sentinţa civilă nr. 1228/2002 pronunţată de Judecătoria Zărneşti, prin care instanţa a admis acţiunea în revendicare a bunurilor înscrise în CF nr. xx, top T1 şi top T2, formulată de recurentă împotriva intimatei reclamante. Hotărârea judecătorească respectivă are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a recurentei asupra imobilelor, în acel proces, reclamanta recunoscând la interogatoriu că „foloseşte imobilele fără niciun titlu”.

Reţinând că bunurile au fost dobândite de reclamantă ope legis, încă din anul 1991, instanţa nu a avut în vedere nici contractul de schimb depus la dosar, având ca obiect aceleaşi bunuri. În contextul în care reclamanta era proprietara imobilelor, se pune problema interesului de a le dobândi încă o dată, prin intermediul contractului respectiv.

De asemenea, considerentul Curţii, în sensul recunoaşterii de către recurentă a calităţii de proprietar a reclamantei, prin înscrierea în evidenţele fiscale, nu ţine seama de împrejurarea că aceasta este ulterioară actului, că se face în baza unei declaraţii şi că înregistrarea în evidenţele fiscale nu constituie titlu de proprietate.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate şi, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; pe fond, a solicitat, respingerea căii de atac.

Analizând, cu prioritate, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte dintre criticile recurentei se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cele referitoare la încălcarea deciziei de desfiinţare nr. 25/2009 a Curţii de Apel Braşov), art. 304 pct. 7 (cele vizând nemotivarea stabilirii dreptului de proprietate pentru construcţia „Camping”) şi art. 304 pct. 9 (cele privind încălcarea dispoziţiilor legale în materia stabilirii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 15/1990, a procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991, a respectării dreptului de proprietate publică, a înscrierilor în cartea funciară şi a autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri pronunţate în alte litigii). Susţinerile referitoare la probele administrate în cauză şi la reevaluarea situaţiei de fapt în raport cu acestea sau la necesitatea efectuării unor probe nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse în precedent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Sintetizând criticile formulate şi susceptibile de încadrare, recurenta a invocat, în esenţă, următoarele chestiuni de nelegalitate:

- greşita stabilire, în favoarea reclamantei, a dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu, raportat la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, la procedura ce trebuia urmată potrivit H.G. nr. 834/1991 şi Criteriilor nr. 2665/1992, la modul eronat de abordare a situaţiei juridice a construcţiilor, separat de cea a terenului, cu consecinţe în ceea ce priveşte regimul juridic al imobilelor, incident în speţă, la dispoziţiile în materia proprietăţii publice, la valoarea juridică a rolului fiscal deschis reclamantei pentru construcţii, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al acesteia asupra bunurilor respective, şi la contractul de schimb încheiat de parte - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- greşita rectificare a cărţii funciare, în ceea ce priveşte înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în favoarea reclamantei, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi din Legea nr. 7/1996, faţă de soluţia de inadmisibilitate a unei astfel de cereri, cuprinsă în sentinţa civilă nr. 955/S/2003 a Judecătoriei Zărneşti, şi de lipsa de obiect a rectificării în raport de dreptul înscris în cartea funciară, în favoarea recurentei pârâte - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- greşita menţiune în considerentele deciziei, în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de instituire a unui drept de superficie asupra terenului, privind procedurile de urmat în scopul obţinerii unui asemenea drept, cu consecinţa indirectă a lipsei de imparţialitate a instanţei, prin oferirea de „consultanţă juridică” reclamantei - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- încălcarea deciziei de desfiinţare nr. 25 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, faţă de modul de redactare a deciziei recurate, identic cu cel din sentinţa desfiinţată în primul ciclu procesual - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;

- nemotivarea deciziei în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiei „Camping”, raportat la înscrisurile din dosar, care nu vizează o asemenea construcţie - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;

- încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1228 din 8 octombrie 2002 a Judecătoriei Zărneşti - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Niciuna dintre aceste critici nu poate fi primită.

- În ceea ce priveşte împrejurarea că, urmare a deciziei civile nr. 879/R din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în prezent, în CF nr. xx, nr. top. T1 şi T2, sunt înscrise doar terenuri, nu şi construcţii, susţinerea recurentei este neîntemeiată.

Este real că, potrivit acestei hotărâri, fiind admise căile de atac declarate de reclamanta din prezenta cauză în litigiul vizând înscrierea dreptului de proprietate al Primăriei Râşnov asupra construcţiilor ce formează obiectul dosarului de faţă, au fost schimbate încheierile de CF din 24 octombrie 2001 şi 20 februarie 2003 ale Judecătoriei Zărneşti, în sensul respingerii cererii de înscriere a dreptului de proprietate asupra construcţiilor „Camping” şi „Restaurant C. S+P+E”, în favoarea părţii menţionate.

Cu toate acestea, modificarea evidenţelor de CF nu a operat în mod concret, în sensul radierii dreptului de proprietate asupra construcţiilor, înscris în favoarea Primăriei Râşnov, această pretenţie reprezentând, printre altele, tocmai obiectul procesului de faţă.

Ca atare, nu se poate reţine că, urmare a deciziei nr. 879/R/2013, nu mai este înscris în evidenţele de CF dreptul de proprietate asupra construcţiilor în favoarea Primăriei Râşnov, de altfel, operaţiunea de radiere neputând avea loc în absenţa unei cereri în acest sens şi care, cum s-a arătat deja, constituie obiectul litigiului prezent.

Referitor la greşita stabilire a inexistenţei dreptului de proprietate asupra construcţiilor în persoana Primăriei Râşnov, determinat de lipsa unei cereri în acest sens şi de decizia sus-menţionată, în care s-a arătat că instanţa respectivă nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de dreptul de proprietate, susţinerile, de asemenea, nu pot fi primite.

Reţinând că Primăria Râşnov nu justifică un drept de proprietate asupra construcţiilor în litigiu, Curtea a răspuns apărărilor recurentei pârâte, prin care a combătut pretenţiile reclamantei cu privire la dreptul de proprietate în discuţie, nefiind necesară existenţa unei cereri separate, pin care instanţa să fie învestită cu o asemenea analiză.

Cât priveşte decizia nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, instanţa de apel nu a stabilit că, prin această hotărâre, s-ar fi stabilit inexistenţa dreptului de proprietate al Primăriei Râşnov asupra construcţiilor în litigiu, ci, raportat la verificările efectuate de instanţa respectivă asupra actelor care au stat la baza înscrierii dreptului în CF, a reţinut că aceasta nu justifică un asemenea drept. Concluzia este corectă, având în vedere că, prin decizia menţionată, instanţa a arătat că, pentru construcţia „Camping”, titularul nu a depus niciun act dintre cele prevăzute în art. 50 din Legea nr. 7/1996, în susţinerea dreptului de proprietate, iar pentru construcţia „Restaurant C.”, s-a depus un certificat de urbanism, care, de asemenea, nu valorează titlu de proprietate. În plus, în prezenta cauză, recurenta nu a administrat alte probe în susţinerea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, astfel încât reţinerea Curţii de Apel, privind inexistenţa unui asemenea drept în favoarea Primăriei Râşnov, este legală.

În ceea ce priveşte stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, susţinerile sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 20 alin. (2) din actul normativ sus-menţionat, „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”. Într-adevăr, legea recunoaşte dreptul în discuţie, în favoarea societăţii comerciale în patrimoniul căreia este evidenţiat un bun, aspect reţinut şi de către Curtea de Apel. În acest sens, instanţa a constatat dobândirea dreptului de proprietate în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cu referire la art. 645 C. civ. şi a Ordinului nr. 154/1991 al Ministerului Comerţului şi Turismului emis conform acestei legi, iar nu în baza protocolului încheiat la 5 decembrie 1990, între SC P. SA şi SC P.B. SA. Referirile Curţii la protocol au vizat doar predarea imobilului către intimata reclamantă prin acest act juridic, nicidecum transmiterea dreptului de proprietate prin intermediul protocolului. Prin urmare, susţinerile recurentei, în sensul că protocolul nu reprezintă lege, iar societatea comercială nu are atribuţiile specifice unui legiuitor, sunt nerelevante.

Cât priveşte împrejurarea că instanţa de apel a avut în vedere un act nedepus la dosar, respectiv Ordinul nr. 173/1990 emis de Ministerul Comerţului şi Turismului, afirmaţia este corectă, dar, de asemenea, lipsită de importanţă juridică, de vreme ce Curtea nu a făcut decât să redea menţiunea cuprinsă în protocol, conform căreia, acest act a fost încheiat în baza ordinului indicat, iar recurenta nu a adus nicio critică, prin care să invoce eventuale nereguli în ceea ce priveşte emiterea protocolului cu încălcarea Ordinului.

A mai arătat pârâta că instanţa a pronunţat o soluţie cu nerespectarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât imobilele în litigiu nu se aflau în patrimoniul intimatei reclamante la data înfiinţării sale, prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, protocolul în baza căruia au fost predate către această societate fiind încheiat ulterior, respectiv la 5 decembrie 1990.

Critica nu este corectă, deoarece actul normativ sus-menţionat nu cuprinde o astfel de precizare în cuprinsul art. 20 alin. (2). Este real că Legea nr. 15/1990 se referă la reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, ceea ce ar presupune că actul normativ în discuţie vizează un ansamblu de norme legale aplicabile la momentul reorganizării unităţilor economice ca regii autonome şi societăţi comerciale. Cu toate acestea, nu toate dispoziţiile legale se referă la momentul înfiinţării regiilor autonome şi societăţilor comerciale, ci pot privi şi o perioadă ulterioară reorganizării, în care regia sau societatea comercială deja înfiinţată îşi desfăşoară activitatea. În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 menţionează că unităţile economice de stat se organizează şi funcţionează conform dispoziţiilor acestei legi, ca regii autonome sau societăţi comerciale. În consecinţă, făcând referire la „funcţionarea” unităţii economice reorganizate, este fără dubiu că Legea nr. 15/1990 vizează şi o perioadă ulterioară înfiinţării regiei/societăţii comerciale, când aceasta îşi desfăşoară activitatea.

Art. 20 alin. (2), al cărui text a fost enunţat în precedent, nu cuprinde menţiunea „la data înfiinţării acestora (regii autonome/societăţi comerciale)”, contrar celor susţinute de recurentă, referindu-se la bunurile din patrimoniul societăţii comerciale, indiferent de momentul dobândirii lor. Prin sintagma invocată de recurentă, „la data înfiinţării acestora”, partea nu face decât să adauge la lege, ceea ce nu este permis, potrivit principiului de drept „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - „Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”. Prin urmare, în speţă, nu are relevanţă că bunul a fost predat intimatei reclamante ulterior înfiinţării sale, întrucât, conform art. 20 alin. (2), devine proprietatea acesteia, ope legis, şi în acest caz. De altfel, nu există nicio justificare logică, din punct de vedere juridic, ca norma legală să se aplice doar pentru bunurile existente în patrimoniul societăţii comerciale la data înfiinţării, iar nu şi pentru bunurile dobândite ulterior, regimul lor juridic trebuind să fie acelaşi.

În ceea ce priveşte împrejurarea că protocolul din 5 decembrie 1990 a fost încheiat între persoane juridice şi, deci, pentru acest motiv, nu s-ar putea vorbi despre o dobândire a dreptului de proprietate ope legis, susţinerea recurentei nu poate fi primită, de vreme ce, cum s-a arătat deja, instanţa de apel nu a reţinut acest act ca fiind constatator al dreptului de proprietate, ci doar ca mijloc de probă al predării imobilelor construcţii către intimata reclamantă.

Nici afirmaţia referitoare la necesitatea urmării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, pentru dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, nu este întemeiată, întrucât actul normativ menţionat se referă la stabilirea şi evaluarea terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, iar nu la construcţii.

Aceeaşi susţinere a formulat recurenta şi determinat de împrejurarea că H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile MF nr. 2665/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat se referă la imobil în întregul său, teren şi construcţii amplasate pe acesta, ceea ce ar presupune aplicarea unui regim juridic identic atât pentru teren, cât şi pentru construcţii. Arată că abordarea instanţei de apel, distinctă pentru cele două componente ale imobilului, din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile, încălcă actele normative menţionate, cererea de chemare în judecată, în care este exprimată intenţia reclamantei, de a supune analizei imobilul privit în ansamblu, precum şi exercitarea corespunzătoare a drepturilor părţilor asupra terenului, respectiv asupra construcţiilor.

Criticile nu sunt întemeiate.

În cuprinsul H.G. nr. 834/1991 nu se face referire la construcţii, iar noţiunea de „suprafaţă construită”, utilizată în art. 6 din Criterii, vizează, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, suma suprafeţelor ocupate definitiv de clădiri şi alte edificii, prezentând relevanţă în calculul indicilor cantitativi şi calitativi de ocupare şi utilizare a terenului, cu consecinţe în ceea ce priveşte necesarul de teren pentru realizarea obiectivului de activitate al societăţii respective. Nu se poate deduce, din această dispoziţie legală şi din nicio altă dispoziţie din cadrul Criteriilor nr. 2665/1992, că regimul juridic aplicabil componentelor imobilului, teren şi construcţii, este identic, inclusiv din perspectiva urmării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 pentru stabilirea dreptului de proprietate. Cum s-a arătat deja, acest act normativ vizează terenurile, iar nu şi construcţiile, în privinţa cărora stabilirea sau recunoaşterea dreptului de proprietate în patrimoniul titularului urmează reguli proprii, şi anume, în cazul intimatei reclamante, cele reglementate în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel.

Referitor la cele supuse analizei instanţei de către această parte, prin cererea de chemare în judecată, şi anume imobilul privit ca întreg, susţinerea este parţial corectă, dar nu probează o încălcare din partea Curţii a principiului disponibilităţii părţilor, sub aspectul obiectului dedus judecăţii, sau a nerespectării legii aplicabile pretenţiilor reclamantei. Este real că reclamanta a formulat acţiune atât în ceea ce priveşte construcţiile Camping şi Restaurant C. Râşnov, înscrise în CF nr. xx Râşnov, cât şi terenul pe care sunt amplasate, dar din perspectiva constatării unor drepturi diferite şi care presupun aplicarea unui regim juridic distinct. Pentru construcţii, s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în timp ce, pentru teren, s-a pretins constituirea unui drept de superficie, care implică dreptul de folosinţă asupra acestei părţi din imobil şi, deci, un regim juridic diferit de cel pentru ipoteza recunoaşterii dreptului de proprietate. Prin urmare, nu se poate considera că, prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţilor în ceea ce priveşte obiectul cererii deduse judecăţii.

De asemenea, nici susţinerile privind imposibilitatea exercitării drepturilor de către doi titulari diferiţi asupra componentelor imobilului nu pot fi primite. Nu există niciun impediment legal care să fundamenteze un asemenea punct de vedere şi nici de ordin practic, recurenta neoferind vreo justificare concretă a celor afirmate, prin care să arate în ce mod este afectată exercitarea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra terenului, urmare a exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiilor, drept recunoscut în favoarea intimatei.

În consecinţă, abordarea distinctă a componentelor imobilului din perspectiva regimului juridic distinct, aplicabil de către Curte, nu încălcă dispoziţiile legale în materie, inclusiv pe cele de ordin procesual, contrar celor afirmate de recurentă.

În ceea ce priveşte nerespectarea normelor legale edictate în materia proprietăţii publice, care, printre altele, interzic dobândirea sau transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, critica este nerelevantă, de vreme ce s-a constatat că terenul face parte din domeniul public, nu şi construcţiile; în plus, pentru argumentele expuse în precedent, nu este incident acelaşi regim juridic pentru teren şi construcţii. Ca atare, împrejurarea că terenul face parte din domeniul public al oraşului Râşnov nu atrage aplicarea regimului juridic specific bunurilor din această categorie şi asupra construcţiilor, în sensul că, printre altele, acestea ar fi inalienabile. În concluzie, contrar susţinerilor recurentei, prin decizia pronunţată, Curtea nu a nesocotit dispoziţiile legale în materie de proprietate publică (art. 3 din H.G. nr. 834/1991, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 213/1998, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, Criteriile nr. 2665/1992).

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita recunoaştere a calităţii de proprietar a reclamantei, prin înscrierea în evidenţele fiscale, aceasta vizează situaţia de fapt, raportat la probele administrate, care nu poate fi analizată în recurs, urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. De asemenea, contrar celor arătate de recurentă, instanța de apel nu a considerat că operaţiunea de înscriere a reclamantei în evidențele fiscale, pentru construcţiile în litigiu, valorează titlu de proprietate. Prin urmare, parte din susținerile recurentei nu pot fi examinate în recurs, parte nu se referă la considerentele Curții de Apel în pronunţarea soluţiei, astfel încât nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, în analiza căii de atac.

A mai susținut recurenta că intimata reclamantă a încheiat, pentru construcţiile în litigiu, un contract de schimb, în baza căruia a devenit titulara dreptului de proprietate asupra acestor bunuri, de care Curtea nu a ţinut seama, şi, reţinând că partea menţionată a dobândit imobilele în discuţie ope legis, nu a clarificat problema interesului de a le mai dobândi încă o dată, prin intermediul actului juridic respectiv. Critica nu poate fi primită, de vreme ce, deşi titulară a dreptului de proprietate în baza contractului de schimb autentificat, din 10 iunie 2003, de B.N.P. A.I.M. şi C.C., acest act juridic a fost încheiat cu R.V. şi R.Va., în calitate de copermutanţi, iar recurenta, terţ faţă de contract şi cu privire la care actul juridic nu produce efecte, îi contestă dreptul de proprietate. Prin urmare, intimata reclamantă prezintă interes în recunoaşterea dreptului de proprietate, în baza legii, în raport cu partea care îi neagă acest drept şi faţă de care contractul de schimb nu produce efecte juridice.

În concluzie, niciuna dintre susţinerile subsumate primului motiv de recurs, astfel cum a fost sintetizat în precedent, nu sunt întemeiate.

- Cât priveşte greşita rectificare a cărţii funciare, referitor la înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în favoarea reclamantei, în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi din Legea nr. 7/1996, raportat la sentinţa civilă nr. 955/S/2003 a Judecătoriei Zărneşti şi la lipsa de obiect a rectificării faţă de dreptul înscris în favoarea recurentei pârâte, nici aceste critici nu pot fi primite.

Prin sentinţa civilă sus-menţionată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins cererea formulată de reclamanta SC P.B. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Primăria oraşului Râşnov şi Oraşul Râşnov, având ca obiect, astfel cum a fost precizat, radierea din CF nr. xx Râşnov a înscrierii dreptului de proprietate al Primăriei oraşului Râşnov, privind teren construcţii de 5.438,02 m.p., camping 3.782,30 m.p., Restaurant C. 4.277,26 m.p., ştrand şi vestiar 6.497,74 m.p. şi căi de acces interioare 4.382,44 m.p.

Cererea a fost formulată în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 51/Ap din 26 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 6307 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

În pronunţarea hotărârii, Judecătoria Zărneşti a reţinut că cererea nu este admisibilă faţă de temeiul juridic invocat de parte, de dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 7/1996 şi de împrejurarea că, la data formulării cererii, nu erau finalizate măsurătorile cadastrale în judeţul Braşov, situaţie care ar fi permis aplicarea noului regim juridic de CF, reglementat prin actul normativ menţionat. Ca atare, a arătat instanţa respectivă, pentru obţinerea radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei, reclamanta poate formula o nouă cerere, întemeiată pe prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.

O asemenea cerere, fundamentată şi pe Decretul-lege nr. 115/1938, formează obiectul litigiului de faţă şi a fost analizată de Curte din perspectiva acestui act normativ, astfel încât nu se poate considera că, prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel, s-ar fi încălcat sentinţa civilă nr. 955 din 30 septembrie 2003 a Judecătoriei Zărneşti, care, cum s-a arătat deja, a făcut trimitere la decretul-lege examinat de instanţă şi în baza căruia s-a admis cererea reclamantei, de rectificare a situaţiei de CF. În plus, referirea Curţii de Apel şi la dispoziţiile Legii nr. 7/1996, temei juridic considerat inadmisibil de instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 955/S/2003, nu mai prezintă relevanţă, de vreme ce Curtea a analizat acţiunea şi din perspectiva temeiului juridic considerat incident în cauză de Judecătoria Zărneşti, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938.

În ceea ce priveşte lipsa de obiect a rectificării, faţă de dreptul înscris în CF, în favoarea recurentei, drept la care face referire instanţa de apel şi care, în opinia părţii, vizează numai terenul pe care sunt amplasate construcţiile, nu şi pe cele din urmă, nici această susţinere nu este corectă.

Este adevărat că instanţa de apel a constatat înscrierea în evidenţele de CF a dreptului de proprietate al recurentei asupra terenului, cu privire la care nu s-au formulat contestări în litigiul de faţă. Dar, totodată, Curtea a făcut referire şi la înscrierea în CF a dreptului de proprietate al Primăriei Râşnov asupra construcţiilor amplasate pe teren, înscriere pe care a considerat-o nelegală în raport cu decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în litigiul de carte funciară, dar şi cu propriile argumente, privind legalitatea acestei înscrieri. Prin urmare, obiect al rectificării CF îl constituie, conform hotărârii pronunţate, dar şi pretenţiilor exprimate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, menţiunile privind construcţiile în litigiu.

În concluzie, nu se poate reţine că rectificarea de CF ar fi lipsită de obiect. - Critica privind la greşita menţionare, în considerentele deciziei atacate, a procedurilor care trebuie urmate pentru obţinerea dreptului de superficie nu este întemeiată.

Referirea instanţei de apel la necesitatea urmării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 pentru reglementarea situaţiei dreptului pretins de intimata reclamantă asupra terenului pe care sunt edificate construcţiile în privinţa cărora această parte a obţinut recunoaşterea şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea sa nu reprezintă decât un argument în fundamentarea soluţiei de respingere a cererii vizând dreptul de superficie şi nu echivalează cu o activitate de „consultanţă juridică” acordată părţii de către instanţă. Prin urmare, nu se poate considera că, prin raportarea la actul normativ menţionat, Curtea ar fi încălcat limitele nepărtinirii, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul de atitudine echidistantă faţă de părţi şi de obiectivitate în pronunţarea unei anumite hotărâri. Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele instanţei, la care face referire recurenta în critica adusă deciziei, sprijină o soluţie defavorabilă părţii adverse, conform căreia s-a dispus respingerea cererii de constituire a dreptului de superficie asupra terenului în litigiu.

- Nici susţinerile privind încălcarea deciziei de desfiinţare nr. 25/2009, pronunţată în ciclul procesual anterior, prin modul identic de redactare a deciziei recurate cu cel cuprins în hotărârea primei instanţe, desfiinţată anterior de Curtea de Apel, nu pot fi primite.

În primul rând, nu considerentele Tribunalului, care au fundamentat sentinţa civilă nr. 343 din 28 mai 2007, privite ca atare, au determinat desfiinţarea acestei hotărâri în urma admiterii apelurilor declarate de părţi, prin decizia nr. 25/2009, ci insuficienta examinare de către prima instanţă, deci, lipsa motivării, asupra unor aspecte relevante în soluţionarea litigiului, cu privire la încadrarea cererii de rectificare în ipotezele prevăzute de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, la întrunirea cerinţelor Legii nr. 15/1990, pentru transferul dreptului de proprietate de la stat către reclamantă, la valoarea probatorie a fişei mijloacelor fixe de care s-a prevalat reclamanta în atestarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi la natura juridică a bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale în raport cu teza finală a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din actul normativ menţionat, vizând precizarea „cu excepția bunurilor dobândite cu alt titlu”. Toate aceste chestiuni au fost verificate şi motivate de Curte, potrivit considerentelor deciziei recurate, expuse în precedent, fiind, astfel, respectată decizia pronunţată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual.

Nu în ultimul rând, hotărârea atacată în dosarul de faţă nu este identică, în ceea ce priveşte motivarea, cu sentinţa civilă desfiinţată. Decizia recurată cuprinde şi considerente referitoare la temeiul juridic avut în vedere de prima instanţă în al doilea ciclu procesual - art. 492-494 C. civ., la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curţii de Apel Braşov, la apărările pârâtei privind apartenenţa bunurilor la domeniul public, la excepţia de nelegalitate invocată în dosar, chestiuni neexaminate de Tribunal în ciclul procesual anterior, fie că aceste aspecte erau specifice judecăţii în calea de atac (temeiul juridic din perspectiva căruia litigiul a fost soluţionat în primă instanţă), fie că se referă la aspecte petrecute ulterior pronunţării sentinţei civile, în primul ciclu procesual (pronunţarea deciziei civile nr. 879/R/2013).

În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcată decizia nr. 25/2009 a Curţii de Apel Braşov, din perspectiva modului de motivare a deciziei aceleiaşi instanţe, în rejudecare.

- A susţinut recurenta şi lipsa de motivare a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte construcţia Camping, raportat la înscrisurile depuse în dosar şi care, în opinia sa, nu vizează acest bun.

Critica va fi înlăturată, întrucât, după cum rezultă din considerentele deciziei, argumentarea în fapt a hotărârii a vizat şi această construcţie, iar cea în drept s-a referit, de asemenea, la ambele construcţii, fiind îndeplinite exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind expunerea motivelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la pronunţarea unei anumite soluţii în legătură cu Camping Râşnov, dar şi a celor referitoare la înlăturarea apărărilor formulate în combaterea pretenţiilor deduse judecăţii privind acest bun.

Nu sunt, astfel, îndeplinite condiţiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., determinat de nemotivarea hotărârii atacate.

Cât priveşte împrejurarea că actele dosarului nu s-ar referi la această construcţie, critica supune dezbaterii un aspect referitor la probatoriul administrat, deci, un element de fapt, incompatibil cu examinarea ce se poate face în cadrul recursului şi care poate viza doar chestiuni de nelegalitate a hotărârii atacate, nu şi de netemeinicie.

- Referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1228 din 8 octombrie 2002 pronunţată de Judecătoria Zărneşti, şi această critică este neîntemeiată.

Autoritatea de lucru judecat presupune, conform art. 1201 C. civ., îndeplinirea cerinţei triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, între procesul soluţionat anterior, prin hotărâre definitivă, şi litigiul de faţă. Or, elementul „obiect” al celor două procese nu este identic, în primul litigiu, pretenţiile reclamantei vizând revendicarea şi evacuarea din imobilele ce constituie obiect al dosarului de faţă, în timp ce acesta din urmă are ca obiect constatarea dreptului de proprietate şi rectificarea situaţiei de CF cu privire la aceleaşi construcţii.

Nici din perspectiva puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1228/2002, ca efect pozitiv al lucrului judecat, reglementat sub forma unei prezumţii legale, în condiţiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., susţinerile recurentei nu pot fi reţinute.

Într-adevăr, prezumţia de lucru judecat presupune că ceea ce s-a stabilit irevocabil în raporturile juridice dintre părţi corespunde realităţii, fără posibilitatea de a mai fi contrazis de o instanţă ulterioară (în procesul dintre aceleaşi părţi, în care chestiunea litigioasă nu se suprapune în totalitate, ca obiect sau cauză). În prezenta speţă, însă, hotărârea în raport de care se pune problema puterii de lucru judecat, respectiv sentinţa civilă nr. 1228/2002 a Judecătoriei Zărneşti, s-a fundamentat, în soluţia de admitere a acţiunii în revendicare şi evacuare, formulată de recurentă împotriva intimatei, pe înscrierea în CF a dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilelor în litigiu, raportat la extrasul CF din 31 octombrie 2001, depus la dosar.

Prin decizia civilă nr. 879/R din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în urma admiterii căii de atac declarate de intimata din prezentul dosar, au fost schimbate încheierile din 24 octombrie 2001 şi 20 februarie 2003, ambele pronunţate de Judecătoria Zărneşti, cu consecinţa respingerii cererii de înscriere a dreptului de proprietate al Primăriei Râşnov asupra construcţiilor Camping şi Restaurant C., în favoarea acestei părţi. Instanţa de recurs respectivă a considerat, în mod irevocabil, că înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor menţionate, în favoarea Primăriei Râşnov, este nelegală, deoarece, pentru construcţia Camping, nu s-a depus niciun act dintre cele menţionate în dispoziţiile legii incidente în materie de CF, iar certificatul de urbanism depus în privinţa Restaurantului C. nu face dovada dreptului de proprietate al beneficiarului, înscrierea în CF pentru această construcţie fiind, de asemenea, pronunţată cu încălcarea legii.

Prin urmare, cum înscrierea în CF a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, în favoarea Primăriei Râşnov, care a servit ca argument juridic fundamental în admiterea acţiunii în revendicare şi evacuare, potrivit sentinţei nr. 1228/2002, a fost înlăturată prin decizia civilă sus-enunţată, hotărârea Judecătoriei Zărneşti nu poate produce, în litigiul de faţă, efectele puterii de lucru judecat, reglementate de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. În plus, trebuie amintit că, în dosarul finalizat prin hotărârea Judecătoriei Zărneşti, nu s-a cercetat dreptul de proprietate al părţilor aflate în conflict raportat la modalitatea de dobândire a acestui drept de fiecare dintre ele, admiterea acţiunii în revendicare şi evacuarea fundamentându-se exclusiv pe înscrierile din CF şi pe recunoaşterea pârâtei din acel dosar, intimata reclamantă din cauza de faţă, a folosirii imobilelor fără titlu. O asemenea verificare, a fundamentului juridic al dreptului de proprietate care reprezintă obiect de dispută între părţi a fost efectuată abia în prezentul dosar, astfel încât şi din acest punct de vedere, sentinţa nr. 1228/2002 nu se poate bucura de putere de lucru judecat în procesul pendinte.

În acest context, recunoaşterea la interogatoriu a SC P.B. SA, cu privire la folosirea imobilelor fără titlu, recunoaştere făcută în dosarul finalizat prin sentinţa indicată mai sus, nu prezintă relevanţă sub aspectul puterii de lucru judecat. În primul rând, această recunoaştere a intervenit într-un alt dosar, raportat la care, pentru argumentele deja expuse, nici hotărârea pronunţată nu poate fi invocată cu putere de lucru judecat în procesul de faţă. Pe de altă parte, atitudinea SC P.B. SA în litigiul anterior, de recunoaştere a folosirii imobilelor fără titlu, este infirmată de poziţia procesuală a aceleiaşi părţi în cauza prezentă şi de verificările făcute în legătură cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, pretins a fi recunoscut în favoarea sa.

În concluzie, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea lucrului judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 1228/2002 a Judecătoriei Zărneşti, nici din perspectiva autorităţii de lucru judecat şi nici din cea a dispoziţiilor legale care reglementează prezumţia de lucru judecat.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând nedovedirea, printr-o probă tehnică de specialitate, a identităţii între imobilul solicitat de reclamantă, respectiv Restaurant C. Râşnov, cel menţionat în Ordinul nr. 720/1965 şi cel la care se face trimitere în protocolul încheiat la data de 5 decembrie 1990, acestea pun în dicuţie o chestiune de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs, faţă de structura actuală a căii de atac. Cum s-a mai arătat, recursul permite examinarea doar a criticilor de nelegalitate, nu şi a aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Or, identitatea imobilului pretins cu cel menţionat în diverse mijloace de probă, precum şi necesitatea administrării unor probe suplimentare în scopul dovedirii chestiunii relevate reprezintă elemente de fapt, lăsate la aprecierea instanţelor de fond şi necenzurabile pe calea recursului. Ca atare, critica respectivă nu va fi avută în vedere de prezenta instanţă, în pronunţarea soluţiei din cauza de faţă.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi Cod.

Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 5.518 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta U.A.T. Oraşul Râşnov împotriva deciziei nr. 119/Ap din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă pe recurenta pârâtă U.A.T. Oraşul Râşnov să plătească intimatei reclamante SC P.B. SA suma de 5.518 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1483/2014. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2157/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2157/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2252/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2407/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs