ICCJ. Decizia nr. 2186/2014. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face, pretenţii. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2186 /2014

Dosar nr. 61347/3/2010

Şedinţa publică de la 12 iunie 2014

Asupra recursurilor de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială sub nr. 61347/3 din 17 decembrie 2010 reclamanţii A.M., A.V., A.J., A.E.G., A.N., A.I., A.G., B.V.R., B.D.G., B.A., B.I., B.V., B.A.N., B.N.L., B.V., P.C., B.D.L., B.V.V., B.G., B.I., B.G.H., B.T.M., B.M.F., B.G.N., B.E.C., B.C., B.C.S., C.D.F., C.C.M., C.D., C.L.G., C.N., C.P.J.V., C.R.A., C.C., C.P.C., C.V.D., C.M., C.C.C., C.M.M., C.V., C.L., C.F.C., C.O.I., D.D.A., D.D.S., D.V., D.M.C., D.I.F., D.M., E.A., F.C.A., F.I., F.M., G.G., G.A.F., G.M., G.D.A., G.D.E., H.I.S., H.A.V., H.P.R., I.O.L., I.C., I.A., M.I., I.C.A., I.V.M., J.F.A., J.G., J.L., J.O., J.N., K.M.G., L.V., L.I.V., M.T.M., M.C.V., M.L., M.V., M.I., M.L.E., M.D.D., M.A., M.T.I., M.D., M.V.A., M.M., M.C.I., N.Ş., N.A.M., N.A., N.Ş.N., N.A.I., N.V.C.M., N.M., N.Ş., O.A.D., O.S., O.V., O.C.I.V., O.F., O.M.L., P.E., P.I.V., P.P.D., P.M.C., P.E.I., P.F., P.M.D., P.G., P.(R.) G., P.M.T., P.M.L., P.M.I., P.I.N., P.S.C.D., R.A.C., R.N., R.M.R., R.L., S.L., S.F., S.C.M., Ş.V.C., Ş.C., Ş.M.D., S.N.D., S.R., S.C., S.C.A., S.C.O., S.A., S.C.R., S.L., S.A.T., S.A.M., S.C.V., S.N., S.A.R.M., S.N.T., Ş.M., T.E.D., T.R.N., T.I., T.(P.)M.M., T.A.P., T.M.C., T.C.G., T.N.C., T.Z., T.C., T.I., U.C., U.V., V.S.V., V.E., V.V.I., V.A., V.I., V.A., Z.S.L., A.P.S., S.A.L., D.I., B.D.L.I., H.M., T.G., G.P., P.V., S.D., N.M., M.E., P.L.R., P.C.I., T.M., I.L., M.V., P.M.H., S.A., I.Ş., T.L., B.D.I., C.A., P.O.F.A., S.F., M.M.I., N.A.G., Z.S., N.I., R.A.G., S.L.M., Ţ.I., A.M.S., S.Ş., A.A.T., C.F., E.M., I.L.L., L.D., N.P., R.J., au chemat în judecată pe pârâta Banca C.R. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună următoarele:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate în acţiune la pct. 1.1 – 1.5 (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanţilor indicate în Anexa 3 şi aflate în Anexa 2 şi în condiţiile generale de creditare respectiv Anexa 2) după cum urmează:

1.1. clauzele din contractele de credit ale reclamanţilor, care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile Băncii C.R. şi orice altă clauză care permite Băncii modificarea, în mod unilateral, a cuantumului dobânzilor;

1.2. clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului, calculat la valoarea iniţială a creditului;

1.3. clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului;

1.4. clauzele din contractele reclamanţilor care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului;

1.5. clauza din art. 8.4 din condiţiile generale şi orice altă clauză care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată.

2. ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1.1 – 1.5, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze;

3. să se dispună modificarea contractelor reclamanţilor (indicate în Anexa 2), prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1 – 1.5, după cum urmează:

3.1. înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă, iniţial stabilită în contractele reclamanţilor (conform Anexa 3 coloana D) plus EURIBOR sau ROBOR;

3.2. eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de administrare şi comisionul de urmărire riscuri;

3.3. eliminarea clauzelor referitoare la garanţiile suplimentare;

4. în subsidiar, faţă de pct. 3, să fie obligată pârâta la modificarea contractelor în sensul celor expuse la pct. 3.1 – 3.3. şi la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit, dată de constatarea nulităţii clauzelor indicate la pct. 1.1 - 1.5, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 20.450 RON/zi de întârziere (câte 50 RON pentru fiecare contract ce trebuie modificat – sunt 409 contracte) până la executarea acestei obligaţii.

5. să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la pct. 1.1 - 1.4, clauze ce vor fi fost declarate nule absolut;

6. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

La data de 01 martie 2011 pârâta a depus al dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia nulităţii capătului 5 de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite pretins nedatorat pentru lipsa determinării obiectului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a formulat, în subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia ca oportună adoptarea dispoziţiilor contractuale exclusiv din perspectiva transparenţei mecanismului de calcul al ratei dobânzii variabile, cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să adapteze contractele în cauză în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul propus de pârâtă, respectiv valoarea indicelui de referinţă aferent valutei în care a fost încheiat fiecare contract la 6 luni plus marja formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale iniţiale şi indicele de referinţă la şase luni plus marja fixă din contractul iniţial.

Prin sentinţa civilă nr. 4546 din 09 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 61347/3/2010 s-a luat act de renunţarea reclamanţilor-pârâţi C.A., D.M., F.M., O.S., P.E., S.N.D., S.A., S.L., U.V., V.V.I., B.E.C., C.V.D., S.L., Ş.M.D., T.C., V.S.V., A.P.Ş., A.E.G., A.G., B.A., B.V., B.V., B.G., B.I., B.G.N., C.L.G., C.N., C.R.A., C.C., C.P.C., C.C.C., C.L., D.D.A., D.D.S., D.M.C., E.M., G.A.F., G.D.A., G.P., H.I.S., I.L., I.C., J.N., M.V., M.L., M.T.I., M.E., N.A.G., N.Ş., N.A., N.A.I., N.V.C.M., N.I., O.F., P.M.C., P.F., P.M.L., P.M.I., P.I.N., R.M.R., S.C.M., Ş.V.C., S.L.M., S.C., S.A., T.E.D., T.I., T.N.C., V.A., Z.S.L., P.I.V., S.A., S.F., I.C., M.C.V., M.I., C.F., S.C.O. şi G.G., la judecată.

S-a respins cererea formulată de reclamanţii pârâţi în contradictoriu cu pârâta Banca E.G. AG, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor-pârâţi:

S-a respins tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor-pârâţi.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor-pârâţi.

Pe fondul cauzei:

S-au admis, în parte, cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi A.M., A.I., B.V.R., B.D.G., B.N.L., P.C., B.G., B.T.M., B.M.F., B.C., B.C., C.D.F., C.D., C.P.J.V., C.M., C.F.C., C.O.I., D.I.F., E.A., G.D.E., H.A.V., I.A., I.V.M., J.L., K.M.G., L.I.V., M.D., M.M., N.A.M., O.M.L., P.S.C.D., R.N., R.L., S.R., S.C.R., S.A.M., S.C.V., S.A.M., S.N., T.I., T.A.P., T.M.C., T.Z., V.E., V.I., D.I., B.D.L., H.M., P.V., S.D., P.L.R., I.Ş., B.D., P.O.A., A.M.S., S.Ş., L.D., R.J., A.A.T., B.A.N., C.M.M., G.M., J.F.A., J.G., M.V., S.C.A., N.M., H.P.R., C.V., Ş.M., T.I., V.A., T.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B.anca C.R. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevedea perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevedea perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului.

De asemenea, a fost obligat pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând, ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au admis, în parte, cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi M.D.D., A.V., A.N., B.D.L., B.V.V., D.V., F.C.A., I.O.L., M.I., J.O., L.V., M.V., M.A., N.Ş.N., N.M., P.P.D., P.(R.) G., R.A.C., S.F., Ş.C., S.A.T., S.N., M.M., Z.S., R.A.G., P.G., F.I., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor – pârâţi sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au admis în parte cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi P.E.I., P.M.D., T.G., P.M., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au admis, în parte, cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi P.M.T. şi M.T.M., în contradictoriu cu pârâta–reclamantă SC Banca C.R. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a clauzei privind perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor – pârâţi sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis, în parte, cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât M.C.I., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractul reclamantului-pârât care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului până la data încheierii actului adiţional la contractul din 07 noiembrie 2005 (30 decembrie 2010), respingând, ca nefondate, celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât O.C.I.V., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA, s-a constată caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului până la data încheierii actului adiţional din data de 27 august 2008 la contractul de credit bancar din 20 decembrie 2006, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis, în parte, cererea precizată şi completată formulată de reclamantul pârât C.C.M., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA.

Pe contractul din 09 octombrie 2007:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta – reclamantă să emită un nou grafic de rambursare, conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului – pârât sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând, ca nefondate, celelalte capetele de cerere.

Pe contractul din 30 octombrie 2007:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât O.V., în contradictoriu cu pârâta – reclamantă SC Banca C.R. SA.

Pe contractul din 20 decembrie 2006:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

Pe contractul din 15 decembrie 2006:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractul reclamantului care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul-pârât T.M., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA.

Pe contractul din 02 iulie 2008:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pârâta-reclamantă să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamantului-pârât sumele plătite în baza clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

Pe contractul din 07 iulie 2008:

S-a respins, ca nefondată, cererea.

S-au admis, în parte, cererile precizate şi completate formulate reclamanţii-pârâţi A.(S.)J., T.(P.)M.M., T.C.G., U.C., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului, obligând pe pârâta-reclamantă să emită noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului şi să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele plătite în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului şi, respectiv, perceperea unui comision de administrare la valoarea iniţială a creditului, respingând ca nefondate celelalte capetele de cerere.

S-au respins, ca nefondate, cererile precizate şi completate formulate de reclamanţii-pârâţi N.P., I.L.C., B.I., N.Ş., O.A.D., P.C.I., T.R.N., M.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC Banca C.R. SA, obligând pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât P.M.T. suma de 200 RON, cheltuieli de judecată.

S-au respins, ca nefondate, cererile celorlalţi reclamanţi-pârâţi de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

S-au respins, ca nefondate, cererea reconvenţională şi cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Acţiunea formulată a fost completată şi s-a întocmit un tabel cu articolele cuprinzând clauzele considerate abuzive pentru fiecare dintre reclamanţii care nu au renunţat la judecată pe parcursul procesului. S-a mai reţinut că după ce s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a respectivelor clauze şi modificarea contractelor prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor nule absolut, în subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la modificarea condiţiilor şi la emiterea unor noi grafice de rambursare; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor declarate nule absolut; obligarea pârâtei la plata de daune morale.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale s-a reţinut că reclamanţii au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 139/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişat la secţiile Băncii C.R. şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii;

- care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului;

- care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului;

- care prevăd perceperea unui comision de urmărire riscul calculat la valoarea iniţială a creditului;

- care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată – „clauza referitoare la garanţiile suplimentare”.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”

În cauză, s-a reţinut că pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată, care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamanţii sunt consumatori în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractele încheiate cu pârâta au acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 „(1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului activ. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, prima instanţă a verificat următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fie fost negociată:

2) prin ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

S-au mai avut în vedere următoarele:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În privinţa clauzei contractuale din contractul reclamanţilor care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile Băncii C.R. - clauza 4, 5, 6 din contracte, prima instanţă a apreciat că aceasta nu este abuzivă.

Potrivit clauzei menţionate, dobânda este fie variabilă (dobândă de referinţă variabilă, revizuibilă semestrial, la care se adaugă un număr de puncte procentuale ex. 1,9; 1,2; 2,00; 4,00; 2,05; 3,5; 2,5; 2), fie mixtă [fixă pe o perioadă de 3 luni, 12 luni, 18 luni (7,4%, 6,4%, 5,8%, 6,95%, 6,2%, 7%, 8,9%, 10,9%, 10,95%, 13,05%) şi variabilă ulterior, compusă din dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile Băncii C.R., la care se adaugă un număr de puncte procentuale – 1,4; 1,2; 1,5; 1,9; 2,5; 2,05).

Din contractele de credit face parte integrantă anexa „Condiţii generale de creditare”. În cuprinsul condiţiilor generale sunt prevederi referitoare la „creditele cu dobânda variabilă” (pct. 2.10 a, 210 h, 211) şi „creditele cu dobânda fixă” (pct. 2.10.c). Potrivit clauzelor menţionate „(2.10.a), pentru creditele cu dobânda variabilă pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate. (2.10.b) Pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă ROBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia. (2.11) Noul procent de dobândă va fi afişat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării şi se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.

Pentru creditele cu dobânda fixă sunt aplicabile dispoziţiile clauzei (2.10.c) potrivit căreia „Dobânda se menţine constantă pe toată perioada de creditare, cu excepţiile prevăzute în contract”.

Punctele 2.10.a şi 2.10.b au avut şi o altă formulare în unele anexe, în sensul că s-a prevăzut că „pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă Băncii C.R./dobânzii administrate/indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/RUBOR. Noul procent al dobânzii variabile/dobânzii administrate/indicelui de referinţă va fi afişat la sediul băncii, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării”.

La contractul la care dobânda este revizuibilă semestrial sunt prevederi speciale „(2.10 d.) Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referinţă revizuibilă, semestrial, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, doar la datele de 30 septembrie şi 3 martie ale anului, noul procent de dobândă aplicându-se de la 01 octombrie, respectiv 01 aprilie, la soldul creditului existent. Modificarea nivelului dobânzii de referinţă revizuibilă semestrial conduce la recalcularea dobânzii datorate. (2.11.b) Noul procent de dobândă revizuibilă semestrial va fi afişat la sediul băncii de la data aplicării acesteia”.

Având în vedere aceste dispoziţii contractuale s-a reţinut că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor existau în oferta băncii două tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă naţională sau în euro) şi contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă Băncii C.R., conform clauzei 2.10.a, fie în funcţie de indicele de referinţă EURIBOR/ROBOR, conform clauzei 2.10.b).

Deşi reclamanţii nu au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobânda (clauza 4/5/6/7/), au avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă, în monedă naţională sau în euro; cu dobânda variabilă, calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR; cu dobânda variabilă, calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile Băncii C.R., pentru primele două tipuri de credite dobânda fiind fixă, respectiv calculată în funcţie de un indice de pe piaţa financiară.

În aceste condiţii, în care reclamanţii şi-au exercitat opţiunea, în sensul că au ales varianta în care dobânda era variabilă, calculată în raport de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile Băncii C.R. şi nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR, şi-au asumat şi anumite riscuri legate de creşterea dobânzii. Astfel fiind, instanţa a apreciat că reclamanţii şi-au asumat şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale şi cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu subzistă.

Pe de altă parte, există reclamanţi pentru care cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda apare ca nefondată şi din altă perspectivă, respectiv dobânda contractuală a fost fixă (fie de la începutul contractului, la credite în lei sau în euro, fie stabilită prin act adiţional) sau a fost variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă - EURIBOR/ROBOR.

Astfel, în privinţa reclamanţilor M.T. şi P.G., potrivit clauzei 5 din contract, dobânda curentă (la un credit în RON) este fixă pe toată durata contractului, fiind alcătuită din dobânda de referinţă fixă de 18,25%, la care se adaugă 2 puncte procentuale.

În privinţa reclamantului T.L., potrivit clauzei 4 din contract, dobânda este fixă în primul an, iar ulterior este variabilă şi se calculează în funcţie de cotaţia EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 6 puncte procentuale. Ulterior, reclamantul a încheiat cu pârâta două acte adiţionale la datele de 21 octombrie 2010 şi 03 decembrie 2010, prin care marja băncii a fost redusă la 5,3, respectiv 4,7 puncte procentuale.

În privinţa reclamantului F.I., potrivit clauzei 5 din contract, dobânda curentă este calculată în funcţie de indicele EURIBOR, la care se adaugă 7,5 puncte procentuale.

Reclamantul M.C.I. a încheiat un act adiţional la contract, intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2010, care prevede că dobânda curentă se calculează în funcţie de cotaţia indicelui EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 6,75 puncte procentuale.

Reclamantul C.C.M. a încheiat două contracte, respectiv contractul din 09 octombrie 1997 (credit de trezorerie nenominalizat) şi contractul din 31 octombrie 2007. Dacă în privinţa primului contract s-a stabilit o dobândă variabilă revizuibilă semestrial, în privinţa celui de-al doilea contract, potrivit clauzei 5, dobânda este fixă (8%) în primii 5 ani, iar ulterior este variabilă, calculată în funcţie de indicele BUBOR la 6 luni, la care se adaugă 5 puncte procentuale.

Reclamantul T.M. a încheiat cu pârâta două contracte de credit. Dacă în privinţa contractului din 07 iulie 2008 dobânda este variabilă, în privinţa contractului din 02 iulie 2008 părţile au încheiat un act adiţional ce îşi produce efectele începând cu data de 01 aprilie 2010, prin care au stabilit că dobânda curentă este fixă, de 11,25% pe an.

În privinţa reclamantului N.P., la contractul din 08 august 2007 părţile au încheiat la data de 29 iulie 2011 un act adiţional prin care au stabilit că dobânda curentă este variabilă şi se calculează funcţie de cotaţia EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 4,9 puncte procentuale.

Reclamantul I.L.C. a încheiat la contractul iniţial un act adiţional (la data de 20 iulie 2011) prin care s-a stabilit că dobânda curentă este variabilă, calculată în funcţie de indicele EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 4,9 puncte procentuale.

Reclamantul N.Ş. a încheiat un act adiţional la contractul iniţial, care prevede că dobânda se calculează în funcţie de indicele EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 4,5 puncte procentuale.

Deşi la pct. 1.1 din acţiune reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv şi al altor clauze contractuale ce permit băncii să modifice, în mod unilateral, cuantumul dobânzii, reclamanţii nu au indicat şi alte clauze contractuale, cu excepţia celor indicate în dosar, astfel că prima instanţă nu a putut verifica incidenţa Legii nr. 193/2000.

În privinţa clauzei contractuale din contractele reclamanţilor care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului, prima instanţă a apreciat că aceasta nu este abuzivă.

Potrivit respectivei clauze (cuprinse în art. 8⁹ din contractele reclamanţilor) comisionul de acordare a creditului este calculat la valoarea creditului şi se plăteşte la prima tragere a creditului.

Respectiva clauză contractuală nu a fost negociată între părţi, fiind parte într-un contract preformulat. Acest fapt, prin el însuşi, nu este suficient pentru a demonstra că respectiva clauză este abuzivă.

Instanţa a apreciat că nu există un dezechilibru între drepturi şi obligaţii şi că nu sunt încălcate exigenţele bunei credinţe, prin perceperea acestui comision, calculat la valoarea creditului.

Acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie.

În consecinţă, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă. La data încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilindu-se că pentru analiza dosarului se percepe un comision în sumă fixă.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999. Potrivit art. 15 din lege, invocat de reclamanţi, „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecilor şi garanţiilor aferente”.

Acest articol nu este aplicabil în cauză. În primul rând, Legea nr. 190/1999 are în vedere creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare, iar în cauză nu toate creditele reclamanţilor sunt credite ipotecare. Pe de altă parte, prevederea legală anterior citată face referire la cheltuielile creditului (taxe notariale, evaluare şi asigurare imobil), iar nu la comisioanele creditului. Dacă s-ar primi raţionamentul reclamanţilor, în cazul creditului ipotecar nu s-ar plăti niciun fel de costuri, ci doar cheltuieli pentru întocmirea documentelor şi constituirea garanţiilor. Or, costul total al creditului cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate cu creditul – dobândă, comisioane, taxe, orice alte costuri.

Prima instanţă a apreciat, însă, că în cazul unor reclamanţi există un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii şi că exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate. În cazul acestor reclamanţi sunt stabilite două tipuri de comisioane, respectiv un comision fix pentru analiza documentaţiei de credit şi un comision de acordare a creditului, calculat ca un procent din valoarea creditului acordat. Or, acordarea creditului se face în baza analizei documentelor depuse de consumator şi nu se justifică plata a două comisioane (unul în sumă fixă şi unul calculat sub forma unui procent din valoarea creditului) pentru acelaşi scop.

Astfel, în cazul reclamantei A.(S.)J., la clauza 8 din contract este stabilit un comision de acordare a creditului de 2,5% din valoarea creditului [lit. f)] şi un comision de analiză a documentaţiei de credit în sumă de 300 RON [lit. h)].

În cazul reclamantei T.(P.)M.M., la clauza 9 din contract este stabilit un comision de acordare a creditului de 1,8% din valoarea creditului de 1,8% din valoarea creditului [lit. b)], şi un comision de analiză dosar, în sumă de 300 RON [lit. g)].

În cazul reclamantului T.C.G., la clauza 8 din contract, s-a stabilit un comision de acordare a creditului de 25% din valoarea creditului [lit. b)] şi un comision de analiză a documentaţiei de credit în sumă de 300 RON [lit. g)].

În cazul reclamantei U.C., la clauza 9 din contract, s-a stabilit un comision de acordare a creditului de 2,5% din valoarea creditului [lit. a)] şi un comision de analiză dosar, în sumă de 600 RON [lit. g)].

În privinţa clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului, prima instanţă a apreciat că aceasta este abuzivă.

Potrivit respectivei clauze contractuale (cuprinse în art. 8⁹ din contractele reclamanţilor) pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe un comision de administrare reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat.

Clauza contractuală prin care se stabileşte un comision de administrare a creditului nu este, în sine, abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de ambele părţi (monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului).

În cauză, însă, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care, scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată. Din scadenţarele depuse la dosar rezultă că în cursul derulării contractelor valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăşi valoarea dobânzii.

În cazul reclamantului B.I. cererea de constatare a caracterului abuziv a fost găsită nefondată, întrucât contractul acesteia nu prevede perceperea unui comision de administrare, ci perceperea unui comision de acordare a creditului.

În cazul reclamantului N.P. clauza privind perceperea comisionului de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului, nu este abuzivă. Reclamantul a negociat clauzele contractului iniţial şi a încheiat, după introducerea cererii, la data de 29 iulie 2011, un act adiţional. În respectivul contract părţile au stabilit un comision de administrare fix, de 28 euro lunar. În condiţiile în care după introducerea acţiunii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului la valoarea iniţială a creditului, părţile au încheiat un act adiţional în care se prevede un comision de administrare fix, deşi calculat la valoarea iniţială a creditului, prima instanţă a apreciat că părţile au negociat această clauză şi voinţa lor a fost de percepere a comisionului de administrare la valoarea creditului iar nu la valoarea soldului.

Aceeaşi este situaţia şi în cazului reclamantului I.L.C., care a încheiat, la data de 20 iulie 2011, un act adiţional în care se prevede un comision de administrare în cuantum de 17 euro lunar.

În privinţa reclamantului H.P.R. pârâta a susţinut că cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este neîntemeiată, faţă de împrejurarea că respectivele credite contractate au fost achitate integral.

Prima instanţă a apreciat că reclamantul justifică interesul cererii sale, întrucât în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi, respectiv, al constatării nulităţii absolute reclamantul, este îndrituit la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Pe de altă parte, chiar dacă instanţa ar constata caracterul abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, instanţa nu ar putea valida formula de calcul a dobânzii precizată de reclamanţi, întrucât, pe temeiul Legii nr. 193/2000, instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanţa putând doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

S-a invocat şi practica CJUE. Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012, în cauza C – 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010, primită de Curte la 29 decembrie 2010, în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze, pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare, decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Clauza contractuală care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea creditului a fost găsită abuzivă.

Potrivit acestei clauze (cuprinse în art. 8⁹ din contractele reclamanţilor) pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe un comision de urmărire riscuri în procent de 0,17% - 0,28%, calculat la valoarea creditului acordat.

Clauza este abuzivă, întrucât comisionul este calculat la valoarea iniţială a creditului şi nu la soldul rămas.

Prima instanţă a apreciat că această clauză este abuzivă şi pentru un alt argument. Noţiunea „comision de urmărire riscuri” nu este definită în contract şi instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea perceperii acestui comision.

Pârâta a precizat, în întâmpinare, că raţiunea economică care justifică solicitarea acestui comision „este existenţa riscului de credit care este un element de care Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere”, însă acest scop este realizat prin perceperea comisionului de administrare.

Chiar pârâta a precizat, în întâmpinare, în justificarea faptului că amintita clauză, privind perceperea comisionului de administrare,nu este abuzivă, că „principala operaţiune pe care trebuie să o realizeze administratorul unui credit este aceea de monitorizare şi acoperire a riscurilor”. Deci, în cazul comisionului de urmărire riscuri lipsa bunei credinţe a băncii şi crearea dezechilibrului semnificativ între drepturi şi obligaţii rezultă din perceperea a două comisioane diferite pentru realizarea unui singur scop, monitorizarea şi gestionarea riscurilor creditului.

Prima instanţă a apreciat că, în privinţa reclamantului T.M., clauza privind perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului, nu este abuzivă.

Reclamantul a negociat contractul iniţial şi a încheiat, la data de 29 martie 2010, un act adiţional ce a intrat în vigoare începând cu data de 01 aprilie 2010.

În respectivul contract este prevăzut un comision de urmărire riscuri, de 0,4% din valoarea creditului.

În actul adiţional (pct. 7) se prevede că împrumutatul a înţeles şi acceptă că nivelul comisioanelor se va modifica corespunzător contractului de cont curent.

În condiţiile în care, atât în actul iniţial, cât şi în actul adiţional, părţile au stabilit şi un comision de urmărire riscuri şi acesta este stabilit ca un procent din valoarea iniţială a creditului, prima instanţă a apreciat că părţile au negociat această clauză şi voinţa lor a fost de achitare a comisionului urmărire riscuri la valoarea iniţială a creditului.

Clauza contractuală 8.4 din Condiţiile generale, care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului, dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată, nu este abuzivă.

Reclamanţii au solicitat şi constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze care permit băncii declararea scadenţei anticipate, dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată (clauzele de „garanţie suplimentară”), însă nici în cererea introductivă, nici ulterior, nu au individualizat aceste clauze, astfel că prima instanţă nu a putut verifica incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 139/2000.

Potrivit clauzei 8.4 invocată de reclamanţi „În cazul în care valoarea bunurilor care constituie garanţia creditelor a devenit, din diferite motive, neacoperitoare, banca are dreptul să solicite împrumutatului completarea garanţiilor. În termen de 5 zile lucrătoare de la înştiinţare, împrumutatul trebuie să prezinte băncii lista bunurilor propuse în garanţie.

Constituie caz de culpă dacă în termen de 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii împrumutatul nu va prezenta băncii documentele şi actele ce atestă existenţa unor garanţii valabile, iar creanţele aferente se vor rambursa sau, în cazul lipsei disponibilităţilor, se vor trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării

Reclamanţii au susţinut că există un dezechilibru generat de faptul că operează un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului. Prima instanţă a apreciat că nu există un dezechilibru, în sensul Legii nr. 193/2000, întrucât obligaţia de a garanta recuperarea creditului este o obligaţie esenţială a debitorului, subsecventă obligaţiei principale de restituire a creditului. În consecinţă, fluctuaţia valorii bunurilor aduse în garanţie de împrumutat trebuie suportată de acesta, iar nu de bancă, care şi-a executat obligaţia contractuală de a pune la dispoziţie suma împrumutată şi este îndrituită să ia măsuri pentru minimizarea riscului de pierdere.

Pe de altă parte există reclamanţi pentru care clauza 8.4 nu produce efecte, deci nu sunt încălcate exigenţele bunei credinţe, întrucât au încheiat contracte de trezorerie nenominalizate/contracte de credit pentru nevoi personale, în care nu există bunuri aduse în garanţie, respectiv reclamanţii: M.D.D., A.V., A.N., B.D.L., B.V.V., D.V., F.C.A., I.O.L., M.I., J.O., L.V., M.V., M.A., N.Ş.N., N.M., P.P.D., P.(R.)G., R.A.C., S.F., S.C., S.A.T., S.N., M.M., Z.S., R.A.G., P.M.D., T.G., P.M., M.T.M., P.G., O.V., T.M. (pentru contractul din 02 iulie 2008), F.I., C.C.M. (pentru contractul din 09 octombrie 2007).

Există şi reclamanţi ale căror condiţii generale nu cuprind clauza 8.4 privind declararea scadenţei anticipate a creditului, dacă valoarea garanţiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată, deci nu sunt îndeplinite condiţiile Legii nr. 193/2000 privind existenţa dezechilibrului contractual între drepturi şi obligaţii - reclamanţii C.V., Ş.M., T.I., V.A., T.L., O.C.I.V. T.M., pentru contractul din 07 iulie 2008, N.S., O.A.D., P.C.I., T.R.N., M.L.

Sub aspectul nulităţii absolute a clauzelor cu privire la care s-a constatat caracterul abuziv, prima instanţă a apreciat că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este nulitatea absolută.

Distincţia între nulitatea absolută şi nulitatea relativă este dată de natura interesului ocrotit - nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme ce ocrotesc un interes general, obştesc, atrăgând nulitatea absolută, iar nerespectarea unei norme care ocroteşte în interes particular, individual ori personal, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic.

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cuprind norme imperative, ce ocrotesc un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acţionează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de comercianţi, profesionişti, care acţionează în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie.

Un argument în sensul că Legea nr. 193/2000 cuprinde norme imperative, a căror nerespectare atrage nulitatea absolută, este şi acela că stipularea de clauze abuzive în contracte este sancţionată drept contravenţie.

Pârâta a precizat, în concluziile referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, că se face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, după cum clauza abuzivă este cuprinsă într-o listă gri (ex.: anexa la Legea nr. 193/2000), când sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă sau într-o listă neagră (ex.. clauzele interzis a fi consacrate în contractele de credit încheiate cu consumatorii prin O.U.G. nr. 50/2010), când sancţiunea este nulitatea relativă.

Această distincţie nu a putut fi primită de către prima instanţă, întrucât legea nu prevede, în mod expres, că în ipoteza intervenirii situaţiilor prevăzute în Anexa la Legea nr. 193/2000 sancţiunea este nulitatea relativă, astfel că este sarcina instanţei să stabilească natura nulităţii, în raport de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului.

În raport de cele menţionate s-a apreciat că sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută.

Sub aspectul modificării, respectiv obligării pârâtei de a modifica sau elimina clauzele considerate abuzive de către reclamanţi, s-a reţinut caracterul nefondat al cererii, întrucât, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele constatate abuzive nu mai produc efecte faţă de consumator, contractul derulându-se în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă în aceste condiţii mai poate continua.

În situaţia expusă s-a apreciat că se impune obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, conform cu noua formă a contractelor de credit, dată de constatarea nulităţii clauzelor privind perceperea comisionului de administrare, respectiv a comisionului de urmărire riscuri la valoarea creditului contractat.

În privinţa cererii de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii prima instanţă a reţinut că pretenţiile reclamanţilor sunt nefondate, faţă de dispoziţiile art. 580³ C. proc. civ., care prevăd că dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită de altă persoană decât debitorul, acesta poate fi condus la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile stabilită pe fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale anterior menţionate, reţinând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, prima instanţă a apreciat că se impune obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat. S-a mai reţinut că există reclamanţi care au încheiat acte adiţionale prin care s-au modificat clauzele contractuale referitoare la comisioanele cu privire la care instanţa a constatat caracterul abuziv, însă, pe principiul retroactivităţi efectelor nulităţii, aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane până la data încheierii actelor adiţionale – reclamantul M.C.I. - în privinţa comisionului de administrare (gestiune), reclamantul T.M., în privinţa contractului din 02 iulie 2008, pentru comisionul de administrare.

În ce priveşte pretenţiile reclamanţilor, de obligare a pârâtei la plata de daune morale pentru referinţele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive şi şantajului economic practicat de bancă, s-a reţinut că reclamanţii au făcut simple afirmaţii, nesusţinute de probe, aşa încât cererea, în raport de dispoziţiile art. 1197 C. civ., a fost respinsă, ca nefondată.

S-a mai reţinut că banca a formulat, la rândul ei, cerere reconvenţională, cu caracter subsidiar, pentru situaţia admiterii capătului de cerere din acţiunea principală privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale ce prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile Băncii C.R. şi a capetelor de cerere subsecvente privind constatarea nulităţii absolute şi modificarea contractelor. S-a apreciat că cererea reconvenţională este nefondată, câtă vreme s-a respins cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze şi cererile subsecvente acesteia.

Pe de altă parte, cererea reconvenţională ar apărea ca nefondată şi pentru considerentele anterior reţinute, sub aspectul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, referitoare la faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel toţi reclamanţii rămaşi în cauză, care au solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a hotărârii atacate şi, pe fond, să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate în cererea de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi pârâta-reclamantă SC B.C.T. SA care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii-pârâţi, cu privire la clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului (pentru reclamanţii-intimaţi A.S.J., T.P.M.M., T.C.G., U.C.), la comisionul de administrare calculat la valoarea creditului (mai puţin pentru reclamanţii-intimaţi B.I., N.P. şi I.L.C.) şi la comisionul de urmărire riscuri calculat la valoarea creditului (mai puţin pentru reclamantul T.M.), ca prescrisă, prin admiterea excepţiei procesuale a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor de a cere anularea clauzelor contractuale, din moment ce sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative - în funcţie de criteriul corect al interesului protejat şi nu aceea a nulităţii absolute, în mod greşit calificată de prima instanţă ca atare, pentru că reclamanţii ar fi cerut constatarea nulităţii absolute, iar principiul disponibilităţii s-ar opune recalificării date de aceştia prin cererea lor (pentru cei 79 de reclamanţi - intimaţi din anexa 2) sau ca neîntemeiată, din moment ce: condiţiile cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, nu sunt îndeplinite pentru nici unul dintre cei 113 reclamanţi - intimaţi rămaşi în cauză. Este de ajuns ca o singură condiţie a art. 4 din Legea nr. 193/2000 să nu fie îndeplinită pentru ca respectivele clauze să nu mai poată fi considerate abuzive, prima condiţie prevăzută de art. 4 care trebuie analizată (pentru că face de prisos analizarea celorlalte condiţii), cea de la alin. (6), interzice începerea analizei mai aprofundate a clauzelor pentru a determina dacă sunt abuzive sau nu, pentru că toate clauzele considerate abuzive de instanţa de fond: se asociază cu definirea obiectului principal al contractului/cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, şi cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Apelanta Banca C.R. SA a formulat întâmpinare la apelul declarat de către reclamanţii-pârâţi prin care s-au apărat, în fapt şi în drept, împotriva pretenţiilor acestora.

La rândul lor apelanţii reclamanţi-pârâţi au formulat întâmpinare prin care s-au apărat, în fapt şi în drept, împotriva pretenţiilor apelantei – pârâte reclamante şi au subliniat că sancţiunea prevăzută în art. 6 din Legea nr. 193/2000, care loveşte clauzele abuzive, este chiar mai puternică decât efectele nulităţii absolute, din moment ce acest tip de clauze cuprinse în contract, constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului. Se poate vorbi despre o nulitate de drept, din moment ce simpla constatare de către consumator a existenţei unei clauze abuzive o face lipsită de efecte. Or, nulitatea de drept nu se poate prescrie. Clauzele abuzive au fost în contract încă de la încheierea sa, sunt şi acum acolo şi vor rămâne până la finalul perioadei de creditare acolo, dacă se va respinge prezenta acţiune.

S-au depus la dosar înscrisuri şi note cu concluzii scrise din partea tuturor apelanţilor.

Prin decizia nr. 45/2013 din 5 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor-pârâţi A.M., A.V., A.(S.)J., A.N., A.I., B.V.R., B.D.G., B.I., B.A.N., B.N.L., P.C., B.D.L., B.V.V., B.G., B.T.M., B.M.F., B.C., B.C., C.D.F., C.C.M., C.D., C.P.J.V., C.M., C.M.M., C.V., C.F.C., C.O.I., D.V., D.I.F., E.A., F.C.A., F.I., G.M., G.D.E., H.A.V., H.P.R., I.O.L., I.A., M.I., I.V.M., J.F.A., J.G., J.L., J.O., K.M.G., L.V., L.I.V., M.T.M., M.V., M.L., M.D.D., M.A., M.D., M.V., M.M., M.C.I., N.A.M., N.Ş.N., N.M., N.Ş., O.A.D., O.V., O.C.I.V., O.M.L., P.P.D., P.E.I., P.M.D., P.G., P.(R.)G., P.M.T., P.S.C.D., R.A.C., R.N., R.L., S.F., Ş.C., S.R., S.C.A., S.C.R., S.A.T., S.A.M., S.C.V., S.N., S.A., S.N., Ş.M., T.R.N., T.I., T.(P.)M.M., T.A.P., T.M.C., T.C.G., T.Z., T.I., U.C., V.E., V.A., V.I., D.I., B.D.L., H.M., T.G., P.V., S.D., N.M., P.L.R., P.C.I., T.M., P.M., I.Ş., T.L., B.D., P.O.A., M.M., Z.S., R.A.G., A.M.S., S.Ş., A.A.T., I.L.C., L.D., N.P., R.J., împotriva sentinţei civile nr. 4546/2012 din data de 09 aprilie 2012, pronunţată de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 61347/3/2010 în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă Banca C.R. SA.

A admis apelul formulat de pârâta-reclamantă Banca C.R. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu apelanţii reclamanţi-pârâţi A.M., A.V., A.(S.)J., A.N., A.I., B.V.R., B.D.G., B.I., B.A.N., B.N.L., P.C., B.D.L., B.V.V., B.G., B.T.M., B.M.F., B.C., B.C., C.D.F., C.C.M., C.D., C.P.J.V., C.M., C.M.M., C.V., C.F.C., C.O.I., D.V., D.I.F., E.A., F.C.A., F.I., G.M., G.D.E., H.A.V., H.P.R., I.O.L., I.A., M.I., I.V.M., J.F.A., J.G., J.L., J.O., K.M.G., L.V., L.I.V., M.T.M., M.V., M.L., M.D.D., M.A., M.D., M.V., M.M., M.C.I., N.A.M., N.Ş.N., N.M., N.Ş., O.A.D., O.V., O.C.I.V., O.M.L., P.P.D., P.E.I., P.M.D., P.G., P.(R.)G., P.M.T., P.S.C.D., R.A.C., R.N., R.L., S.F., Ş.C., S.R., S.C.A., S.C.R., S.A.T., S.A.M., S.C.V., S.N., S.A., S.N., Ş.M., T.R.N., T.I., T.(P.)M.M., T.A.P., T.M.C., T.C.G., T.Z., T.I., U.C., V.E., V.A., V.I., D.I., B.D.L., H.M., T.G., P.V., S.D., N.M., P.L.R., P.C.I., T.M., P.M., I.Ş., T.L., B.D., P.O.A., M.M., Z.S., R.A.G., A.M.S., S.Ş., A.A.T., I.L.C., L.D., N.P., R.J.

A schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că:

A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantului-pârât P.M.T. de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A admis, în parte, cererea pârâtei-reclamantă de obligare a reclamanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

A obligat reclamanţii-pârâţi să plătească pârâtei-reclamante suma de 40.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în fond.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelanţii reclamanţi-pârâţi să plătească apelantei pârâtă-reclamantă suma de 159.374 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În accepţiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 295/2004 şi pct. 6 din anexa la această din urmă lege, clauza abuzivă este acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Este considerată clauză nenegociată direct cu consumatorul [astfel cum apare el definit la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000] acea clauză stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze asupra naturii ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard pre-formulată a fost negociată cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens [art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000].

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil [art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000].

În măsura în care se constată existenţa unor clauze abuzive cuprinse în contract (fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege) acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua (art. 6 din Legea nr. 193/2000).

Instanţa de apel a reţinut – în contextul jurisprudenţei relevante în materie a Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg şi a protecţiei recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/C.E.E. privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directivă transpusă şi reprodusă relativ în dreptul român prin Legea nr. 193/2000) – că în raporturile de consum, ordinea publică de protecţie, ca diviziune a ordinii publice de consum, are drept scop protejarea părţii economic mai slabă în diferite contracte, protejarea autonomiei de voinţă a consumatorului şi extinderea libertăţii acesteia. Actul de consum, vizând satisfacerea de nevoi personale curente deopotrivă cu scopul neprofesional al actului juridic încheiat de consumator şi inegalitatea economică şi socială între contractanţi, inegalitate ce poate rezulta din faptul că profesionistul (comerciantul) este în măsură să impună condiţiile sale de contractare tuturor (legat de bunurile şi produsele de care are nevoie consumatorul) a determinat legiuitorul să restrângă amintita libertate contractuală a comercianţilor, prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate abuzive.

În lipsa unei prevederi exprese din textul legal, şi ţinând seama de ordinea publică de consum ocrotită prin normele invocate mai sus instanţa de apel a apreciat că sancţiunea aplicabilă în materie este nulitatea absolută, sancţiune care, de altfel, lipseşte clauza de efectele contrare normei imperative care trebuie respectată pentru încheierea sa valabilă.

Faţă de cele expuse şi având în vedere excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ce ar opera, în opinia apelantei pârâte-reclamante, pentru un număr de 79 de reclamanţi-pârâţi, ca urmare a sancţiunii nulităţii relative aplicabile clauzelor contractuale contestate în speţă, instanţa de apel a apreciat că acţiunea principală promovată de reclamanţii-pârâţi este imprescriptibilă şi că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a respins excepţia invocată de pârâta-reclamantă în privinţa nulităţii parţiale a contractului. În mod temeinic şi legal s-a respins excepţia prescripţiei şi sub aspectul daunelor morale solicitate de reclamanţii-pârâţi, prin raportare la data naşterii prejudiciilor pretinse de aceştia, şi anume în raport de lunile mai-septembrie 2010 de când se pretinde că ar fi trebuit să se diminueze ratele lunare ca urmare a micşorări indicelui EURIBOR.

Pe fondul pretenţiilor apelanţilor reclamanţi-pârâţi instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamanţii-pârâţi au formulat împreună o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale, în temeiul actelor normative enunţate anterior şi au invocat un număr ridicat de contracte de credit încheiate de fiecare dintre aceştia, în mod separat, cu pârâta-reclamantă Banca C.R. SA, în perioada 2006–2009. Au prezentat de o manieră generală argumentele pentru care clauzele contractuale contestate nu ar trebui să-şi mai producă efectele. Nu au indicat, în concret, prin raportare la fiecare contract şi reclamant-pârât, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru raportat la starea părţilor din momentul încheierii contractului.

Or, faptul că dreptul protecţionist se completează cu dreptul comun în materie, sub aspectul interpretării contractelor şi că, potrivit ultimului (art. 982 vechiul C. civ.), clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, nu trebuie privit ca o justificare a omisiunii reclamanţilor de a prezenta dezechilibrul economic produs distinct în fiecare contract de credit. Prin interpretarea clauzelor contractuale unele prin altele se poate ajunge la calificarea corectă a uneia dintre clauze, dar aceasta nu înseamnă că reclamanţii – pârâţi, după ce au indicat mai multe clauze din contractele de credit ca având caracter abuziv, nu mai au obligaţia de a preciza, în concret, cum clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, au creat în detrimentul lor, al consumatorului, dezechilibrul semnificativ menţionat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Lipsa negocierii directe dintre consumator şi comerciant, încălcarea exigenţei generale de bună-credinţă şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sunt condiţii cumulative, pe care instanţa judecătorească trebuie să le aibă în vedere atunci când analizează respectivul caracter abuziv al clauzelor contractuale.

În cazul contractelor de credit, ce intră în sfera contractelor de adeziune, se prezumă lipsa negocierii prealabile, însă apelanta pârâtă-reclamantă a răsturnat, în speţă, respectiva prezumţie, prin intermediul înscrisurilor prezentate.

Chiar dacă reclamanţii-pârâţi au susţinut lipsa negocierii într-o manieră generală, fără a se referi, în concret, la un anume contract de credit, instanţa de apel a constatat că, spre exemplu, în cazul apelantului B.G., între data cererii de credit persoane fizice, din 01 noiembrie 2007 şi data încheierii efective a contractului de credit pentru persoane fizice, din 22 noiembrie 2007, au trecut 20 de zile, că în acest interval de timp apelantul a avut posibilitatea să reflecteze asupra condiţiilor de acordare a creditului (fiindu-i prezentat în acest sens şi un model de contract de credit oferit de Banca C.R. care să răspundă cerinţelor sale şi a situaţiei sale financiare), că la fel este şi cazul apelantului B.A., sau al apelantei J.G.

Au susţinut apelanţii reclamanţi-pârâţi că şi în aceste condiţii, voinţa consumatorilor este redusă ca opţiuni şi că, în plus, este alterată de timpul scurt în care trebuie să semneze contractul după ce banca „analizează dosarul”. Au mai susţinut, în apel, că negocierea este diferită de respectarea obligaţiei de informare.

Instanţa de apel a reţinut că noţiunea de contract de adeziune este fundamentată tocmai pe înţelegerea domeniului de aplicare al clauzelor abuzive şi că un contract pre-formulat nu este, în mod automat, unul abuziv, pentru că, altfel, nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanţa caracterului profesionist.

Apelanta pârâtă-reclamantă a mai dovedit faptul negocierii contractelor şi dintr-o altă perspectivă.

Există la dosar contracte de credit bancar pentru persoane fizice, cu ipotecă, unde tipul dobânzilor şi nivelul dobânzilor diferă, iar din condiţiile generale de credit (anexă la contractul de credit) lipseşte clauza referitoare la „garanţiile suplimentare”, cum o intitulează reclamanţii-pârâţi prin acţiunea principală (respectiv clauza de la art. 8.4 – cazuri de culpă).

S-a reţinut, ca exemplu, contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 23 octombrie 2007, unde s-a stipulat dobânda anuală efectivă (D.A.E.) la 8,70% pe an, din care, la data încheierii contractului, dobânda curentă a fost de 7,4% pe an, fixă pe primele 12 luni şi variabilă ulterior (dobânda curentă fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, afişată la sediile Băncii C.R., la care se adaugă 1,5). Pentru acest tip de credit au fost indicate în Anexa la contract şi modalităţile sub care poate fluctua dobânda de referinţă variabilă. Tot în Anexă (condiţiile generale de creditare) apare art. 8.4 contestat de reclamanţii-pârâţi.

Spre deosebire de sus menţionatul contract, în contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 22 noiembrie 2007 s-a stipulat că nivelul dobânzii curente la data semnării contractului este de 8% şi fixă pe primii 5 ani calendaristici, cu excepţiile de la pct. 7 şi 8, iar pe restul perioadei de creditare, dobânda curentă va fi variabilă şi se va calcula în funcţie de cotaţia BUBOR (iar nu EURIBOR, la care se face trimitere în acţiunea principală şi în raport de care s-a susţinut că banca a omis să scadă nivelul dobânzilor lunare datorate, deşi EURIBOR scăzuse şi atinsese un minim istoric în perioada mai-septembrie 2010) la 6 luni, la care se adaugă 3 puncte procentuale. Cotaţia BUBOR, în funcţie de care se stabileşte dobânda, este cea valabilă în ultima zi lucrătoare a lunii precedente datei în care se face modificarea (articolul 6 din contractul de credit bancar).

În acest contract, în Anexa reprezentând condiţiile generale de creditare nu a mai fost inserată clauza referitoare la „garanţiile suplimentare”, care se regăseşte în alte contracte la art. 8.4.

S-a reţinut că sus-menţionata clauză referitoare la „garanţiile suplimentare” se putea negocia şi ca atare, că nu în toate contractele din prezentul dosar a putut fi întâlnit art. 8.4 din Anexa la contract, conform căruia ”În cazul în care valoarea bunurilor care constituie garanţia creditorilor a devenit, din diferite motive, neacoperitoare, banca are dreptul să solicite împrumutatului completarea garanţiilor.

În termen de 5 zile lucrătoare de la înştiinţare, împrumutatul trebuie să prezinte băncii lista bunurilor propuse în garanţie.

Constituie caz de culpă dacă în termen de 30 de zile lucrătoare de la solicitarea băncii, împrumutatul va prezenta băncii documentele şi actele ce atestă existenţa garanţiei valabile (…) iar creditele aferente se vor rambursa, sau în cazul lipsei disponibilităţilor se vor trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării disponibilităţilor sau din valorificarea garanţiilor”. Ca atare, instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiat capătul din acţiunea principală prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate.

S-a mai reţinut faptul negocierii părţilor, inclusiv asupra tipului de dobândă şi al nivelului dobânzilor, existând chiar şi acte adiţionale la contract, încheiate în anul 2010, când, la cererea consumatorului, pârâta reclamantă a stabilit o dobândă fixă de 11,25% pe întreaga perioadă de creditare. (exemplu: contractul de credit din 2 iulie 2008 şi actul adiţional la contract din 01 aprilie 2010, unde consumator este reclamantul-pârât T.M.).

Legat de criteriul dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Demersul consumatorilor din prezentul dosar s-a datorat într-o mare măsură faptului că dobânda de referinţă variabilă indicată de Banca C.R. SA în numite contracte de credit nu a scăzut atunci când valoarea EURIBOR din cadrul D.R.V. s-a redus până la un minim istoric, de 0,6%,în luna mai 2010.

Din perspectiva interesului economic al consumatorului instanţa de apel a considerat că aspectul criticat mai sus, care nu se referă la o creştere semnificativă a dobânzilor practicate de bancă (creştere de natură a afecta echilibrul contractual) ci doar la faptul menţinerii dobânzilor la nivelul practicat şi anterior diminuării EURIBOR, ar fi trebuit invocat de către reclamanţii – pârâţi împotriva Băncii C.R. SA pe calea unei acţiuni în repararea prejudiciului suferit, în condiţiile art. 9³ pct. 3 lit. k) din O.G. nr. 21/1992 modificată şi republicată, dispoziţii potrivit cărora „furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maxim 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens”.

Ca atare, caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânzile din contract se apreciază prin raportare la momentul încheierii contractului, în timp ce nerespectarea obligaţiei Băncii C.R. SA de a calcula dobânzile potrivit termenilor contractuali agreaţi de părţi se subscrie unei alte acţiuni şi nu semnifică, în mod automat, că respectiva clauză contractuală nesocotită ar fi şi abuzivă.

În ceea ce priveşte clauza din contractele de credit încheiate de reclamanţi cu Banca, prin care s-a prevăzut perceperea unui comision de administrare a creditului, calculat la valoarea iniţială a creditului, clauză contestată de reclamanţi pentru caracter abuziv, s-au reţinut următoarele:

Prin hotărârea apelată prima instanţă a constatat caracterul abuziv al acestei clauze, cu motivarea că respectivul comision ar fi trebuit să se perceapă la valoarea soldului la data plăţii comisionului iar nu prin raportare la valoarea întregului credit contractat.

Apelanta pârâtă-reclamantă a criticat, însă, soluţia şi a subliniat că nu reiese din actele dosarului un cuantum al comisionului disproporţionat faţă de utilitatea serviciului prestat de bancă.

Criticile apelantei SC Banca C.R. SA au fost găsite întemeiate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii consumatori au contestat clauza datorită cuantumului lunar ridicat pe care îl presupune aceasta, apreciind chiar că acest comision de administrare nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că nu trebuie omisă manifestarea de voinţă a părţilor la momentul încheierii contractului şi nici împrejurarea că în costul total al creditului sunt incluse dobânda, comisioanele şi alte taxe/costuri obligatorii, cunoscute de părţi şi că reclamantul consumator s-a obligat să restituie valoarea totală plătibilă, în care se includ suma împrumutată şi costul total al creditului.

Atât clauza de administrare a creditului cât şi clauza privitoare la urmărire riscuri (contestată, de asemenea, de reclamanţi), ultima percepându-se numai în cazul creditelor fără garanţii reale mobiliare/imobiliare ori personale, intră în costul total al creditului, iar reclamanţii au fost de acord cu preţul contractului.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Prin urmare, împrumutul, dobânda datorată, comisionul de urmărire riscuri şi comisionul de administrare se rambursează în rate lunare (a se vedea şi art. 4 din Condiţiile generale de creditare), iar reclamanţii au fost de acord cu acest preţ (diferit de la un caz la altul) al contractului, pe care nu l-au considerat disproporţionat de mare la momentul încheierii convenţiilor.

S-a reţinut că reclamanţii-pârâţi nu au indicat modul în care s-a produs pretinsul dezechilibru contractual în raporturile cu SC Banca C.R. SA şi în ce constă acesta.

Contrar celor afirmate de aceştia prin acţiunea principală, cum că ar fi fost obligaţi nelegal, la momentul semnării contractelor de credit, să achite comisioanele contestate, instanţa de apel a reţinut că în schimbul sumelor împrumutate ce le-au fost puse la dispoziţie de SC Banca C.R. SA, reclamanţilor le revenea obligaţia corelativă de a restitui preţul din contract, eşalonat în rate lunare.

În temeiul art. 281² C. proc. civ., apelanţii reclamanţi pârâţi au solicitat completarea deciziei nr. 45 din 05 februarie 2013, întrucât instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel, după cum urmează:

A. Instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra pct. 1.1.1. şi 1.1.2. din motivele de apel, anume nu s-ar fi pronunţat asupra motivelor în baza cărora s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă (DRV) - clauze interzise în mod expres de lege, prevederile legale prezumând, în mod expres, caracterul abuziv al acestora;

B. Instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra pct. 1.2. din motivele de apel, prin intermediul căruia s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare a creditelor;

C. Instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra pct. 1.3. din motivele de apel, prin intermediul căruia s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului, pentru reclamanţii apelanţi N.P. şi I.L.C.;

D. Instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra pct. 1.4. din motivele de apel, prin intermediul căruia s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei ce prevede plata unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului, pentru reclamantul apelant T.M.

Prin decizia nr. 150/2013 din 16 aprilie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a hotărârii, formulată de petenţii A.M.S., A.M., A.V., A.(S.)J., A.N., A.I., A.A.T., B.D.G., B.N.L., B.V.R., B.I., B.A.N., B.D.L., B.V.V., B.T.M., B.G., B.M.F., B.D., B.D.L., B.C., B.C., C.C.M., C.D., C.D.F., C.P.J.V., C.M., C.M.M., C.V., C.F.C., C.O.I., D.V., D.I., D.I.F., E.A., F.C.A., F.I., G.M., G.D.E., H.A.V., H.M., H.P.R., I.O.L., I.A., I.Ş., I.L.C., I.V.M., J.F.A., J.G., J.L., J.O., K.M.G., L.V., L.D., L.I.V., M.T.M., M.L., M.V., M.D.D., M.I., M.A., M.M., M.D., M.V., M.M., M.C.I., N.M., N.A.M., N.Ş.N., N.M., N.Ş., N.P., O.A.D., O.V., O.C.I.V., O.M.L., P.C.I., P.P.D., P.E.I., P.V., P.M.D., P.G., P.(R.)G., P.C., P.M., P.M.T., P.O.A., P.L.R., P.S.C.D., R.J., R.A.C., R.N., R.L., R.A.G., S.D., S.F., S.R., S.C.A., S.C.R., S.Ş., S.A.T., S.A.M., S.C.V., S.N., S.A., S.N., Ş.C., Ş.M., T.(P.)M.M., T.M., T.R.N., T.I., T.A.P., T.M.C., T.C.G., T.G., T.Z., T.L., T.I., U.C., V.E., V.A., V.I., Z.S., în contradictoriu cu intimata Banca C.R. SA Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 45 din 05 februarie 2013, s-a respins, ca nefundat, apelul reclamanţilor–pârâţi, s-a admis apelul formulat de pârâta-reclamantă, Banca C.R. SA, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei atacate nr. 4546 din 09 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 61347/3/2010 şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii – pârâţi. S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a constatat că s-a ţinut seama de fiecare capăt de cerere şi de apărările părţilor, de probele administrate în cauză şi de normele juridice invocate, prin raportare la situaţia de fapt prezentată. Au fost reţinute toate motivele de apel indicate de părţi şi s-au avut în vedere apărările părţilor. Prin decizia nr. 45 din 05 februarie 2013 instanţa de apel a grupat într-o ordine logico-juridică argumentele părţilor, subsumate motivelor de apel şi a răspuns, detaliat, fiecărui motiv de apel.

Nu a rezultat că instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra vreunei cereri conexe sau incidentale, cum sunt dispoziţiile art. 281² C. proc. civ.

După admiterea apelului declarat de către pârâta-reclamantă Banca C.R. SA s-a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei atacate şi s-a respins, în întregime, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii – pârâţi.

Susţinerile petenţilor apelanţi în sensul că instanţa de control judiciar ar fi omis să se pronunţe asupra unor motive de apel şi că prin urmare şi-ar găsi aplicabilitatea, în speţă, prevederile legale invocate au fost găsite neîntemeiate.

Textul de lege invocat nu vizează ipoteza omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui motiv de apel iar în cauză, prin decizia a cărei completare se cere s-a hotărât respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenţii – reclamanţi au declarat recurs împotriva deciziilor nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 şi nr. 150/2013 din 16 aprilie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar recurenta-pârâtă Banca C.R. SA Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

I. Recurenţii – reclamanţi au adus următoarele critici deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă:

1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată în condiţiile în care nu era alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 din CADOLF, art. 124 alin. (2) din Constituţia României şi art. 10 din Codul Deontologic al Magistraţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 144/2005 a CSM, magistraţii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea obligaţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liber de orice relaţii şi influenţe.

În această materie chiar şi aparenţele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.

Sub acest aspect, doamna judecător D.R.M. s-a aflat într-un evident conflict de interese, deoarece, potrivit declaraţiilor de avere, aceasta a contractat, în anul 2006, două credite de la Banca C.R., în valoare totală de 15.000 euro, astfel încât, aceasta nu mai putea fi imparţială în raport cu banca pârâtă.

2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii – reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a arătat raţiunea pentru care a respins motivele de apel indicate la pct. 1.1.1 şi 1.1.2 şi nu s-a pronunţat pe motivele de apel indicate la pct. 1.2, 1.3 şi 1.4, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii atunci când a reţinut că, din perspectiva interesului economic al consumatorului, a apreciat că aspectul criticat de către reclamanţi ar fi trebuit invocat de către aceştia pe calea unei acţiuni în repararea prejudiciului suferit, în condiţiile art. 9³ pct. 3 lit. k) din O.G. nr. 21/1992, fără ca acest aspect să fie pus, în prealabil, în discuţia părţilor.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi principiul dreptului la apărare al reclamanţilor, principiul fundamental al procesului civil.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat liberul acces la justiţie, atunci când a statuat că, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite la schimb, pe de altă parte, această concluzie reprezentând un fine de neprimire, o derogare de la dreptul fiecărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată.

S-a mai arătat de către recurenţii – reclamanţi că această concluzie vine în contradicţie cu practica CJUE, această problemă fiind tranşată în cauza C-472/10, mai ales că, prin cererea introductivă nu s-a tins la a contesta preţul contractului ci doar mecanismul de modificare a costului, care este arbitrar şi trimite contractul de credit în zona contractelor aleatorii.

3. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, pe de o parte, iar pe altă parte, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Astfel, instanţa de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la faptul că unele clauze, precum cele contestate la pct. 1.1 din motivele de apel sunt interzise în mod expres de lege.

În acest sens, instanţa de apel nu a răspuns criticilor legate de imposibilitatea reclamanţilor de a determina modalitatea în care banca calculează, lunar, cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al acesteia, transformând contractul dintr-unul comutativ, într-unul aleatoriu.

Recurenţii – reclamanţi au susţinut că, astfel, clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile Băncii C.R., conţin o condiţie pur potestativă, or, potrivit art. 1010 C. civ., obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea celui ce se obligă.

În sprijinul susţinerilor lor, reclamanţii au invocat practică judiciară, precum şi alte dispoziţii legale precum art. 54 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumatorului) art. 9³ lit. g), pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992, art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 8 din Legea nr. 289/2004.

S-a mai susţinut de către recurenţii – reclamanţi că atât Legea nr. 193/2000 cât şi Directiva nr. 93/13/CEE conţin o listă a clauzelor care sunt considerate, de iure, abuzive, listă în care se menţionează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este banca) să crească preţul.

De asemenea, instanţa de apel nu a arătat considerentele pentru care a respins motivul 1.2 de apel cu privire la clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului, calculat la valoarea iniţială a creditului; nu a expus considerentele pentru care a respins motivul 1.3. de apel cu privire la clauzele din contractele reclamanţilor N.P. şi I.L.C., care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului; nu a arătat considerentele pentru a fost respins motivul 1.4. de apel cu privire la clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea iniţială a creditului; nu a analizat toate contractele, extinzând concluziile trase asupra unor contracte, la toţi reclamanţii, omiţând să le analizeze pe cele mai multe dintre ele; motivarea prin care a ajuns la concluzia că toate clauzele reclamate de către reclamanţi ca fiind abuzive, au fost negociate, este superficială, echivalând cu nemotivarea hotărârii.

4. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii ignorând natura de contract de adeziune a contractelor de credit.

Acţiunea formulată nu este una în răspundere contractuală ci una în răspundere civilă delictuală, convenţiile de credit fiind depuse pentru a dovedi că în ele sunt inserate clauze abuzive.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

De asemenea, potrivit jurisprudenţei CJUE, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE, se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, drept pentru care pentru a asigura protecţia consumatorilor, este necesară o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract.

Instanţa de apel trebuia să analizeze caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în aceste contracte, respectiv: dacă aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorii; dacă aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dacă s-au încălcat exigenţele bunei credinţe prin introducerea acestor clauze, însă instanţa de apel a tratat aceste contracte ca pe unele obişnuite.

Sensul criticilor reclamanţilor era acela că prin respectivele clauze se acordă un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractelor, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.

Cu toate că instanţa de apel trebuia să pornească de la prezumţia lipsei negocierii în cazul acestor contracte, dimpotrivă aceasta a plecat de la prezumţia negocierii clauzelor atacate.

5. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal dar şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Problema caracterului general al argumentelor invocate de către reclamanţi a fost pusă în discuţie de către pârâtă prin invocarea în faţa primei instanţe a unei excepţii de inadmisibilitate, această excepţie fiind respinsă şi intrată în autoritatea de lucru judecat prin neapelare.

Chiar şi în această ipoteză reclamanţii au susţinut că aceasta era calea de urmat deoarece cu toţii au invocat aceleaşi motive de nulitate, care îşi au cauza în aceleaşi împrejurări de fapt, situaţie ce a permis folosirea aceloraşi argumente pentru toţi reclamanţii.

În măsura în care instanţa de apel ar fi apreciat că sunt necesare precizări cu privire la aspectele invocate, ar fi trebuit să le solicite, în temeiul rolului activ al instanţei.

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că toate clauzele reclamate ca fiind abuzive ar fi fost negociate în mod direct cu reclamanţii.

Au fost interpretate în mod greşit prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care oferă o explicaţie clară cu privire la ce înseamnă clauze nenegociate şi anume în situaţia în care acestea au fost stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.

Spre deosebire de Directiva 93/13/CEE, Legea română – 193/2000 – se referă la natura clauzei şi nu la conţinutul acesteia, aceasta însemnând că prezumţia de nenegociere se menţine cât timp banca indică tipul de produs bancar în care s-ar încadra clientul, or banca nu a dovedit că s-a negociat natura clauzei, nefiind suficient să se arate că diferă conţinutul de la un consumator la altul.

Reclamanţii – recurenţi nu au criticat cuantumul dobânzilor sau comisioanelor în sine, ci faptul că formula care le reglementează este abuzivă.

În mod greşit, a stabilit instanţa de apel caracterul negociat al clauzei referitoare la dobândă numai prin prisma faptului că marja fixă existentă în contractele reclamanţilor diferă de la un contract la altul, când, de fapt, ceea ce trebuia analizat pentru a determina caracterul abuziv al clauzei, pentru fiecare caz în poarte, era dobânda afişată la sediile Băncii C.R. în funcţie de care variază rata dobânzii în contractele reclamanţilor aceasta având o valoare aleatorie şi imprevizibilă pe care nu o poate controla decât banca.

În sprijinul celor susţinute reclamanţii – recurenţi au invocat şi jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii de Apel Craiova.

În opinia reclamanţilor Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, prezumţie care poate fi înlăturată doar prin dovezi scrise, de către profesionistul respectiv, or, în speţa de faţă instanţa de apel a răsturnat o prezumţie legală cu o prezumţie judecătorească.

Contrar a ceea ce a reţinut instanţa de apel, recurenţii – reclamanţi au susţinut că Banca C.R. nu a răsturnat prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor respective, deoarece caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă este conferit de faptul că aceasta variază în funcţie de dobânda de referinţă afişată la sediile Băncii C.R., care nu a fost şi nici nu poate fi negociată.

Recurenţii – reclamanţi au mai susţinut că instanţa de fond nici nu a analizat clauze referitoare la DRV (dobânda de referinţă variabilă).

S-a făcut referire de către recurenţii – reclamanţi şi la Ordinul ANPC nr. 92/2007, cu privire la definiţia contractului preformulat, aceştia arătând, totodată că, prin cererea reconvenţională formulată, Banca C.R. a recunoscut că DRV nu este transparentă şi nici stabilită pe baza unui criteriu independent.

S-a mai susţinut că nici măcar cererile de credit nu pot reprezenta o probă a negocierii deoarece şi acestea sunt formulare preconstituite, iar valoarea creditului pe care banca îl poate acorda clientului a fost stabilită, în mod unilateral de către bancă, pe baza situaţiei financiare a clientului astfel că nici măcar sub acest aspect nu a existat negociere.

De asemenea, s-a mai susţinut de către recurenţii – reclamanţi faptul că, situaţia că anterior încheierii contractului cu diferiţii clienţi, banca a făcut publică o prezentare a produselor, care conţinea condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre produsele oferite de ea, nu poate echivala cu conceptul de negociere a întregului contract şi cu obligaţia de transparenţă.

S-a mai relevat faptul că pentru anumiţi reclamanţi instanţa de apel nu a analizat toate criticile, cum ar fi cele referitoare la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisioane, aceasta nearătând că s-ar impune aceeaşi soluţie ca în cazul cauzelor privitoare la dobânzi.

Recurenţii – reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel invocate de ei referitoare la caracterul nevalid al clauzelor referitoare la dobândă, aceştia arătând că această critică putea fi analizată sub trei situaţii: clauza este interzisă de lege; clauza este prezumată, absolut, de a fi abuzivă; clauze îndeplineşte condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a fi declarată abuzivă.

Sub acest aspect, s-a arătat de către recurenţii – reclamanţi că, deşi ei au invocat prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 din C. civ. – 1864, instanţa de apel nu a analizat susţinerile lor.

În criticile formulate, recurenţii – reclamanţi au făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 1010 C. civ., art. 54 din Codul consumatorului (Legea nr. 296/2004), art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, art. 9³ lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992, art. 14 din Legea nr. 190/1999 şi art. 8 din Legea nr. 289/2004.

Recurenţi – reclamanţi au reiterat criticile cu privire la faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont că prevederile legale în vigoare prezumă caracterul abuziv al clauzelor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel pe ideea că aceste clauze nu au fost negociate în mod direct cu fiecare reclamant, au fost încălcate exigenţele bunei credinţe; au creat în detrimentul fiecăruia dintre reclamanţi un dezechilibru semnificativ în favoarea băncii.

În acest sens, a fost dată ca exemplu hotărârea Băncii C.R., din septembrie 2010 de a transforma DRV în marjă fixă.

În sprijinul afirmaţiei că banca a folosit clauzele contractuale doar în interes propriu s-a exemplificat faptul că atunci când indicele euribor a scăzut, ratele fiecăruia dintre reclamanţii – recurenţi au crescut, în loc să scadă.

Aşa-zisa creştere a unor costuri interne care au făcut necesară creşterea dobânzilor, nu putea fi luată în seamă deoarece, pe de o parte această susţinere nu a fost probată, iar, pe de altă parte, o astfel de reflectare a costurilor în dobândă nu a fost negociată cu clienţii.

S-a susţinut de către recurenţii – reclamanţi că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii şi în ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de acordare.

S-a susţinut că aceste clauze sunt abuzive, deoarece în faza premergătoare acordării creditului nu a prestat nici un serviciu către viitorii clienţi, deci nu putea solicita plata unui preţ drept contraprestaţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cuantumul comisionului, care este de 2,5 % din valoarea creditului, este exagerat de mare faţă de activitatea desfăşurată de bancă anterior acordării creditului, care a făcut doar o analiză legală de bonitatea solicitantului, mai ales că verificarea bonităţii presupune cam aceeaşi activitate în cazul solicitării unui credit de 50.000 euro, cât şi pentru unul de 100.000 euro, de exemplu.

Este evident faptul susţin recurenţii – reclamanţi că aceste clauze au deteriorat echilibrul contractual prin crearea unui avantaj în favoarea băncii, în detrimentul consumatorului.

În acest sens au fost invocate şi prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Recurenţii – reclamanţi au mai susţinut faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii şi în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de administrare.

Banca a justificat încasarea acestui comision prin nevoia de acoperire a cheltuieli de monitorizare a creditului acordat, deşi nu a arătat reclamanţilor în ce constă riscul acoperit .

În arară de faptul că acest comision este al doilea comision perceput, după cel de acordare, acesta se calculează la valoare iniţială a creditului fără să fie raportat la soldul rămas.

Recurenţii – reclamanţi au apreciat că, în ce priveşte acest comision, soluţia primei instanţe este cea corectă, tocmai pentru faptul că nu există o contraprestaţie din partea băncii, respectiv un serviciu prestat de natură să justifice acordarea comisionului.

S-a mai susţinut că, sub acest aspect, sunt relevante chiar explicaţiile date de Banca C.R. în motivele de apel, în care a susţinut că valoarea serviciului prestat nu scade cantitativ sau calitativ pe măsură ce suma împrumutată este rambursată, aceasta însemnând că administrarea contului ar reprezenta, de fapt, un cost fix independent de valoarea creditului sau de soldul acestuia, împrejurare ce ar demonstra tocmai caracterul abuziv al clauzei ce reglementează acest comision.

De asemenea, o parte dintre recurenţii – reclamanţi (fără a se indica numele acestora) au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii şi în ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

În opinia recurenţii – reclamanţi soluţia primei instanţe, care a reţinut că este nejustificată stipularea plăţii unui comision de urmărire riscuri, creditoarea putând să solicite garanţii pentru rambursarea împrumutului şi să refuze încheierea contractului dacă acestea erau insuficiente, este cea corectă.

Perceperea acestui comision nu reprezintă un cost real al creditului, iar în cazul în care riscul de a intra consumatorul într-o incapacitate de plată nu se produce, în favoarea patrimoniului băncii va opera o îmbogăţire fără justă cauză, în detrimentul patrimoniului recurenţilor – reclamanţi care au stipulat în contractul de împrumut o astfel de clauză.

Recurenţii – reclamanţi au învederat că există o practică curentă a instanţelor de judecată cu privire la faptul că acest comision de risc are un caracter abuziv.

S-a mai relevat faptul că această clauză este abuzivă şi datorită faptului că în cuprinsul contractului nu este definită noţiunea de comision de risc, astfel încât nici instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea perceperii acestui comision.

Prin inserarea acestui comision pârâta nu a urmărit decât să obţină un avantaj disproporţionat, în raport cu fiecare dintre reclamanţi, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, cerinţa bunei credinţe nefiind îndeplinită.

II. Recurenţii – reclamanţi au adus următoare critici deciziei nr. 150/2013 din 16 aprilie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

1. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, printr-o cerere de completare a deciziei civile nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenţii – reclamanţi solicitaseră ca instanţa de apel să se pronunţe şi asupra pct. 1.1.1, 1.1.2, 1.2, 1.3 şi 1.4 din motivele de apel, pe care nu s-au pronunţat în considerentele deciziei civile nr. 45/2013, însă instanţa de apel nu a arătat, nici în soluţia dată la cererea de completare formulată, care sunt motivele pentru care nu s-a pronunţat pe motivele de apel indicate.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celor patru capete de cerere pe care reclamanţii le-au indicat în petitul acţiunii, chiar dacă a pronunţat o soluţie generală asupra cererii de chemare în judecată fără, însă, a motiva, în concret, fiecare capăt de cerere.

III. În recursul său recurenta – pârâtă SC Banca C.R. SA Bucureşti, a adus următoarele critici deciziei recurate:

Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, respectiv natura juridică a nulităţii care sancţionează o eventuală clauză abuzivă.

Soluţia care se impunea era aceea de a respinge acţiunea, ca prescrisă, iar nu ca neîntemeiată deoarece, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 nu este aceea a nulităţii absolute ci aceea a nulităţii relative, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 3 din acelaşi act normativ.

La data de 10 martie 2014, recurenta – pârâtă SC Banca C.R. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la recursurile formulate de recurenţii – reclamanţi împotriva deciziilor civile nr. 45/2013 şi respectiv, nr. 150/2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În această întâmpinare pârâta a arătat că apărările sale au caracter global motivat de faptul că şi abordarea problemei juridice impusă de reclamanţi a fost tot una globală, în fapt nefiind în prezenţa unui singur raport juridic, ci a mai multor raporturi juridice independente, care necesită o verificare individuală a fiecărui contract de credit în parte.

În speţă nu avem de a face cu o prezumţie în baza căreia clauzele sunt considerate abuzive, ci dimpotrivă operează o prezumţie de legalitate a acestora, chiar pentru cele incluse în contractele de adeziune.

În mod corect a constatat instanţa de apel că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute pentru a răsturna prezumţia relativă de valabilitate a clauzelor.

Instanţa de apel a analizat criticile formulate de către reclamanţi şi a reţinut, în mod corect, faptul că dreptul protecţionist se completează cu dreptul comun sub aspectul interpretării contractelor iar faptul că, potrivit art. 982 alin. ultim C. civ. – 1864, clauzele contractuale se interpretează unele prin altele nu trebuie privit ca o justificare a omisiunii reclamanţilor de a prezenta echilibrul economic produs distinct în cazul fiecărui contract de credit.

Recurenta – pârâtă nu a fost de acord nici cu susţinerea reclamanţilor – recurenţi precum că, în cazul contractelor de adeziune, nu ar fi aplicabilă definiţia contractelor ca fiind acord de voinţă, chiar şi în cazul acestor contracte operând principiul fundamental al obligativităţii clauzelor contractuale, potrivit art. 969 C. civ., specificul relaţiei profesionist – consumator ţinând doar de perioada precontractuală în care se înaintează ofertele şi contraofertele şi se formează consimţământul viitoarelor părţi la contract, care, odată încheiat, devine lege a părţilor.

În ce priveşte critica privind nelegal compunere a completului de judecată pârâta a arătat că pretinsa incompatibilitate a doamnei judecător D.R.M. a fost invocată de către reclamanţi pe calea unei cereri de recuzare formulate în apel, care a fost respinsă prin încheierea din 12 februarie 2013, pe care reclamanţi nu au mai atacat-o cu recurs.

Pe fondul acestei critici s-a arătat că doamna judecător nu şi-a exprimat, anterior, părerea cu privire la prezenta cauză, iar faptul că a făcut parte dintr-un alt complet care a soluţionat o cauză similară, nu o făcea pe aceasta incompatibilă să soluţioneze prezenta cauză.

În ce priveşte pretinsa vrăjmăşie dintre o parte a reclamanţilor şi doamna judecător D. nu s-a făcut dovada, în mod concret, a acestei vrăjmăşii.

S-a mai susţinut de către recurenta – pârâtă, prin întâmpinare, că hotărârea instanţei de apel a fost motivată sub toate aspectele criticate de recurenţii – reclamanţi, considerentele instanţei de apel oferind părţilor cât şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a pronunţat soluţia.

Potrivit pârâtei nu se pot reţine criticile recurenţilor – reclamanţi cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca anumite clauze contractuale să poată fi calificate ca abuzive, susţinându-se ideea că respectivele condiţii, de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, au caracter cumulativ, iar îndeplinirea doar a unei sau unora dintre aceste condiţii nu poate conduce la concluzia că acea clauză poate fi calificată drept abuzivă.

În ceea ce priveşte clauzele ce vizează mecanismul dobânzii contractuale, pârâta a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în scris, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Ca atare, a apreciat pârâta nici nu ar mai trebui verificată îndeplinirea celorlalte condiţii pentru ca o clauză contractuală să poată fi declarată abuzivă, raţiunea legii fiind aceea că tot ceea ce exprimă costul, preţul creditului încât se prezumă că împrumutatul va fi foarte atent la ceea ce urmează să plătească.

În altă ordine de idei, pârâta a subliniat faptul că, oricum, din probele administrate în cauză rezultă că mecanismul de stabilire a DRV-ului este transparent şi uşor de înţeles, iar faptul că se schimbă dobânda de referinţă, în funcţie şi de piaţa financiară, aceasta nu reprezintă decât modul în care funcţionează toate băncile din lume.

Instanţa de apel, în opinia pârâtei, chiar a încercat să identifice dezechilibrul acuzat a se fi produs în patrimoniul reclamanţilor, analizând la nivelul fiecărui contract de credit prin ce s-ar fi materializat respectivul dezechilibru semnificativ, reţinând, totodată, în mod corect, că reclamanţii nu au indicat, în concret, prin raportare la fiecare contract şi reclamant, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, raportat la starea părţilor din momentul încheierii contractului.

În mod just a constatat instanţa de apel că reclamanţii au putut înţelege încă de la semnarea contractului care sunt drepturile şi obligaţiile lor rezultate din contract.

Cu privire la obligaţia reglementată în clauza de la art. 2.10.a s-au 4.2 din Condiţiile generale, s-a subliniat faptul că aceasta nu este afectată de o condiţie pur potestativă, ci de o condiţie, modificarea cuantumului dobânzii depinzând atât de voinţa unei părţi la contract cât şi de un element exterior acesteia, acest element exterior fiind de fapt un mix de factori între care este indicat şi indicele euribor.

Pârâta a reiterat în întâmpinare faptul că nu pot fi prezumate, în mod absolut, ca fiind abuzive clauzele indicate în anexa I la Legea nr. 193/2000, acestea preluând conţinutul anexei la Directiva 93/13/CEE, pârâta exemplificând cu diverse hotărâri ale CJUE din care rezultă că lista anexă poate avea doar o valoare orientativă, iar din simpla împrejurare că o clauză figurează pe listă nu se poate deduse, în mod necesar, că aceasta are şi caracter abuziv.

În ce priveşte critica cu privire la motivarea contradictorie, de către instanţa de apel, a soluţiei date în ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, pârâta a susţinut că aceasta trebuie înlăturată, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că diversitatea atât de mare a valorilor marjei fixe face să se desprindă ideea că între părţi a avut loc o negociere cu privire la respectivele clauze.

În ce priveşte pretinsul motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a învederat faptul că instanţa de apel a înţeles corect că reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea lor pe răspunderea civilă delictuală, neinvocând o răspundere contractuală, arătând, în mod clar temeiurile de drept invocate de către reclamanţi, analizând, în detaliu, susţinerile acestora, în raport de normele legale invocate.

În ce priveşte critica cu privire la greşita aplicare a unor dispoziţii legale pârâta a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu sunt întrunite cele patru condiţii legale ce trebuie întrunite cumulativ pentru ca prezumţia relativă de valabilitate şi de liceitate a unei clauze contractuale să fie răsturnată, pentru a putea fi constatat caracterul abuziv al acesteia.

S-a scos în evidenţă faptul că atât dobânda cât şi comisioanele fac parte din preţul creditului, or, din cuprinsul Directivei 93/13/CEE prin raportare la dispoziţiile Directivei 2008/48/CEE rezultă că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului, cu nuanţa că este principal doar ceea ce au avut părţile în vedere la formare consimţământului lor şi la exprimarea acordului de voinţă şi/sau ceea ce exprimă o prestaţie esenţială pentru respectivul contract.

În ce priveşte condiţia de negociere, s-a relevat faptul că şi în cazul contractelor de credit, chiar dacă sunt contracte de adeziune, manifestarea de voinţă a cocontractanţilor trebuie raportată la dispoziţiile privind viciile de consimţământ, or, în cauză s-a dovedit faptul că acordul de voinţă al reclamanţilor nu a fost viciat, ţinând cont de faptul că atât Condiţiile generale cât şi Condiţiile speciale ale contractelor au fost puse de către bancă la dispoziţia clienţilor lor, aceştia semnând contractele în deplină cunoştinţă de cauză.

În acest sens, pârâta a prezentat jurisprudenţa CJUE.

În ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de administrare s-a arătat că acestea nu sunt abuzive, deoarece acestea au fost negociate, au fost introduse în contract cu bună credinţă şi nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pârâta a subliniat faptul că prezumţia de caracter abuziv a clauzelor ce sunt redactata în prealabil este doar o prezumţie simplă, instituită de art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi nu una absolută, însă Legea nr. 193/2000 nu a reluat dispoziţiile acestui articol, astfel încât, afirmaţia corectă este aceea că se prezumă relativ că o clauză dintr-un contract de adeziune nu este negociată, nu că ea este una abuzivă, prin urmare, o clauză, chiar dacă nu este negociată nu este neapărat abuzivă.

Prin urmare, şi aceste clauze, chiar dacă nu au fost negociate, ele au fost acceptate de reclamanţii care au semnat contractele, astfel încât, nu por fi considerate abuzive.

În ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri calculat la valoarea creditului s-a subliniat faptul că urmărirea riscurilor presupune un alt set de operaţiuni care pun serviciul de plată al împrumutatului cu unele evenimente din piaţa bancară ce pot avea impact asupra capacităţii acestuia de a rambursa creditul, aceste operaţiuni fiind mai complexe decât simpla administrare şi impun analiza evoluţiei creditului în contextul mai larg al activităţii băncii pe piaţa inter – bancară.

Cât timp nicio altă garanţie, înscrisă în contract nu acoperă aceste riscuri este justificată perceperea acestui comision, banca percepând componente diferite de cost, cu atât mai mult cu cât urmărirea riscurilor este chiar în favoarea împrumutaţilor care, nefiind profesionişti nu ar şti cum să se pună la adăpost de anumite riscuri intervenite pe piaţa bancară.

Recurenta – pârâtă a depus la dosarul cauzei, în urma celor stabilite la termenul din 13 martie 2014, o serie de documente cu privire la situaţia actuală a fiecăruia dintre recurenţii – reclamanţi, în ce priveşte relaţiile cu banca pârâtă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. În ce priveşte recursul declarat de pârâta – recurentă Banca C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

Recurenta – pârâtă, deşi i s-a pus în vedere să plătească taxa judiciară de timbru, nu a înţeles să achite suma datorată, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, recursul pârâtei urmând a fi anulat ca netimbrat.

II. În ce priveşte recursul declarat de recurenţii – reclamanţi împotriva deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

1. Critica referitoare la nelegala alcătuire a completului de judecată nu poate fi reţinută.

De altfel, împotriva doamnei judecător D. reclamanţii au formulat cererea de recuzare, care a fost respinsă prin încheierea din 12 februarie 2013, pe care reclamanţii nu au mai atacat-o cu recurs.

Faptul că doamna judecător D. a făcut parte dintr-un alt complet de judecată, în care a soluţionat o cauză similară, nu a făcut-o pe aceasta incompatibilă în ce priveşte soluţionarea cauzei de faţă, cazurile de incompatibilitate fiind strict prevăzute de legislaţia în vigoare.

Nici faptul că doamna judecător D. ar fi contractat împrumuturi de la banca pârâtă nu o face incompatibilă, nefăcându-se dovada faptului că aceasta ar avea interese comune cu ale băncii.

2. Nici critica referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

În primul rând, nu toate nulităţile ce privesc procesul civil pot fi încadrate în prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ci numai cele ce privesc actele de procedură, or, criticile aduse de către recurenţii – reclamanţi şi pretins încadrate în acest articol de lege, vizează alte cazuri de nelegalitate.

În schimb, critica cu privire la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar asociat cu definirea obiectului principal nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, nici cu produsele şi serviciile oferite la schimb, este fondată, însă nu pe faptul încălcării liberului acces la justiţie, ci pe greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi pe nerespectarea practicii CJUE, care este obligatorie pentru instanţele din România.

Într-adevăr, această problemă a fost tranşată nu numai în cauza C-472/10 a CJUE ci şi în cauza C-484/08, CJUE statuând faptul că instanţele se pot pronunţa şi asupra clauzelor ce privesc obiectul principal al contractului, respectiv preţul contractului, mai ales dacă aceste clauze nu sunt redactate într-un mod clar şi inteligibil.

Sintagma clar şi inteligibil trebuie să aibă în vedere faptul că profesionistul nu se află la acelaşi nivel cu consumatorul, atât în ce priveşte posibilitatea de a negocia clauzele unui contract de împrumut bancar, care de obicei sunt predefinite de către bancă, dar şi în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, pentru a înţelege exact conţinutul concret al respectivelor clauze.

Mai mult, în speţa de faţă nu s-a contestat preţul contractului în sine, ci mecanismul de modificare a costului contractului în ce priveşte evoluţia în timp a dobânzii pe care o datorează fiecare dintre reclamanţi, cât şi a diverselor comisioane percepute de către bancă.

Sub acest aspect, practic, instanţa de apel nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt, cât timp aceasta nu a analizat, pe fond, cererea reclamanţilor, astfel încât, este necesară casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să analizeze, pe fond, caracterul abuziv sau neabuziv al clauzelor care privesc mecanismul de modificare a costului contractului.

Pentru aceasta este necesar ca instanţa de apel, chiar dacă reclamanţii nu au făcut-o prin cererea introductivă, să analizeze fiecare contract în parte sau măcar să grupeze reclamanţii pe categorii comune în ce priveşte clauzele invocate a fi abuzive şi să analizeze cererile lor, astfel cum s-a arătat mai sus.

3. Instanţa de apel a făcut, într-adevăr, o motivare cu caracter general în ce priveşte atât criticile formulate de către reclamanţi în cererea de apel, cât şi în ce priveşte examinarea, cu caracter devolutiv, pe fond, a stării de fapt deduse judecăţii, pentru fiecare reclamant în parte sau măcar pe grupuri de reclamanţi care au ridicat probleme de aceeaşi natură.

Acesta s-a mărginit să tragă concluzii generale, scoţând în relief faptul că s-ar fi dovedit caracterul negociat al contractelor de împrumut bancar tocmai prin varietatea foarte mare a clauzelor contractuale în ce priveşte cuantumul dobânzilor şi al comisioanelor, scăpând din vedere faptul că analiza trebuia făcută, pe de o parte, individual sau măcar pe grupuri de reclamanţi cu probleme identice, iar pe de altă parte, că trebuia să examineze caracterul abuziv al clauzelor nu atât în ce priveşte cuantumul iniţial al costurilor, cu referire specială la dobândă şi comisioanele percepute, cât mai ales caracterul abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de evoluţie în timp al acestor costuri.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei cu privire la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar asocia nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată şi nici cu produsele şi serviciile oferite în scris, deoarece cerinţa, atât din textul legii naţionale (Legea nr. 193/2000), cât şi din legislaţia UE (Directiva nr. 93/13/CEE), este aceea că aceste clauze trebuia să fie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil or, tocmai cu privire la acest aspect intervine problema principală, în sensul că respectivele clauze, cele care vizează mecanismul de modificare a costurilor, adică dobânzi şi comisioane, în timp, nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, or, tocmai acest lucru trebuia analizat de către instanţa de apel, dar din perspectiva legislaţiei specifice protecţiei consumatorilor, în care se pleacă de la premisa inegalităţii de poziţie dintre profesionist şi consumator, nu din perspectiva legislaţiei de drept comun, care reglementează fie raporturile dintre simplii particulari, fie raporturile dintre profesionişti.

Mai mult, potrivit practicii CJUE, judecătorul naţional este dator să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între profesionişti şi consumator, chiar dacă acestea par a fi exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Faptul că, prin acţiunea introductivă, reclamanţii nu au arătat, în mod detaliat, în ce constă‚ pentru fiecare contract în parte, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, raportat la starea părţilor din momentul încheierii contractului, nu îndreptăţea instanţa de apel să facă tot o analiză generală, sumară, a celor contestate de către reclamanţi, ci trebuia, aşa după cum s-a mai arătat, să analizeze fiecare contract în parte sau să grupeze cererile reclamanţilor pe grupuri cu probleme identice şi să analizeze aceste cereri din perspectiva legislaţiei şi jurisprudenţei privind problema consumatorilor.

Apărarea pârâtei cu privire la faptul că nu toate clauzele indicate în anexa I la Legea nr. 193/2000 au, în mod necesar, caracter abuziv, precum şi cea cu privire la faptul că nu toate clauzele care vizează modificarea cuantumului dobânzii, sunt afectate de o condiţie pur potestativă, deoarece modificarea cuantumului dobânzii depinde atât de voinţa unei părţi la contract ca şi de un element exterior acesteia, acesta din urmă fiind, de fapt, o mixtură de factori, nu pot fi reţinute ca atare, deoarece tocmai aceste elemente trebuiau analizate de către instanţa de apel, adică în ce măsură clauza este prezumată a fi abuzivă, dar mai departe, în ce măsură mecanismul de modificare a dobânzii, chiar în funcţie de un element exterior, cum ar fi evoluţia unui indice financiar, este explicitat în mod clar, astfel încât el să poată fi, relativ uşor, determinat de către consumator, dar să şi poată fi cenzurat de instanţa de judecată.

4. Instanţa de apel nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nu a reţinut că acţiunea formulată este una în răspundere contractuală, însă a concluzionat, greşit, că atâta timp cât fiecare dintre reclamanţi a semnat contractul de împrumut înseamnă că l-a negociat şi că, prin urmare, era dator să-l execute aşa cum l-a semnat, greşeala constând, în principal, în faptul că a analizat contractele din perspectiva dreptului comun şi nu din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorilor, când de fapt trebuia să analizeze în ce măsură clauzele privind mecanismul de modificare a dobânzii şi comisioanelor sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, dacă lipsa unei asemenea exprimări nu înseamnă, de fapt, lipsa negocierii şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor precum şi încălcarea exigenţelor bunei credinţe, prin introducerea acestor clauze, această stare de lucruri echivalând cu o nedeplină lămurire a situaţiei de fapt.

Cu privire la acest aspect, nu poate fi reţinută apărarea pârâtei în sensul că fiecare dintre reclamanţi a avut timp să studieze atât Condiţiile generale cât şi Condiţiile speciale ale contractelor şi că aceştia au semnat contractele în deplină cunoştinţă de cauză şi că, prin urmare, manifestarea lor de voinţă trebuie raportată la dispoziţiile privind viciile de consimţământ, deoarece apărarea pârâtei vizează o raportare, strict, la dispoziţiile dreptului comun, ce vizează raporturile sau dintre simplii particulari, sau dintre profesionişti, or, în cauza de faţă trebuie să ne raportăm la legislaţia ce vizează protecţia consumatorilor, care are în vedere faptul că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere cât şi nivelul de informare, situaţie ce-l conduce la o adeziune la condiţiile redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, prin urmare tocmai acest lucru trebuia verificat de către instanţa de apel, respectiv dacă aceste clauze, invocate de reclamanţi, erau exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil şi, prin urmare, dacă pot fi considerate negociate, dacă nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă nu s-au încălcat exigenţele bunei credinţe prin introducerea lor.

5. În faţa primei instanţe a fost ridicată, de către pârâtă, excepţia inadmisibilităţii acţiuni formulate de reclamanţi, dat fiind caracterul său general, pârâta susţinând că fiecare reclamant trebuia să formuleze o acţiune separată.

Această excepţie a fost respinsă, hotărârea primei instanţe nefiind atacată, sub acest aspect, de către pârâtă.

Cu toate acestea instanţa de apel a tratat cauza la modul general, folosind argumente de la un contract pentru a trage concluzii la un alt contract, când de fapt ar fi trebuit să analizeze, aşa cum după cum s-a arătat mai sus, fiecare contract în parte, sau să grupeze reclamanţii pe categorii de contracte cu probleme identice şi să le trateze în mod unitar.

Faptul că marja fixă, în ce priveşte dobânda şi comisioanele, diferă de la un contract la altul, nu poate conduce la concluzia că aceste contracte au fost negociate, când de fapt, aşa după cum am arătat mai sus, trebuia analizat, pe fiecare contract sau pe categorii de contracte, dacă anumite clauze, anume cele care reglementează mecanismele de evoluţie în timp a modului de calcul a acestor componente ale costului contractului, sunt formulate într-un limbaj clar şi inteligibil, pentru a putea fi considerate sau nu abuzive.

Sub acest aspect, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dacă elementele externe, indicate ca şi factor modificator al cuantumului dobânzilor şi comisioanelor, erau reglementate în mod clar, astfel încât, fiecare dintre reclamanţi să poată determina, în calitate de consumator (adică ţinând cont de faptul că el nu este un specialist), evoluţia acestui element de cost, dar şi dacă nu cumva, prin modul de formulare, evoluţia acestui component al costului era lăsată la liberul arbitru al specialistului, adică al băncii.

În dezvoltarea motivelor lor de recurs reclamanţii au criticat, pe larg, decizia recurată cu privire la înlăturarea prezumţiei relative a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, cu privire la caracterul nevalid al clauzelor referitoare la dobândă, precum şi cu privire la greşita aplicare a legii în privinţa clauzelor referitoare la dobândă, la comisionul de acordare a creditelor, la comisionul de administrare precum şi cu privire la comisionul de urmărire a riscurilor.

În apărare, prin întâmpinarea depusă, pârâta a adus argumente cu privire la înlăturarea criticilor formulate de către reclamanţi în cererea de recurs, cu referire la aspectele arătate mai sus, însă toate aceste critici şi apărări vor fi avute în vedere de către instanţa de apel la soluţionarea apelului.

III. În ce priveşte recursul declarat de recurenţii – reclamanţi împotriva deciziei nr. 150/2013 din 16 aprilie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Având în vedere că aspectele criticate de către reclamanţii – recurenţi cu privire la această decizie au fost tratate la analiza recursului formulat împotriva deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, se impune, pentru aceleaşi considerente, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile formulate împotriva acestei decizii, care, de altfel, constituie, în bună măsură, o reiterare a criticilor formulate împotriva deciziei nr. 45/2013, urmând a fi avute în vedere de către instanţa de ape, la rejudecarea cauzei.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii – recurenţi A.M.S., A.M., A.V., A.(S.)J., A.N., A.I., A.A.T., B.D.G., B.N.L., B.V.R., B.I., B.A.N., B.D.L., B.V.V., B.T.M., B.G., B.M.F., B.D., B.D.L., B.C., B.C., C.C.M., C.D., C.D.F., C.P.J.V., C.M., C.M.M., C.V., C.F.C., C.O.I., D.V., D.I., D.I.F., E.A., F.C.A., F.I., G.M., G.D.E., H.A.V., H.M., H.P.R., I.O.L., I.A., I.Ş., I.L.C., I.V.M., J.F.A., J.G., J.L., J.O., K.M.G., L.V., L.D., L.I.V., M.T.M., M.L., M.V., M.D.D., M.I., M.A., M.M., M.D., M.V., M.M., M.C.I., N.M., N.A.M., N.Ş.N., N.M., N.Ş., N.P., O.A.D., O.V., O.C.I.V., O.M.L., P.C.I., P.P.D., P.E.I., P.V., P.M.D., P.G., P.(R.)G., P.C., P.M., P.M.T., P.O.A., P.L.R., P.S.C.D., R.J., R.A.C., R.N., R.L., R.A.G., S.D., S.F., S.R., S.C.A., S.C.R., S.Ş., S.A.T., S.A.M., S.C.V., S.N., S.A.M., S.N., Ş.C., Ş.M., T.(P.)M.M., T.M., T.R.N., T.I., T.A.P., T.M.C., T.C.G., T.G., T.Z., T.L., T.I., U.C., V.E., V.A., V.I. şi Z.S. împotriva deciziilor nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 şi nr. 150/2013 din 16 aprilie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa deciziile recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A.M.S., A.M., A.V., A.(S.)J., A.N., A.I., A.A.T., B.D.G., B.N.L., B.V.R., B.I., B.A.N., B.D.L., B.V.V., B.T.M., B.G., B.M.F., B.D., B.D.L., B.C., B.C., C.C.M., C.D., C.D.F., C.P.J.V., C.M., C.M.M., C.V., C.F.C., C.O.I., D.V., D.I., D.I.F., E.A., F.C.A., F.I., G.M., G.D.E., H.A.V., H.M., H.P.R., I.O.L., I.A., I.Ş., I.L.C., I.V.M., J.F.A., J.G., J.L., J.O., K.M.G., L.V., L.D., L.I.V., M.T.M., M.L., M.V., M.D.D., M.I., M.A., M.M., M.D., M.V., M.M., M.C.I., N.M., N.A.M., N.Ş.N., N.M., N.Ş., N.P., O.A.D., O.V., O.C.I.V., O.M.L., P.C.I., P.P.D., P.E.I., P.V., P.M.D., P.G., P.(R.)G., P.C., P.M., P.M.T., P.O.A., P.L.R., P.S.C.D., R.J., R.A.C., R.N., R.L., R.A.G., S.D., S.F., S.R., S.C.A., S.C.R., S.Ş., S.A.T., S.A.M., S.C.V., S.N., S.A.M., S.N., Ş.C., Ş.M., T.(P.)M.M., T.M., T.R.N., T.I., T.A.P., T.M.C., T.C.G., T.G., T.Z., T.L., T.I., U.C., V.E., V.A., V.I. şi Z.S. împotriva deciziilor nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 şi nr. 150/2013 din 16 aprilie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, casează deciziile recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 45/2013 din 5 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1626/2014. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 387/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: