ICCJ. Decizia nr. 387/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 387/2014
Dosar nr. 3226/111/2010*
Şedinţa publică de la 5 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 28 aprilie 2010 şi precizată la data de 14 aprilie 2011, reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de insolvenţă ING. A.M., în contradictoriu cu pârâţii K.Z. şi G.R.A.R. SA, prin Sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a SC A.R.A. SA, a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 768.182 lei reprezentând:
- 158.286 lei diferenţă despăgubire dosar daună F205-BH/7 şi F206-BH/7, pentru daune produse de pârâtul K.Z., prin accidentul de circulaţie din data de 5 iunie 2007;
- 269.420 lei cu titlu de penalizare de 0,1 % conform art. 38 din Ordinul nr. 113133/2006, pentru 953 de zile întârziere în plata despăgubirilor;
- 327.608 lei prejudiciu suferit în urma accidentului provocat de pârâtul K.Z., ca urmare a lipsei folosinţei autovehiculului avariat care reprezintă mijlocul de realizare a obiectului de activitate de transporturi rutiere de mărfuri conform art. 14 lit. c) din Ordinul nr. 113133/2006, prejudiciul fiind calculat pe o perioadă de 34 de luni;
- 12.868 lei pagube materiale ce se compun din: 3.013 lei contravaloarea transportului autovehiculului avariat, transport efectuat de la locul accidentului la locul de parcare/staţionare; 8.000 lei contravaloarea parcării/staţionării autovehiculului avariat pentru perioada cuprinsă între data accidentului şi perioada plăţii despăgubirilor de către A. şi 1.855 lei impozitul neachitat pentru perioada neutilizării autovehiculului (34 luni).
Cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expert.
Prin sentinţa nr. 376/ COM din 10 iulie 2012, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC C.T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii K.Z. şi G.R.A.R. SA, prin Sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC A.R.A. SA şi, în consecinţă:
I-a obligat pe pârâţi la plata în mod solidar către reclamantă a sumei de 179.928 lei cu titlu de despăgubiri, iar pe pârâtul K.Z. şi la plata către reclamantă a sumei de 47.032,64 lei cu titlu de despăgubiri.
A respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor.
În baza art. 274 alin. (1) raportat la art. 277 C. proc. civ., i-a obligat pe pârâţi la plata sumelor de câte 3.867,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării pretenţiilor, excepţie ridicată de societatea pârâtă, instanţa, la data de 17 mai 2011, a respins-o, ca neîntemeiată, întrucât aceste pretenţii au fost formulate în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 55 din Legea nr. 136/1995 şi art. 66 alin. (3) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006.
În cazul de faţă, reclamanta a notificat asiguratorul R.C.A. cu privire la faptul că are obiecţii privind cuantumul despăgubirii, aşa cum rezultă din copia notificării/adresei nr. 4 din 22 februarie 2010 înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 948/ D din 22 februarie 2010. Suma solicitată cu titlu de despăgubiri, a intrat în contul bancar al reclamantei în data de 29 ianuarie 2010. Deci, raportat la aceste date, pretenţiile nu au fost formulate tardiv.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, părţile din prezenta cauză nu au contestat cauzele şi condiţiile accidentului rutier din data de 5 iunie 2007 şi nici existenţa vinovăţiei pârâtului K.Z., toate acestea fiind stabilite în mod definitiv şi irevocabil, motiv pentru care nu a formulat obiectul cercetării din prezentul dosar.
Ceea ce părţile au contestat este însă existenţa şi cuantumul despăgubirilor pe care pârâţii ar trebui să o acorde în mod solidar către reclamantă.
Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Ordinul nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor „pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte pentru anul 2007 la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalentul în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.”. Astfel, în baza acestui text de lege, societatea pârâtă în calitate de asigurator ar putea fi obligată la plata pentru pagubele materiale produse, doar până la concurenţa sumei de 325.600 lei (la cursul B.N.R. din 5 iunie 2007 de 1 euro/3,2560 lei).
În urma accidentului rutier din data de 5 iunie 2007, pârâtul K.Z. asigurat la societatea pârâtă, fiind culpabil în producerea accidentului, societatea pârâtă a procedat la întocmirea dosarelor de daună F205-BH/7 şi F206-BH/7.
În urma constărilor efectuate s-a stabilit cu titlu de despăgubiri suma de 146.672 lei, ce a fost virată în contul reclamantei în data de 29 ianuarie 2010.
Pentru diferenţa considerată ca fiind cuvenită, în sumă de 768.182 lei reclamanta a formulat prezenta acţiune.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor deja acordate de societatea pârâtă, întrucât s-a contestat modul de calcul, la cererea reclamantei s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
Din probele administrate în cauză rezultă că modul de calcul şi valoarea despăgubirilor pentru pagubele materiale reprezentând despăgubiri pentru avariile înregistrate la autotractorul BH-07-000 şi la semiremorca specializată BH-07-000 în sumă de 146.671 lei achitate de societatea pârâtă către reclamantă, despăgubirile acordate pentru pagubele materiale au fost corect calculate în conformitate cu starea tehnică a autovehiculului avariat şi în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Pentru determinarea valorii despăgubirilor, societatea pârâtă în cadrul constatărilor efectuate, a menţionat în procesul – verbal suplimentar la procesul – verbal de constatare a pagubelor din 20 iunie 2007, ca făcând parte din componenţa capului tractor avariat şi un compresor volumetric şi arborele cardanic de antrenare a acestuia. Acest compresor volumetric G.H.H. – R.A.N.D. C.G. Light a fost luat în calcul de societatea pârâtă la calculul despăgubirilor la uzura generală aplicată autotractorului de 72 %, în timp ce reclamanta a solicitat să se ia în considerare doar un grad de uzură de 20 % ceea ce ar fi avut drept consecinţă creşterea cuantumului despăgubirilor ce i s-ar fi acordat.
Aşa cum rezultă din constatările expertului tehnic, deşi reprezentantul societăţii reclamante s-a oferit să pună la dispoziţia expertului un material documentar referitor la compresorul în cauză, această promisiune nu a fost respectată. Pentru acest motiv, expertul a putut să se pronunţe doar pe baza documentelor care i-au fost puse la dispoziţie de reprezentanţii societăţii pârâte, documente din care nu a rezultat justeţea susţinerilor reclamantei cu privire la gradul de uzură de 20 % al compresorului, motiv pentru care nu sunt justificate aceste pretenţii.
Potrivit art. 46 alin. (1) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Stabilirea despăgubirilor pe baza convenţiei dintre asiguraţi, persoane prejudiciate şi asiguratorii R.C.A. se poate face în cazurile în care, din constatarea amiabilă de accident ori din actele eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de autovehicule, din înştiinţarea sau din procesul – verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurator rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului autovehiculului asigurat în producerea pagubei iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit”.
În cazul de faţă sunt incidente prevederile art. 37 alin. (2) lit. b) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006, care au fost respectate de societatea reclamantă, întrucât pârâtul K.Z. a formulat plângere împotriva procesului – verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PCA nr. 1621193/16 iunie 2007, ce a fost comunicată reclamantei.
Având în vedere că în procesul ce a format obiectul dosarului nr. 1006/177/2007, societatea reclamantă a fost citată în calitate de asigurator, aceasta nu putea efectua plata despăgubirilor anterior datei rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei atacate, întrucât nu era certă existenţa răspunderii conducătorului auto asigurat, termenul de 15 zile se calculează de la data pronunţării deciziei nr. 1528/ R/CA din 16 noiembrie 2009, a Tribunalului Bihor, în dosarul nr. 1006/177/, data la care se împlineau cele 15 zile era de 1 ianuarie 2009, dar suma de 146.672 lei a fost virată în contul reclamantei la data de 29 ianuarie 2010, cu o întârziere de 59 de zile şi nu de 998 de zile.
În ceea ce priveşte termenul de la care curg cele 15 zile, instanţa a arătat că instanţa de recurs nu era obligată să comunice decizia prin care respinge recursul, întrucât hotărârile instanţelor se comunică părților numai dacă este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a căii de atac (art. 261, art. 266 C. proc. civ.). În cazul plângerilor contravenționale, după recurs nu mai există cale de atac. Astfel, sentința civilă dată de instanţa de fond în dosarul nr. 1006/177/2007 a devenit irevocabilă din momentul în care instanţa de recurs a pronunțat respingerea recursului, deci la data de 16 noiembrie 2009.
Potrivit prevederilor art. 38 din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Dacă asiguratorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţia în termenul prevăzut la art. 37 sau şi le îndeplineşte în mod defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea la suma de despăgubire cuvenită care se plăteşte de asigurator, se aplică o penalizare de 0,1 % calculată pe fiecare zi de întârziere”.
Suma cuvenită fiind de 146.672 lei şi fiind plătită cu o întârziere de 59 de zile, penalităţile de întârziere cuvenite reclamantei calculate cu aplicarea unei penalităţi de întârziere de 0,1 % sunt în sumă de 8.653,64 lei.
În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei pentru lipsa folosinţei autovehiculului avariat în perioada 20 iunie 2007 – 29 ianuarie 2010 (de la data producerii accidentului până în data în care s-au virat despăgubirile în cont), instanţa a stabilit următoarele:
Potrivit prevederilor art. 14 lit. c) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Asiguratorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A., în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare R.C.A., se acordă despăgubiri, în forma bănească, pentru: …………….
c) pagube ca urmare a lipsei de folosinţă a autovehiculului avariat, în cazul în care autovehiculul reprezintă mijlocul cu care persoana prejudiciată îşi realizează obiectul de activitate, pentru care deţine licenţa şi autorizarea în acest sens;”.
Instanţa a constatat că din probele administrate în cauză (nota de calcul şi act de evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirilor) suma acordată de societatea de asigurare este suficientă pentru achiziţionarea unui ansamblu de aceleaşi caracteristici ca şi cel avariat, autovehiculul având valoarea de 116.858 lei la data producerii accidentului. Din raportul de expertiză contabilă întocmită rezultă că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei, în perioada 20 iunie 2007 – 29 ianuarie 2010, ca urmare a lipsei de folosinţă a autovehiculului avariat este de 47.616 euro adică 207.927 lei (0,22 euro x 225 km x 968 zile x 4,3394 lei/euro adică profit mediu brut pe km x numărul km mediu/zi x numărul de zile de neutilizare al autovehiculului).
Expertul a determinat pe baza actelor contabile ce i-au fost puse la dispoziţie şi în funcţie de cheltuielile şi veniturile realizate într-o perioadă anterioară producerii accidentului şi într-o marjă de 13 luni calendaristice, profitul mediu brut realizat pe un km parcurs de către autovehiculul avariat, stabilind valoarea de 0,22 euro/km parcurs (conform anexei la raportul de expertiză judiciar contabilă nr. 31 din 31 ianuarie 2012).
Conform facturii nr. 102443 din 7 iunie 2007 reclamanta a achitat suma de 2.380 lei ce reprezintă contravaloarea transportului autovehiculului avariat de la locul accidentului la locul de depozitare, totodată a achitat suma de 8.000 lei către SC B. SA pe perioada staţionării cuprinsă între data accidentului şi perioada plăţii despăgubirilor şi 1.855 lei impozit pentru autovehiculul avariat şi neutilizat şi pentru care nu s-au achitat despăgubirile. Aceste cheltuieli în baza normelor R.C.A. pentru anul 2007, cad în sarcina asiguratorului şi nu s-a făcut dovada că au fost incluse în cuantumul despăgubirilor de 146.672 lei, ce a fost virată în contul reclamantei la data de 29 ianuarie 2010.
Întrucât asiguratorul poate acorda despăgubiri doar în limitele stabilite prin poliţa de asigurare R.C.A., limită care s-a stabilit pe anul 2007 la echivalentul în lei a sumei de 100.000 euro şi a acordat deja cu acest titlu suma de 146.672 lei, instanţa i-a obligat pe pârâţi în mod solidar la plata diferenţei, până la suma de 326.600 lei (100.000 euro la curs B.N.R. de 3,2560 lei la data producerii accidentului rutier), în sumă de 179.928 lei.
Instanţa a apreciat că întrucât prejudiciul cauzat reclamantei în urma producerii accidentului rutier este în sumă totală de 373.632,64 lei (146.672 lei + 226.960,64 lei) din care în baza poliţei de asigurare se poate recupera doar 326.600 lei, pârâtului K.Z., persoană culpabilă în producerea accidentului rutier din 5 iunie 2007, îi revine obligaţia să suporte şi diferenţa de prejudiciu cauzat prin fapta sa, în temeiul dispoziţiilor art. 998, art. 999 C. civ., în sumă totală de 47.032,64 lei, conform probelor administrate în cauză.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvenţă ING. A.M., în contradictoriu cu pârâţii K.Z. şi G.R.A.R. SA, prin sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a SC A.R.A. SA şi, în consecinţă:
I-a obligat pe pârâţi la plata în mod solidar către reclamantă a sumei de 179.928 lei, iar pe pârâtul K.Z. şi la plata către reclamantă a sumei de 47.032,64 lei cu titlu de despăgubiri.
A respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor cu titlu de despăgubiri.
Prin decizia nr. 2/ AC din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei nr. 376 din 10 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) din Ordinul nr. 113133/2006 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, rezultă clar că asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat doar în limita sumei prevăzute în ordin, limita care pentru anul 2007 a fost stabilită la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului.
Astfel, în speţă, în mod corect prima instanţă a stabilit că intimata pârâtă SC A.R.A. SA nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri care să depăşească echivalentul în lei la data producerii accidentului produs în iunie 2007.
Într-adevăr, art. 998 C. civ., prevede că orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, însă în situaţia dată, faţă de dispoziţiile ordinului de mai sus, în cazul contractului de asigurare R.C.A., răspunderea asigurătorului care se subrogă în drepturile asiguratului este limitată, pentru anul 2007 fiind plafonată la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului.
În acest context, în considerarea principiului general al răspunderii civile delictuale, potrivit căruia prejudiciul cauzat prin fapta ilicită trebuie reparat integral, obligaţia suportării prejudiciului care excede acestei limite acoperite de asigurător revine persoanei care a săvârşit fapta ilicită, cum a stabilit şi tribunalul.
Reclamantul, în raport cu cele menţionate, este îndreptăţit să solicite repararea integrală a pagubei suferite în urma incidentului rutier şi o reevaluare a pagubei în apel, în condiţiile în care, pretenţiile sale au fost satisfăcute doar în parte de către instanţa de fond, însă aşa cum se poate constata, în calea de atac a apelului, despăgubirile care nu i-au fost acordate, sunt solicitate exclusiv de la intimata pârâtă SC A.R.A. SA, nu şi de la persoana care a săvârşit fapta ilicită, or astfel cum s-a mai subliniat asigurătorul în cazul contractului de asigurare R.C.A. nu va putea suporta contravaloarea prejudiciului decât în limita sumelor prevăzute pentru anul 2007, în Ordinul nr. 113133/2006 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Prin urmare, câtă vreme pretenţiile în calea de atac au fost formulate numai împotriva asigurătorului, aspect confirmat de reprezentantul apelantului cu ocazia dezbaterii cauzei, apelul acestuia este nefondat.
În acest sens, sunt dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Susţinerile apelantului legate de faptul că l imita de despăgubire şi cursul de schimb valutar din anul 2007 de 100.000 euro şi respectiv 3,256 lei/euro puteau fi luate în considerare dacă şi plăţile se efectuau în anul 2007 şi nu după aproape 3 ani (pentru cei 146.672,00 lei), respectiv 5 ani pentru restul de plată, iar aceste întârzieri le sunt în totalitate imputabile pârâţilor, nu au fost primite.
Aşa cum s-a mai menţionat, art. 12 alin. (2) din Ordinul nr. 113133/2006 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, stabileşte că pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire pentru anul 2007 este la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.
Deci, cuantumul despăgubirilor datorate de asigurător se stabileşte în raport cu data producerii accidentului şi nu în raport cu momentul la care cel dintâi a plătit benevol despăgubirile în cuantum de 146.672,00 lei ca urmare a constatărilor efectuate, respectiv 29 ianuarie 2010.
Instanţa de apel a reţinut că plasarea momentului plăţii în anul 2010 nu poate determina stabilirea cuantumului despăgubirilor de către asigurător la nivelul acestui an.
De asemenea, a reţinut că plata făcută la această dată a fost determinată de împrejurarea că pârâtul K.Z. a formulat plângere împotriva procesului – verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PCA nr. 1621193 din 16 iunie 2007, sub dosar nr. 1006/177/2007, astfel că doar la data rămânerii irevocabile a sentinţei atacate, respectiv la 16 noiembrie 2009, a fost certă existenţa răspunderii conducătorului auto şi deci, obligaţia asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului.
A apreciat, prin urmare, că s-au respectat prevederile art. 37 din ordin, contrar afirmaţiilor apelantului.
A mai apreciat că se impune a se arăta şi că pentru întârzierea la plată de la această dată de mai sus, până la momentul plăţii 29 ianuarie 2010, prima instanţă a acordat penalităţi conform art. 38 din ordinul amintit.
În privinţa celorlalte critici formulate de apelant, care exced modului de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel, care a reţinut că sunt nefondate pretenţiile formulate în calea de atac, exclusiv faţă de asigurător, peste cuantumul despăgubirilor stabilite prin ordin pentru anul 2007 şi care a fost avut în vedere de tribunal în sentinţa pronunţată, acestea nu au fost analizate, fiind superflue.
Răspunzând criticilor apelantei care s-au dovedit a fi nefondate din perspectiva celor arătate, apelul a fost respins, în baza art. 296 C. proc. civ.
Cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată s-a considerat că este neîntemeiată şi a fost respinsă, în baza art. 274 C. proc. civ., deoarece acesta este în culpă procesuală.
A constatat că celelalte părţi nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei curţii de apel, a declarat recurs reclamanta SC C.T. SRL - prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvenţă A.M.
Recurenta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru completarea expertizei ordonate în cauză, întrucât expertul nu a prezentat niciun răspuns la obiecţiunile sale depuse la termenul din 29 mai 2012; totodată, solicită efectuarea unei contraexpertize efectuate de trei experţi specialişti în daune şi asigurări, precum şi încuviinţarea probei cu interogatoriul intimatului pârât K.Z.
În subsidiar, solicită admiterea recursului şi pronunţarea unei decizii, prin care să se admită în întregime cererea sa iniţială, în sensul acordării diferenţei datorate de 541.221,36 lei cu titlu de despăgubiri, în baza art. 37 din Normele R.C.A.
Solicită, de asemenea, cheltuieli de judecată conform extrasului de cont existent la dosar.
Recurenta a depus la dosar note scrise în care menţionează că diferenţa de despăgubiri în sumă de 541.221,36 lei este compusă din: 158.286 lei diferenţă pentru pagubele materiale, 260.766,36 lei diferenţă pentru penalizări de 0,1 %/zi pentru întârzieri, 119.681 lei diferenţa pentru lipsa de folosinţă a bunului, 633 lei diferenţa pentru transportul autovehiculului accidentat la locul de parcare şi 1.855 lei impozit pe perioada neutilizării autovehiculului. Precizează că despăgubirea totală solicitată a fost în sumă de 914.854 lei, din care s-a acceptat de către instanţa de fond suma de 373.632,64 lei, rămânând de plată suma mai sus indicată, de 541.221,36 lei.
În susţinerea recursului său, reclamanta arată că, insistă şi îşi menţine în continuare cererea sa împotriva intimatei, pentru plata sumei de 541.221,36 lei, reprezentând pretenţii din diferenţe de despăgubiri pentru diferenţe de pagube materiale şi pentru consecinţe negative cauzate de asigurătorul A., ca urmare întârzierii cu peste 2,5 ani, respectiv cu 5 ani a îndeplinirii obligaţiei sale legale de plată în calitate de asigurător R.C.A., în accidentul de circulaţie asupra autovehiculului societăţii sale tip TIR.
Mai arată, de asemenea, că: d ata reală la care s-a stabilit răspunderea conducătorului auto a fost data încheierii procesului - verbal de contravenţie, în care făptuitorul K.Z. şi-a recunoscut vinovăţia cu privire la producerea accidentului, deci anul 2007 şi nu anul 2010.
Art. 37 din Normele R.C.A. instituie obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirea, iar aceasta, conform textului legal, se efectuează de către asigurătorul R.C.A. în termen de 15 zile de la data la care acesta a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Aşa fiind, consideră că nu este operabilă teza a doua din text, cu privire la hotărârea judecătorească definitivă, întrucât această hotărâre judecătoreasca nu se referă la suma de despăgubire pe care este obligată instituţia asigurătoare să o plătească, ci se referă la culpabilitatea făptuitorului.
Susţine că din probaţiunea existentă la dosar, reiese cu claritate că făptuitorul şi-a recunoscut vinovăţia, dar că a contestat procesul - verbal de contravenţie, în condiţii care nu reprezintă voinţa şi intenţia sa şi oricum şi aşa, hotărârea judecătorească nu se referă în niciun mod la suma de despăgubire, deci nu este operabilă, astfel încât nu se poate reţine că societatea asigurătoare ar fi avut vreun temei legal în a tergiversa plata la care era îndatorată.
Recurenta precizează şi că în mod eronat, în contradicţie evidentă, cu capetele de cerere ale apelului său, îndreptate atât asupra societăţii asigurătoare, cât şi împotriva intimatului pârât K.Z., instanţa de apel a reţinut că şi-a îndreptat apelul numai împotriva societăţii de asigurări, pentru ca, prin alte completări şi precizări, să menţioneze expres să-şi îndrepte pretenţiile numai împotriva societăţii de asigurare.
În fine, recurenta mai susţine şi că nici instanţa de fond, nici cea de apel nu au stabilit fără niciun dubiu întinderea prejudiciului creat prin producerea accidentului şi a accesoriilor acestuia şi, în mod greşit, ambele instanţe au apreciat că în limita de despăgubire sunt incluse şi prejudiciile create prin întârzierea la plată, penalităţi de întârziere, lipsă de folosinţă a autoutilitarei, depozitare etc., acestea fiind în fapt un rezultat al nerespectării prevederilor legale de către asigurător, practic un alt fapt ilicit producător de prejudicii pentru care acesta răspunde nelimitat, deoarece întârzierea îi este imputabilă; susţine, totodată şi că, în mod greşit, ambele instanţe au reţinut că plângerea împotriva procesului – verbal de contravenţie este de natură a suspenda termenul de plată al despăgubirii.
Recurenta precizează că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond şi pentru că, în soluţionarea cauzei, au fost încălcate principii de drept procesual civil şi garanţii fundamentale, iar la interpelarea instanţei de recurs, reprezentantul recurentei a precizat că solicită casarea cu trimitere în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea criticilor exprimate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, se constată următoarele:
În ce priveşte susţinerile referitoare la aprecierea eronată a probelor de către instanţele care s-au pronunţat în cauză şi la necesitatea completării probatoriului deja administrat se reţine că nu pot fi primite, deoarece în mod evident şi indiscutabil, astfel cum s-a stabilit prin instituirea expresă a dispoziţiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, aşa încât chestiunile ce ţin de aprecierea probatoriului administrat nu pot fi supuse judecăţii în recurs.
Pe de altă parte, se observă că susţinerile privind netemeinicia soluţiei pronunţate la fond au fost formulate şi în apel şi au făcut obiectul examinării instanţei de apel, aceasta respingându-le motivat, urmare aprecierii făcute asupra concluziilor expertizei tehnice, coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.
Totodată, este de menţionat, că potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată este liberă să primească orice dovezi găseşte de cuviinţă că sunt necesare unei judicioase soluţionări a cauzei şi să le aprecieze numai după propria convingere, pe care şi-o formează în urma examinării ansamblului probator.
În ce priveşte celelalte susţineri ale recurentei, vizând soluţionarea cauzei pe fond, se constată că, de asemenea, nu pot fi primite.
Este de observat, în primul rând, ca o chestiune preliminară, că recurenta nu şi-a încadrat criticile formulate într-un temei de drept corespunzător şi doar luarea în considerare a dezvoltării lor a făcut posibilă încadrarea în dispoziţiile restrictive ale art. 304 C. proc. civ., care prevăd expres cazurile de modificare sau casare ale hotărârii atacate.
Pe de altă parte, se observă inconsecvenţa reclamantei, care îşi îndreaptă pretenţiile când împotriva societăţii asigurătoare şi a intimatului pârât K.Z., când numai împotriva societăţii asigurătoare, împrejurare în care se impune a se stabili cu certitudine că, astfel cum rezultă din actele dosarului, contrar afirmaţiilor recurentei reclamante, în calea de atac a apelului, despăgubirile ce nu i-au fost acordate acesteia au fost solicitate exclusiv de la intimata pârâtă, aspect confirmat şi de reprezentantul apelantei, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Raportând, în mod concret, criticile recurentei la soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că acestea nu sunt fondate şi vor fi respinse, în consecinţă.
Aceasta, deoarece, ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) din Ordinul nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dispoziţii clare şi nesusceptibile de interpretare, au reţinut judicios că asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat doar în limita sumei prevăzute în ordin, limită care, pentru anul 2007 a fost stabilită la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, astfel încât, în speţă, societatea asigurătoare nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri care să depăşească echivalentul în lei la data producerii accidentului, respectiv iunie 2007.
În acelaşi timp, instanţele au apreciat corect că se impune a fi avute vedere şi prevederile art. 998 C. civ., pentru a asigura aplicarea în cauză a acestor dispoziţii legale care consacră principiul general al răspunderii civile delictuale, potrivit căruia prejudiciul cauzat prin faptă ilicită trebuie reparat integral şi au reţinut, de asemenea judicios, că obligaţia suportării prejudiciului care excede limitei mai sus menţionate, acoperite de asigurător, revine persoanei care a săvârşit fapta ilicită.
Corect au fost respinse şi susţinerile reclamantei apelante conform cărora limita de despăgubire şi cursul de schimb valutar din anul 2007 puteau fi luate în considerare numai dacă plăţile se efectuat în anul 2007 şi nu după 2,5 ani, respectiv 5 ani, întrucât cuantumul despăgubirilor se stabileşte în raport cu data producerii accidentului şi nu în raport cu momentul la care asigurătorul a plătit benevol despăgubiri, în sumă de 146.672,00 lei, la data de 29 ianuarie 2010.
Tot corect, instanţele au stabilit şi că data rămânerii definitive a sentinţei atacate, respectiv 16 noiembrie 2009 este data certă a existenţei răspunderii conducătorului auto, şi, deci, a naşterii obligaţiei asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului, pentru că dispoziţiile art. 37 din Normele R.C.A. nr. 113133/2006 sunt aplicabile doar în condiţiile în care accidentul nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice, şi, ca atare, pentru întârzierea la plată, această dată trebuie luată în considerare şi, se asemenea, momentul plăţii, data de 29 ianuarie 2010, instanţele hotărând întemeiat că se justifică şi acordarea penalităţilor, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006.
Se reţine, prin urmare, că, în cauză, au fost stabilite corect despăgubirile cuvenite reclamantei, ceea ce conduce la menţinerea hotărârilor pronunţate în cauză ca fiind legale, iar în ce priveşte susţinerile recurentei privind încălcarea unor principii de drept şi a unor garanţii fundamentale de către instanţe, acestea vor fi respinse ca fiind neîntemeiate, nejustificându-se reţinerea lor astfel cum au fost invocate, în raport de cele ce preced.
În consecinţă, reţinându-se că reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvenţă A.M. nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., să atragă modificarea ori casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca legală şi, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.T. SRL prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvenţă A.M. împotriva deciziei nr. 2/2012 – AC din 29 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2186/2014. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 390/2014. Civil → |
|---|
