ICCJ. Decizia nr. 1626/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA a II-a CIVILĂ

Decizia nr. 1626/2014

Dosar nr. 8992/2/2011

Şedinţa publică de la 13 mai 2014

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 20625/3/2008, reclamanţii J.G. şi J.V.D.L., în contradictoriu cu intimaţii M. Bucureşti prin P.G., SC F. SA şi M.E.F., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor de a plăti reclamanţilor, cu titlul de despăgubiri, echivalentul valorii de circulaţie (de piaţă), calculată în funcţie de preţurile care se practica pe piaţa actuală a apartamentului nr. 2, situat în Bucureşti, str. Caimatei, sector 2, care i-a fost vândut de P.M. Bucureşti prin SC F. SA la data de 20 ianuarie 1997. Reclamanţii au evaluat pretenţiile lor în vederea timbrării acţiunii la suma de 750.000 lei/ron, respectiv 200.000 euro, rezervându-şi dreptul de a majora cuantumul despăgubirilor, după efectuarea expertizei tehnice imobiliare şi contabile; precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 904 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii J.G. şi J.V.D.L., în contradictoriu cu pârâţii M. Bucureşti prin P.G., SC F. SA şi S.R. prin M.E.F.; a obligat pârâtul M. Bucureşti să plătească reclamanţilor suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând echivalentul valorii de circulaţie a imobilului apartament nr. 2 situat în Bucureşti, str. Caimatei, sector 2; a respins cererea formulată în contradictoriu cu S.R. reprezentat prin M.E.F., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC F. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pârâtul M. Bucureşti să plătească reclamanţilor suma de 29.866,52 lei reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert).

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a analizat actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, a probelor administrate în cauză şi a constatat că:

Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725 din 20 ianuarie 1997 reclamanţii au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, str. Caimatei, sector 2.

Prin sentinţa civilă, nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului declarat de reclamanţii J.G. şi J.V.D.L., a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de L .S., reclamanţii din prezenta cauză fiind obligaţi să lase acesteia în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, str. Caimatei, sector 2.

În cauză, reclamanţii au înţeles să cheme în judecată pe pârâţii S.R. prin M.F.P., SC F. SA şi P.M. Bucureşti, solicitând, în temeiul garanţiei pentru evicţiune reglementată de art. 1337 şi următoarele C. civ., obligarea acestora la plata contravalorii de circulaţie a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare, valoare precizată de reclamanţi, în urma efectuării raportului de expertiză, la suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plăţii.

Asupra cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul M. Bucureşti, tribunalul a găsit-o întemeiată, pentru argumentele ce urmează:

Obligaţia de garanţia pentru evicţiune astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 1337 şi următoarele C. civ. reprezintă un efect al contractului de vânzare - cumpărare, concretizat în obligaţia pe care vânzătorul şi-o asumă faţă de cumpărător de a asigura liniştita folosinţă a bunului cumpărat, cu toatele cele trei etape pe care le cunoaşte şi anume, de a se abţine de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosinţe, de a-l proteja pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terţi (prin eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) şi în ultimă instanţă, obligaţia de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 C. civ., atunci când acesta este evins de un terţ, prin pierderea dreptului de proprietate, a unui dezmembrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării acestui drept.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune există dacă sunt întrunite următoarele condiţii: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, iar această cauză să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Tribunalul a constatat că toate aceste trei condiţii sunt îndeplinite. Tulburarea de drept pe care au suferit-o reclamanţii este reprezentată de admiterea prin sentinţa civilă nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare promovată de L.S.

Cauza evicţiunii este anterioară vânzării şi este reprezentată de preluarea abuzivă a apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare din patrimoniul autorilor lui L.S. în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Şi ultima condiţie pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune este îndeplinită, reclamanţii necunoscând cauza evicţiunii. În acest sens sunt relaţiile obţinute de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresa nr. Legea nr. 14536 din 02 mai 2006 din care s-a reţinut că L.S. a formulat o cerere în faţa în Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 500 din 28 mai 2006 prin care a solicitat numai despăgubiri, iar în dosarul imobilului nu există nici o cerere prin care aceasta s-ar fi opus înstrăinării apartamentului nr. 2. Mai mult, potrivit adresei nr. 1583 din 02 mai 2006 emisă fie de SC F. SA s-a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu privire la acest apartament nu fusese formulată vreo acţiune în revendicare.

Condiţiile pentru angajarea răspunderii fiind îndeplinite, s-a apreciat că a avut loc o evicţiune totală a cumpărătorilor, ce urmează a fi despăgubiţi în limitele stabilite de art. 1341 – art. 1343 C. civ.

Aşadar, vânzătorul poate fi obligat să restituie integral preţul plătit de cumpărători precum şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii. La acestea se pot adăuga cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului şi cele utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost incluse în sporul de valoare al bunului până la momentul evicţiunii, restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat evicţiunea, cheltuielile contractului.

În cauză s-a constatat că reclamanţii au cerut valoarea de circulaţie a bunului, astfel încât tribunalul s-a limitat numai la analiza acestei pretenţii şi a administrat proba cu expertiză tehnică în construcţii.

Aşa fiind, tribunalul a constatat îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pentru evicţiune consumată a M. Bucureşti, în calitate de vânzător, motiv pentru care a admis cererea formulată în contradictoriu cu acesta şi obligându-l să plătească reclamanţilor suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând echivalentul valorii de circulaţie a imobilului apartament nr. 2 din str. Caimatei, sector 2, Bucureşti.

Cât priveşte cererea formulată în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Tribunalul a reţinut că reclamanţii au dedus judecăţii raportul obligaţional născut din contractul de vânzare - cumpărare, raport în care s-ar regăsi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit. Prin urmare, fără a intra în analiza existenţei şi conţinutul raportului juridic, s-a reţinut că persoana ce are calitatea de cumpărător este creditorul acestui raport juridic, iar calitatea de debitor nu o poate avea decât vânzătorul. Raportând la datele speţei, calitatea de creditor şi deci de reclamant nu poate aparţine decât reclamanţilor din prezenta cauză iar cea de debitor, M. Bucureşti.

Este adevărat că în analiza acestui raport juridic trebuie verificat dacă nu cumva reglementările cuprinse în dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1994 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot conduce la o altă soluţie, respectiv de a aprecia că S.R. prin M.F.P. sau M.F.P. sunt cele care sunt ţinute să îi dezdăuneze pe cumpărători. Mai exact, trebuie analizat dacă reglementările anterior menţionate au caracterul unor norme speciale, care se vor aplica cu prioritate, faţă de dispoziţiile generale reglementate în Codul civil.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că între normele ce reglementează evicţiunea şi cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum şi dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport de la general la special, care să fi impus interpretarea specialia generalibus derogant. Pentru a reţine această concluzie tribunalul a avut în vedere că din cuprinsul celor două norme [(art. 13 din Legea nr. 112/1994 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001)] nu rezultă că acestea reglementează obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii, sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de obligaţii. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat printre altele din preţul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabileşte că preţul de piaţă al imobilelor se va face de M.F.P. din acest fond extrabugetar. Din formularea utilizată de legiuitor „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) (..) se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995” nu are semnificaţia unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun prin care este schimbat debitorul obligaţiei de garanţie. Dimpotrivă, este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care preţurile plătite vor fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la dispoziţia M.F.P., era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din acest fond.

Un argument în plus al acestui raţionament a fost considerat de instanţă ca fiind faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 1341 C. civ. şi care cuprinde în afara preţului, fructele întoarse proprietarului, spezele instanţei, daune, interese şi spezele contractului de vânzare - cumpărare.

Nu în ultimul rând, tribunalul a remarcat faptul că nu trebuie făcută o confuzie între S.R. şi M.F.P. S.R. este o persoană juridică distinctă care acţionează prin M.F.P., iar pe de altă parte M.F.P. este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care poate acţiona în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al S.R. Din perspectiva dispoziţiilor legale ce interesează în cauza de faţă, este de menţionat că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează M.F.P., în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al statului român.

Faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive SC F. SA prin încheierea de la termenul din 20 octombrie 2008, tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului M. Bucureşti, tribunalul l-a obligat să plătească reclamanţilor suma de 29.866,52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu expert.

Prin decizia civilă nr. 183/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul - pârât M. Bucureşti prin P.G., împotriva sentinţei civile; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia lipse" calităţii procesuale pasive a M. Bucureşti şi respins acţiunea ca atare faţă de acest pârât; a obligat M.F.P. la plata valorii de piaţă a imobilului şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Prin decizia nr. 5063 din 10 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii J.V.D.L. şi J.G. şi pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, împotriva deciziei îndreptate prin încheierea din camera de consiliu de la 16 septembrie 2010; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a respectat cerinţele unei motivări corespunzătoare art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a verificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. Bucureşti reprezentat de P.G., raportat la susţinerile apelantului pârât şi nu a arătat cărei dispoziţii legale dintre cele invocate de apelant i-a dat eficienţă în considerarea lipsei calităţii procesuale pasive a M. Bucureşti.

În plus, în analiza apelului nu a avut în vedere momentul introducerii acţiunii, respectiv 29 mai 2008, care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, precum şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, care îl constituie garanţia vânzătorului pentru evicţiune, în temeiul art. 1337 şi următoarele C. civ., temei nemodificat de reclamanţi în dosarul primei instanţe.

Instanţa de apel nu a verificat legitimarea procesuală a apelantului pârât M. Bucureşti respectiv a M.F.P., din perspectiva acestor două elemente, rezumându-se doar la simpla afirmaţie că preţul a fost încasat şi trebuie restituit de către M.F.P.

Drept urmare, instanţa de recurs a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul M. Bucureşti la aceeaşi instanţă, urmând ca aceasta să răspundă argumentat criticilor apelantului, să precizeze dacă pârâtul M Bucureşti justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza de faţă, în raport de legea incidenţă, în vigoare la data introducerii acţiunii şi de temeiul juridic invocat de reclamanţi, respectiv garanţia vânzătorului pentru evicţiune.

Prin decizia nr. 465 din 21 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lII-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarant de pârâtul M. Bucureşti prin P.G. şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a diminuat cuantumul despăgubirilor cuvenite la suma de 727.874 lei, iar al cheltuielilor de judecată la 9.912,61 lei, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ., menţinând restul dispoziţiilor instanţei, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de la fila xx din primul dosar de apel, apelantul pârât realizează critici asupra sentinţei pronunţate de instanţa de fond, şi din perspectiva modului de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor propunând efectuarea în acest sens, în apel, a unei noi expertize ceea ce denotă că apelantul a înţeles să îşi completeze cererea iniţială de apel cu acest nou motiv de apel.

Instanţa a avut în vedere indicaţiile obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., ale instanţei de casare şi a apreciat că legitimitate procesuală pasivă în cauză, revine într-adevăr apelantului pârât, în raport de chiar criteriile indicate de către Înalta Curte în considerentele deciziei de casare.

Aşadar, ţinând cont de principiile legate de aplicarea legii în timp, în special de cel al activităţii (în partea referitoare la aplicarea legii doar ulterior momentului intrării sale în vigoare), dar şi în considerarea principiului disponibilităţii, potrivit căruia instanţa este datoare să analizeze situaţia de fapt prin raportare la temeiul şi cauza juridică invocate de către reclamantul din procesul judiciar, Curtea a apreciat că în pofida reglementării speciale instituite de art. 50 din Legea nr. 10/2001, la care pârâtul apelant face trimitere, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză şi că, în raport de prevederile temeiului juridic individualizat de reclamanţi, art. 1337 şi urm. C. civ., că este nerelevant în determinarea pârâtului cu calitate procesuală pasivă, factorul destinaţiei şi folosirii efective a sumelor de bani reprezentând preţul vânzării.

S-a reţinut că, potrivit dreptului comun în materie de evicţiune, calitate procesuală pasivă are vânzătorul din contract, fiind indiferent modul de utilizare, prin vărsarea directă a sumelor în contul unui terţ (cum ar fi în cauză, M.F.P.) şi folosirea lor de acesta din urmă.

Cu privire la critica ce a vizat aplicarea art. 274 C. proc. civ., Curtea a constatat că atât timp cât acţiunea a fost admisă împotriva acestui pârât, acesta are culpă procesuală, iar dispoziţia de obligare la plata de cheltuieli judiciare către reclamanţi este legală, cuantumul fiind diminuat de instanţă în considerarea aprecierii ca fondat a criticii invocate prin cererea de completare a apelului.

Sub acest aspect, plecând de la premisa evidenţiată, a învestirii instanţei cu o acţiune în răspundere pentru evicţiune, de drept comun, dar şi de la premisa necontestării prin apelul prezent, a împrejurării necunoaşterii cauzei evicţiunii de către reclamanţi (la momentul contractării) reţinută de către tribunal, Curtea a constatat că în cadrul acestei proceduri de drept comun, cuantumul despăgubirilor cuvenite, se calculează în raport de dispoziţiile art. 1341 şi urm. C. civ., ilustrate de altfel, şi de către prima instanţă de judecată: preţul plătit de cumpărători precum şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii; cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului şi cele utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost incluse în sporul de valoare al bunului până la momentul evicţiunii; restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat evicţiunea; cheltuielile contractului.

Având în vedere şi limitele cererii de despăgubire formulate de către reclamanţi, aceştia solicitând doar echivalentul valorii de piaţă a imobilului (fără deci, a se raporta şi la spezele procesului de evicţiune sau la cheltuielile cu contractul, evident, în afara preţului plătit cu acea ocazie), Curtea a reţinut că în cauză, despăgubirile cuvenite se compun din preţul plătit (actualizat) conform contractului şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii. Întrucât acest spor de valoare a fost calculat avându-se în vedere şi starea concretă a imobilului rezultată în urma efectuării cheltuielilor necesare (făcute pentru conservarea bunului) şi cele utile (care sporesc valoarea lui), rezultă că aceste cheltuieli, fiind incluse în sporul de valoare, nu vor fi acordate distinct, ci prin intermediul acordării sporului de valoare evocat.

Având în vedere împrejurarea că, spre deosebire de expertiza din rejudecarea apelului, expertiza efectuată la fond s-a raportat în mod nelegal în stabilirea despăgubirilor la data sesizării instanţei (29 mai 2008), dată nerelevantă în algoritmul juridic evidenţiat de art. 1341 şi urm. C. civ., care se grefează pe datele încheierii contractului şi respectiv, a evicţiunii (data de 12 octombrie 2007, adică data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a revendicării, dată acceptată în mod unanim ca dată a producerii evicţiunii, de către ambele părţi), Curtea a înlăturat expertiza efectuată la fond şi să o aplice pe cea din rejudecarea apelului care s-a grefat în mod fidel pe algoritmul juridic impus de procedura de drept comun a evicţiunii.

Împotriva deciziei, reclamanţii J.V.D.L. şi J.G. au declarat recurs pe care l-au întemeiat pe dispoziţiile art. pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenţii au susţinut următoarele critici:

- Recurenţii susţin că singura critică invocată prin cererea de apel de către apelanta - pârâtă a fost aceea a lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar faţă de această situaţie solicitarea efectuării unei expertize tehnice era inadmisibilă, instanţa fiind ţinută să analizeze doar motivul de apel cu care a fost învestită şi care nu putea fi probat prin efectuarea unei noi expertize tehnice.

În consecinţă, se apreciază că extinderea motivelor de apel ale pârâtului intimat de către instanţă s-a făcut cu încălcarea principiului „tantum judicatum quantum apelantum” şi că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii în momentul în care a decis că cererea de probatorii depusă de apelant este o completare a cererii iniţiale de apel cu un nou motiv de apel.

- Instanţa de apel a procedat greşit atunci când a făcut deosebire între consecinţele juridice ale aplicării art. 1344 din vechiul C. civ. şi consecinţele aplicării art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Se apreciază că, de fapt, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 face aplicarea ocrotirii bunei-credinţe în acord cu art. 1344 C. civ., articol ce reglementează cuantumul garanţiei pentru evicţiune şi data la care se apreciază întinderea despăgubirii.

Recurenţii susţin că reglementarea din legea specială lasă de dorit dar că într-o logică elementară, cumpărătorii de bună credinţă care au fost evinşi fără ca titlurile lor să fie desfiinţate trebuie să beneficieze de o despăgubire identică celei din legea specială, respectiv valoarea de piaţă a imobilului de care au fost deposedaţi în urma şi la data evingerii.

În sprijinul acestei susţineri se aduc următoarele argumente: principiul instituit prin modificarea Legii nr. 10/2001 reprezintă preluarea regulii din art. 1334 C. civ.; cumpărătorii de bună-credinţă evinşi fără a avea titlurile desfiinţate au, în planul consecinţelor juridice, o situaţie identică cu cei care au aceste titluri desfiinţate; ambele categorii de cumpărători au fost evinse în înţelesul art. 1337 C. civ.; ambele categorii au pierdut atributele proprietăţii asupra imobilelor cumpărate cu bună-credinţă.

Sub acest aspect se susţine că instanţa de apel face o distincţie nelegală între despăgubirile ce urmează a fi acordate în cadrul evicţiunii reglementate de art. 1337 şi urm. C. civ. şi despăgubirile ce pot fi acordate în cadrul reglementării speciale atunci când apreciază că despăgubirile se compun doar din preţul plătit actualizat şi sporul de valoare calculat de noua expertiză.

Aceasta întrucât, potrivit art. 1344 C. civ., „dacă lucrul vândut se află la epoca evicţiunii de o valoare mai mare din orice cauză (inclusiv evoluţia pieţei), vânzătorul este dator (..) să plătească cumpărătorului (..) pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii (..)”.

În opinia recurenţilor, sintagma „din orice cauză” la care face referire textul de lege cuprinde, inclusiv, evoluţia pieţei imobiliare astfel încât, despăgubirea pentru evicţiune urmează a fi calculată prin simpla stabilire a valorii de circulaţie/piaţă a imobilului la epoca evicţiunii, fiind lipsite de relevanţă referirile la cheltuielile utile, necesare, etc., iar pentru acest motiv, raţionamentul instanţei de apel este eronat întrucât art. 50¹ din lege reprezintă o preluare a regulii instituite de art. 1337 – art. 1334 C. civ., între ele neexistând nicio deosebire din punct de vedere al raţiunii legiuitorului şi al finalităţii scopului avut în vedere de acesta, respectiv despăgubirea integrală a evinsului, pentru că altfel s-ar crea o distincţie nereală şi nejustificată între cei evinşi, unii cu titluri desfiinţate, alţii cu titluri nedesfiinţate.

- Hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi contradictorie întrucât, la fila xx din aceasta, se fac consideraţii tehnice în determinarea sporului de valoare, ceea ce induce ideea substituirii instanţei în locul expertului prin alegerea unei metode de calcul cu de la sine putere.

De asemenea, se susţine o motivare confuză din partea instanţei care nu ar lăsa să se înţeleagă motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza concluziei că există o diferenţă între tipul de despăgubiri datorate evinsului în cazul evicţiunii întemeiate pe dreptul comun şi cel datorat acestuia pe legea specială .

Recurenţii consideră că decizia atacată este nemotivată şi prin aceea că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la respingerea solicitării privind efectuarea unei expertize, în condiţiile art. 212 C. proc. civ., situaţie de natură a face inaccesibil controlul judiciar raţionamentul pentru care cererea fost ignorată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 februarie 2014, M.B. - prin P.G. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca legală.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

- Prima critică invocată de recurenţi vizează pretinsa încălcare de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii părţii ce guvernează procesul civil, precum şi a principiului „tantum judicatum quantum apelantum” prin calificarea greşită a unei cereri de probatorii formulată de apelantul pârât ca având natura unei cereri de completare a motivelor de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor se constată că, la data de 12 octombrie 2009 a fost înregistrată cererea de apel formulată de M. Bucureşti prin care acesta a criticat sentinţa instanţei de fond din perspectiva excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pentru argumentele acolo arătate.

Ulterior, la 25 noiembrie 2009, pârâtul apelant a depus încă o cerere prin care a criticat cuantumul sumei la plata căreia a fost obligat, solicitând totodată încuviinţarea efectuării unei expertize tehnice care să stabilească preţul reactualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare şi diferenţa între valoarea de circulaţie a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea acestuia la momentul evicţiunii.

Ceea ce contestă recurenţii este faptul că cea de-a doua cerere depusă în apel nu poate avea caracterul unei cereri completatoare a motivelor de apel aşa cum a calificat-o instanţa de apel, ci este o simplă cerere de probatorii.

Susţinerile recurenţilor pe acest aspect sunt nefondate raportat la prevederile art. 287 alin. (1) – (2) pct. 3-4 C. proc. civ., care stabilesc că, pe lângă cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de apel sunt şi cele care privesc motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, precum şi dovezile invocate în susţinerea acestuia, cerinţe ce pot fi împlinite până la prima zi de înfăţişare.

Or, în condiţiile în care cererea prin care se aduc critici şi fondului cauzei a fost depusă până la prima zi de înfăţişare, 18 februarie 2010, este evident că instanţa de apel a calificat-o corect ca fiind o cerere de completare a apelului.

În atare situaţie se constată că instanţa apelului a respectat atât principiul disponibilităţii, soluţionând cererea de apel în limitele în care a fost învestită şi în deplin acord cu prevederile art. 287 C. proc. civ., art. 292 şi art. 295 C. proc. civ., cât şi cu principiul „tantum judicatum quantum apelantum”.

De altfel, prin chiar întâmpinarea depusă la primul dosar de apel, la data de 11 decembrie 2009, reclamanţii au răspuns criticilor aduse de apelant, atât cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de acesta, cât şi cu privire la fondul cauzei, poziţie procesuală ce a fost schimbată în rejudecarea cauzei ca urmare a deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5063 din 10 iunie 2011.

Pentru aceleaşi considerente, nici criticile privind inadmisibilitatea încuviinţării şi administrării în apel a probei cu expertiză nu pot fi primite.

- O altă critică priveşte greşita aplicare a legii de către instanţa de apel întrucât s-a făcut deosebire între consecinţele juridice ale aplicării art. 1344 din vechiul C. civ. şi consecinţele aplicării art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Pentru a răspunde acestei critici se impun lămuriri prealabile cu privire la temeiul juridic al prezentului demers judiciar, temei invocat de reclamanţi şi avut în vedere de instanţe.

Astfel, prin acţiune reclamanţii au invocat ca temei de drept prevederile art. 1337, art. 1339, art. 1344 – art. 1346 din vechiul C. civ., art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei.

Acest temei a fost reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5063 din 10 iunie 2011 prin care, în urma admiterii recursurilor declarate reclamanţi şi pârâtul S.R. prin M.F.P., a casat decizia instanţei de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel. Astfel, instanţa de recurs a reţinut şi a tranşat în mod irevocabil că momentul promovării acţiunii (29 mai 2008) se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 şi că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este dat de garanţia vânzătorului pentru evicţiune conform art. 1337 şi următoarele din vechiul C. civ., temei nemodificat de reclamanţi.

În atare situaţie, orice aserţiune a recurenţilor cu privire la o comparaţie între nivelul despăgubirilor ce s-ar putea acorda în baza art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 şi nivelul acestora în condiţiile dreptului comun nu-şi au locul atâta timp cât temeiul juridic invocat şi avut în vedere de instanţa de apel la soluţionarea cauzei este dat de prevederile ce reglementează garanţia pentru evicţiune, în condiţiile dreptului comun, iar nu prevederile legii speciale.

Este adevărat că reclamanţii se află în postura unor cumpărători de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995 ai unui imobil ce a fost retrocedat ulterior, fără a fi desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, însă tot atât de adevărat este şi faptul că au ales să solicite despăgubiri în condiţiile dreptului comun, motiv pentru care nu se pot prevala de prevederile Legii nr. 112/1995, O.G. nr. 184/2002 ori art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, instanţa de apel a procedat în mod corect, dând eficienţă principiului disponibilităţii părţii, precum prevederilor art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care, aşa cum s-a arătat anterior, trimiterile la prevederile legii speciale - nu vor face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Revenind la criticile întemeiate pe interpretarea şi aplicarea eronată, în opinia recurenţilor, a prevederilor art. 1337 şi următoarele din vechiul C. civ., se constată că instanţa a statuat în mod corect.

Astfel, conform art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, răspundere în baza căreia, cumpărătorul evins are dreptul la restituirea preţului, fructele, dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, spezele instanţei, daune interese şi spezele contractului de vindere (art. 1341 C. civ.), iar dacă lucrul vândut are, la epoca evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, pe lângă preţul vânzării, cumpărătorul mai are dreptul şi la excedentele valorii în timpul evicţiunii (art. 1344 C. civ.).

Având în vedere prevederile legale incidente în cauză, precum şi faptul că recurenţii - reclamanţi au solicitat prin acţiune doar echivalentul valorii de piaţă al imobilului, în mod corect s-a statuat de către instanţa apelului că suma cuvenită cu titlu de despăgubire constă în preţul plătit, actualizat, şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii.

Nemulţumirea reală a recurenţilor pleacă de fapt de la modul în care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor acordate de instanţă, apreciind că sintagma „din orice cauză” din cuprinsul art. 1344 C. civ., se referă inclusiv la evoluţia pieţei.

Aceste susţineri nu pot fi primite în condiţiile în care textele de lege aplicabile cauzei sunt clare în privinţa despăgubirilor ce pot fi acordate şi din ce sunt compuse acestea.

- Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 este nefondată în condiţiile în care, deşi se invocă faptul că decizia atacată este nemotivată, contradictorie şi confuză, argumentele aduse în dezvoltare privesc nemulţumiri relative la determinarea sporului de valoare ce intră în compunerea despăgubirii acordate.

Pe altă parte, considerentele deciziei sunt clare neechivoce, cuprinzând în mod clar atât motivele de fapt, cât şi temeiurile de drept avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, aspecte de natură a demonstra şi susţine raţionamentul instanţei.

- Nici critica privind lipsa motivării deciziei din perspectiva nepronunţării cu privire la respingerea solicitării de efectuare a unei noi expertize, în condiţiile art. 212 C. proc. civ.

Susţinerile recurenţilor sunt nefundamentate şi neconforme cu realitatea în contextul în care, în practicaua încheierii de amânare a pronunţării, în cuprinsul căreia au fost consemnate concluziile părţilor, instanţa de apel s-a pronunţat motivat asupra cererii privind efectuarea unei noi expertize, motivele avute în vedere de instanţă fiind expuse pe la larg.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi şi va menţine ca legală, decizia pronunţată de instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii J.G. şi J.V.D.L. împotriva deciziei civile nr. 465 din 21 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lII-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 161/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2186/2014. Civil. Acţiune în constatare.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1588/2014. Civil. Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 1589/2014. Civil. Contestaţie. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 1590/2014. Civil. Constatare nulitate act. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 161/2014. Civil