ICCJ. Decizia nr. 2307/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2307/2014
Dosar nr. 6380/3/2011*
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 6380/3/2011, reclamantul W.W., prin mandatar N.S., a chemat în judecată pe pârâţii Statul roman şi M.F.P. solicitând obligarea acestora la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sector 5, inclusiv subsolul-spaţiu liber în suprafaţa de 18,50 mp, ap. 1, ap. 2, ap. 4 şi suprafaţa de 105,73 mp teren, cât şi contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului naţionalizat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat a fost proprietatea autoarei sale W.S., al cărei moştenitor este, astfel cum rezultă din actul de proprietate autentificat din 1935 şi transcris în 1935 de Tribunalul Ilfov, Sectia notariat, acesta fiind preluat în mod abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950, la poziţia 8312 t.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999, 1073 C. civ., art. 11, 20, 41,44 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului.
Reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Municipiului Bucureşti prin primar general, solicitând obligarea acestui pârât, alături de Statul Roman prin M.F.P. şi a M.F.P., la plata preţului de piaţă al imobilului în litigiu, cât şi la contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobil pentru perioada 1950 - 27 ianuarie 2011 precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2408 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul W.W. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., ca inadmisibilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor M.F.P. şi a Municipiului Bucureşti reprezentat prin primarul general şi a respins acţiunea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi Municipiului Bucureşti, reprezentat prin primarul general, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.
Pentru a adopta această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
În c eea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului Statul român reprezentat prin M.F.P. la plata contravalorii imobilului corespunzătoare valorii de circulaţie, s-a reţinut că este inadmisibilă, faţă de existenţa procedurii speciale de obţinere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist şi de aplicarea principiului general specialia generali derogant.
Tribunalul a constatat că în ceea ce priveşte posibilitatea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora de a obţine direct despăgubiri de la Statul român, în temeiul dispoziţiilor de drept comun, respectiv ale dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 27/2011 soluţionând un recurs în interesul legii, stabilind că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 , îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Având în vedere dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, Tribunalul a constatat inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect obligarea Statului român la plata contravalorii imobilului ce se pretinde că a aparţinut autoarei reclamantului.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului Statul român la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, calculată de la data preluării abuzive de către stat şi până la data sesizării instanţei, 27 ianuarie 2011, Tribunalul a constatat, de asemenea, caracterul inadmisibil, reclamantul nefiind titularul unui «bun» în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a reţinut jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., privind noţiunea de "bun", dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein c. Germaniei, Străin şi alţii c. României, Sebastian Taub c. României, Athanasiu Marshall c. României, Czaran şi Grofcsik c. României, Penţia şi Penţia c. României, Ionescu şi Mihăilă c. României şi hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, potrivit căreia, existenţa unui "bun actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar "speranţa legitimă" presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Raportând aceste consideraţii desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O. la situaţia din cauza de faţă, Tribunalul a constatat că reclamantul nu are în patrimoniul său un "bun actual", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieşind din patrimoniul autoarei lor ca urmare a preluării de către stat prin Decretul nr. 92/1950, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia şi reintrarea în patrimoniul foştilor proprietari, aceştia putând beneficia de un drept la despăgubire, în măsura în care au urmat procedurile prevăzute de legislaţia cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naţionalizate, în lipsa unui act prin care vechiul drept de proprietate să fie recunoscut neputându-se pretinde nici despăgubiri pentru pretinsa lipsă de folosinţă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor M.F.P. şi a Municipiului Bucureşti, reprezentat prin primarul general, s-a reţinut că î ntr-un litigiu c alitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, şi că obiectul acţiunii de faţă îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului ce se susţine că a aparţinut autoarei reclamantului şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestuia.
Cum prin Decretul nr. 92/1950 imobilele au fost preluate în proprietatea Statului, Tribunalul a constatat că nu se poate pretinde de la M.F.P. şi de la Municipiul Bucureşti, contravaloarea imobilului şi a lipsei de folosinţă a acestuia, cele două entităţi chemate în judecată neavând nici un drept asupra imobilului.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamantul W.W., iar prin Decizia nr. 288/A din data de 11 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 16 februarie 1935 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, W.S., autoarea reclamantului W.W., a cumpărat un imobil compus din „teren viran pentru construcţie, din imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă totală de 151,75 mp.
La poziţia 8312 din Anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează W.S., cu 3 apartamente din Bucureşti, (fila 61 din dosarul de fond).
Reclamantul W.W. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la B.E.J., E. şi P. din 12 noiembrie 2001 şi la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 5 compus dintr-o clădire cu destinaţia de locuinţă cuprinzând 4 apartamente.
Din adresa din 21 septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul analiză notificări Legea nr. 10/2001 reiese faptul că Dosarul administrativ nr. 19939 nu este soluţionat până în prezent.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la respingerea acţiunii promovate în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., ca inadmisibilă, instanţa de apel a considerat că sunt nefondate, prima instanţă făcând o corectă aplicare în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi a considerentelor exprimate de instanţa supremă în această decizie.
S-a statuat că prin acţiunea de faţă reclamantul W.W. solicită, direct pe calea unei acţiuni distincte întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, obligarea Statului român prin M.F.P. la plata valorii de piaţă a imobilului proprietatea autoarei sale, ce a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât decizia în interesul legii menţionată mai sus este aplicabilă, fiind reţinut în mod corect de prima instanţă că cererea nu poate fi primită, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte critica prin care s-a susţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României potrivit cărora, în caz de conflict între legile interne şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, are prioritate norma internaţională, instanţa de apel a reţinut că apelantul-reclamant nu a învederat prin cererea de apel motivele pentru care apreciază că dispoziţiile speciale incidente în cauza de faţă nu sunt compatibile cu dispoziţiile relevante din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiţionale) prin Legea nr. 30/1994.
Referitor la critica prin care apelantul-reclamant a susţinut că respingerea, ca inadmisibilă a acţiunii, fără administrarea probatoriului constând în expertizele tehnice pentru calcularea valorii de circulaţie a imobilului şi a contravalorii lipsei de folosinţă de la momentul naţionalizării până la data introducerii acţiunii, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a asigurat echitatea procesului, concluzie la care a ajuns prin aplicarea jurisprudenţei C.E.D.O. dată în interpretarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a avut în vedere hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Faimblat c. României (c ererea nr. 23.066/02, hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141 din 06 martie 2009) - în care a cţiunea având ca obiect constatarea nelegalităţii naţionalizării a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţele motivând că reclamantul ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. În cauza respectivă, Curtea europeană a constatat că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatare pe motiv că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces la o instanţă judecătorească, ingerinţă care: - era prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a implementat o procedură administrativă prealabilă; - urmărea un scop legitim, însă nu era proporţională, întrucât, până la data pronunţării asupra acţiunii în constatare, nu fusese pronunţată nicio decizie administrativă ca răspuns la notificare. În acea cauză, Curtea europeană a arătat că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficienţa acestei proceduri, Curtea europeană a constatat că reclamantul din acea cauză nu avea, la acel moment, niciun mijloc efectiv de a promova acţiuni în faţa unei instanţe judecătoreşti, şi că o astfel de acţiune în restituire va putea fi considerată drept o cale de atac eficientă în sensul Convenţiei, de la data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of. Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aplicând în cauza de faţă considerentele hotărârii C.E.D.O., menţionate mai sus, din perspectiva d eciziei în interesul Legii nr. 20/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a decis că instanţele judecătoreşti au plenitudinea de competenţă de a statua asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naţionalizate, chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative, instanţa de apel a constatat că, la momentul introducerii acţiunii de faţă, reclamantul W.W. beneficia de o cale de atac efectivă în dreptul intern, respectiv poate formula acţiune în contradictoriu cu entitatea investită cu soluţionarea notificării din 2001 (Dosar administrativ nr. 19939), prin care să solicite soluţionarea pe fond a acestei notificări, în conformitate cu decizia în interesul Legii nr. 20/2007.
Prin urmare, respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii prin care reclamantul solicită obligarea Statului român la plata valorii de piaţă a imobilului preluat prin Decretul de naţionalizare, nu-i încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, având în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 prevede condiţiile în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
În ceea ce priveşte criticile apelantului referitoare la respingerea acţiunii promovate în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, au fost respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente:
În mod corect tribunalul a respins solicitarea de obligare a pârâţilor la plata contravalorii fructelor constând în lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 1950-la zi, întemeiat în drept atât pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, cât şi pe dispoziţiile art. 998-999 şi 1074 C. civ., pentru lipsa calităţii procesuale pasive, reţinându-se că fructele unui bun se cuvin proprietarului, ca un efect normal al exercitării dreptului de proprietate. Prin urmare, acţiunea privind restituirea contravalorii fructelor o are proprietarului bunului, iar calitate procesuală pasivă o are posesorul bunului.
Acţiunea fiind întemeiată de reclamant pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa a constatat că în mod corect tribunalul a analizat dacă reclamantul are un „bun” în accepţiunea textului convenţional.
În ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun”, s-a reţinut că în mod corect tribunalul s-a raportat la hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), în care instanţa europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Plecând de la aceste premise teoretice, instanţa de apel a statuat că reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate, astfel că acesta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, se poate prevala de o creanţă condiţionată, întrucât problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a se constata îndreptăţirea sa la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 urmează să fie analizată în cadrul soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
În mod corect a reţinut tribunalul că pârâţii Municipiul Bucureşti şi M.F.P. nu au calitate procesuală pasivă, deoarece imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul neavând recunoscută calitatea de proprietar, la data sesizării instanţei de faţă, nu poate solicita restituirea contravalorii fructelor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul W.W., invocând în drept dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susţinând următoarele critici:
Atât decizia cât şi sentinţa sunt nelegale şi netemeinice deoarece excepţia inadmisibilității nu există, aceasta nefiind prevăzută de nicio normă substanţială sau procedurală în materie, venind în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României care consacra accesul liber la justiţie ca drept fundamental, prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană.
Apreciază recurentul reclamant că respingerea cererii, ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanţa consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi că este greşită soluţia tribunalului de a respinge de plano cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, atâta vreme cât nu s-a administrat un probatoriu.
Recurentul solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor M.F.P. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general deoarece în urma preluării abuzive a imobilului de către stat acesta a fost lipsit de un important atribut al dreptului de proprietate şi anume exercitarea dreptului de folosinţa deoarece paraţii care au preluat şi posedat în mod abuziv imobilul în litigiu au obligaţia de a restitui fructele de la data preluării acestuia.
Prejudiciul creat reclamantului constă în lipsirea acestuia de exercitarea concreta a dreptului de folosinţa pentru imobilul preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Preluarea şi deţinerea abuziva a imobilului a generat imposibilitatea reclamantului de a se bucura de imobilul care îi aparţinea şi de care a fost lipsit o perioada foarte mare de timp, paraţii asumându-şi riscul de a păstra un bun pentru care nu justificau dreptul de proprietate şi niciunul dintre atributele acestui drept.
Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O. simpla restituire a bunului revendicat sau acordarea de măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri nu este suficientă pentru repararea tuturor consecinţelor violării dreptului de proprietate suferite de proprietar de bunul său impunându-se acordarea de despăgubiri băneşti constând în lipsa de folosinţa pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de proprietate.
Mai susţine că în speţă trebuie respectat principiul disponibilităţii reclamantului care are dreptul sa aleagă calea valorificării drepturilor sale, respectiv pe drept comun, cum este cazul în speță sau în baza unor legi speciale. Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată este o legislaţie generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constatăcă recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea introductivă de instanţă şi modificată ulterior, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reclamantul W.W. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiului Bucureşti prin primar general, Statul roman prin M.F.P. şi M.F.P. solicitând obligarea acestora la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sector 5, inclusiv subsolul-spaţiu liber în suprafaţa de 18,50 mp, ap. 1, ap. 2, ap. 4 şi suprafaţa de 105,73 mp teren, cât şi contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobilului naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, ce a aparţinut autoarei sale W.S., precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 998-999, 1073 C. civ., art. 11, 20, 41, 44 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului.
Reclamantul W.W. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 5 compus dintr-o clădire cu destinaţia de locuinţă cuprinzând 4 apartamente, iar prin adresa din 21 septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti- Serviciul analiză notificări Legea nr. 10/2001 se menţionează că Dosarul administrativ nr. 19939 nu este soluţionat până în prezent.
Problema de drept care se pune în speţă, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, fiind aşadar aplicabilă în cauză şi obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Raportat la aceste considerente ale Deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, rezultă că, apreciind asupra obligativităţii parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie pentru plata despăgubirilor, procedura execuţională a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu consecinţa imposibilităţii folosirii căii dreptului comun pentru obţinerea de despăgubiri băneşti pentru imobilul ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţele anterioare au pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a principiului specialia generalibus derogant.
Aşadar, recunoaşterea altui raport juridic decât cel stabilit de legea specială în materia despăgubirilor la care reclamantul este îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 ar echivala cu nesocotirea prevederilor legistaţiei speciale.
Cu privire la criticile vizând respingerea solicitării de obligare a pârâţilor la plata lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu este de reţinut că reclamantul nu este titularul unui „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu poate pretinde o asemenea despăgubire pentru imobil, atâta vreme cât nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă care să îi recunoască vreun drept de proprietate al imobilului ce se susţine că a ieşit din patrimoniul autoarei sale şi a intrat în patrimoniul statului.
În ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun”, se constată că în mod corect instanţele fondului s-au raportat la hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României din 12 octombrie 2010, în care instanţa europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1.
Mai mult, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (legea specială), decizia, sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia.
Pârâţii Municipiul Bucureşti şi M.F.P. nu au calitate procesuală pasivă în cauză faţă de împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul neavând recunoscută calitatea de proprietar, la data sesizării instanţei, nu poate solicita restituirea contravalorii fructelor.
În concluzie, întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamant după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, reţinând că în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie, a cărei procedură este obligatoriu de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, reclamantul nu îşi pot valorifica pretenţiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun. Altfel spus, acţiunea în despăgubiri băneşti promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 27/2011.
Având în vedere considerentele expuse, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul W.W. împotriva Deciziei nr. 288/A din data de 11 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2102/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2506/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
