ICCJ. Decizia nr. 2506/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2506/2014
Dosar nr. 4926/211/2011
Şedinţa publică din 2 octombrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 21 februarie 2011, sub nr. 4926/211/2011, reclamanţii S.C.E.A. şi S.A.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentului nr. 1, reprezentând „Cofetăria T.”, situat în imobilul din Cluj-Napoca, judeţul Cluj, înscris în C.F. Cluj-Napoca, cu suprafaţa utilă de 165,26 mp şi suprafaţa reală de 268,36 mp, pentru ultimii trei ani, cu dobânda legală de la data introducerii cererii şi până la data plăţii efective a sumei solicitate.
Pe parcursul procesului, reclamanţii au estimat valoarea lipsei de folosinţă a imobilului la suma de 260.000 euro, echivalentul a 1.118.000 lei, în raport de care prima instanţă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, conform art. 2 pct. 1 lit. b) cu referire la art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 1960 din 30 ianuarie 2012.
Prin precizarea cererii de chemare în judecată depusă la fila 110, dosar Tribunal, reclamanţii au menţionat valoarea lipsei de folosinţă la suma de 332.000 euro, respectiv 1.438.888 lei, conform expertizei întocmită în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 189/29 martie 2013 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanţi; au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să le plătească acestora echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei de 328.042 euro, cu dobânda legală începând de la data introducerii cererii, 21 februarie 2011, şi până la plata efectivă, precum şi suma de 24.319 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul apartament nr. 1, reprezentând Cofetăria Tineretului, situat în imobilul din Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj-Napoca, a fost preluat în patrimoniul statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au depus notificarea înregistrată la data de 03 august 2001, solicitând restituirea acestui imobil.
Deşi, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare are obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul legal de 60 de zile, notificarea reclamanţilor a fost soluţionată abia la data de 23 mai 2005, în sensul respingerii acesteia.
Dispoziţia nr. 1263 din 23 mai 2005, prin care pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, în calitatea sa de reprezentant al unităţii deţinătoare, Municipiul Cluj-Napoca, a soluţionat notificarea reclamanţilor, a fost atacată în justiţie, pronunţându-se, în cauză, sentinţa civilă nr. 514 din 09 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, Decizia civilă nr. 64/A din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj şi Decizia civilă nr. 6112/R din 15 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin toate aceste hotărâri, a fost recunoscut dreptul reclamanţilor, de a beneficia, în natură, de restituirea imobilului.
Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamanţilor, în baza Legii nr. 10/2001, a fost recunoscut, în mod definitiv şi executoriu, la data de 12 martie 2010, prin Decizia civilă nr. 64/A/2010 a Curţii de Apel Cluj, procesul-verbal de predare-primire fiind întocmit, însă, doar la data de 27 februarie 2011.
Soluţionarea cu întârziere a notificării, cu depăşirea termenului legal şi prelungirea întocmirii procesului-verbal de predare-primire, conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate, reprezintă fapte ilicite.
Faptele ilicite au fost săvârşite cu vinovăţie, deoarece erau în vigoare şi se cunoşteau dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu referire la termenul legal de soluţionare a notificării şi, de asemenea, se cunoştea soluţia pronunţată în justiţie, care dispunea restituirea imobilului către reclamanţi.
Din cauza faptelor ilicite, de nesoluţionare, în termen, a notificării, de provocare a unor proceduri judiciare nejustificate şi de neîntocmire a procesului verbal de predare-primire, a fost cauzat reclamanţilor un prejudiciu constând în echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului, folosinţa fiind un atribut al dreptului de proprietate, conform art. 480 C. civ., drept de care reclamanţii se puteau bucura dacă nu ar fi intervenit săvârşirea acestor fapte.
Echivalentul lipsei de folosinţă poate fi solicitat, însă, doar cu luarea în considerare a termenului legal de prescripţie, respectiv, ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, ţinând seama şi de data efectivă a predării imobilului către reclamanţi.
Apărările pârâţilor, în sensul că nu se fac vinovaţi de întârzierea în soluţionarea notificării, întrucât reclamanţii nu ar fi depus actele necesare, nu pot fi reţinute, cât timp, din motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, rezultă că, prin dispoziţia atacată a fost respinsă notificarea cu motivaţia că împuternicirea dată avocatului care a formulat notificarea nu echivala cu o procură specială de reprezentare, astfel că notificarea nu emana de la persoanele îndreptăţite. Dar, în hotărârile judecătoreşti pronunţate, s-a arătat că, prin dispoziţia emisă de primar au fost încălcate dispoziţiile art. 3, 4, 21 şi 25 din Legea nr. 10/2001 şi că prevederile actului normativ nu interzic formularea notificării prin avocat.
De asemenea, pârâţii au invocat că nu li se poate imputa prelungirea duratei procesului. Nici aceste susţineri nu pot fi primite, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, procesul a fost determinat de emiterea dispoziţiei cu încălcarea prevederilor legale sus-menţionate, iar, pe de altă parte, chiar şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, pârâţii au formulat recurs, respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului produs prin lipsirea de folosinţa bunului, acesta a fost stabilit printr-un raport de expertiză judiciară întocmit de expert A.G., depus la filele 73-102 din dosar, expertul răspunzând şi obiecţiunilor formulate de pârâţi (filele 130-136).
Luând în considerare valoarea lipsei de folosinţă a imobilului, stabilită prin raportul de expertiză pentru fiecare perioadă în parte şi prin raportare la data predării imobilului, 7 februarie 2011, instanţa a obligat pe pârâţi la plata către reclamanţi a următoarelor sume, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii: 114.724 euro, pentru perioada 21 februarie 2008 - 31 decembrie 2008; 111.826 euro, pentru anul 2009; 92.033 euro, pentru anul 2010 şi 9.459 euro, pentru luna ianuarie şi 7 zile din luna februarie a anului 2011. În total: 328.042 euro.
În consecinţă, reţinând că, în speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. în vigoare la data producerii faptelor analizate şi la data introducerii acţiunii, instanţa a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pe pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca la plata, în solidar, a sumei menţionate mai sus, cu dobânda legală, începând de la data introducerii cererii, 21 februarie 2011, şi până la plata efectivă, conform art. 1088 C. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe pârâţi la plata, în favoarea reclamanţilor, a cheltuielilor de judecată în sumă de 24.319 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru - 18.499 lei, onorariu de expertiză - 1.520 lei şi onorariu avocaţial - 4.300 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii primarul municipiului Cluj-Napoca, respectiv Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.
Prin Decizia civilă nr. 113/A din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca, precum şi apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, a modificat, în parte, sentinţa atacată, sub aspectul cuantumului obligaţiei de plată stabilite în sarcina pârâţilor, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor echivalentul în lei al sumei de 17.138 euro, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu dobânda legală, calculată de la data de 21 februarie 2011 şi până la plata efectivă.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, exceptând cheltuielile de judecată.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 2.400 lei, cheltuieli de judecată parţiale, în primă instanţă şi în apel.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:
Prin notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi înregistrată cu nr. 1199/03 august 2001 - B.E.J., S.M., reclamanţii S.C.E.A. şi S.A.N., împreună cu S.T. şi S.G.A., au solicitat Primăriei municipiului Cluj-Napoca restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, în cotă de 20/60 parte.
Prin Dispoziţia nr. 1263 din 23 mai 2005 emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a respins această notificare, reţinându-se că a fost redactată prin avocat, astfel că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu emană de la persoanele îndreptăţite şi nu exisă o delegaţie sau o procedură specială de reprezentare.
Prin sentinţa civilă nr. 514 din 09 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 2850/117/2007, a fost admisă, în parte, plângerea formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării şi, consecutiv anulării acestei dispoziţii, s-a dispus restituirea, în natură, a imobilului situat în Cluj-Napoca, în cotă de 26/60 parte, în privinţa apartamentelor libere.
Prin sentinţa civilă nr. 171 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj în acelaşi dosar, a fost admisă, în parte, cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 514/2008, dispunându-se restituirea, în natură, către reclamanţi a apartamentelor 6, 48, 49 şi 50 din imobilul situat la aceeaşi adresă, în aceleaşi condiţii stabilite prin dispozitivul sentinţei completate.
Prin Decizia civilă nr. 64/A din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, consecutiv admiterii apelurilor declarate de părţile în proces, a fost schimbată sentinţa civilă nr. 514/2008 a Tribunalului Cluj, astfel cum a fost aceasta completată ulterior, fiind anulată, în parte, Dispoziţia nr. 1263/2005, exclusiv în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii S.C.A. şi S.A.N., în raport cu ceilalţi reclamanţi acţiunea fiind respinsă ca tardiv formulată. În consecinţă, într-o nouă judecată, pe fond, a cauzei, instanţa de apel a dispus restituirea, în natură, a apartamentelor libere, către reclamanţii S.C.A., în cotă de 41/80 parte, şi S.A.N., în cotă de 39/80 parte. S-a dispus, astfel, restituirea apartamentului nr. 1, înscris în C.F. Cluj-Napoca, în suprafaţă utilă de 162,52 mp, cu părţile comune indivize, dispunându-se, totodată, intabularea dreptului de proprietate, cu titlu de moştenire şi restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă, prin respingerea recursurilor ca nefondate, conform Deciziei civile nr. 6112 din 15 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Încheierea civilă nr. 260 din 22 martie 2010, hotărârile judecătoreşti mai sus evocate, cele ale instanţelor de fond, au fost învestite cu formulă executorie, iar, la data de 07 decembrie 2010, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară.
Urmare a cererii formulate de proprietari la data de 22 decembrie 2010, a fost încheiat protocolul de predare-primire a apartamentului nr. 1, identificat mai sus, la data de 07 februarie 2011.
Reclamanţii solicită, prin prezenta acţiune, obligarea pârâţilor la despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale, în scopul acoperirii prejudiciului material cauzat prin lipsirea proprietarilor de folosinţa imobilului apartament nr. 1, reprezentând „Cofetăria Tineretului”, situat în Cluj-Napoca. Fapta ilicită a entităţii deţinătoare ar consta în deţinerea abuzivă a acestui imobil în intervalul de timp cuprins între 1950 şi 2011, asociată cu lipsa răspunsului la notificare, în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi cu întârzierea constatată în perfectarea protocolului de predare-primire a imobilului în litigiu.
A. Cu referire la prejudiciul cauzat foştilor proprietari prin actele sau faptele abuzive de preluare a imobilului, s-a reţinut că existenţa acestuia a fost recunoscută de legiuitor, iar reparaţia se realizează în condiţiile şi în temeiul unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, care nu reglementează un drept la despăgubiri băneşti pentru lipsa de folosinţă a imobilului în tot timpul preluării abuzive, decât în ipoteza prevăzută de art. 25 alin. (5) din actul normativ menţionat, ipoteză care nu se aplică în cauză.
Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. a Drepturilor Omului, se poate reţine că nu există o obligaţie generală a statului, de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei, şi nici nu există posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricăror restituiri către foştii proprietari (cauza Ernewein ş.a. împotriva Germaniei, Van der Musselle împotriva Belgiei).
B. Referitor la prejudiciul cauzat proprietarilor prin lipsa de folosinţă a imobilului până la data emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că, în ipoteza în care fapta ilicită ar consta în nesoluţionarea, în termen legal, a notificării, evident aceasta a încetat în data de 23 mai 2005, când a fost emisă dispoziţia de respingere a notificării, ulterior acestei date reclamanţii nemaiputând invoca această faptă ilicită ca fiind cauzatoare de prejudiciu. În ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare, în termen legal, a notificării, raportat la data cererii de chemare în judecată, 21 februarie 2011, dreptul la acţiune este evident prescris, prin incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
De altfel, reclamanţii aveau la îndemână mijloace juridice prin care, în tot acest timp, să oblige entitatea învestită cu soluţionarea notificării să procedeze la emiterea unei decizii sau dispoziţii; or o astfel de acţiune civilă în justiţie nu a fost formulată. Aceştia aveau posibilitatea de a solicita unei instanţe de judecată soluţionarea notificării, iar instanţa învestită astfel putea să se pronunţe chiar pe fondul notificării, în considerarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ipoteza în care se solicita exclusiv obligarea unităţii deţinătoare la soluţionare, fiind vorba despre executarea silită a unei obligaţii de a face, aceasta era posibilă în condiţiile art. 5803 C. proc. civ., care, în raport cu dispoziţiile alin. (2), permitea şi acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de a face în sarcina debitorului.
În acest context, se poate reţine că, până la data emiterii unei decizii/dispoziţii de restituire sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în acelaşi sens, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 nu are niciun drept, abia de la acea dată născându-se dreptul său de proprietate, susceptibil de a fi exercitat în plenitudinea atributelor sale. Cum dreptul de a culege fructele aparţine, în principiu, proprietarului, iar foştii proprietari sunt repuşi în drepturi de la data sus menţionată, evident nu există temei juridic pentru a se solicita despăgubiri aferente, în speţă, lipsei de folosinţă a imobilului.
Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, s-a statuat că statul trebuie să aibă la dispoziţie timpul necesar punerii în aplicare a legii, chiar dacă este constatată o lentoare a procedurilor; or, a afirma că timpul pentru care nu s-a beneficiat de folosinţa imobilului ori de despăgubiri trebuie compensat prin bani reprezintă practic o negare a marjei de timp acordată statului naţional pentru repunerea în drepturi a foştilor proprietari.
Raportat la prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziţia de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite, având forţa probantă a unui înscris autentic şi constituind titlu executoriu de punere în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Dispoziţia de restituire nu operează retroactiv. Ea produce efecte pentru viitor, de la data emiterii acesteia reactivându-se, în patrimoniul reclamantului, calitatea de proprietar. Pentru perioada anterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură şi a punerii ei în executare, reclamanţii nu se pot prevala de prerogativa dreptului de proprietate şi nu li se cuvin despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Raţionamentul este aplicabil în speţă, chiar dacă, prin dispoziţia emisă de primar, notificarea a fost respinsă, aceştia devenind proprietari prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura controlului jurisdicţional, odată cu înscrierea dreptului în cartea funciară, în sensul prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, mai sus evocat.
Totodată, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu ar putea fi sancţionată pentru rezolvarea pe care a dat-o notificării, prin obligarea acesteia la plata unor despăgubiri băneşti, unica sancţiune legală fiind aceea aplicată de către instanţele judecătoreşti, în procedura controlului jurisdicţional.
C. Referitor la prejudiciul cauzat proprietarilor prin punerea în posesie cu întârziere, ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de restituire:
Sub acest aspect, poate fi reţinută culpa evidentă a unităţii deţinătoare, existenţa unui prejudiciu şi raportul de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu, în absenţa oricărui motiv obiectiv, de natura forţei majore, care să fi împiedicat unitatea deţinătoare să procedeze la predarea posesiei imobilului de îndată ce hotărârea judecătorească de restituire a devenit irevocabilă şi dreptul proprietarilor a fost înscris în cartea funciară.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziţia de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite, având forţa probantă a unui înscris autentic şi constituind titlu executoriu de punere în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Se va putea reţine, aşadar, intervalul de timp cuprins între 07 decembrie 2010, data înscrierii dreptului în cartea funciară, moment de la care el devine opozabil terţilor, iar titularul poate dispune de acest drept, şi 07 februarie 2011, data la care imobilul a fost predat reclamanţilor. În raport cu despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză (pag. 73-102 din dosar, expertul răspunzând şi obiecţiunilor formulate de pârâţi, pag. 130-136) se poate reţine un cuantum total al despăgubirilor de 17.138 euro, din care 7.679 euro pentru intervalul 07 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010 şi 9.459 euro pentru intervalul 01 ianuarie 2011 - 07 februarie 2011.
Pentru aceste motive, Curtea a admis, în parte, apelurile declarate de pârâţi şi a modificat, în parte, sentinţa atacată, sub aspectul cuantumului obligaţiei de plată stabilite în sarcina pârâţilor, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 17.138 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu dobânda legală calculată de la data cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă, potrivit art. 1088 C. civ.
Cu referire la cheltuielile de judecată în proces, instanţa de apel a reţinut că, în privinţa reclamanţilor, acestea au fost justificate în sumă de 24.319 lei, în primă instanţă (taxa judiciară de timbru - 18.499 lei, onorariu de expertiză - 1.520 lei şi onorariu avocaţial - 4.300 lei) şi 2.200 lei în apel (onorariu avocaţial).
Urmărind limitele în care acţiunea reclamanţilor a fost admisă, din totalul despăgubirilor pretinse, de 332.000 euro, Curtea, acordând 17.138 euro, în baza dispoziţiilor art. 298 raportat la art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 2.400 lei, cheltuieli parţiale, reduse proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.A.N. şi pârâţii primarul Municipiului Cluj-Napoca, respectiv Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin Primar.
I. Reclamantul S.A.N. a criticat hotărârea Curţii de Apel, pentru următoarele motive:
1. Instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, analizând cererea, cel puţin în parte, exclusiv prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 - în acest sens fiind considerentele de la pct. A din decizia atacată - ceea ce a condus la pronunţarea unei decizii cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
a) În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că existenţa prejudiciului a fost recunoscută doar de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reparaţia se realizează în condiţiile acestui act normativ, care nu reglementează un drept la despăgubiri. Argumentele instanţei de apel echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
Astfel, caracterul reparator al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 priveşte, exclusiv, restituirea, în natură, a imobilului sau acordarea de despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii în natură, fără ca actul normativ menţionat să conţină vreun remediu pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilului preluat abuziv şi restituit mult ulterior.
Totodată, în ceea ce priveşte practica C.E.D.O., în cauzele Weissman contra României şi Pressor Compania Naviera SA contra Belgiei, C.E.D.O. a apreciat că, atâta timp cât reclamantul nu a primit nicio despăgubire în schimbul exploatării bunului de către stat, nu s-a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate al acestuia şi exigenţele interesului general; prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, instanţa de apel a interpretat greşit hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, prin care a fost obligat Statul Român ca, în termen de 18 luni, să ia măsuri pentru remedierea problemei retrocedărilor, tocmai în sensul respectării drepturilor fundamentale şi instituirii unui mecanism funcţional de retrocedare şi compensare, şi nicidecum în sensul anihilării unor acţiuni care urmăresc obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin deţinerea nelegală a unui imobil.
În concluzie, prejudiciul cauzat recurentului şi defunctei S.C.A.E., prin lipsirea de posesia şi folosinţa imobilului, nu se poate considera reparat prin restituirea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001, atât timp cât există dispoziţii legale care prevăd posibilitatea obţinerii unei reparaţii integrale pentru prejudiciul cauzat, în condiţiile răspunderii civile delictuale, iar restituirea bunului naşte dreptul de a pretinde şi restituirea fructelor.
b) Totodată, contrar argumentelor instanţei de apel, prin decizia atacată s-au admis, în parte, apelurile formulate şi s-a dispus obligarea pârâţilor intimaţi la plata unei sume de bani, astfel încât soluţia recunoaşte, parţial, dreptul recurentului la repararea prejudiciului (pentru perioada 07 decembrie 2010-07 februarie 2011), reparaţie care nu putea fi acordată decât în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.; or, din acest punct de vedere, motivele reţinute de instanţa de apel sunt contradictorii.
2. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (considerentele de la pct. B).
a) Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care instituie condiţiile răspunderii civile delictuale, sens în care, în mod nelegal, a „redus” fapta ilicită a pârâţilor intimaţi la nesoluționarea, în termenul legal, a notificării, apreciind că această faptă ilicită a încetat la data de 23 mai 2005 şi că, în raport cu aceasta, cererea de despăgubiri este prescrisă.
Fapta ilicită constă în deţinerea nelegală a imobilului în perioada 1950-2011, imobil preluat abuziv, si exercitarea cu privire la acesta a tuturor atributelor dreptului de proprietate, deşi pârâţii intimaţi au avut cunoştinţă încă din anul 2001 despre solicitarea recurentului proprietar, de restituire, în natură, a imobilului.
În acest context, deţinerea nelegală a imobilului se coroborează cu nesoluționarea notificării în termenul legal, de 60 de zile, precum şi cu soluţionarea nefavorabilă a acesteia, prin dispoziţia emisă în anul 2005, pe considerente strict formale, în absenţa oricăror impedimente la restituire.
Raportat la împrejurarea că pârâţii intimaţi cunoşteau modul de preluare a imobilului şi conţinutul dispoziţiilor legale (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), aceştia si-au asumat riscul păstrării unui bun pentru care nu puteau justifica niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, cu consecinţa lipsirii reclamantului de prerogativele acestui drept.
În consecinţă, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că fapta ilicită a pârâţilor ar fi reprezentată doar de nesoluționarea notificării în termenul legal, iar dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin această faptă ilicită ar fi prescris.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Atât timp cât faptele ilicite ale pârâţilor au avut caracter continuu, s-au produs succesiv, iar consecinţele dăunătoare, mai exact prejudiciul, s-a întins până la data perfectării protocolului de predare-primire, prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă succesiv.
În mod nelegal, Curtea de Apel Cluj a apreciat că, odată cu soluţionarea nefavorabilă a notificării, nu mai există nicio faptă ilicită culpabilă a pârâţilor, cauzatoare de prejudicii.
b) Deşi, cu privire la nesoluţionarea, în termenul legal, a notificării, instanţa a reţinut incidenţa prescripţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia culpei, a vinovăţiei pârâţilor, şi nici celelalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Totodată, decizia instanţei de apel permite, nelegal, pârâţilor intimaţi să își invoce propria culpă, pentru a se exonera de răspundere.
Din cele redate mai sus, rezultă că reclamanţii sunt singurii „vinovaţi”, pentru faptul că nu au promovat o acţiune de obligare a pârâţilor la soluţionarea notificării, prin emiterea unei dispoziţii, sau, după pronunţarea Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au uzat de posibilitatea de a solicita instanţei soluţionarea, pe fond, a notificării.
Cele reţinute de către instanţa de apel sunt de natură să instituie o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâţii intimaţi, care nu este prevăzută de lege.
Faptul că recurentul nu a formulat nicio acţiune împotriva pârâţilor până la data de 5 septembrie 2005, când a solicitat, prin plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea Dispoziţiei nr. 1263/2005 şi restituirea, în natură, a apartamentelor libere, inclusiv ap. nr. 1, nu este de natură a exonera de răspundere pe intimaţi, prin invocarea propriei culpe a acestora, constând în nerespectarea, în mod continuu, a dispoziţiilor legale instituite în vederea restituirii imobilului în favoarea proprietarului.
Recurentul susţine, în continuare, că nepromovarea, anterior anului 2005, a unei cereri de obligare a pârâţilor la soluţionarea notificării a avut ca efect pierderea dreptului de a pretinde despăgubiri şi pentru acea perioadă, drept consecinţă a prescripţiei dreptului material la acţiune - aceasta fiind sancţiunea care îi este aplicabilă - însă, în niciun caz, lipsa demersului judiciar al părţii menţionate nu este exoneratoare de răspundere pentru pârâţi, care au păstrat, nelegal, imobilul în toată perioada cuprinsă între 1950-2011, cunoscând dispoziţiile legale.
Invocă, în acest sens, art. 1 alin. (1), art. 25, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
c) Deşi Curtea de Apel a analizat perioada cuprinsă între anul 2001 (anul formulării notificării) şi anul 2005 (anul emiterii Dispoziţiei nr. 1263/2005, prin care a fost respinsă notificarea), cu încălcarea principiului neretroactivității legii, a reţinut culpa recurentului şi pentru considerentul că avea posibilitatea de a solicita instanţei soluţionarea, pe fond, a notificării, în temeiul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of., Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, mult ulterior perioadei analizate.
Totodată, instanţa de apel a ignorat faptul că reclamantul a uzat de posibilitatea conferită prin decizia sus-menţionată, în Dosarul nr. 2850/2007, în care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restituirea, în natură, a apartamentelor libere, ceea ce echivalează cu soluţionarea, pe fond, a notificării.
3. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 485 şi următoarele C. civ.
În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că: „Totodată, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu ar putea fi sancţionată pentru rezolvarea pe care a dat-o notificării, prin obligarea acesteia la plata unei despăgubiri băneşti, unica sancţiune legală fiind aceea aplicată de către instanţele judecătoreşti în procedura controlului jurisdicţional”.
Recurentul invocă dispoziţiile art. 485-487 C. civ.
În raport de aceste texte legale, susţine că buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei şi în momentul fiecărei perceperi a fructelor, or pârâţii au încetat a fi de bună credinţă cel mai târziu în anul 2001, când au cunoscut dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi solicitarea reclamantului, de restituire în natură, formulată prin notificarea din 03 august 2001, prin B.E.J., M.S.
Soluţionarea nefavorabilă a notificării, în absenţa oricăror impedimente în acest sens, aşa cum au constatat instanţele de judecată în Dosarul nr. 2850/117/2007, precum şi opoziţia permanenţă a pârâţilor, cu consecinţa prelungirii etapei judecătoreşti, corelativ cu deţinerea nelegală a unui imobil pentru care nu puteau pretinde un titlu, reprezintă fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii.
Pârâţii intimaţi nu pot fi exoneraţi de răspundere prin invocarea propriei culpe, constând în nesoluționarea favorabilă a notificării, în cadrul procedurii administrative, cu atât mai mult cu cât, în toată perioada litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 2850/2007, instanţele de judecată au constatat încălcarea de către aceştia a obligaţiilor stabilite de lege în sarcina Primarului municipiului Cluj-Napoca şi faptul că nu exista niciun impediment real la restituirea imobilului.
C.E.D.O., în cauzele Weissman contra României, a reţinut că: „În speţă, Curtea observă că formularea art. 485, 486 şi 487 C. civ. este foarte clară şi nu lasă loc niciunei îndoieli asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real fructele civile ale acestui imobil. Singura excepţie o reprezintă cazul posesiei de bună-credinţă a imobilului, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute de posesor.
Or, Curtea reţine că nu acesta a fost cazul în speţă, de vreme ce, în cursul acţiunii în revendicare, M.F.P. şi Primăria Generală a Municipiului Bucureşti au recunoscut lipsa unui titlu translativ de proprietate şi, prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti a apreciat, de asemenea, că statul nu avusese niciodată vreun titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, Curtea observă că, în ciuda a ceea ce afirmă Guvernul, jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie recunoaşte, de asemenea, un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acţiuni de revendicare. În speţă, această perioadă se întinde între 3 septembrie 1998, data introducerii acţiunii de revendicare, şi 12 octombrie 1999, data punerii efective în posesia imobilului.
În consecinţă şi fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanţi, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea estimează că reclamanţii puteau pretinde să aibă o „speranţă legitimă” de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispoziţiilor Codului civil şi jurisprudenței Curţii Supreme de Justiţie (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - SA şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332. p. 21, parag. 31, 32)”.
4. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În primul rând, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, deoarece, atâta timp cât se reţine că emiterea dispoziţiei are ca efect repunerea foştilor proprietari în drepturi şi reactivarea calităţii de proprietar în patrimoniul recurentului, este evident că nu se poate reţine că dispoziţia de restituire are caracterul constitutiv şi că aceasta produce efecte doar pentru viitor.
Totodată, hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.
Raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului, în temeiul prevederilor Decretului nrr.92/1950, este o preluare abuzivă, fără titlu valabil, astfel încât recurentul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietar al imobilului, iar sentinţa civilă nr. 514 din 9 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, de restituire, are caracter declarativ şi recunoaşte retroactiv dreptul de proprietate al părţii.
În consecinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data notificării şi a formulării contestaţiei, recunoşteau, cu caracter retroactiv, dreptul de proprietate al foştilor proprietari, în ipoteza imobilelor preluate fără titlu, astfel încât reclamantul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru întreaga perioadă în care a fost lipsit de atributele dreptului de proprietate, doar exerciţiul acestui drept fiind restrâns de termenul de prescripţie de trei ani, aplicabil drepturilor de creanţă.
5. Decizia civilă a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi a Legii nr. 7/1996.
Totodată, nelegalitatea deciziei atacate decurge din confuzia realizată între opozabilitatea fată de terţi a unui act juridic şi principiului forţei obligatorii a acestuia, care decurge din principiul relativităţii.
În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului abia după data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, contrar dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, care nu mai instituie caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii de carte funciară.
Astfel, art. 2 lit. c) din Legea nr. 7/1996 prevede că: „prin sistemul de cadastru general, se realizează identificarea şi înregistrarea tuturor proprietarilor şi a altor deţinători legali de terenuri şi de alte bunuri imobile, în vederea asigurării publicităţii şi opozabilităţii drepturilor acestora fată de terţi”.
Totodată, art. 27 din aceeaşi lege prevede că: „înscrierile în cartea funciară devin opozabile fată de terţi de la data înregistrării cererii”.
Atât timp cât imobilul a fost preluat de către Statul Român, iar, în Dosarul nr. 2850/117/2007 al Tribunalului Cluj, recurentul a solicitat anularea dispoziţiei emise de primar şi restituirea, în natură, a apartamentelor libere, în contradictoriu cu pârâţii intimaţi din prezenta cauză, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că, în raport cu aceştia din urmă, se discută opozabilitatea, şi nu efectul obligatoriu al unui act juridic între părţi.
Pârâţii intimaţi au fost părţi în Dosarul nr. 2850/117/2007 al I Tribunalului Cluj, sens în care au cunoscut, încă din data de 9 octombrie 2008, soluţia instanţei, de anulare a dispoziţiei primarului şi restituire, în natură, a imobilului; hotărârea judecătorească, ca orice act juridic, produce, între părţi, efecte obligatorii, întemeiate pe principiul relativităţii.
Pârâţii intimaţi nu au calitatea de terţi faţă de hotărârea judecătorească de restituire în natură, iar, în raport cu aceştia, hotărârea nu trebuie făcută opozabilă, adică, cunoscută prin înscrierea în cartea funciară, ci este obligatorie pentru pârâţi, care sunt ținuți la executare.
Aşadar, opozabilitatea priveşte, exclusiv, terţele persoane, străine de raportul juridic obligaţional, iar nu părţile acestui raport juridic, respectiv pârâţii.
Totodată, dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu condiţionează dreptul recurentului de a pretinde aceste despăgubiri de înscrierea în cartea funciară, cu atât mai mult cu cât restituirea imobilului s-a realizat prin hotărâre judecătorească, care are caracter declarativ.
În Hotărârea din 24 mai 2006, în cauza Weissman şi alţii împotriva României, Curtea a reţinut: „Pentru a determina reparaţia adecvată, Curtea trebuie să ia în calcul două elemente: pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi, pe de altă parte, cât priveşte această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că jurisprudenţa internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare, pentru cazul în speţă, 3 septembrie 1998”.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâţi, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
II. Recurentul pârât primarul Municipiului Cluj-Napoca a criticat decizia, pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, s-a reţinut îndeplinirea, în cauză, a tuturor celor patru condiţii cumulative, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, referitor la perioada 07 decembrie 2010-07 februarie 2011.
Cu privire la faptele ilicite, acestea pot fi şi omisive, legiuitorul având în vedere acele situaţii constând intr-o stare de pasivitate în a acţiona potrivit unor prevederi legale, imperative. Abţinerea de la îndeplinirea acelei activităţi sau de la săvârșirea acţiunii prevăzute de normele imperative ale legii constituie o faptă ilicită, nefiind aceasta situaţia în cauză.
În speţă, se reţine că fapta ilicită constă în punerea, cu întârziere, în posesie a imobilului ce face obiectul litigiului.
Sub acest aspect, punerea în posesie a imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001 se face ulterior îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară. Astfel, la momentul la care dreptul de proprietate asupra imobilului a fost intabulat şi actualii proprietari au solicitat punerea în posesie, recurentul a procedat în consecinţă, astfel că nu se poate constata existenţa unei fapte ilicite. De asemenea, trebuie să se ţină seama şi de faptul că perioada pentru care recurentul a fost obligat la plata lipsei de folosinţă include şi perioada zilelor declarate libere, conform prevederilor legale, respectiv cele de la sfârşitul lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie, zile care nu pot fi incluse în perioada pentru care se acordă despăgubiri, întrucât instituţia recurentă nu putea, în cuprinsul acestei perioade, să procedeze la puneri în posesie.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului stabilit de către instanţa de apel, acesta nu poate fi considerat la o valoare atât de mare, în primul rând, întrucât evaluarea lipsei de folosinţă a spaţiului nu s-a făcut, strict, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri, respectiv decembrie 2010-februarie 2011, perioadă care se suprapune, în parte, cu cea a „vacanţei” de iarnă, când nici tranzacţiile imobiliare nu au loc cu frecvenţa celor din timpul anului calendaristic.
De asemenea, lipsa de folosinţă a imobilului ar fi trebuit să se raporteze la veniturile pe care reclamanţii le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înșiși apartamentul în speţă, doar acesta reprezentând prejudiciul direct, ce se reflectă în patrimoniul persoanei păgubite.
În concluzie, prejudiciul nu este cert, lichid şi exigibil, în considerarea antrenării răspunderii civile delictuale.
Prin obiecțiunile formulate cu privire la raportul de expertiză de evaluare întocmit în speţă, precizate ulterior, pe care, în mod nelegal, instanţele de fond şi apel nu le-au luat în considerare, recurentul a arătat că valoarea stabilită cu titlu de prejudiciu nu este cea reală, raportat la starea de degradare şi utilităţile imobilului, care nu are îmbunătăţiri şi nu este modernizat, expertul ţinând seama de spaţii care nu pot fi considerate comparabile cu cel în litigiu.
De asemenea, expertul nu a avut în vedere diferenţele valorice determinate de dimensiunile spaţiului închiriat, iar metoda de evaluare, raportată la media aritmetică a spaţiilor enumerate de acesta nu este accepatată de A.N.E.V.A.R., nefiind cuprinsă nici în standardele internaţionale de evaluare - ediţia 2011, şi nici împrejurarea că un spaţiu nu se închiriază la momentul publicării anunţului de închiriere.
Aşadar, valoarea despăgubirilor trebuia calculată pentru perioada de aproximativ două luni, aplicându-se toate corecţiile necesare obţinerii unei valori reale.
Neexistând faptă ilicită şi nici culpă, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acestea şi prejudiciu.
2. În mod greşit, instituţia recurentă a fost obligată la plata dobânzii legale, calculate de la data de 21 februarie 2011 şi până la plata efectivă.
În principal, această obligaţie trebuie înlăturată ca urmare a respingerii acţiunii, iar, în subsidiar, se impune modificarea perioadei pentru care aceasta a fost dispusă.
Dreptul la reparaţie se naşte în momentul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, deci, la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, când despăgubirile astfel solicitate devin o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabileşte prejudiciul, recurentul poate obligat la plata dobânzii legale aferente acestuia.
3. Referitor la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, invocă prevederile art. 274 şi următoarele C. proc. civ. şi exonerarea de la plata acestora.
Recurentul pârât primarul municipiului Cluj-Napoca solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate şi, în principal, respingerea, în întregime, a acţiunii, ca nefondată, si, în subsidiar, modificarea cuantumului despăgubirilor şi a celorlalte sume dispuse în cauză.
III. Recurenţii pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar, au criticat decizia pentru aceleaşi motive ca şi cele formulate de recurentul pârât primarul municipiului Cluj-Napoca.
Pârâţii au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.
Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul S.A.N.:
1. a. În primul rând, din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a avut în vedere, în aprecierea prejudiciului, trei fapte ilicite, cu perioadele aferente producerii efectelor lor, şi anume cea constând în preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, cea constând în soluţionarea cu întârziere a notificării formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cea vizând punerea în posesie a părţilor, de asemenea, cu întârziere, în raport cu pronunţarea hotărârii irevocabile de restituire şi cu îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Curtea a înlăturat aplicarea dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) în concurs cu legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, doar cu referire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat prin actul/faptul de preluare abuzivă a bunului de la proprietarul astfel deposedat (argumentele prezentate la lit. a) din hotărârea judecătorească).
Pentru despăgubirile solicitate ca urmare a întârzierii în soluţionarea notificării, Curtea s-a referit, în principal, la împlinirea termenului de prescripţie şi, în subsidiar, la conduita reclamanţilor în scopul obţinerii dispoziţiei de soluţionare a notificării, precum şi la efectele dispoziţiei de restituire din perspectiva art. 25 alin. (4) din Lege. Prin urmare, conform motivării subsidiare, instanţa a înlăturat răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru neîntrunirea condiţiilor specifice acestei răspunderi, în raport şi cu efectele pe care Legea nr. 10/2001 le atribuie actului prin care se aprobă restituirea în natură, iar nu motivat de împrejurarea că legea specială de reparaţie ar înlătura aplicarea dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală.
Pentru pretenţiile aferente punerii în posesie cu întârziere, în raport cu hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului în litigiu, instanţa de apel a reţinut întrunirea cerinţelor răspunderii delictuale pentru perioada cuprinsă între îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară de către reclamanţi, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, şi predarea bunului către aceste părţi, prin protocolul de predare-primire încheiat la 7 februarie 2011.
În consecinţă, nu pentru toate despăgubirile solicitate, Curtea a înlăturat dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, în concurs cu legea specială de reparaţie, ci doar pentru cele pretinse ca efect al actului de preluare abuzivă privit în sine.
Soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte aceste despăgubiri, este corectă.
Legea nr. 10/2001 reprezintă legea reparatorie în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului politic trecut, cu consecinţa împrejurării că reparaţia acordată foştilor proprietari sau moştenitorilor lor se realizează exclusiv în condiţiile acestei legi, independent de dispoziţiile dreptului comun, invocat de reclamanţi. Aceasta nu înseamnă o încălcare a regulilor prevăzute de art. 998 şi următoarele C. civ., ci o aplicare a principiului „specialia generalibus derogant” - „legile speciale derogă de la cele generale”, principiu ce guvernează dreptul civil.
Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 reglementează formele de reparaţie pentru imobilul trecut în proprietatea statului, ca urmare a actului preluării, respectiv restituirea în natură a bunului sau măsuri reparatorii în echivalent, în cazul imposibilităţii reparaţiei în natură. Nu stabileşte măsuri reparatorii şi pentru drepturile accesorii dreptului de proprietate privind imobilul, cum este şi dreptul la fructele civile produse de bun, având drept cauză preluarea abuzivă a bunului respectiv.
Limitarea reparaţiei, în materia imobilelor preluate abuziv, doar la restituirea în natură a bunului preluat sau la măsuri în echivalent reprezintă voinţa legiuitorului care a edictat legea specială şi face parte din marja de apreciere a statului în stabilirea formelor de reparaţie pentru această categorie de bunuri, recunoscută şi în jurisprudenţa C.E.D.O. Astfel, statul este cel mai bine plasat în aprecierea posibilităţilor economice şi financiare în care poate asigura reparaţia celor deposedaţi abuziv în regimul politic anterior, în raport cu alte priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere este suveran.
În hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Weissman contra României (24 mai 2006), în cadrul căreia se face trimitere şi la hotărârile pronunţate în cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei (hotărârea din 20 noiembrie 1995; hotărârea din 3 iulie 1997), ambele speţe invocate de recurent în susţinerea temeiniciei cererii sale în despăgubiri, s-a constatat, printre altele, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului determinat de ruperea justului echilibru între protecţia dreptului de proprietate al solicitanţilor şi interesul general, ca urmare a neprimirii niciunei despăgubiri pentru exploatarea imobilului de către stat. În stabilirea reparaţiei cuvenite reclamanţilor din cauza Weissman, ca o consecinţă a încălcărilor reţinute, instanţa de contencios european a avut în vedere competenţa sa ratione temporis, care nu poate începe decât odată cu ratificarea Convenţiei de Statul Român (20 iunie 1994), dar şi jurisprudenţa internă în acordarea unor astfel de despăgubiri, în aprecierea „speranţei legitime” a petenţilor, de-a vedea concretizată, cel puţin în parte, creanţa lor privind restituirea fructelor civile. Sub acest din urmă aspect, C.E.D.O. a reţinut că jurisprudenţa internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare (în cauza Weissman - paragr.79), stabilind, în final, cu titlu de despăgubiri materiale, o sumă mult inferioară (40.000 euro) pretenţiilor formulate de reclamanţi (40.020.428 dolari SUA).
În primul rând, circumstanţele concrete ale speţei din cauza Weissman sunt diferite de cele ale litigiului de faţă, întrucât, în respectiva speţă, nu se punea problema unei legi speciale de reparaţie în concurs cu dispoziţiile Codului civil, demersurile reclamanţilor fiind promovate potrivit dreptului comun (atât acţiunea în revendicare a imobilului din acel litigiu, cât şi cererea în despăgubiri constând în chiriile încasate de stat de la momentul confiscării bunului).
Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, chiar şi în condiţiile în care acţiunile promovate de reclamanţii Weissman au avut la bază dreptul comun în materie, în constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului preluat de stat, Curtea Europeană a înlăturat pretenţiile aferente perioadei de la momentul confiscării imobilului şi până la formularea acţiunii în revendicare, în anul 1998, considerând că reclamanţii nu au o „speranţă legitimă”, de vreme ce practica judiciară a instanţei supreme naţionale nu recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru perioada anterioară revendicării. Mai mult, instanţa de contencios european a arătat: „ cum absenţa oricărei despăgubiri, şi nu ilegalitatea aproprierii imobilului de către stat în 1949, se află la originea încălcării constatate, indemnizaţia nu trebuie să reflecte neapărat întreaga valoare a bunurilor (…)” (parag. 78).
În concluzie, jurisprudenţa C.E.D.O., invocată de recurent în susţinerea acordării despăgubirilor prin actul preluării abuzive, în condiţiile dreptului comun, nu poate servi drept argument în fundamentarea dreptului astfel pretins.
Critica referitoare la interpretarea greşită a efectelor hotărârii pronunţate de C.E.D.O. în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României asupra prezentei acţiuni este întemeiată, dar nu şi aptă să conducă la modificarea deciziei recurate.
Într-adevăr, acordarea unui termen de 18 luni Statului Român, pentru eficientizarea mecanismului de despăgubiri şi de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, cu garantarea drepturilor conferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, nu poate constitui un argument pentru anihilarea dreptului la despăgubiri al celor aflaţi în situaţia recurentului din prezenta cauză. Cu alte cuvinte, culpa statului în îndeplinirea obligaţiei pozitive de a asigura un asemenea mecanism, constatată de Curte în hotărârea pilot şi care a generat acordarea termenului de 18 luni, nu poate fi dublată de lipsirea solicitanţilor, deja prejudiciaţi prin nesoluţionarea cererilor lor sau prin soluţionarea deficitară a acestora, de posibilitatea pretinderii cu succes a unor drepturi colaterale cu dreptul la restituire. Un astfel de drept îl reprezintă şi dreptul la despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului ce formează obiectul legii de reparaţie, cu condiţia să fie pretins în condiţiile legii naţionale. Din această perspectivă, pentru argumentele expuse în precedent şi pentru cele ce se vor arăta în continuare, instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de modificare.
Recurentul a mai afirmat că nu se poate considera reparat prejudiciul produs ca urmare a lipsirii părţilor de posesia şi folosinţa imobilului prin restituirea bunului, în temeiul Legii nr. 10/2001. Susţinerile nu pot fi primite, deoarece nu vizează argumentele instanţei de apel, Curtea reţinând nu că repararea prejudiciului astfel pretins ar fi avut loc prin restituirea imobilului potrivit actului normativ menţionat, ci că legea specială de reparaţie nu prevede despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, considerent diferit de cel invocat de parte.
1. b. Critica referitoare la motivele contradictorii ale deciziei atacate va fi examinată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu este întemeiată.
Într-adevăr, parte dintre despăgubirile solicitate de reclamanţi, respectiv cele aferente perioadei 7 decembrie 2010-7 februarie 2011, au fost recunoscute în favoarea acestora, în temeiul răspunderii civile delictuale, chiar dacă instanţa nu a făcut referire expresă la prevederile care reglementează această instituţie (art. 998 şi următoarele C. civ.).
Argumentele instanţei, în cadrul cărora au fost analizate condiţiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, culpa unităţii deţinătoare, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, prejudiciul produs) susţin soluţia pronunţată, de acordare a despăgubirilor pentru perioada indicată mai sus; deci, nu se poate reţine o contradicţie între considerente şi dispozitivul hotărârii, prin care s-a confirmat soluţia primei instanţe, de admitere, în parte, a acţiunii, dar în cuantumul despăgubirilor, stabilit de Curte.
Pe de altă parte, nu există dezacord nici între considerentele hotărârii, de vreme ce susţin soluţii diferite date cererii de despăgubiri, raportat la faptele ilicite, etapele care compun perioada pentru care s-au formulat pretenţiile respective şi la aplicarea unui alt raţionament juridic pentru fiecare dintre aceste etape.
2. a. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a redus „fapta ilicită” a pârâţilor la nesoluţionarea, în termenul legal, a notificării, ci, raportat la perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri de către reclamanţi şi la faptele ilicite invocate, a avut în vedere mai multe categorii de fapte presupus ilicite - preluarea abuzivă a imobilului, soluţionarea cu întârziere a notificării, soluţia dată acesteia prin Dispoziţia nr. 1263/2005, punerea în posesie a reclamanţilor faţă de momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară -, analizând posibilitatea acordării despăgubirilor în funcţie de actele normative în vigoare şi, respectiv, de cerinţele răspunderii civile delictuale, pentru ipoteza în care legea permite stabilirea despăgubirilor pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu.
Cum una dintre faptele ilicite la care au făcut referire reclamanţii a reprezentat-o soluţionarea cu întârziere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în mod firesc şi cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel s-a referit în mod distinct la aceasta.
Împrejurarea că instanţa de apel nu s-a limitat la analiza faptei ilicite constând în soluţionarea notificării cu încălcarea termenului legal este confirmată şi de soluţia admiterii, în parte, a pretenţiilor formulate de reclamanţi, ca urmare a constatării faptei ilicite reprezentate de punerea în posesie cu întârziere a acestora faţă de data îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară.
Critica recurentului în ceea ce priveşte constatarea prescripţiei dreptului la acţiune pentru despăgubirile solicitate ca urmare a soluţionării cu întârziere a notificării este neîntemeiată.
În mod corect, Curtea de Apel a considerat că fapta ilicită invocată de reclamanţi în legătură cu termenul de rezolvare a notificării a încetat la data emiterii dispoziţiei de soluţionare a cererii respective şi că, faţă de art. 3 alin. (1) cu referire la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi de data introducerii acţiunii de faţă, 21 februarie 2011, cererea este prescrisă.
Conform art. 8 alin. (1) din Decret, termenul de prescripţie, care este cel general, de trei ani, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea, în speţă, de la data comunicării către reclamanţi a Dispoziţiei nr. 1263/2005. Cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel, pretinsa faptă ilicită constând în soluţionarea cu întârziere a notificării a încetat la data îndeplinirii acestei obligaţii de către pârâţi, în consecinţă, la data emiterii dispoziţiei sus-menţionate. De la data comunicării acestui act către reclamanţi, părţile puteau sau trebuia să cunoască prejudiciul produs lor prin întârziere şi, bineînţeles, pe cel răspunzător de pagubă, care nu putea fi o altă persoană decât cea prevăzută de lege să soluţioneze notificarea, respectiv unitatea deţinătoare. Data comunicării dispoziţiei către reclamanţi nu reiese din datele dosarului (nici din cele ale prezentului dosar, nici din cele în care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 1263/2005. Cu toate acestea, cum din însăşi motivarea cererii de chemare în judecată de faţă, rezultă că dispoziţia enunţată a fost contestată prin acţiunea înregistrată la 5 septembrie 2005, se prezumă că, cel târziu, la acest moment, reclamanţii au luat cunoştinţă de dispoziţia prin care a fost rezolvată notificarea, deci şi de paguba produsă lor prin întârziere. În raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul litigiului de faţă, 21 februarie 2011, dreptul la acţiune este prescris, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.
A mai precizat recurentul că faptele ilicite ale pârâţilor au avut caracter continuu, s-au produs succesiv, iar prejudiciul s-a întins până la data perfectării protocolului de predare-primire, prescripţia dreptului la acţiune începând să curgă succesiv. Într-adevăr, partea a evocat un lanţ de fapte ilicite producătoare de prejudicii, care s-a întrerupt la momentul încheierii procesului de predare-primire a imobilului către reclamanţi. Dar, aşa cum susţine chiar recurentul, termenul de prescripţie începe să curgă succesiv, pentru fiecare dintre prejudicile create ca urmare a faptelor ilicite invocate, în niciun caz neputând fi vorba despre un termen de prescripţie privit în mod global, care să fi început să curgă de la data încheierii protocolului de predare-primire inclusiv pentru fapte ilicite anterioare, aşa cum este şi soluţionarea cu întârziere a notificării. Fiecare dintre faptele ilicite afirmate de recurent produc un prejudiciu distinct, chiar dacă este de aceeaşi natură (contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului) şi vizează acelaşi bun, termenul de prescripţie începând să curgă în mod distinct pentru fiecare categorie de pretenţii, în raport cu fapta ilicită care le generează. În concluzie, cum s-a arătat, pentru despăgubirile aferente prejudiciului creat ca urmare a soluţionării cu întârziere a notificării, termenul de prescripţie curge de la data comunicării Dispoziţiei nr. 1263/2005 şi este împlinit.
Mai mult, recurentul însuşi arată, în cadrul celor expuse la pct. 2.b. din cererea de recurs, că nu poate pretinde despăgubiri pentru perioada anterioară anului 2005, drept consecinţă a neformulării unei cereri de obligare la soluţionarea notificării şi a intervenirii prescripţiei extinctive, recunoscând, astfel, legalitatea deciziei recurate sub aspectul constatării împlinirii termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate ca urmare a întârzierii în soluţionarea notificării.
A mai afirmat recurentul că fapta ilicită constă şi în deţinerea nelegală a imobilului în perioada 1950-2011 şi în exercitarea de către pârâţi a atributelor dreptului de proprietate, deşi aveau cunoştinţă din anul 2001 despre notificarea formulată de proprietari, despre modul de preluare a imobilului şi despre conţinutul dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În primul rând, în mod firesc, împrejurarea că pârâţii aveau cunoştinţă despre notificarea formulată de reclamanţi şi despre dispoziţiile legii speciale de reparaţie nu poate produce efecte decât pentru perioada ulterioară apariţiei actului normativ şi înregistrării notificării. De asemenea, în evaluarea acestor aspecte, aferente perioadei menţionate, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile legii speciale de reparaţie care, cum se va arăta în continuare, conferă o anumită semnificaţie juridică dispoziţiei/deciziei de restituire în natură a imobilului şi îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară; în plus, nu prevede posibilitatea acordării despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului ca urmare directă a actului de preluare abuzivă.
În ceea ce priveşte perioada anterioară adoptării Legii nr. 10/2001, se constată că reclamanţii nu au formulat, ulterior anului 1989 şi până la intrarea în vigoare a actului normativ în discuţie, o acţiune în revendicare sau o altă cerere prin care să conteste titlul statului privind imobilul în litigiu şi care, în ipoteza unei soluţii favorabile, să poată constitui fundament al dreptului acestor părţi la despăgubiri de natura celor pretinse în dosarul de faţă. Astfel cum au susţinut chiar părţile şi s-a reţinut de instanţele anterioare, primul demers al reclamanţilor, în scopul obţinerii imobilului în litigiu, l-a constituit notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre o „deţinere nelegală” a imobilului de către pârâţi, aptă să justifice acordarea despăgubirilor solicitate de recurent pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de vreme ce legea în discuţie nu recunoaşte un asemenea drept în favoarea proprietarului deposedat abuziv, iar acesta nici nu a formulat, anterior adoptării actului normativ un demers prin care să conteste titlul statului vizând bunul în litigiu şi care să-i confere vocaţia la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Pentru perioada ulterioară adoptării Legii nr. 10/2001, „deţinerea nelegală” a imobilului nu poate fi apreciată decât în contextul acestui act normativ, mai precis al cauzei juridice care poate genera o astfel de deţinere şi care se regăseşte într-o eventuală încălcare a dispoziţiilor din legea de reparaţie. De asemenea, cum s-a arătat deja, în analizarea dreptului la despăgubiri, trebuie să se ţină seama şi de efectele juridice pe care Legea nr. 10/2001 le atribuie deciziei/dispoziţiei de restituire şi îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară de către persoana care a obţinut restituirea bunului în natură, în procedura Legii nr. 10/2001. Aceste elemente influenţează inclusiv exerciţiul efectiv al atributelor dreptului de proprietate de către fostul proprietar repus în drepturi şi aflarea bunului în posesia reprezentantului statului până la un anumit moment.
Ca atare, cele susţinute de recurent, în sensul că pârâţii cunoşteau modul de preluare a imobilului în litigiu şi conţinutul dispoziţiilor legale (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), asumându-şi, astfel, riscul de a păstra un bun pentru care nu puteau justifica atributele dreptului de proprietate, trebuie interpretate şi prin raportare la dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Pentru cele ce se vor arăta în continuare, dreptul recurentului la despăgubiri este justificat doar pentru perioada ulterioară îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară cu privire la hotărârea de restituire, astfel cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.
Prin urmare, împrejurarea că pârâţii aveau ştiinţă despre notificare, despre modul de preluare a imobilului solicitat şi despre conţinutul dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care califică preluarea bunului în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind o preluare abuzivă, nu poate influenţa momentul de la care hotărârea judecătorească de restituire a imobilului produce efecte în ceea ce priveşte exercitarea atributelor dreptului de proprietate, conform legii speciale, şi, ca atare, nici asupra momentului de la care fostul proprietar poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului care nu s-a aflat în posesia sa.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, reclamantul a mai susţinut răspunderea pârâţilor şi pentru modul de soluţionare a notificării, prin dispoziţia de respingere emisă în anul 2005, pe considerente strict formale, în absenţa oricăror impedimente la restituire.
Referitor la soluţia dată notificării prin Dispoziţia nr. 1263 din 23 mai 2005 emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca, instanţa de apel a considerat, în mod corect, că aceasta poate forma doar obiectul controlului jurisdicţional exercitat de către instanţe în procedura contestaţiei şi, respectiv, a căilor de atac. Consecinţa, pe plan juridic, constă în aceea că modul de soluţionare a notificării de către organismele abilitate de lege nu poate constitui un fapt ilicit, care să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâţilor şi obligarea lor la plata despăgubirilor pretinse de recurent. Aceasta indiferent de argumentele avute în vedere de Primar la rezolvarea notificării.
De asemenea, cum s-a arătat deja, doar hotărârea judecătorească de restituire, rămasă irevocabilă şi înscrisă în evidenţele de publicitate imobiliară creează dreptul notificatorului la punerea în posesie asupra imobilului pretins şi, mai departe, la atragerea răspunderii celor obligaţi la executare, în cazul nerespectării obligaţiei de punere în posesie.
În concluzie, niciuna dintre criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate.
2. b. Susţinerile formulate în legătură cu greşita soluţie a instanţei de apel, prin care s-a reţinut culpa reclamanţilor în nepromovarea unei acţiuni de obligare a pârâţilor la soluţionarea notificării, respectiv, de soluţionare pe fond, de către instanţă, ulterior deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, sunt fondate, dar nu pot conduce la modificarea deciziei atacate.
Într-adevăr, între demersurile de care reclamanţii ar fi putut uza pentru valorificarea dreptului lor recunoscut de lege, de a primi răspuns pretenţiilor formulate prin notificare, şi obligaţia unităţii deţinătoare, de a o soluţiona în termenul legal, prevalează aceasta din urmă, neputându-li-se reproşa petenţilor că nu au iniţiat o altă cale procedurală pentru rezolvarea notificării, împovărătoare prin ceea ce presupune un nou litigiu (durata procesului, costuri ş.a.).
Pe de altă parte, critica este nerelevantă, de vreme ce argumentele instanţei, care vizează fondul cererii de despăgubiri solicitate ca urmare a soluţionării cu întârziere a notificării, sunt subsidiare, considerentul principal fiind cel referitor la împlinirea termenului de prescripţie.
Invocarea art. 1 alin. (1), art. 25, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot susţine o altă soluţie, întrucât reprezintă texte de lege care se referă la fondul litigiului, neputând înlătura decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, corespunzătoare despăgubirilor solicitate pentru întârzierea în soluţionarea notificării.
2. c. Pentru aceleaşi argumente, nu prezintă relevanţă nici criticile recurentului, în legătură cu pronunţarea deciziei cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile şi cu neobservarea corectă a demersului promovat în Dosarul nr. 2850/2007. Chiar în ipoteza temeiniciei susţinerilor formulate, acestea nu pot determina modificarea soluţiei, raportat la rezolvarea principală a cererii de despăgubiri, fundamentată pe împlinirea termenului de prescripţie.
3. Criticile referitoare la pronunţarea deciziei cu încălcarea art. 485-487 C. civ. nu pot fi primite.
Dispoziţiile legale sus-menţionate prevăd, în esență, dreptul posesorului de bună credinţă, altul decât proprietarul, de a păstra fructele bunului aflat în posesia sa, obligaţia posesorului de rea credinţă, a de înapoia bunul şi fructele produse de acesta proprietarului care le revendică, condiţiile posesiei de bună credinţă, precum şi cazul în care aceasta încetează.
În primul rând, deşi invocă, în cadrul acestui motiv de recurs, nerespectarea normelor C. civ. care vizează efectele posesiei din perspectiva posesorului de bună/rea credinţă, altul decât titularul dreptului de proprietate, recurentul formulează o singură susţinere prin care combate decizia Curţii de Apel raportat la art. 485-487, şi anume cea în legătură cu momentul în care pârâţii trebuie consideraţi posesori de rea credinţă - de la data la care au cunoscut dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi înregistrarea notificării reclamanţilor.
Celelalte critici se referă tot la condiţiile răspunderii civile delictuale (cele prin care se susţine că soluţionarea nefavorabilă a notificării, precum şi opoziţia pârâţilor la restituire, cu consecinţa prelungirii etapei judecătoreşti, reprezintă fapte ilicite, săvârşite din culpă şi producătoare de prejudicii). Parte dintre aceste susţineri au fost deja analizate (cele vizând modul de soluţionare a notificării), parte vor fi examinate în cele ce urmează.
Cât priveşte reiterarea hotărârii pronunţate în cauza Weissman contra României, recurentul nu procedează decât la redarea unor paragrafe din respectiva hotărâre, fără să arate, în mod concret, cum se poate transpune soluţia dată în jurisprudenţa C.E.D.O. în speţa de faţă, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a precizat în examinarea primului motiv de recurs, circumstanţele celor două cauze sunt diferite (în esenţă, în cauza Weissman, nu se pune problema concursului între dreptul comun şi legea specială).
Referitor la pronunţarea deciziei cu încălcarea dispoziţiilor art. 485-487 C. civ., trebuie menţionat că dispoziţiile dreptului comun enunţate se interpretează în acord cu legea specială de reparaţie.
Cu alte cuvinte, efectele posesiei imobilului în litigiu de către o altă persoană decât proprietarul, recunoscute de dispoziţiile dreptului comun, se vor produce în acord cu cele stabilite în legea specială de reparaţie în legătură cu documentul de restituire a bunului către cel din urmă.
Astfel, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului (în speţă, hotărârea judecătorească de restituire), printre altele, constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Prin urmare, până la efectuarea acestor formalităţi de către persoana care a obţinut restituirea în natură a imobilului în procedura legii speciale, posesia bunului se justifică a rămâne în persoana unităţii deţinătoare, de vreme ce, anterior unui asemenea demers, fostul proprietar/moştenitorii lui nu pot obţine executarea hotărârii de restituire. Cum pretenţiile privind contravaloarea lipsei de folosinţă implică vocaţia solicitantului de a exercita posesia asupra imobilului şi aceasta se naşte de la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, tot de la acest moment se naşte şi dreptul reclamantului de a cere „sancţionarea” părţii adverse pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina sa, inclusiv prin obligarea la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile legii speciale indicate mai sus, de vreme ce doar de la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară vizând actul de restituire, proprietarul poate obţine punerea în posesie, nu interesează atitudinea subiectivă a pârâţilor în legătură cu înregistrarea notificării referitoare la imobil şi cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deci, de la un moment anterior demersurilor stabilite în sarcina proprietarului, conform art. 25 alin. (4) din actul normativ în discuţie.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptele ilicite constând în modalitatea de soluţionare a notificării şi poziţia pârâţilor în legătură cu cererea reclamanţilor, nici acestea nu pot fi primite.
Aşa cum s-a arătat în examinarea unui motiv de recurs anterior, împrejurarea că, în speţă, măsura restituirii în natură a bunului în legătură cu care s-au cerut despăgubiri a fost dispusă în urma hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată nu conturează, în sarcina pârâţilor, săvârşirea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite. Modalitatea în care primarul municipiului Cluj-Napoca a înţeles să soluţioneze notificarea, prin Dispoziţia nr. 1263 din 23 mai 2005, respectiv temeinicia impedimentelor care au condus la respingerea notificării, sunt cenzurabile de către instanţele de judecată, în baza plenitudinii de competenţă, şi nu pot antrena răspunderea civilă delictuală a emitentului. În acelaşi sens, opoziţia pârâţilor faţă de pretenţiile reclamanţilor, exprimată în cursul procesului declanşat prin contestarea Dispoziţiei nr. 1263/2005 (Dosar nr. 2850/117/2007), inclusiv prin exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, nu poate constitui faptă ilicită conform art. 998 C. civ., decât dacă îmbracă forma abuzului de drept procesual. Or, combaterea susţinerilor formulate de reclamanţi este specifică poziţiei procesuale a pârâtului, ca parte adversă, iar exercitarea căilor de atac este un drept recunoscut de lege, astfel încât aceste elemente nu pot configura, în sine, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, în sensul art. 723 C. proc. civ. (drepturi procedurale exercitate cu rea credinţă şi contrar scopului pentru care au fost recunoscute de lege).
În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a considerat că pârâţii nu pot fi sancţionaţi, prin obligarea lor la despăgubiri băneşti, pentru modul în care au înţeles să soluţioneze notificarea, nefiind întrunite condiţiile art. 998-999 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
4. Nici criticile vizând pronunţarea deciziei cu încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării notificării şi a contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 1263/2005 (dispoziţia legală enunţată a fost abrogată prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001), nu pot fi primite.
Într-adevăr, prima parte a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 relevă recunoaşterea legiuitorului în sensul că, în regimul politic trecut, au existat şi preluări dincolo de limitele legalităţii, respectiv cele fără titlu valabil, precum şi că, în acest caz, persoana astfel deposedată îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Din interpretarea fragmentului din textul de lege rezultă că, în ipoteza preluării fără titlu valabil, hotărârea de restituire are caracter declarativ al dreptului de proprietate, ceea ce este firesc, de vreme ce, în urma unei asemenea preluări, nu se poate considera că bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului deposedat.
Cea de-a doua parte a dispoziţiei legale enunţate se referă la exercitarea calităţii de proprietar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate, din perspectiva tuturor atributelor sale, inclusiv cel al folosinţei, se raportează la actul de restituire şi se poate realiza doar după acest moment şi în condiţiile Legii nr. 10/2001, mai precis după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Prin urmare, recunoaşterea calităţii de proprietar avută la data preluării, în cazul celor deposedaţi de stat fără titlu valabil, reprezintă, în esenţă, o reparaţie morală pentru aceste persoane, dar fără efectele specifice caracterului declarativ al dispoziţiei/hotărârii de restituire, de vreme ce exerciţiul dreptului de proprietate recunoscut în baza unei asemenea dispoziţii/hotărâri se realizează doar după primirea actului de restituire şi efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară. Cum folosinţa imobilului, ca atribut al dreptului de proprietate, presupune exerciţiul acestui drept, iar nu numai simpla recunoaştere a calităţii de proprietar, lipsirea celui din urmă de atributul folosinţei dă naştere dreptului de a obţine reparaţia prin acordarea de despăgubiri de la momentul la care putea exercita dreptul de proprietate şi a fost împiedicat, deci de la momentul la care putea pune în executare hotărârea de restituire, în condiţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
În plus, mai trebuie reţinut că dispoziţia legală sus-enunţată nu face distincţie, în ceea ce priveşte punerea în executare a dispoziţiei de restituire, în raport cu modalitatea de preluare, cu sau fără titlu valabil, a imobilului restituit în natură, în procedura legii speciale, aceasta realizându-se condiţionat de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară de către fostul proprietar.
În concluzie, decizia Curţii de Apel este eronată în partea din considerente prin care se arată că hotărârea de restituire reactivează calitatea de proprietar de la momentul emiterii sale, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, cum este şi ipoteza celor preluate în baza Decretului nr. 92/1950, având caracter declarativ de drepturi. Este corectă, însă, în ceea ce priveşte concluzia imposibilităţii prevalării fostului proprietar de prerogativele dreptului său anterior emiterii actului de restituire, în realitate anterior îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, dar pentru argumentele expuse în precedent de prezenta instanţă.
Ca atare, criticile recurentului, întemeiate pe încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu pot conduce la modificarea deciziei instanţei de apel.
Partea a mai susţinut contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate determinat de reţinerea, pe de-o parte, a reactivării calităţii de proprietar în patrimoniul acesteia şi repunerea în drepturi a foştilor proprietari, ca efect al dispoziţiei de restituire, iar, pe de altă parte, de reţinerea caracterului constitutiv de drepturi şi de producerea efectelor unei astfel de dispoziţii pentru viitor.
Critica, susceptibilă de încadrare în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondată.
Contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri, în modalitatea invocată de parte, presupune că, din unele, rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar, din altele, netemeinicia acestora.
În primul rând, deşi a folosit termenul de „reactivare” a calităţii de proprietar în patrimoniul reclamantului, ceea ce presupune „o reluare a activităţii”, în speţă, o recunoaştere a calităţii respective de la un moment anterior hotărârii judecătoreşti de restituire, instanţa a arătat în mod expres că „reactivarea” are loc de la data emiterii hotărârii, ceea ce este în acord cu considerentul instanţei privind producerea efectelor actului jurisdicţional pentru viitor. Cu alte cuvinte, deşi a apelat la un termen impropriu pentru conturarea caracterului constitutiv de drepturi al hotărârii, cel de „reactivare”, raţionamentul Curţii este corect în ceea ce priveşte suprapunerea momentului de la care produce efecte hotărârea de restituire cu cel de la care instanţa a considerat că „se reactivează” calitatea de proprietar, şi anume de la data „emiterii” acesteia.
În plus, considerentele sus-enunţate nu pot genera soluţii diferite asupra cererii de despăgubiri formulată în speţă.
Cum s-a arătat în precedent, păstrarea calităţii de proprietar, avută la data preluării, în cazul persoanei deposedate fără titlu valabil, nu generează exerciţiul efectiv al dreptului de la data preluării şi, deci, nici posibilitatea de a solicita cu succes contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului de la această dată.
Pe de altă parte, constatarea de către instanţă a producerii efectelor hotărârii judecătoreşti de restituire pentru viitor, respectiv de la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, este corectă şi conduce la soluţia de acordare a despăgubirilor de la data respectivului demers.
Prin urmare, ambele considerente nu se exclud, ci determină aceeaşi soluţie, de admitere a cererii în despăgubiri doar pentru perioada avută în vedere de Curtea de Apel, nefiind, deci, îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
5. Nici criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite.
Susţinerile referitoare la pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 au fost deja analizate, astfel încât nu se mai impune reluarea motivării instanţei sub acest aspect, textul de lege condiţionând punerea în executare a hotărârii de restituire de efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, indiferent de caracterul declarativ sau constitutiv de drepturi al unei asemenea hotărâri. Subsecvent, dreptul la despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de unul dintre atributele dreptului de proprietate, şi anume folosinţa asupra bunului în litigiu, este determinat de momentul de la care însuşi dreptul de proprietate, în plenitudinea lui, poate fi exercitat, deci, de la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară.
Impactul hotărârii pronunţate de C.E.D.O. în cauza Weissman şi alţii împotriva României asupra speţei de faţă, de asemenea, a fost examinat, circumstanţele celor două cauze fiind diferite sub aspectul legilor în baza cărora au fost demarate acţiunile respective, dispoziţiile dreptului comun în materie de efecte ale posesiei (art. 485 şi următoarele C. civ., avute în vedere în cauza aflată pe rolul instanţei de contencios european) fiind aplicabile, în litigiul de faţă, subsumat legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001. Aceasta deosebit de ipoteza din cauza Weissman, în care problema incidenţei dispoziţiilor de drept comun din materia restituirii fructelor civile de către posesorul de rea credinţă s-a evocat în legătură cu momentul de la care s-a formulat acţiune în revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., de către proprietarul bunului producător de fructe. În această din urmă speţă, nu s-a pus, deci, în discuţie, concursul dintre o lege specială şi dreptul comun, atât acţiunea în revendicare, cât şi cererea de restituire a fructelor, fiind formulate potrivit C. civ.
În ceea ce priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, criticile, de asemenea, nu pot fi primite.
Într-adevăr, actul normativ sus-menţionat nu prevede necesitatea înscrierii actului de proprietate în cartea funciară, pentru ca acesta să producă efecte între părţile actului. Reglementează necesitatea îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară pentru producerea efectelor de opozabilitate faţă de terţi. Legea nr. 7/1996 reprezintă, însă, dreptul comun în materie de publicitate imobiliară, care, în speţă, este înlăturat de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, în procedura căreia recurentul a obţinut restituirea imobilului în litigiu. Legea specială se aplică prioritar legii generale, conform princpiului „Specialia generalibus derogant” - „Legea specială derogă de la cea generală”.
Or, cum deja s-a arătat, pentru cazurile în care este incidentă, legea specială de reparaţie conferă formalităţilor de publicitate imobiliară efecte suplimentare faţă de cele din dreptul comun, şi anume efecte între părţi, pentru punerea în executare a actului de restituire a imobilului obţinut în procedura acestei legi.
Prin urmare, dreptul comun nefiind aplicabil în procesul de faţă, nu se poate pune problema încălcării dispoziţiilor sale.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, în speţă, nu se pune problema niciunei confuzii între principiul forţei obligatorii a hotărârii de restituire şi principiul opozabilităţii acesteia faţă de terţi.
Este real că instanţa de apel, în redactarea considerentelor care au condus la menţinerea, în parte, a sentinţei (lit. c) din decizie), a făcut referire la data înscrierii dreptului în cartea funciară, ca moment de la care dreptul devine opozabil terţilor, aspect total nerelevant în contextul pretenţiilor formulate de reclamanţi şi al calităţii pârâţilor, de părţi în litigiul finalizat cu restituirea imobilului în procedura Legii nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă, însă, că, raportându-se la efectul de opozabilitate faţă de terţi al actului de restituire drept consecinţă a înscrierii în cartea funciară, Curtea de Apel ar fi procedat la un raţionament greşit în raport cu principiul forţei obligatorii a hotărârii de restituire, în realitate, că ar fi încălcat acest din urmă principiu. Este de necontestat că, potrivit dreptului comun, de regulă, între părţile litigante, orice hotărârea judecătorească produce efecte obligatorii de la data rămânerii definitive. În speţă, însă, pentru a beneficia de toate atributele dreptului de proprietate recunoscut în favoarea recurentului în procedura restituirii imobilului, aceasta trebuie să fie susceptibilă de executare, act care, la rândul său, este condiţionat de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Ajungând la această concluzie în fundamentarea deciziei recurate, instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, soluţia pronunţată este legală şi, ca atare, referirea la opozabilitatea dreptului faţă de terţi este nerelevantă şi nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate.
În concluzie, criticile referitoare la încălcarea dreptului comun în materie de publicitate imobiliară şi efecte ale actelor juridice între părţi sunt neîntemeiate.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant nu întruneşte cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, îl va respinge ca nefondat.
II., III. Recursurile formulate de pârâţii primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar, conţin motive comune şi, ca atare, vor primi o rezolvare unitară, în baza unor considerente comune.
1. Contrar celor susţinute de recurenţi, punerea în posesie a reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu s-a realizat de îndată după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, ci la un interval de două luni de la acest demers, după cum s-a reţinut în fapt de către instanţele anterioare. Prin urmare, sub acest aspect, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, de vreme ce părţile menţionate nu au fost în măsură să justifice un impediment obiectiv la executarea hotărârii de restituire, cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.
Criticile referitoare la excluderea zilelor declarate libere prin lege din perioada pentru care instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor, precum şi la frecvenţa redusă a tranzacţiilor imobiliare în perioada „vacanţei” de iarnă nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, deoarece asemenea susţineri nu au fost formulate prin cererile de apel declarate de pârâţi, ci direct în recurs, omisso medio. Cum criticile nu reprezintă un motiv de ordine publică şi au fost invocate cu depăşirea căii de atac a apelului nu vor fi examinate de această instanţă.
Au mai arătat recurenţii că stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate nu s-a realizat strict pentru perioada decembrie 2010-februarie 2011, în limitele căreia acţiunea a fost admisă. Susţinerea este reală, instanţa de apel raportându-se la expertiza efectuată în dosarul de fond, care a stabilit despăgubiri pentru fiecare an în parte din perioada pentru care s-au formulat pretenţiile în litigiul de faţă (21 februarie 2008-21 februarie 2011). Cu toate acestea, în absenţa unei contestări concrete şi din perspectiva legalităţii a modului de calcul realizat de instanţa de apel în ceea ce priveşte despăgubirile acordate, Înalta Curte nu poate primi critica recurenţilor.
Părţile au mai susţinut că prejudiciul pentru care s-au stabilit despăgubiri nu este direct, întrucât lipsa de folosinţă a imobilului trebuia raportată la veniturile pe care reclamanţii le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înşişi apartamentul în speţă.
Prejudiciul este direct atunci când constituie un efect nemijlocit al faptei ilicite, de care se leagă printr-un raport de cauzalitate. În speţă, nepunerea reclamantului în posesia imobilului, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, are ca efect direct lipsirea părţii de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de posibilitatea exercitării folosinţei asupra bunului. Condiţia prejudiciului direct este, deci, îndeplinită.
Cât priveşte raportarea lipsei de folosinţă la veniturile pe care le-ar fi putut obţine reclamanţii dacă ar fi folosit ei înşişi imobilul, susţinerea este neavenită, de vreme ce, într-o asemenea ipoteză, aceştia nu ar fi putut realiza venituri, ci doar ar fi beneficiat de atributul dreptului de proprietate respectiv. Comensurarea lipsei de folosinţă s-a realizat în mod corect prin raportare la contracte de închiriere încheiate pentru imobile similare, această modalitate de calcul fiind singura care poate evalua preţul folosinţei bunului.
Criticile privind cuantumul sumei de bani stabilite cu titlu de prejudiciu, considerată de recurenţi prea mare în raport cu starea, dimensiunile şi utilităţile imobilului, precum şi cele referitoare la neluarea în seamă a obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond nu vor fi examinate de către Înalta Curte, întrucât pun în discuţie aspecte de fapt, incompatibile cu structura recursului, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Referitor la metoda de evaluare folosită de expert, a mediei aritmetice a valorilor de închiriere a spaţiilor considerate similare şi care nu s-ar regăsi între metodele de evaluare indicate în Standardele Internaţionale de Evaluare A.N.E.V.A.R. din 2011, critica este, de asemenea, incorectă. În raportul de expertiză s-a utilizat metoda comparaţiei directe pe piaţă, în concordanţă cu Metodologia A.N.E.V.A.R., care presupune trei abordări în stabilirea valorii, fundamentate pe principiile economice ale preţului de echilibru, anticipării beneficiilor sau substituţiei. Acestea sunt abordarea prin piaţă, abordarea prin venit şi abordarea prin cost. Prima dintre cele trei abordări enumerate oferă o indicaţie asupra valorii de piaţă prin compararea activului subiect cu active identice sau similare tranzacţionate recent pe piaţă sau oferite spre vânzare. În acest sens a procedat şi expertul, care a avut în vedere, la întocmirea raportului, oferte de închiriere pentru spaţii considerate similare, aplicând, totodată, şi corecţiile necesare, pentru a reflecta orice diferenţe între condiţiile tranzacţiilor efective şi caracteristicile activelor tranzacţionate şi cele ale activului subiect în discuţie. Raportându-se la mai multe active comparabile, este evident că expertul a procedat la calculul mediei aritmetice a valorilor avute în vedere.
Deşi formal, recurenţii pârâţi contestă metoda folosită la efectuarea expertizei, în realitate, criticile lor vizează diferenţe între caracteristicile imobilului în litigiu şi cele ale comparabilelor avute în vedere de expert, care, cum s-a arătat deja, nu pot fi examinate în recurs, deoarece supun dezbaterii chestiuni de fapt, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac.
Cât priveşte împrejurarea că un spaţiu nu se poate închiria de la momentul publicării ofertei de închiriere, susţinerea este nerelevantă, de vreme ce perioada pentru care se datorează despăgubiri nu se calculează în raport de momentul de la care se poate închiria un imobil, ci în funcţie de numărul de zile de întârziere în executarea hotărârii de restituire faţă de momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară. Doar cuantumul chiriei într-un interval de timp, de regulă, lunar, prezintă importanţă în stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, perioada pentru care se cuvin asemenea despăgubiri proprietarului fiind stabilită în raport de numărul de zile în care a fost încălcată o anumită obligaţie de cel în sarcina căruia a fost stabilită prin dispoziţie legală.
Au mai afirmat recurenţii că prejudiciul nu este cert, lichid şi exigibil, făcând trimitere la criticile expuse în precedent, care nu se circumscriu combaterii acestor caracteristici ale prejudiciului, susţinerea fiind pur generică.
În concluzie, sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, criticile recurenţilor nu pot fi primite.
2. Criticile referitoare la obligarea greşită a recurenţilor la plata dobânzii şi, în subsidiar, la stabilirea greşită a momentului de la care se datorează dobânda legală sunt, de asemenea, nefondate.
În principal, cum, pentru argumentele expuse în precedent, în mod corect, instanţa de apel a reţinut obligaţia pârâţilor la plata despăgubirilor ca urmare a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, legal a dispus şi obligarea părţilor menţionate la plata dobânzii, faţă de obiectul obligaţiei, care vizează o sumă de bani, şi de dispoziţiile art. 1088 C. civ., care prevăd, în acest caz, daune interese sub forma dobânzii legale, fără ca, creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă.
Pe de altă parte, şi momentul de la care este datorată dobânda legală a fost corect determinat de către instanţă, respectiv de la data introducerii cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile alin. (2) din textul de lege sus-menţionat, care prevăd că „aceste daune-interese (…) nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată (…)”. Prin urmare, faţă de dispoziţia legală enunţată, acestea nu curg de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, contrar susţinerilor recurenţilor.
3. Criticile referitoare la cheltuielile de judecată nu pot fi analizate de prezenta instanţă, întrucât, deşi recurenţii invocă dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi exonerarea de la plata sumelor de bani stabilite în sarcina lor cu acest titlu, nu arată în ce mod au fost încălcate prevederile textului de lege indicat şi nici argumentele pentru care ar trebui înlăturată obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată respective.
Având în vedere considerentele sus-menţionate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi nu întrunesc cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 cpt.9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, le va respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.A.N. şi de pârâţii primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 113/A din 08 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2307/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3354/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
